Simbolul principal al masoneriei este piramida cu un triunghi în vârf, care are în interior un ochi. Ochiul este simbolul antic al unor zeități cunoscute în întreaga lume ca Observatorii, Supraveghetorii, Paznicii ori Veghetorii.
Aceste divinități sunt descrise pe larg în Cartea lui Enoh, un text evreiesc scris în aramaică și ebraică. Prima parte a fost redactată în jurul anului 300 î.e.n., iar a doua în primul secol î.e.n. Aici, Veghetorii (numiți „iyrin”, „iyr” la singular) sunt două sute de îngeri care au încălcat ordinele zeului suprem de a supraveghea oamenii fără a interveni în vreun fel în evoluția lor. Le-au adus muritorilor diverse cunoștințe și chiar au făcut copii cu „fiicele oamenilor”, drept pentru care au fost pedepsiți de arhanghelii cerești la porunca aceluiași zeu suprem. Au fost echivalați cu îngerii numiți „bene ha’elohim” din Vechiul Testament (deveniți în Kabbalah o clasă angelică, „Bene Elohim”) care, de asemenea, au făcut copii cu pământencele. Tradus prin „copiii zeilor”, ebraicul „bene ha’elohim” provine din ugariticul „bn ’ilm”, care îi desemna pe cei șaptezeci de copii ai zeilor supremi El și Așerah. Și aceștia, la fel ca omologii lor din folclorul ebraic, se căsătoreau cu pământeni, care le nășteau copii. La Ebla, oraș aflat în apropierea Ugaritului, s-a descoperit o tăbliță care vorbea despre două sute de zei conduși de Dagon, numiți „elohim”, numărul lor fiind exact cel al Veghetorilor din Cartea lui Enoh. Evreii au preluat acest nume și l-au folosit în religia lor atât ca epitet al zeului lor, Yahweh, cât și pentru a reprezenta o clasă de îngeri.
Acești îngeri decăzuți se întâlnesc și în alte scrieri evreiești, cum ar fi A doua carte a lui Enoh (scrisă în slavonă în primul secol al erei noastre), A treia carte a lui Enoh (lucrare în ebraică din secolul al cincilea), Cartea Jubileelor (din secolul al doilea î.e.n,), Documentul Damasc (parte din Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în 1947 la Qumran), Zohar (parte esențială a Kabbalei) și Cartea lui Daniel din Vechiul Testament. Conform lui Philo din Byblos, fenicianul Sanchuniathon a menționat în scrierile sale „niște ființe fără percepție, din care au apărut ființe inteligente, numite Zophasemin (în ebraică „șope-samayim”, adică „Veghetorii cerului” – n.a.). Și acestea aveau forma unui ou”. Fenicia era numele folosit de greci și romani pentru regiunea numită Canaan în feniciană, ebraică, arabă și aramaică.
Deloc surprinzător, aceste divinități se întâlnesc și în Sumer, unde se consideră că a trăit prima civilizație a lumii. Sumerienii își numeau țara Kiengir care, conform scriitorului evreu Zecharia Sitchin, se traduce prin „Tărâmul Veghetorilor”, deși traducerea corectă este „Tărâmul nobililor Domni”. Egiptenii numeau țara sumerienilor Sngr, hitiții Șanhar, akkadienii Șumeru, iar în Biblie apare sub numele Șin’nar. În mitologia sumeriană, divinitățile Anunnaki („Oamenii nobili ai cerului și ai pământului”) erau împărțite în două categorii: Anunna și Igigi. Anunna erau zeii celești („Oamenii nobili din cer”), iar Igigi cei pământeni („Ochii Pământului”). În poemul babilonian Enuma Eliș, Igigi sunt numiți „zei decăzuți”, iar în Mitul lui Atra-Hasis sunt divinitățile pe care Enlil, zeul furtunii, le-a condamnat la muncă silnică; după o perioadă s-au răzvrătit iar Enki, zeul înțelepciunii, a creat oamenii pentru a munci în locul lor. Deși nu se știu multe despre aceste zeități, le putem afla identitatea prin traducerea numelui lor. Cuvântul „igigi”, fiind format din „igi” („ochi”) și „gi” („Pământul”), se poate traduce ca „ochii Pământului”, ceea ce înseamnă că reprezintă observatorii, supraveghetorii, gardienii sau, mai