Diaspora evreiască s-a format cu mult timp în urmă. În secolul VIII î.e.n., asirienii au deportat o parte a populației Israelului în Mesopotamia, două secole mai târziu făcând același lucru babilonienii cu o mare parte a populației Iudeei. În timpul luptei dintre seleucizi și ptolemei, mulți evrei au migrat în Alexandria, Roma, Grecia și Asia Mică. În timp, comunitatea evreiască a început să crească simțitor în Imperiul Roman, devenind o parte semnificativă a populației imperiului (aproximativ 10%). Mai ales după revolta lui Bar Kokhba din secolul al II-lea, când evreilor li s-a interzis accesul în Ierusalim, care a fost redenumit de romani Aelia Capitolina, prin urmare o mare parte a populației Iudeei a migrat. În Evul Mediu, evreii erau împărțiți în două grupuri distincte, deși asemănătoare din toate punctele de vedere: Ashkenazi (în nordul și estul Europei) și Sephardi (în Iberia, nordul Africii și Orientul Mijlociu). În mod oficial, diferențele dintre cele două grupuri sunt doar de ordin geografic, deși recunoaștem în ele cele două tabere evreiești din Antichitate, cea a israeliților și cea a iudeilor. În secolul XIX s-a făcut o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși însă, indiferent de denumirile adoptate de-a lungul timpului, este vorba doar despre cele două tabere separate din considerente religioase, una închinată lui Yahweh / Marduk și cealaltă Așerei / Iștar. Să ne amintim că, acum mult timp, evreii și-au împărțit teritoriul în două state, Israel și Iuda, și să menționăm că iudaismul a fost împărțit în două secte principale: cea a fariseilor și cea a saduceilor. Credința fariseilor a reprezentat fundația iudaismului rabinic iar saduceii erau, conform istoricului Flavius Iosephus, pătura de sus a societății evreiești. Cu alte cuvinte, saduceii erau elita evreiască, cea închinată zeiței Iștar, iar fariseii, viitorii evrei ortodocși, cei care i-au rămas fideli lui Yahweh / Marduk.
Nu doar evreii de rând și-au părăsit căminul, ci și liderii lor. După eșecul Marii Revolte evreiești și distrugerea celui de-Al Doilea Templu al lui Yahweh, Marele Sanhedrin s-a mutat în Galileea, care a devenit parte din provincia romană Siria Palestina. În anul 70 s-a mutat la Yavneh, în 80 la Ușa, în 116 s-a întors la Yavneh iar apoi din nou la Ușa. Pentru a evita persecuțiile, la sfârșitul secolului al III-lea s-a renunțat la numele „Sanhedrin” iar conducătorii evreilor au adoptat numele Beit HaMidraș („Casa învățării”). Ultima decizie a Sanhedrinului a fost luată în anul 358, când s-a renunțat la calendarul evreiesc, grupul fiind desființat în 425 din cauza persecuțiilor Imperiului Roman Răsăritean. Abia în 1806, Napoleon Bonaparte a reînviat Marele Sanhedrin. În mod oficial, deoarece pare greu de crezut că elita evreiască și-a desființat grupul pentru 1381 de ani. Mai mult ca sigur a acționat în tot acest timp pe ascuns și a ieșit la lumină datorită lui Napoleon. Ipoteză demonstrată de apariția Talmudului.
Talmudul reprezintă textul central al iudaismului rabinic și sursa principală a legilor religioase evreiești, servind ca ghid pentru viața de zi cu zi a evreilor. Este format din 63 de tratate care conțin învățăturile și părerile multor rabini despre etică, legi, filosofie, istorie, folclor și alte subiecte. Are două componente: Mișnah, o colecție a învățăturilor evreiești transmise pe cale orală, și Gemara, analize și comentarii ale Mișnah. De asemenea,
Gemara este împărțită în două: Talmud Yerușalami sau Talmudul din Ierusalim, compilat în jurul anului 350 în Galileea, și Talmud Bavli sau Talmudul babilonian, compilat în jurul anului 500 în Irakul de astăzi. Cel mai vechi manuscris al Talmudului datează din 1342. În 1523, Daniel Bomberg a tipărit pentru prima oară Talmudul în Veneția, cu sprijinul Papei Leon X. Nu trebuie să ne mire existența celor două Talmuduri, galilean și babilonian, create de cele mai importante centre evreiești ale acelor timpuri, ținând cont de tradiționala împărțire a evreilor în două tabere distincte, indiferent dacă vorbim despre motive politice, religioase sau geografice. Împărțire care există încă de la început și în creștinismul inventat de evreul elenizat Philon din Alexandria, concretizată mai târziu în catolicism și ortodoxie.
Rădăcinile lui Philon sunt ascunse, existând mari șanse să fi fost urmaș al dinastiei hasmoneene. Evreii susțin că numele său real era Yedidia și îl numeau „Preotul” (Yedidia HaCohen), Sfântul Ieronim din Stridon notând că Philon provenea dintr-o familie de preoți (așa cum erau și hasmoneenii, de altfel). Yedidia / Philon a avut doi frați, Alexandru și Lisimah. Despre cel din urmă nu s-a păstrat nicio informație iar despre Alexandru știm că era foarte bogat, că a ocupat la un moment dat funcția de alabarh al Alexandriei și că a avut doi fii: Tiberius Iulius Alexandru și Marcus Iulius Alexandru. Remarcăm faptul că și-a numit ambii fii după modelul roman, unde primul nume reprezenta prenumele, al doilea – cel al familiei, iar al treilea – porecla, care de multe ori era ereditară. Așadar, nu este de mirare că ambii purtau ca poreclă numele tatălui lor care, mai mult ca sigur, era tot o poreclă, nicidecum numele său real. Dacă Yedidia și-a luat numele grecesc Philon, mai mult ca sigur fratele său a făcut același lucru, Alexandru fiind un nume grecesc inspirat din cel al lui Alexandru Macedon. Interesant este că Tiberius și Marcus aveau Iulius ca nume de familie, la fel ca dictatorul Gaius Iulius Cezar, cel care i-a oferit cetățenie romană bunicului sau străbunicului lui Philon, Alexandru și Lisimah. Nu cunoaștem legătura din acesta și Cezar sau motivul pentru care dictatorul i-a oferit cetățenie romană. Să fi încercat Alexandru Alabarhul, prin acest nume dat copiilor săi, să sugereze faptul că ar fi făcut parte din aceeași familie? Familia Iulia a fost una dintre cele mai vechi familii de patricieni din Roma antică, membrii săi obținând cele mai înalte distincții de stat la începuturile republicii. Primul membru al familiei care a obținut titlul de consul a fost Gaius Iulius Iulus, în 489 î.e.n. Familia Iulia a fost unul dintre clanurile conducătoare ale tribului Alban, pe care regele Tullus Hostilius le-a obligat să se stabilească în Roma după distrugerea cetății Alba Longa din secolul VII î.e.n. Conform mitologiei romane, tribul Alban a fost fondat de Ascanius (numit și Iulus) în jurul anului 1152 î.e.n., fiul semizeului Eneas care, la rândul său, era fiul prințului troian Anchise și al zeiței Afrodita. Eneas a condus în Italia supraviețuitorii troieni ai războiului cu grecii care, după cum am arătat în Secretele zeilor, erau în realitate hitiți, foști sumerieni. Niciun evreu în genealogia familiei Iulia, prin urmare Philon și fratele său nu puteau face parte din această familie decât, în cel mai fericit caz, prin alianță. Alexandru Alabarhul a fost administratorul proprietăților din Egipt ale Antoniei Minor, fiica triumvirului Marc Antoniu, nepoata împăratului Octavian Augustus și mama împăratului Claudiu din dinastia iulio-claudiană. Știm și că soția lui, mama lui Tiberius și Marcus, era romană. Dacă ea făcea parte din familia Iulia, acesta ar putea fi motivul pentru care Alabarhul a folosit numele acestei familii în cele ale fiilor săi, cei doi fiind urmași după mamă ai puternicului clan roman. Ori bunicul sau străbunicul său a primit de la Cezar nu doar cetățenia romană, ci și o soție romană.
Să aruncăm o privire pe istoria dinastiei hasmoneene, în speranța că vom descoperi identitatea bunicului sau străbunicului lui Philon. În 167 î.e.n. a început revolta maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, condusă de preotul Matityahu ben Iohanan și fiii săi. Matityahu era fiul lui Iohanan, nepotul lui Simeon Hasmoneanul și strănepotul lui Asmon sau Hasmoneus, un descendent al lui Phinehas, cel de-al treilea Mare preot al Israelului. Când regele Antioh IV Epifanes a interzis practicile religioase ale evreilor și le-a impus pe cele grecești, preotul Matityahu s-a opus. I-a ucis pe evreul elenizat care încerca să ofere un sacrificiu unui zeu olimpian și pe ofițerul grec însărcinat să supravegheze sacrificiul și s-a ascuns cu fiii săi în pustiul Iudeei. După moartea lui, un an mai târziu, Iuda Maccabeul, fiul său cel mare, a condus o armată împotriva evreilor elenizați și, implicit, împotriva dinastiei seleucide. După moartea lui Iuda, Ionathan Apphus, fratele său cel mai mic, a preluat conducerea rebeliunii și, în 153 î.e.n., a devenit mare preot în templul lui Yahweh din Ierusalim. Moartea regelui Antioh IV a dus la conflicte interne, care au slăbit imperiul. Maccabeii au profitat de ocazie și s-au aliat cu Roma, continuându-și atacurile. După capturarea lui Ionathan de către generalul Diodotus Tryphon, care s-a declarat rege al Imperiului Seleucid, lider al maccabeilor și mare preot al lui Yahweh a devenit fratele lui Ionathan, Simon Thassi, al doilea fiu al lui Matityahu. Simon s-a aliat cu Demetrius II Nicator, regele de drept al seleucizilor. Când acesta și-a eliminat rivalul, a recunoscut independența Iudeei, Simon Thassi devenind astfel primul prinț al dinastiei hasmoneene, fondată în 141 î.e.n. Doi ani mai târziu, și senatul Republicii Romane a recunoscut noua dinastie iudaică. După ce Simon și primii doi fii ai săi au fost uciși, cel de-al treilea fiu al său, Ioan Hyrcanus (Yohanan Hurqanos) a devenit lider al maccabeilor și mare preot. Acesta nu a dus doar lupte pentru independență, ci și războaie de cucerire, pentru expansiunea Iudeei. Și-a păstrat relațiile amicale cu Roma, cu care a încheiat un tratat de prietenie, și cu Egiptul ptolemaic (cu ajutorul evreilor de la curtea regală). Fiul său cel mare, Iuda Aristobulus I, care era un mare admirator al culturii grecești, a devenit primul rege hasmonean al Iudeei, profitând de colapsul Imperiului Seleucid. A murit după numai un an de domnie, tronul și titlul de mare preot fiind preluate de fratele său, Alexandru Iannaeus, care s-a însurat cu văduva lui Aristobulus, Salome Alexandra. Iannaeus a dus un război cu Ptolemeu IV Soter, care și-a înființat un regat în Cipru după ce a fost expulzat din Egipt de către mama sa, Cleopatra III. Cleopatra și-a făcut fiul să se retragă din Iudeea, țară pe care și-a dorit să o anexeze regatului său, însă a renunțat la idee amintindu-și că cei mai mari susținători ai domniei ei erau evreii din Egipt. După moartea lui Iannaeus din 76 î.e.n., Iudeea a fost condusă de soția sa, Salome Alexandra, care și-a instalat ca mare preot fiul cel mare, Ioan Hyrcanus II, și a restaurat Marele Sanhedrin.
Înainte de a muri în 67 î.e.n., Salome l-a numit pe Hyrcanus II succesor al ei. Fratele mai mic al acestuia, Aristobulus II, nu a fost de acord cu decizia, așa că a pornit un război împotriva noului rege. După o luptă în apropierea Ierihonului, Hyrcanus s-a refugiat în Ierusalim, unde s-a văzut nevoit să se predea și să renunțe după numai un an de domnie atât la tron, cât și la titlul de mare preot. Însă pacea nu a durat prea mult. Manipulat de sfetnicul său, Antipater Idumeanul (fondatorul dinastiei irodiene), Hyrcanus s-a temut că fratele său îi plănuiește moartea, așa că s-a refugiat la curtea lui Aretas III, regele nabateenilor (arabi din sudul Levantului). Aretas a fost convins de Antipater să-i acorde sprijin lui Ioan Hyrcanus, care i-a promis că îi va returna orașele arabe cucerite de hasmoneeni. Nabateenii au asediat timp de câteva luni Ierusalimul în care se refugiase regele Aristobulus. După ce generalul roman Gneus Pompei Magnus a învins armata Imperiului Seleucid, și-a trimis adjunctul, pe Marcus Emilius Scaurus, să preia Siria. Cum hasmoneenii erau aliați cu romanii, ambii frați i-au cerut lui Scaurus tronul. Acesta a decis în favoarea lui Aristobulus și l-a somat pe arabul Aretas să-și retragă armata. În anul 63 î.e.n. Pompei a sosit în Siria. Ambii frați și Antipater Idumeanul, care dorea înlăturarea hasmoneenilor de la conducere, și-au trimis delegați la generalul roman. Pompei l-a preferat pe Ioan Hyrcanus II, considerând că fratele mai slab poate fi un aliat mai potrivit al Romei. Deși Aristobulus II s-a predat și le-a oferit romanilor Ierusalimul, evreii au refuzat să deschidă porțile orașului, așa că Pompei l-a capturat cu forța, avariind grav o mare parte din oraș, inclusiv Marele Templu al lui Yahweh. Aristobulus a fost dus ca prizonier la Roma iar Hyrcanus a primit doar poziția de mare preot, nu și titlul de rege. Autoritatea politică a fost reprezentată din acel moment de Antipater, care astfel a pus bazele dinastiei sale. În anul 57 î.e.n., Aristobulus II a evadat și s-a întors în Iudeea, unde a