exact, veghetorii Pământului. Zeii decăzuți ai sumerienilor, cei care s-au răzvrătit, Igigi, nu sunt decât Veghetorii evreilor. Conducătorii lor erau Enki și cei doi copii ai săi, numiți de babilonieni Marduk și Iștar. Într-un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.e.n., zeița este numită „cea mai mare între Igigi”. În Mitul lui Atra-Hasis, „zeul Ennugi (Enki – n.a.) Marele Veghetor era”. În prologul celebrului său cod de legi, regele babilonian Hammurabi scria: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki și Ellil, stăpân al cerului și Pământului… a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea, el l-a preamărit printre Igigi”. De altfel, unul dintre cele cincizeci de epitete ale lui Marduk era chiar „Veghetorul purificării”. Ca zeu al Soarelui, Marduk era numit Șamaș în Babilon; în Cartea lui Enoh îl întâlnim printre căpeteniile Veghetorilor sub numele Șamsiel („Zeul Soarelui”), cel care i-a învățat pe oameni „semnele soarelui”.
Veghetorii sunt prezenți și în Egiptul antic. Egiptenii își numeau divinitățile „neteru” (cu formele de singular „neter” la masculin și „netert” la feminin), cuvânt care a fost tradus în mod convențional de egiptologi prin „zei”. Însă, în egipteana veche, „neter” înseamnă „gardian” sau, cu alte cuvinte, „veghetor”, un nume cu același sens ca „igigi” al sumerienilor. În religiile egiptene, rolul Gardienilor era de a conserva sau de a restaura echilibrul în natură. În capitolul 169 al Cărții egiptene a morților, acești Gardieni sunt numiți „Spirite-Paznici” care veghează peste omenire. În plus, în Egipt întâlnim divinități-ochi, care erau de obicei agresive și răzbunătoare. În capitolul 71 al Cărții morților, Ochiul Divin taie capete, retează gâturi, zdrobește inimile sfâșiate și masacrează damnații din Lacul de Foc la porunca celor șapte judecători ai lumii de dincolo (identici cu cei șapte Anunnaki ai infernului din miturile akkadiene). Într-un mit dezvoltat în jurul festivalului anual al zeiței Sekhmet, zeul suprem Ra a trimis-o pe Hathor ca Ochi Divin să pedepsească oamenii care au conspirat împotriva lui; zeița, transformată în Sekhmet, însetată de sânge, era cât pe ce să distrugă întreaga omenire, fiind necesar un truc al zeilor pentru a o potoli înainte de a nimici toți muritorii. Pe lângă Hathor și Sekhmet, și zeița-șarpe Wadjet era considerată „Ochiul lui Ra” și, mai târziu, „Ochiul lui Horus”. Fără îndoială, acești „ochi divini” ai lui Ra și Horus simbolizează divinitățile care supravegheau Pământul în numele zeilor conducători, întocmai ca Igigi ai sumerienilor. „Ochiul lui Ra” nu poate fi decât cel care observă pentru Ra, adică un Veghetor. Cel mai important Veghetor al egiptenilor era Asar, numit de greci Osiris. Istoricii greci Plutarh și Diodor din Sicilia credeau că numele grecesc al zeului înseamnă „Cel cu mulți ochi”, fiind format din „os” = „mulți” și „iris” = „ochi”. Cu alte cuvinte, era conducătorul Veghetorilor. Totuși, traducerea lui Plutarh și Diodor nu este una foarte exactă, Osiris însemnând de fapt „Ochiul deschis” („os” = „deschis”, „iris” = „ochi”). Hieroglifa numelui său este compusă dintr-o zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra căreia se află un ochi. Osiris a fost primul conducător al Pământului, fiul cel mare al Cerului (Nut) și al Pământului (Geb). După ce a fost omorât de fratele său mai mic, Sutah (Seth), zeul furtunii, a devenit conducătorul lumii de dincolo, Duat. În Secretele zeilor l-am identificat pe Osiris cu Enki al sumerienilor, cel numit adeseori „Marele Șarpe”, și cu Azazel, conducătorul Veghetorilor în Cartea lui Enoh, prin urmare este vorba despre aceleași entități în Sumer, Egipt și Canaan.
Nu doar aici și-au făcut apariția Veghetorii ci în întreaga lume, în toate timpurile. De exemplu, Cărțile secrete ale lui Dzyan vorbesc despre Lhasi, spiritele antice care au construit orașul Lhasa („Locul zeilor”) din Tibet. La un moment dat ele „au revenit, conducându-și carele în jurul conducătorului lor, Ochiul Unic”. Acest „ochi unic”, conducătorul spiritelor Lhasi, nu poate fi decât conducătorul Veghetorilor, Enki / Osiris / Azazel. Merită menționată și asemănarea dintre numele orașului tibetan Lhasa și cel sumerian Larsa, construit de zeii Igigi înainte de Potop. Iar în Hitat, o culegere de texte ale cronicarilor copți, alcătuită de Muhammad Al Makrizi în secolul al XV-lea, se spune despre zeul Hermes Trismegistos că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes”. Hermes Trismegistos a fost inventat prin combinarea grecului Hermes cu egipteanul Djehuty (Thoth), două dintre numele lui Enki, zeul înțelepciunii și primul rege al Pământului. Iar textul de mai sus confirmă apartenența sa la grupul Veghetorilor.
Dincolo de poveștile mitologice, cine sunt aceste divinități? Nu putem răspunde la această întrebare decât recapitulând istoria secretă a lumii, prezentată pe larg în cartea Secretele zeilor. Învățăturile ascunse din spatele miturilor spun că, într-o lume imaterială, o primă ființă eternă s-a divizat în două. Cele două au creat alte ființe imateriale, care la rândul lor s-au înmulțit, până când numărul lor a crescut simțitor. Iar acea lume imaterială a devenit populată cu ființe pe care gnosticii le-au numit eoni. Într-o zi, una dintre ele, Sophia („Înțelepciunea”), și-a dorit să se înmulțească la fel ca restul eonilor. Neavând această capacitate, a încercat să o obțină de la conducătorul eonilor, numit Bythos de gnostici, An de sumerieni sau Anu de akkadieni. Deoarece acțiunea ei putea provoca o calamitate de proporții cosmice, Sophia a fost oprită și încarcerată. Fiul lui Anu, numit Enlil în Sumer („Domnul furtunii”), a creat lumea materială în care a închis-o pe răzvrătită. Deoarece ea a reușit să capete de la eonul suprem capacitatea de a crea viață, a atras în închisoarea ei câțiva eoni, printre care și pe cel care a întemnițat-o, închizându-i pe toți în trupuri materiale. După o luptă aprigă, Sophia a fost învinsă iar eonii au părăsit închisoarea. În timp, rănile i s-au vindecat și, pe trupul ei, planeta Pământ, răzvrătita a creat din nou viață smulgând mici părți din inamicul ei, Enlil, pe care le-a transformat în plante și animale. Cel considerat mult mai târziu zeul furtunii a încercat din nou să o oprească, despărțind-o în două spirite diferite, pe care le-a închis în două trupuri diferite. Cele două jumătăți ale Sophiei, cunoscute în lumea întreagă ca Gemenii Divini, au fost numite de sumerieni Enki și Ninhursag. Nereușind să întregească eonul răzvrătit, Gemenii au divizat-o și mai mult, dând naștere altor zeități, cele mai importante fiind Marduk și Iștar. Ba chiar au creat și oamenii, în care au închis alte spirite rupte din Enlil, pe care le-au condamnat la un ciclu anevoios al reîncarnării. Pentru că multe dintre ele nu reușeau să atingă punctul maxim al evoluției pentru a se elibera din temnița Sophiei ci dimpotrivă, l-au atins pe cel poziționat la polul opus, Enki și Ninhursag și-au creat o mică armată de fideli slujitori, la fel de întunecați ca ei, numiți de popoarele din întreaga lume Veghetori. La ordinele eonului suprem, Enlil și alți eoni au coborât pe Pământ pentru a supraveghea de aproape zeii decăzuți. Când Enki și copiii săi au reușit să-și creeze o adevărată armată formată din Veghetorii, oameni și semizei, au pornit un aprig război împotriva Celeștilor lui Enlil. Conflagrația mondială s-a terminat cu un crunt