ridicat o armată împotriva Romei. A fost învins de consulul roman Aulus Gabinius și luat din nou prizonier. În anul 49 î.e.n., Aristobulus a fost eliberat de Iulius Cezar pentru a întoarce Iudeea împotriva lui Pompei, însă a fost otrăvit pe drum de adepții lui Pompei. Fiul său cel mare, Alexandru Maccabeul, a fost decapitat de comandantul roman Scipio în Antioh în 48 sau 47 î.e.n. Fiul cel mic al lui Aristobulus, Antigonus II Matityahu, a continuat lupta. În 47 î.e.n. l-a vizitat pe Cezar, care se afla în acel moment în Siria, pentru a se plânge de uzurpatorii Hyrcanus și Antipater. S-a aliat cu parții și a organizat o rebeliune împotriva Romei, înscăunându-se în 40 î.e.n. rege al Iudeei și mare preot. Unchiului său, Ioan Hyrcanus II, i-a mutilat urechile pentru a-l împiedica să mai ocupe vreodată o funcție în preoțime. Hyrcanus a fost dus de parți în captivitate în Babilon, unde a trăit patru ani printre evreii babilonieni, care l-au tratat cu maxim respect. Trei ani mai târziu, Irod I (fiul lui Antipater) l-a capturat și predat romanilor pe Antigonus, primind pentru această faptă titlul de rege al Iudeei. Temându-se că Hyrcanus II i-ar putea convinge pe parți să-l ajute să recupereze tronul, Irod l-a invitat în Ierusalim, unde l-a numit președinte al consiliului de stat. Însă în 30 î.e.n. l-a acuzat de complot cu nabateenii și l-a condamnat la moarte. Antigonus II a fost executat în Antioh, la fel ca fratele său cel mare, la ordinul lui Marc Antoniu. În acel an, Marc Antoniu s-a căsătorit cu Cleopatra VII, regina Egiptului. Alexandra Maccabeea, văduva lui Alexandru Maccabeul și fiica lui Ioan Hyrcanus II, i-a cerut Cleopatrei
ajutorul pentru ca fiul ei, Aristobulus III, să preia funcția de mare preot în Ierusalim. Regina Egiptului a sfătuit-o să îl viziteze pe Marc Antoniu împreună cu fiul ei și să îi ceară aprobarea. Temându-se că Antoniu îl va înscăuna pe tronul Iudeei pe Aristobulus III, Irod cel Mare l-a asasinat în 35 î.e.n. Cu doi ani înainte se căsătorise cu prințesa hasmoneană Mariamne I, fiica maccabeilor Alexandru și Alexandra. De teama rivalilor hasmoneeni, Irod a executat-o în 29 î.e.n. împreună cu restul membrilor familiei ei. Mariamne îi născuse lui Irod cinci copii: Alexandru, Aristobulus IV (amândoi executați în 7 î.e.n.), Salampsio, Cypros și încă un băiat care a murit înecat la o vârstă fragedă. Din cauza obsesiei sale de a ucide hasmoneeni ca să nu îi ia tronul, Irod este prezentat în Evanghelia lui Matei din Noul Testament ca un ucigaș de copii, care omoară pruncii din Betleem de teamă că printre ei s-ar putea afla noul rege al iudeilor. Alexandru s-a căsătorit cu prințesa cappadociană Glafyra, fiica regelui Archelaus, care i-a născut trei copii: Tigranes V (care a devenit regele Armeniei), Gaius Iulius Alexandru (al cărui fiu, Gaius Iulius Tigranes, a ajuns și el regele Armeniei) și o fiică. Tigranes VI s-a căsătorit cu Opgalli, o nobilă din Anatolia, care i-a născut pe Gaius Iulius Alexandru și Iulia. Acest Alexandru s-a căsătorit cu Iulia Iotapa, fiica regelui Antioh IV din Commagene, care i-a născut pe Gaius Iulius Agrippa, Gaius Iulius Alexandru Berenicianus și Iulia Iotapa. Sora lui, devenită preoteasă a zeiței Artemis în Perga, s-a măritat cu senatorul roman Marcus Plancius Varus, căruia i-a născut doi copii: Gaius Plancius Varus (devenit senator și consul) și Plancia Magna (măritată cu Gaius Iulius Cornutus Tertullus, fiul lor fiind Gaius Iulius Plancius Varus Cornutus). Chestorul Gaius Iulius Agrippa a avut doi fii: Gaius Iulius Agrippa și Lucius Iulius Gainius Fabius Agrippa. Proconsulul Gaius Iulius Alexandru Berenicianus s-a căsătorit cu Cassia Lepida (descendentă directă a împăratului Octavian), cei doi având o fiică, Iulia Cassia Alexandra, care s-a măritat cu Gaius Avidius Heliodorus. Fiul lor, generalul Avidius Cassius, s-a declarat în anul 175 împărat al Imperiului Roman, după ce a aflat că împăratul Marc Aureliu este pe moarte. Soția acestuia, Volusia Vettia Maeciana, i-a oferit trei copii: Avidius Heliodorus, Avidius Maecianus și Avidia Alexandra. Iulia Iotapa sau Iulia din Cilicia, fiica prințului Gaius Iulius Alexandru și a reginei Iulia Iotapa, s-a căsătorit cu senatorul roman Gaius Iulius Quadratus Bassus, cu care a avut o fiică, Iulia Quadratilla. Aceasta s-a măritat cu chestorul Gaius Iulius Lupus Titus Vibius Varus Laevillus, căruia i-a născut trei copii: Aulus Iulius Amyntas, Aulus Iulius Claudius Charax (care a avut o fiică, Iulia, ce s-a măritat cu senatorul Gaius Asinius Rufus) și Aulus Iulius Proculus. Iulia și Rufus l-au avut pe Gaius Asinius Nicomachus, care a avut trei fii: Gaius Asinius Rufus, Gaius Asinius Quadratus Protimus și Gaius Iulius Asinius Quadratus (al cărui fiu, Gaius Asinius Quadratus, a fost senator și istoric). Proconsulul Gaius Asinius Quadratus Protimus a avut un fiu, Gaius Asinius Nicomachus Iulianus, de asemenea proconsul. Acesta a fost tatăl Asiniei Iuliana Nicomacha (născută în jurul anului 215) care, cu Quintus Anicius Faustus, l-a avut pe Sextus Anicius Faustus Paulinus, consul al Romei în 298. Cu nobila Amnia Demetrias, acesta a avut doi fii: Amnius Anicius Iulianus (consul în 322) și Sextus Anicius Faustus Paulinus (consul în 325).