potop, care a înecat armata decăzuților. Pacea s-a așternut cu greu, însă conflictele au continuat nu doar printre zei, ci și printre adepții lor umani. După multe încercări, strategii și planuri date peste cap (la un moment dat, fiecare dintre marii zei își alesese câte un continent și câte o rasă umană), lucrurile s-au simplificat: Enlil, Ninhursag (atrasă de partea Celeștilor) și fiul lor, Ninurta, au condus rasa ariană, descendenta directă a zeilor, iar Enki, Marduk și Iștar pe cea semită, creată prin modificări genetice ale altor rase, pentru a obține un evident avantaj. Războiul de acum patru milenii din Asia Mică a dus la moartea lui Enki sau, mai exact, la moartea sa fizică, spiritul fiindu-i închis într-o dimensiune imaterială, paralelă cu a noastră. Deoarece acest îndelungat război a dus mult prea departe, împăratul Anu a oprit conflictul. A lăsat Pământul sub conducerea lui Marduk, iar pe Enlil l-a readus în dimensiunea eonilor. Cu toate acestea, Veghetorii nu au fost lăsați să-și facă de cap, un grup al Celeștilor rămânând în apropierea Terrei pentru a-i supraveghea în permanență. Rămași fără veșnicii inamici, Marduk și Iștar au întors armele unul împotriva celuilalt, pornind un război ascuns pentru supremația planetei. Bineînțeles, folosindu-se de muritori. Marduk, cunoscut ca Yahweh în iudaism sau ca Allah în islam, s-a impus ca zeu suprem pe o mare suprafață a Pământului. Iștar a preferat calitatea în locul cantității, alegându-și un mic grup de oameni care să conducă lumea din umbră (în numele ei, firește).
Pentru a înțelege ce fel de ființe sunt cu adevărat Veghetorii, îl putem observa pe unul dintre conducătorii lor, numit Marduk, Yahweh, Allah, Horus, Ahura Mazda, Apollo sau Baldur. În multe culturi era considerat zeu al războiului. Pentru babilonieni, ca Nergal, era și zeul bolilor, al soarelui distrugător de la amiază și al lumii de dedesubt. Sub numele Marduk sau Yahweh își pedepsea poporul foarte des, indiferent dacă era vorba despre cel babilonian ori despre cel evreu. Gnosticii îl credeau pe Yahweh o entitate malefică și ignorantă. Cercetătorul Edward Meyer, citat de Sigmund Freud în Moise și religia monoteistă, scria despre Yahweh că este un demon înfricoșător și sângeros, care bântuie noaptea și se sfiește de lumina zilei. Demon este considerat și de creștinism, atât sub numele Nergal, cât și sub cel de Satan. În Vechiul Testament, Yahweh este un zeu invidios, răutăcios, răzbunător, nemilos și chiar frustrat de multe ori. De fapt, așa îl descriu și supușii săi în Biblie: „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, El cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat.” (Cartea lui Naum 1:2). Mai mult, Coranul îi laudă și viclenia: „Allah este cel mai viclean” (3:47), „Sau se credeau siguri de viclenia lui Allah? Dar nimeni nu se crede sigur de viclenia lui Allah, afară de poporul celor pierduți” (7:97), „Voi să aveți răbdare cu ei, iată, viclenia mea este hotărâtă” (7:182), „Ei vicleneau, însă și Allah viclenea. Allah e doar de frunte între cei vicleni” (8:30). Vicleanul zeu își incită adepții la violență, crime, jafuri și violuri, încercând să-i controleze prin frică, amenințându-i și blestemându-i ori de câte ori are ocazia. Să vedem câteva exemple din Biblie, Coran și Codul lui Hammurabi:
– „De se va ridica în mijlocul tău prooroc sau văzător de vise și va face înaintea ta semn și minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea, de care ți-a grăit el, și-ți va zice atunci: să mergem după alți dumnezei, pe care tu nu-i știi și să le slujim acelora (…) pe proorocul acela sau pe văzătorul acela de vise să-l dați morții, pentru că v-a sfătuit să vă abateți de la Yahweh Elohim al vostru” (Deuteronomul 13:1-5).
– „De te va îndemna în taină fratele tău, fiul tatălui tău, sau fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau femeia de la sânul tău, sau prietenul tău care este pentru tine ca sufletul tău, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care tu și părinții tăi nu i-ați știut, (…) să nu te învoiești cu ei, nici să-i asculți; să nu-i cruțe ochii tăi, să nu-ți fie milă de ei, nici să-i ascunzi; ci ucide-i; mâna ta să fie înaintea tuturor asupra lor, ca să-i ucidă, și apoi să urmeze mâinile a tot poporul. Să-i ucizi cu pietre până la moarte, că au încercat să te abată de la Yahweh Elohim al tău, care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei” (Deuteronomul 13:6-10).
– „De vei auzi de vreuna din cetățile tale, pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă ca să locuiești, că s-au ivit în ea oameni necredincioși dintre ai tăi și au smintit pe locuitorii cetății lor, zicând: haidem să slujim altor dumnezei, pe care voi nu i-ați știut, caută, cercetează și întreabă bine, și de va fi adevărat că s-a întâmplat urâciunea aceasta în mijlocul tău, să lovești pe locuitorii acelei cetăți cu ascuțișul sabiei, s-o dai blestemului pe ea și tot ce este în ea și dobitoacele ei să le treci prin ascuțișul sabiei. Iar prăzile ei să le aduni toate în mijlocul pieții ei și să arzi cu foc cetatea și toată prada ei, ca ardere de tot pentru Yahweh Elohim al tău; să fie ea pe vecie dărâmată și niciodată să nu se mai zidească” (Deuteronomul 13:12-16).
– „Dacă cineva fură proprietatea unui templu sau a unei curți, va fi omorât. De asemenea, și cel care a primit lucrul furat va fi pedepsit cu moartea” (Codul lui Hammurabi art. 6).
– „Dacă o «soră a unui zeu» (preoteasă – n.a.) va deschide o tavernă sau va intra într-o tavernă ca să bea, atunci acea femeie va fi ucisă prin ardere” (Codul lui Hammurabi art. 110).
– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie dat morții, că a grăit de rău pe tatăl său și pe mama sa și sângele său este asupra sa” (Leviticul 20:9).
– „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:17).
– „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21:15).
– „Dacă un fiu își lovește tatăl, i se vor tăia mîinile” (Codul lui Hammurabi art. 195).
– „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul și desfrânata” (Leviticul 20:10).
– „Cel ce se va culca cu femeia tatălui său, acela goliciunea tatălui său a descoperit; să se omoare amândoi, căci vinovați sunt” (Leviticul 20:11).
– „De se va culca cineva cu nora sa, amândoi să se omoare, că au făcut urâciune și sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:12).
– „De se va culca cineva cu bărbat ca și cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire și să se omoare, că sângele lor asupra lor este” (Leviticul 20:13).
– „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; pe foc să se ardă și el și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (Leviticul 20:14).
– „Cel ce se va amesteca cu dobitoc să se omoare și să ucideți dobitocul” (Leviticul 20:15).
– „Dacă femeia se va duce la vreun dobitoc, ca să se unească cu el, să ucizi femeia și dobitocul să se omoare, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:16).
– „Dacă un bou va împunge de moarte bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și carnea lui să nu se mănânce, iar stăpânul boului să fie nevinovat. Iar dacă boul a fost împungător cu o zi sau cu două sau cu trei înainte, și stăpânul lui, fiind vestit despre aceasta, nu l-a închis și boul a ucis bărbat sau femeie, boul să fie ucis cu pietre și stăpânul lui să fie dat morții” (Ieșirea 21:28-29).
– „De va lua cineva pe sora sa, după tată sau după mamă, și-i va vedea goliciunea și ea va vedea goliciunea lui: aceasta este rușine și să fie stârpiți înaintea ochilor fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale; să-și poarte păcatul lor” (Leviticul 20:17).