Salampsio, fiica cea mare a regelui Irod cel Mare și a reginei hasmoneene Mariamne I, s-a măritat cu Phasael (fiul fratelui lui Irod), cu care a avut cinci copii: Antipater, Irod, Alexandru, Alexandra și Cypros. Alexandra s-a măritat cu Timius din Cipru iar Cypros cu Irod Agrippa (rege al Iudeei între anii 41 și 44), fiul lui Aristobulus IV, fratele prințesei Salampsio. În afară de Agrippa, Aristobulus a mai avut trei copii cu verișoara sa, Berenice: Irod V (rege al Chalcis), Irodia și Mariamne III. Irodia (care în Noul Testament a cauzat moartea lui Ioan Botezătorul) a fost măritată întâi cu Irod II (fiul lui Irod cel Mare), cu care a avut-o pe Salome, apoi cu tetrarhul Irod Antipa (de asemenea fiu al lui Irod cel Mare). În anul 39, Antipa a fost acuzat de către nepotul său, Irod Agrippa, că ar fi conspirat împotriva împăratului Caligula, care l-a trimis în exil în Spania, unde a fost însoțit de Irodia. La rugămintea aceluiași Agrippa, în anul 41, Irod V a primit de la împăratul Claudiu tronul regatului Chalcis. Cu prima soție, verișoara sa, Mariamne, Irod V l-a avut pe Aristobulus care a fost căsătorit cu Salome, fiica Irodiei și a lui Irod II. După moartea Mariamnei, Irod s-a căsătorit cu nepoata sa, Iulia Berenice, care i-a oferit doi fii: Berenicianus și Hyrcanus. Irod Agrippa, ultimul rege al Iudeei, născut Marcus Iulius Agrippa, a avut doi fii și trei fiice cu soția sa, Cypros: Irod Agrippa II (ultimul conducător din familia irodiană, însă fără control asupra Iudeei), Drusus (care a murit în copilărie), Iulia Berenice, Mariamne și Drusilla. Iulia Berenice a fost măritată prima oară cu Marcus Iulius Alexandru, fiul lui Alexandru Alabarhul și nepotul lui Philon din Alexandria. Apoi s-a măritat cu unchiul ei, Irod V, căruia i-a născut pe Berenicianus și Hyrcanus. A avut o relație incestuoasă cu fratele ei, Irod Agrippa II, și una cu împăratul roman Titus. S-a măritat în cele din urmă cu Polemon II din Pontus, regele Ciliciei. Mariamne s-a căsătorit prin anul 50 cu Iulius Archelaus, căruia i-a născut o fiică, Berenice. În jurul anului 65 s-a căsătorit cu Demetrius, alabarhul Alexandriei, cu care a avut un fiu numit Agrippinus. Iar Drusilla s-a măritat prima oară cu Gaius Iulius Azizus, regele din Emesa, apoi cu Antonius Felix, procuratorul Iudeei, cu care i-a avut pe Marcus Antonius Agrippa și pe Antonia Clementiana. Drusilla și fiul ei au murit în anul 79 din cauza erupției vulcanului Vezuviu.
Nu este foarte palpitantă o genealogie, însă este necesară pentru a înțelege evoluția clanului hasmoneenilor. Observăm printre urmașii acestei familii predominanța numelui Alexandru dar și cel al familiei romane Iulia, precum și infiltrarea lor în rândul elitei romane. În special în ramura plecată din Ierusalim după moartea lui Irod cel Mare din anul 4 î.e.n. În 37 î.e.n., Irod s-a căsătorit cu prințesa Mariamne I, fiica maccabeilor Alexandru și Alexandra, nepoata fraților Ioan Hyrcanus II și Aristobulus II, strănepoata regelui Alexandru Iannaeus și a reginei Salome Alexandra. Irod a executat-o pe Mariamne în 29 î.e.n. iar pe cei doi fii ai lor, Alexandru și Aristobulus IV, i-a trimis la Roma în 20 î.e.n., la curtea lui Augustus. Opt ani mai târziu băieții s-au întors în Ierusalim, unde au avut parte de o popularitate nesperată, care a atras gelozia fratelui lor vitreg, Antipater II, primul fiu al lui Irod cu prima lui soție, Doris. Antipater a reușit să-și manipuleze tatăl, care i-a executat pe Alexandru și Aristobulus în 7 î.e.n. Trei ani mai târziu, Irod a decedat iar Antipater II a fost executat din ordinul împăratului roman Octavian Augustus, care i-a împărțit regatul în trei, numindu-i tetrarhi pe Irod Arhelaus, Irod Antipa și Irod II. Imediat, copiii lui Alexandru, Tigranes V și Gaius Iulius Alexandru, au plecat la mama lor, la curtea regală din Cappadocia, unde și-au renegat descendența iudaică, îmbrățișând-o pe cea elenă. Bunicul lor din partea mamei i-a trimis la Roma, pentru a căpăta o educație aleasă. Tigranes a ocupat tronul Cappadociei din 6 până în 12, când a fost detronat de împăratul Augustus, care l-a preferat în locul lui pe prințul arsacid Vonones I. Istoricul Tacitus susține că Tigranes a căzut victimă terorii împăratului Tiberius, care probabil l-a executat în anul 36. Despre Gaius Iulius Alexandru nu se știu prea multe în afara faptului că a fost administratorul proprietăților din Egipt ale familiei imperiale romane și că s-a însurat cu o femeie din înalta societate, care i-a născut un fiu, pe care l-a numit Tigranes, în onoarea fratelui său. Gaius Iulius Tigranes a devenit și el regele Armeniei în timpul regimului lui Nero. Gaius Iulius Alexandru le-a trecut în testamentul său și pe împărăteasa Livia Drusilla, și pe nora acesteia, Antonia Minor. Surprinzător e că, în aceeași perioadă, Alexandru Alabarhul, fratele lui Philon, era administratorul proprietăților din Egipt ale Antoniei Minor, mama împăratului Claudiu. Acesta, așa cum am văzut, și-a numit fiii Tiberius Iulius Alexandru și Marcus Iulius Alexandru, nume extrem de asemănătoare cu cel al lui Gaius Iulius Alexandru (diferind doar prenumele). Nu știm nimic despre familia lui Alexandru Alabarhul, nici despre averea sa, nici despre modul în care a devenit alabarh ori despre prietenia sa din copilărie cu împăratul Claudiu. Însă despre Gaius Iulius Alexandru știm că a fost trimis la Roma, alături de fratele său, pentru a căpăta o educație aleasă. Ambii Alexandru aveau o legătură strânsă cu Antonia Minor și amândoi se ocupau de proprietățile ei din Egipt. Amândoi au fost căsătoriți cu câte o femeie dintr-o familie nobilă, amândoi au avut copii și câte un frate mai mare fără urmași. Philon și Alexandru Alabarhul s-au născut în aceeași perioadă cu prinții Tigranes și Gaius Iulius Alexandru. Să fie oare Alexandru Alabarhul și Gaius Iulius Alexandru una și aceeași persoană? Chiar dacă Tigranes și Gaius și-au renegat rădăcinile evreiești, preferând să-și îmbrățișeze descendența elenă, legăturile dintre ei și dinastia irodiană s-au păstrat. Poate așa s-ar explica faptul că, undeva prin anii 32-35, Irod Agrippa i-a cerut lui Alexandru Alabarhul cu împrumut 200.000 de drahme, pentru a-și achita datoria față de Roma, Alexandru oferindu-i împrumutul nu lui Agrippa, ci soției acestuia, Cypros. Legătura dintre cei doi se pare că exista de ceva timp, Alabarhul numindu-și unul dintre fii Marcus Iulius Alexandru, după Agrippa, care la naștere primise numele Marcus Iulius Agrippa. Mai mult, Marcus Iulius Alexandru s-a căsătorit cu Iulia Berenice, fiica lui Agrippa. Istoria nu ne spune că ar fi existat vreun conflict între Irod Agrippa și frații Tigranes V și Gaius Iulius Alexandru nici înainte, nici după moartea lui Irod cel Mare. Din câte știm, Antipater II a făcut ca tatăl celor doi fii ai prințesei Glafyra să fie executat iar regatul a fost împărțit între Irod Arhelaus, Irod Antipa și Irod II. Irod Agrippa nu avea niciun motiv să le pună viața în pericol celor doi, el însuși fiind dat la o parte, prin urmare este posibil să fi existat o formă de prietenie între el și Gaius Iulius Alexandru. În acest caz, să se fi retras hasmoneenii din Armenia în Alexandria în anul 12, după detronarea lui Tigranes V? Așa s-ar explica averea lui Alexandru Alabarhul, adunată și din Iudeea, și din Cappadocia. Să fie Tigranes în realitate filosoful Philon ori
fratele necunoscut al acestuia, Lisimah? Este posibil ca Tigranes să nu fie decât numele regal, adoptat în momentul accederii pe tron, nicidecum cel primit la naștere? Despre Tigranes nu știm mai nimic, cum nu știm nici despre Philon sau despre familia lui. Știm însă că Philon nu era numele real al inventatorului creștinismului, evreii numindu-l Yedidia. Știm și că bunicul sau străbunicul său a primit cetățenia romană de la Gaius Iulius Cezar, Gaius și Iulius, alături de Alexandru, fiind nume foarte des întâlnite în clanul hasmoneenilor. Acest personaj necunoscut nu ar fi putut primi cetățenia decât în anul 47 î.e.n., când Cezar a ajuns în Egipt. Am văzut că în 49 î.e.n., prințul Aristobulus II, fiul regilor hasmoneeni Alexandru Iannaeus și Salome Alexandra, a fost eliberat de Iulius Cezar pentru a întoarce Iudeea împotriva lui Pompei, însă a fost otrăvit pe drum. În 47 î.e.n., fiul cel mare al acestuia, Alexandru Maccabeul, a fost decapitat de comandantul roman Scipio, iar mezinul lui Aristobulus, Antigonus II Matityahu, l-a vizitat pe Cezar, aflat în acel moment în Siria. Cum Cezar a avut o înțelegere cu Aristobulus, pentru a-i slăbi influența lui Pompei în Iudeea, este logic să fi continuat înțelegerea cu fiii acestuia, care să-i îndeplinească planul. Așadar, sunt mari șanse ca dictatorul roman să-i fi oferit cetățenia romană unuia dintre cei doi. Poate lui Antigonus, care a organizat o rebeliune împotriva Romei, înscăunându-se în 40 î.e.n. rege al Iudeei și Mare Preot. Ori chiar lui Alexandru Maccabeul, ucis în Siria în perioada în care Cezar se afla acolo. Irod cel Mare s-a însurat cu Mariamne I, fiica lui Alexandru Maccabeul. Unul dintre fiii lor era Alexandru, care cu prințesa cappadociană Glafyra i-a avut pe Tigranes V și Gaius Iulius Alexandru. Prin urmare, Alexandru Maccabeul era străbunicul celor doi frați. Dacă ei sunt în realitate Philon și Alexandru Alabarhul, înseamnă că într-adevăr străbunicul lor a primit cetățenia romană de la Gaius Iulius Cezar. Prin inventarea creștinismului, Philon și Alexandru aveau motive serioase să încerce să conducă Imperiul Roman, care le-a luat hasmoneenilor tronul.
Să privim genealogia hasmoneenilor și în sens invers, pentru a-i afla originile. Preotul Matityahu, tatăl maccabeilor care s-au revoltat împotriva seleucizilor, era fiul lui Yohanan, nepotul lui Simeon Hasmoneanul și strănepotul lui Asmon sau Hasmoneus, un levit din linia lui Ioarib, al cincilea nepot al lui Idaiah, fiul lui Ioarib și nepotul lui Iachin care, la rândul lui, era un descendent al lui Phinehas, cel de-al treilea mare preot al lui Israel. Phinehas era fiul lui Eleazar și nepotul lui Aaron (primii doi mari preoți), fratele lui Moise. Se pare că acest Phinehas era Panehesy, preotul de la curtea faraonului Akhenaton / Moise, „Slujitorul șef al lui Aton în templul lui Aton din Akhetaton”, „Al doilea profet al Domnului celor două tărâmuri”, „Purtătorul sigiliului Egiptului Inferior”, „Administratorul vitelor lui Aton în Akhetaton” și „Administratorul grânarului lui Aton”. Aaron și Moise, conform genealogiei biblice, erau fiii lui Amram și Iochebed. Amram era fiul lui Kohath și nepotul lui Levi, întemeietorul tribului leviților, iar Iochebed era fiica aceluiași Levi. Levi era fiul lui Iacob / Israel, nepotul lui Isaac și strănepotul patriarhului Avraam. Terah, tatăl lui Avraam, era un descendent al lui Șem, tatăl semiților și fiul lui Noe. Nu trebuie privită genealogia Vechiului Testament ca o sursă istorică, mai ales când ajunge până la primii oameni, însă reținem că hasmoneenii provin din tribul leviților, cărora le erau rezervate funcțiile preoțești precum și îndatoriri politice, singurul trib care nu a primit pământ în Israel. Descendenții lui Aaron (așa cum erau și hasmoneenii), kohaniții, dețineau roluri speciale în preoțime și funcțiile supreme. Restul leviților, aflați pe plan secundar, au fost împărțiți în trei, după fiii lui Levi: gerșoniții (descendenții lui Gerșon), merariții (urmașii lui Merari) și kohathiții (cei proveniți din Kohath, cu excepția urmașilor lui Aaron). Aceștia erau ajutoarele preoților kohaniți, cântau în timpul slujbelor religioase sau păzeau templul. Kohaniții au fost împărțiți în 24 de familii, care realizează pe rând slujbele religioase; Vechiul Testament susține că regele David a efectuat această împărțire, însă cercetătorii cred că ea a avut loc în timpul exilului babilonian. Astfel înțelegem cine reprezenta elita evreiască și conducătorii Marelui Sanhedrin: leviții, în special cele 24 de familii de kohaniții. Conform legilor veterotestamentare, toți evreii erau obligați să le ofere kohaniților zeciuială, adică a zecea parte din avuția lor. Motiv pentru care leviții nu aveau nevoie de un teritoriu al lor, ei (în special kohaniții) fiind liderii tuturor evreilor. Printre cei mai cunoscuți kohaniți se numără scribul Ezdra și Ioan Botezătorul.