– „Dacă cineva săvârșește incest cu mama lui după tatăl său, amândoi vor fi arși” (Codul lui Hammurabi art. 157).
– „Bărbatul care se va culca cu femeie în timpul curgerii ei și-i va descoperi goliciunea, acela a descoperit curgerea sângelui ei și ea și-a descoperit curgerea sângelui său: amândoi să fie stârpiți din poporul lor” (Leviticul 20:18).
– „Bărbatul sau femeia, de vor chema morți sau de vor vrăji, să moară neapărat: cu pietre să fie uciși, că sângele lor este asupra lor” (Leviticul 20:27).
– „Dacă soția unui bărbat va ucide pentru alt bărbat partenerii lor de viață (soțul ei și soția lui), amândoi vor fi trași în țeapă” (Codul lui Hammurabi art. 153).
– „De se va afla la tine, în vreuna din cetățile tale, pe care ți le va da Yahweh Elohim al tău, bărbat sau femeie, care să fi făcut rău înaintea ochilor lui Yahweh Elohim al tău, călcând legământul lui, (…) Să scoți pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porțile tale și să-i ucizi cu pietre” (Deuteronomul 17:2-5).
– „Iar cine se va purta așa de îndărătnic, încât să nu asculte pe preotul care stă acolo la slujbă înaintea lui Yahweh Elohim al tău, sau pe judecătorul care va fi în zilele acelea, unul ca acela să moară” (Deuteronomul 17:12).
– „De va lovi cineva pe un om și acela va muri, să fie dat morții” (Ieșirea 21:12).
– „Dacă însă va ucide cineva pe aproapele său cu bună știință și cu vicleșug și va fugi la altarul meu, și de la altarul meu să-l iei și să-l omori” (Ieșirea 21:14).
– „Și i-a zis Yahweh: «Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul crucii pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lui». Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: «Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Ucideți și nimiciți pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeți de nici un om care are pe frunte semnul +!»” (Cartea lui Iezechiel 9:4-6).
– „Mergeți și loviți pe locuitorii din Iabeșul Galaadului cu sabia, și femeile, și copiii. Și iată ce să mai faceți: pe orice bărbat și orice femeie care a cunoscut bărbat să-i dați pieirii, iar fetele lăsați-le cu viață” (Cartea Judecătorilor 21:10-11).
– „Dacă cineva aduce acuzații altcuiva în fața bătrânilor, fără să-și poată dovedi acuzația, va fi omorât în cazul în care acuzația lui aduce o ofensă gravă acuzatului” (Codul lui Hammurabi art. 3).
– „Cel ce va fura un om din fiii lui Israel și, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât” (Ieșirea 21:16).
– „Dacă cineva îi fură fiul altcuiva, va fi omorât” (Codul lui Hammurabi art. 14).
– „Dacă cineva duce în afara cetății un sclav sau o sclavă a curții ori un sclav sau o sclavă a unui om liber, va fi omorât” (Codul lui Hammurabi art. 15).
– „Dacă cineva cumpără de la fiul ori de la sclavul altcuiva, fără martori sau fără contract, aur ori argint, un sclav, un bou ori o oaie, un măgar sau orice (…) va fi considerat hoț și ucis” (Codul lui Hammurabi art.7).
– „Dacă cineva comite un jaf și este prins, atunci va fi omorât” (Codul lui Hammurabi art. 22).
– „O, voi cei ce credeți, luptați-vă împotriva necredincioșilor celor învecinați și ei să afle în voi cruzime, și să știți că Allah este cu cei ce se tem de el” (Coranul 9:124).
– „Și dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor!” (Coranul 47:4).
– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor; deci tăiați-le gâturile și tăiați-le vârfurile degetelor” (Coranul 8:12).