În perioada în care murea Irod cel Mare, în Cordoba din Spania se năștea Lucius Annaeus Seneca sau Seneca cel Tânăr. A fost crescut în Roma iar în 
anul 21 a plecat în Alexandria cu mătușa sa, al cărui soț, Gaius Galerius, era prefectul Egiptului. Mătușa l-a îngrijit timp de zece ani pe Seneca, bolnav de tuberculoză, și s-au întors în Roma în anul 31. În Alexandria, Seneca l-a întâlnit pe Philon, s-au împrietenit și, pentru că împărtășeau idei filosofice asemănătoare, l-a ajutat cu noua sa religie, creștinismul. Tatăl său, numit tot Lucius Annaeus Seneca sau Seneca cel Bătrân, este fondatorul familiei Annaeus. Deși s-a născut în Cordoba în jurul anului 54 î.e.n. și nu există date despre strămoșii săi, acesta susținea că provine din coloniști romani, nicidecum spanioli. Totuși, nu putem să nu remarcăm secretomania care înconjoară trecutul acestei familii, apărută brusc în Republica Romană aparent din Spania. Dar și faptul că Annaeus seamănă foarte mult cu Iannaeus, numele celui de-al doilea rege din dinastia hasmoneană, soțul Salomeei Alexandra. Știm că, după moartea sa, Salome a preluat conducerea regatului și l-a numit succesor pe fiul lor cel mare, Ioan Hyrcanus II. Acesta a domnit doar un an, până în 66 î.e.n., fiind detronat de fratele său, Aristobulus II. În anul 63 î.e.n. Hyrcanus a fost numit Mare preot de către Pompei Magnus, care a predat puterea politică a Iudeei lui Antipater I, fondatorul dinastiei irodienilor. Pompei l-a arestat pe Aristobulus II, care a evadat în 57 î.e.n. și s-a întors în Iudeea pentru a pregăti o revoltă împotriva romanilor. Revolta a fost înăbușită iar Aristobulus arestat din nou și dus la Roma. În acea perioadă, hasmoneenii nu se simțeau deloc în siguranță, pierzându-și sprijinul romanilor, care l-au oferit irodienilor. Așadar, este posibil ca un membru al familiei să se fi ascuns în Cordoba și să fondeze de acolo familia Annaeus, una romană, cu rădăcinile ascunse. Poate că Seneca cel Bătrân era fiul lui Aristobulus, care în acea perioadă era închis de Pompei la Roma, mama copilului ascunzându-se în Spania, unde Pompei a luptat împotriva răzvrătitului Quintus Sertorius între anii 76-71 î.e.n. Poate că Seneca cel Tânăr și Philon din Alexandria au lucrat împreună pentru ducerea creștinismului în Roma pentru că făceau parte din același clan, cel al hasmoneenilor.
La câțiva ani după întoarcerea la Roma din Alexandria, Seneca a devenit chestor, funcție care i-a permis accesul în Senat. Istoricul Dio Cassius nota că împăratul Caligula era atât de enervat de talentul oratoric al lui Seneca în Senat, încât i-a ordonat să se sinucidă. Seneca a supraviețuit doar pentru că era bolnav, iar împăratului i s-a spus că va muri în curând. În anul 41, când Claudiu a devenit împărat, împărăteasa Messalina l-a acuzat pe Seneca de adulter cu Iulia Livilla, sora lui Caligula. Deși Senatul l-a condamnat la moarte, Claudiu l-a trimis în exil în insula Corsica. În anul 49 i s-a permis reîntoarcerea la Roma pentru a-i fi tutore lui Nero. Când acesta a ajuns împărat în 54, Seneca i-a fost sfetnic și a guvernat imperiul alături de prefectul Sextus Afranius Burrus în primii cinci ani de domnie ai noului împărat. În 65, Nero l-a obligat să se sinucidă, acuzându-l că ar fi făcut parte din conspirația pisoniană, care avea ca scop asasinarea împăratului. 41 de persoane au fost acuzate atunci pentru participarea la conspirație, dintre care 19 erau senatori. Și nu putem să nu ne întrebăm de ce împărații romani nu îl suportau pe Seneca. Cumva pentru că el era responsabil pentru apariția creștinismului în rândul elitei romane? Cu doar un an înainte, Nero a dat vina pe creștini pentru marele incendiu din Roma, pornind astfel persecuțiile adepților noii religii. Să fie oare acesta motivul pentru care Seneca a conspirat împotriva împăratului, organizându-i asasinarea? Dacă Seneca încerca într-adevăr să răspândească în Roma creștinismul printre cetățenii de vază, nu e de mirare încercarea unui grup de a asasina împăratul care le punea bețe în roate creștinilor. Am văzut deja că hasmoneenii s-au infiltrat în înalta societate romană, așa că planul lui Philon prin Seneca avea șanse de reușită. Care era planul? Să atragă elita Romei spre noua religie și, prin ea, curtea imperială. Controlând împăratul prin creștinism, hasmoneenii ar fi controlat întregul imperiu. Prin urmare, împărații care împiedicau desfășurarea planului trebuiau eliminați. Plan care s-a dovedit a fi, însă, unul de durată.
La un an după moartea lui Seneca a început marea revoltă a evreilor împotriva romanilor. Potrivit istoricului Flavius Iosephus, totul a început în Cezareea, după ce niște greci au sacrificat păsări în fața unei sinagogi. Unul dintre preoții evrei, Eleazar (fiul lui Anania, marele preot între 47 și 52, care a prezidat procesul apostolului Pavel în Noul Testament), a încetat din acel moment să aducă sacrificii și rugăciuni pentru împăratul Nero. Anania era membru al Marelui Sanhedrin, reînviat în Iudeea de regina hasmoneană Salome Alexandra în primul secol î.e.n., așadar observăm că scânteia revoltei a fost provocată de Sanhedrin. După refuzul lui Eleazar, evreii au început să protesteze și împotriva taxelor romanilor, crescând astfel nemulțumirile în rândul poporului. În primă fază, violențele au avut loc între evrei, între cei care doreau o revoltă împotriva romanilor și cei care se opuneau. Printre cei care și-au pierdut viețile atunci se numără și fostul mare preot Anania. Fiul acestuia, preotul Eleazar, a măcelărit întreaga garnizoană romană de la granița apuseană a Ierusalimului. Regele Irod Agrippa II și sora sa, Iulia Berenice (văduva nepotului lui Philon) au fugit din Ierusalim în Galileea. Conform cronicarilor creștini Eusebius și Epifanius din secolul al IV-lea, evreii din Ierusalim trecuți la creștinism au fugit la Pella înainte de începerea războiului cu romanii. Senatorul Cestius Gallus, legatul Siriei, a încercat să pună capăt revoltei, însă a fost învins de rebeli la Beth Horon. În Ierusalim s-a format un guvern provizoriu, din care făceau parte Simeon ben Gamliel (conducătorul Marelui Sanhedrin și descendent al regelui mitic David) și foștii mari preoți Ananus ben Ananus și Ioșua ben Gamla. Împăratul Nero l-a trimis pe generalul Vespasian să înăbușe revolta. Acestuia i s-au alăturat fiul său, Titus (amândoi viitori împărați), cu o legiune din Alexandria, și armatele aliaților locali, inclusiv cea a regelui Irod Agrippa II. Istoricul Yosef ben Matityahu (cunoscut ca Titus Flavius Iosephus) a luptat inițial împotriva romanilor. În 67 s-a predat după asediul cetății Iotapata. Și-a salvat pielea spunându-i lui Vespasian că profețiile mesianice evreiești se referă la el, care va deveni împăratul Romei. Vespasian l-a păstrat lângă el ca sclav și interpret iar în 69, când a devenit împărat, i-a redat libertatea și i-a oferit cetățenie romană. Yosef și-a schimbat numele evreiesc într-unul roman, Iosephus, a adoptat numele de familie al noului împărat iar ca prenume pe cel al fiului împăratului, astfel transformându-se în Titus Flavius Iosephus. A devenit sfetnicul și prietenul fiului împăratului, Titus, servindu-i ca translator când acesta a asediat Ierusalimul în anul 70. Deoarece cucerirea Ierusalimul nu a oprit revoltele, Titus a ordonat distrugerea orașului și, în special, a Marelui Templu. În primăvara anului 71, Titus s-a întors la Roma alături de prietenul său evreu, Flavius Iosephus, lăsându-l pe noul guvernator, Sextus Lucilius Bassus, să distrugă restul rebelilor din Iudeea. Iosephus susținea că acest război cu romanii a dus la moartea a 1.100.000 de evrei, 97.000 au fost capturați și înrobiți iar mulți alții au fugit în zone din jurul Mediteranei. Marele Sanhedrin s-a mutat la Yavneh, în Galileea. Distrugerea Marelui Templu a dus la apariția sinagogilor iar preoții au fost înlocuiți cu rabini. În 115 a izbucnit o nouă revoltă, diaspora evreiască din Cipru, Egipt și Mesopotamia războindu-se cu romanii timp de doi ani. Ultima revoltă a fost cea a lui Bar Kokhba dintre 132-136, care a dus la genocid împotriva evreilor, la interzicerea iudaismului și la redenumirea Iudeei în Siria Palestina. Însă moartea împăratului Hadrian din 137 a redus restricțiile și persecutarea evreilor.
În anul 79, împăratul Vespasian a murit iar tronul imperiului i-a revenit fiului său cel mare, Titus. În doar doi ani de domnie, Titus a finalizat construirea Colosseumului și s-a lovit de dezastre precum erupția Vezuviului din 79 și un incendiu în Roma un an mai târziu. A murit de febră pe 13 septembrie 81. Tronul Romei a fost preluat de fratele său mai mic, Domițian, care a fost asasinat în 96. Și în timpul domniei, Titus l-a avut alături pe bunul său prieten și sfetnic Flavius Iosephus, istoricul evreu care și-a trădat poporul în favoarea romanilor. Iosephus s-a născut într-o familie bogată, parte din elita Ierusalimului. Pe linie paternă, Iosephus era un descendent al ordinului preoțesc al lui Iehoiarib, capul unuia dintre cele 24 familii de kohaniți. Bunicul său era un descendent al marelui preot Ionathon, despre care se crede că ar fi fost chiar Alexandru Iannaeus, cel de-al doilea rege hasmonean. De altfel, mama lui Iosephus era o descendentă directă a hasmoneenilor. În plus, el a fost influențat de filosofia lui Philon din Alexandria, inventatorul hasmonean al creștinismului. În anul 71, Iosephus s-a căsătorit cu o evreică din Alexandria, care i-a născut trei fii, dintre care a supraviețuit doar Titus Flavius Hyrcanus. După vreo patru ani s-a căsătorit cu o evreică din Creta, membră a unei familii înstărite, care i-a născut pe Flavius Iustus și Flavius Simonides Aggripa. Numele primului fiu indică monarhul hasmonean preferat al lui Iosephus, care ar putea fi Ioan Hyrcanus, tatăl primilor doi regi hasmoneeni (Iuda Aristobulus I și Alexandru Annaeus). Numele ultimului este inspirat din cel al lui Irod Agrippa II, ultimul conducător al dinastiei irodiene, cu care Iosephus era bun prieten. Și Irod se afla în Roma împreună cu sora sa, Iulia Berenice, după distrugerea Ierusalimului de către romani. De altfel, și Irod Agrippa făcea parte din dinastia hasmoneenilor, străbunica lui fiind Marianme I, fiica regilor Alexandru Iannaeus și Salome Alexandra. În aceeași perioadă se aflau în Roma și alți hasmoneeni, așa că planul fraților Philon și Alexandru Alabarhul putea fi pus în aplicare încet dar sigur.
Creștinismul a început să se îndepărteze de tradițiile evreiești, astfel încât a ajuns o religie independentă, nicidecum o sectă evreiască, așa cum o considerau romanii la început. În jurul anului 98, împăratul Nerva a declarat că nu sunt nevoiți să plătească taxa anuală a evreilor, recunoscând astfel distincția dintre cele două religii. Creștinii au fost lăsați în pace, neexistând o persecuție a lor la nivelul întregului imperiu până în anul 250, când împăratul Decius a emis un edict prin care cerea tuturor cetățenilor imperiului (cu excepția evreilor) să aducă zeilor un sacrificiu în prezența unui magistrat roman, care le-ar fi eliberat astfel un certificat numit libellus. Unii creștini au acceptat ceremonia păgână, alții au preferat să se ascundă sau să se lase pedepsiți. În 257, împăratul Valerian a ordonat ca oficialii Bisericii Creștine să fie uciși iar senatorii creștini să fie deposedați de titluri și proprietăți. În 303, împărații Dioclețian, Maximian, Galerius și Constantius au emis o serie de edicte care abrogau drepturile creștinilor. În 311, prin edictul de la Serdica al împăratului Galerius, creștinismul a devenit o religie acceptată în Imperiul Roman. Doi ani mai târziu, împărații Constantin și Licinius au emis edictul de la Milano, prin care au oferit creștinismului status legal, oprind astfel persecuțiile. Abia în 380, prin edictul de la Tessalonic al împăratului Teodosie I, creștinismul a devenit religia de stat a Imperiului Roman.