În cele de mai sus se observă cu ușurință instigarea la crimă a lui Yahweh. Chiar dacă păcătoșii merită să fie pedepsiți pentru infracțiuni, pedeapsa cu moartea nu pare a fi în concordanță cu cea de-a șasea poruncă dată lui Moise, adică „Să nu ucizi!”. Aceste crime în numele lui Yahweh au ca scop controlul populației prin frică, așa cum se vede și din exemplele următoare. Dacă în ziua de astăzi acest lucru se numește terorism, adepții zeului consideră că frica este absolut normală:
– „Lui Yahweh Elohim al vostru să-i urmați și de el să vă temeți; să păziți poruncile lui și glasul lui să-l ascultați; lui să-i slujiți și de el să vă lipiți” (Deuteronomul 13:4).
– „Tot Israelul va auzi aceasta și se va teme” (Deuteronomul 13:11).
– „Pierde deci răul din Israel și va auzi tot poporul și se va teme și nu se va mai purta în viitor cu îndărătnicie” (Deuteronomul 17:13).
– „În ziua aceea va fi de la Yahweh mare spaimă printre ei și fiecare va apuca de mână pe aproapele său și își vor ridica mâna unii împotriva altora” (Cartea lui Zaharia 14:13).
– „Să știți că Allah este cu cei care se tem de el” (Coranul 9:124).
– „Allah îi iubește pe cei ce se tem de el” (Coranul 3:70, 9:4, 9:7).
– „Noi vom arunca în inimile necredincioșilor spaimă” (Coranul 3:144).
– „Nu vă temeți de oameni, ci temeți-vă de mine” (Coranul 5:48).
– „Temeți-vă de Dumnezeul în care credeți” (Coranul 5:90).
– „Adu-ți aminte de Allah al tău în sufletul tău, cu umilință și frică, fără de strigăt, de dimineață și de seară, și nu fi nebăgător de seamă” (Coranul 7:204).
– „Eu sunt cu voi, întăriți deci pe cei ce cred, arunca-voi frică în inimile necredincioșilor” (Coranul 8:12).
– „Și zice Allah: «Nu primiți doi dumnezei, el este un unic Dumnezeu; deci temeți-vă numai de mine!»” (Coranul 16:53).
– „Voiți să vă temeți de altul, decât de Allah?” (Coranul 16:54).
– „Cu aceasta îi înfricoșează Allah pe robii săi: «O, robii mei, temeți-vă de mine!»” (Coranul 39:18).
– „Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Allah este acela, dintre voi, care se teme mai mult de Allah” (Coranul 49:13).
Răzbunătorul zeu nu se mulțumește doar cu crime în numele său și cu teroare în sufletele supușilor, ci are nevoie și de jafuri, violuri și sclavie. Cel puțin asta susține Vechiul Testament:
– „Iată că vine ziua lui Yahweh, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate” (Cartea lui Zaharia 14:1-2).
– „Așa zice Yahweh: Iată eu voi ridica asupra ta rău chiar din casa ta și voi lua pe femeile tale înaintea ochilor tăi și le voi da aproapelui tău și se va culca acela cu femeile tale în văzul soarelui acestuia” (Cartea a doua a Regilor 12:11).
– „Apoi a grăit Yahweh cu Moise și a zis: «Răzbună pe fiii lui Israel împotriva madianiților și apoi te vei adăuga la poporul tău»” (Numerii 31:1-2). „Și au lovit ei pe Madian, cum poruncise Yahweh lui Moise, și au ucis pe toți cei de parte bărbătească” (31:7). „Iar pe femeile madianiților și pe copiii lor le-au luat fiii lui Israel în robie; și toate vitele lor, toate turmele lor și toate avuțiile lor le-au luat pradă. Toate cetățile lor din ținuturile lor cu toate satele lor le-au ars cu foc. Toată prada și tot ce-au apucat de la om până la dobitoc au luat cu ei. Robii, prada și cele apucate le-au dus la Moise, la preotul Eleazar și la obștea fiilor lui Israel, în tabăra din șesul Moabului, care este lângă Iordan, în fața Ierihonului” (31:9-12).