Primul împărat despre care se spune că s-a convertit la creștinism a fost Flavius Valerius Constantinus, numit Constantin cel Mare, care a fost sanctificat. Când a ajuns pe tron, imperiul era divizat în patru. Învingându-i pe împărații Maxentius și Licinius a unificat imperiul în anul 324. Un an mai târziu a convocat Conciliul de la Niceea, unde s-au stabilit dotrinele creștinismului și a luat naștere Biblia, compusă din o parte dintre textele religioase existente în acel moment. Convocarea sinodului s-a datorat expansiunii arianismului, o sectă creștină care considera că Hristos nu conține estența divină a Tatălui, ci este creația primordială, o entitate subordonată lui Dumnezeu. La Niceea, conciliul a stabilit că Iisus este „adevăratul Dumnezeu” și „una cu esența Tatălui”, respingând astfel doctrina ariană. Era într-adevăr Constantin creștin sau vorbim doar despre un mit? Istoricul creștin Eusebiu spunea că în anul 312, când se pregătea să înfrunte armata lui Maxentius, Constantin a avut o viziune: a văzut pe cer, deasupra Soarelui, o cruce luminoasă și inscripția „In hoc signo vinces” („Prin acest semn vei învinge”). Noaptea l-a visat pe Iisus, care i-a cerut să pună crucea pe steagurile soldaților săi, pentru a fi protejați în lupte (poveste relatată și de Lactanțiu). Constantin a făcut întocmai și a învins. Așa să fie, oare? A văzut pe cer doar el un obiect zburător neidentificat cu forma unui avion? Fără ca altcineva să îl mai vadă? Avem ca sursă doar declarația unui creștin, prin urmare legenda trebuie privită cu suspiciune. În Panegyrici Latini scrie că, în anul 310, aflat în templul lui Apollo din Gallia, Constantin a avut o viziune în care zeul îi promitea 30 de ani de domnie. Prin urmare, legenda creștină pare preluată din cea păgână și adaptată pentru a servi creștinismului. Nici convertirea lui Constantin la creștinism pe patul de moarte nu pare a fi adevărată, ținând cont că singurul martor a fost episcopul Eusebiu de Nicomedia, reprezentantul unei religii care avea un interes maxim în a converti un împărat, prin urmare nu putea declara altă variantă indiferent care ar fi fost adevărul. În plus, dacă într-adevăr ar fi văzut un semn divin pe cer și ar fi primit vizita lui Hristos în vis, de ce Constantin nu s-ar fi convertit atunci la creștinism, ci ar fi așteptat până pe patul de moarte? Pentru că nu era credincios, ci doar se folosea de religie. Tatăl său era un adorator al zeului Sol Invictus. Între 306 și 310, Constantin l-a ales ca protector al său pe Marte, zeul războiului, apoi l-a adoptat pe Sol Invictus. Cei doi zei apar pe monedele emise între 310 și 317. După acest an, Marte aproape dispare, Sol Invictus rămânând divinitatea dominantă. Constantin nu dădea doi bani pe zei, ci s-a folosit de ei pentru a-și legitima domnia, el fiind, de fapt, un uzurpator. Până în 317 a depus eforturi importante pentru a deveni un împărat legitim, folosindu-se de propaganda intensă de pe monede, de inscripții și discursuri care îl descriau ca fiind protejatul zeilor și eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius. Sol Invictus și Marte erau extrem de populari printre soldați, protecția acestor zei asigurându-le victoria în lupte. Iar viziunea cu Apollo care profețea 30 ani de domnie ai împăratului a apărut deoarece Apollo Grannus avea mare trecere în Gallia, acolo unde în acea vreme se găsea baza de operațiuni a lui Constantin. Ajungând unicul conducător al imperiului, Constantin a devenit pentru oamenii de rând o divinitate pe Pământ. Din 326 apare reprezentat cu nimbul specific vechilor zei, așadar o entitate supranaturală, mult superioară muritorilor. După moarte a fost zeificat de senatul roman și sanctificat de creștini. Imaginea lui de zeu pe Pământ, care nu se potrivește cu cea a unui creștin, are logică. Constantin era cel care a unificat imperiul și a reformat multe domenii. Un singur imperiu, cu un singur conducător, avea nevoie de o singură religie. Una nouă, cu un singur zeu în cer, așa cum era el pe Pământ. A observat expansiunea rapidă a creștinismului, așa că a făcut tot posibilul pentru a-l ajuta să capete forță. Mai mult ca sigur a fost convins să ajute creștinismul de către cineva care i-a promis sprijin în lupta împotriva rivalilor săi. Cineva din umbră, care a preferat să îl influențeze departe de ochii curioșilor. Cine ar putea fi dacă nu urmașii hasmoneenilor care timp de aproape trei secole au încercat să câștige favorurile unor împărați romani, pentru a conduce imperiul prin creștinism?
În 380, împăratul Teodosie I a decretat creștinismul religie de stat a Imperiului Roman. A dizolvat ordinul fecioarelor vestale din Roma și a interzis ritualurile păgâne la jocurile olimpice din Grecia. Nu a încercat să oprească în vreun fel distrugerea templelor elenistice antice, cum ar fi Templul lui Apollo din Delphi sau Serapeumul din Alexandria. Astfel, întorcându-se roata, creștinii au început să distrugă urmele vechilor zei sau să îi transforme. Multe biserici au fost construite pe ruinele templelor păgâne și mulți zei au devenit sfinți pentru popor, încât trecerea de la religiile vechi la cea nouă să nu se facă abrupt. Capii bisericii au început să obțină din ce în ce mai multă putere odată cu trecerea timpului. Odată cu declinul Imperiului Roman Apusean, papalitatea a început să joace un rol important în politică, vizibil prima oară în cazul Papei Leon I, care a negociat cu hunii și cu vandalii. Totodată, biserica și-a început expansiunea, trimițând misionari în toată lumea cunoscută. Apariția islamului a reprezentat un rival neașteptat al creștinismului. În secolul VII, musulmanii au cucerit Siria (care includea și Ierusalimul), nordul Africii și Spania, convertind o parte a populației creștine la islam. Succesul musulman s-a datorat și slăbirii Imperiului Bizantin după decenii de conflict cu Persia. Începând cu secolul VIII, odată cu apariția dinastiei carolingiene, papalitatea și-a găsit suport politic important în Regatul Franc. Din secolul XI naționalismul creștin a crescut simțitor, dând startul unei serii de cruciade menite să recupereze de la musulmani teritoriile importante pentru religia creștină. Între secolele VII-XIII, creștinismul a experimentat o serie de conflicte între creștinii apuseni și cei răsăriteni, care a dus la Marea Schismă din 1054. Al Doilea Conciliu de la Lyon din 1274 și Conciliul de la Florența din 1439 au încercat reunificarea Bisericii, însă fără rezultat. Creștinismul se împărțise în catolicism (cel apusean) și ortodoxism (cel răsăritean) și așa a rămas până în prezent. Această schismă nu ar trebui să ne mire, ținând cont că, încă de la început, creștinismul a mers în două direcții din punct de vedere teologic, liturgic, administrativ și doctrinal. Direcții reprezentate prin cei doi capi mitici ai Bisericii, Petru (primul Papă al Romei) și Pavel (care a predicat în special în zonele răsăritene, locuite de greci). În realitate, cele două direcții sunt ale inventatorilor creștinismului; Philon își dorea o religie care să ajute oamenii de rând să suporte mai ușor jugul romanilor iar fratele său, Alexandru Alabarhul, plănuia să conducă Imperiul Roman cu ajutorul creștinismului. Iar dacă ne amintim de veșnica împărțire a evreilor în două tabere, împărțirea creștinismului fondat de ei este una firească.
Cei care conduc creștinismul din umbră, adică urmașii hasmoneenilor, nu s-au ferit să își lase amprentele la vedere. De exemplu, în centrul pieței San Pietro de la Vatican se află un obelisc egiptean înalt de 66,6 metri, mutat de împăratul Augustus din Heliopolis în Alexandria. În anul 37, împăratul Caligula a adus obeliscul la Roma și l-a amplasat în mijlocul circului său. A fost mutat în mijlocul pieței San Pietro în 1586 de către arhitectul Domenico Fontana, la ordinul Papei Sixtus V. Obeliscul se găsește în mijlocul unei stele cu opt raze, simbolul planetei Venus și a zeiței asociate cu ea, Iștar (nimeni alta decât zeița elitei evreiești). Boneta care acoperă capetele Papei, cardinalilor și episcopilor, numită zucchetto de italieni, este kipa evreiască. Mitrele episcopale, care arată ca niște guri deschise în sus, sunt copiate din cultul lui Dagon, reprezentând capul de pește al zeului canaanean. Iar pedofilia mult prea practicată la Vatican nu este o simplă preferință sexuală anormală, ci parte importantă a magiei kabbalistice. Iar kabbalah reprezintă o parte extrem de importantă a misticismului ebraic, în special pentru elita evreiască.