– Violul le este permis evreilor contra cost, după porunca lui Yahweh transmisă prin gura lui Moise: „De se va întâlni cineva cu o fată nelogodită și o va prinde și se va culca cu ea și vor fi prinși, atunci cel ce s-a culcat cu ea să dea tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea să-i fie nevastă, pentru că a necinstit-o; toată viața lui să nu se poată despărți de ea” (Deuteronomul 22:28-29). Iar răpirea femeilor, urmată de viol, nu era doar încurajată, ci chiar poruncită de Yahweh: „Mergeți și pândiți din vii și băgați de seamă când vor ieși fetele din Șilo să joace la horă; atunci să ieșiți din vii și să vă luați femei din fetele din Șilo și mergeți în pământul lui Veniamin. (…) Și fiii lui Veniamin așa au și făcut și și-au luat femei după numărul lor din cele ce erau la horă și pe care ei le-au răpit și s-au dus înapoi în moștenirea lor și au zidit cetăți și au început să trăiască în ele” (Cartea Judecătorilor 21:20-23). O întâmplare care seamănă izbitor cu răpirea sabinelor din mitologia romană.
– Cel mai mare profet al lui Yahweh, același Moise, socotea femeile pradă de război. Doar cele virgine, celălalte (alături de copii) trebuind să moară: „Atunci s-a mâniat Moise pe căpeteniile oștirii, pe căpeteniile miilor și pe sutașii care se întorseseră de la război, și le-a zis Moise: «Pentru ce ați lăsat vii toate femeile? Căci ele, după sfatul lui Valaam, au făcut pe fiii lui Israel să se abată de la cuvântul lui Yahweh, pentru Peor, pentru care a venit pedeapsă asupra obștii lui Yahweh. Ucideți dar toți copiii de parte bărbătească și toate femeile ce-au cunoscut bărbat, ucideți-le. Iar pe fetele care n-au cunoscut bărbat, lăsați-le pe toate vii pentru voi»” (Numerii 31:14-18).
Cum pentru unii moartea ar fi o pedeapsă mult prea ușoară, Yahweh se mulțumește și cu mutilări. Mai ales dacă femeile sunt cele mutilate: „De se vor bate între dânșii niște bărbați, și femeia unuia din ei se va duce ca să scoată pe bărbatul său din mâna celui ce-l bate și, întinzându-și ea mâna, va apuca pe acesta de părțile lui rușinoase, să i se taie mâna ei și să nu o cruțe ochiul tău” (Deuteronomul 25:11-12).
O altă lege dată de Yahweh poporului său este pe cât de simplă, pe atât de inumană: dacă evreii atacă o cetate și locuitorii ei se predau, aceștia vor scăpa doar cu plata unui bir (sau taxă de protecție, cum se numește astăzi). Dacă totuși acei oameni refuză să plătească și aleg să-și apere casele și familiile, evreul trebuie să asculte porunca lui Yahweh: „Să lovești cu ascuțișul sabiei pe toți cei de parte bărbătească din ea. Numai femeile și copiii, vitele și tot ce este în cetate, toată prada ei să o iei pentru tine și să te folosești de prada vrăjmașilor tăi, pe care ți i-a dat Yahweh Elohim al tău în mână. Așa să faci cu toate cetățile care sunt foarte departe de tine și care nu sunt din cetățile popoarelor acestora. Iar în cetățile popoarelor acestora pe care Yahweh Elohim al tău ți le dă în stăpânire, să nu lași în viață nici un suflet; ci să-i dai blestemului” (Deuteronomul 20:13-17)
Cruzimea față de copii este prezentă și în sufletele adepților lui Yahweh, nu doar în al lui. Dată fiind lupta pentru supremație dintre Yahweh / Marduk și sora sa, Iștar, după detronarea lui Enlil, adepții celor doi nu stăteau nici ei degeaba. Iată calea spre fericire în opinia unuia dintre susținătorii lui Marduk: „Fiica Babilonului, ticăloasa! (Iștar – n.a.) Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (Psalmul 136:8-9). Nu avem nevoie de prea multe cunoștințe de psihologie pentru a ne da seama că ura lui Marduk față de femei se datorează urii față de sora sa, Iștar. Deoarece pe „ticăloasă” nu avea cum să o pedepsească, zeul evreilor se răzbuna pe femeile oamenilor. Și cum un zeu misogin nu putea să aibă decât adepți misogini, așa se explică de ce mai ales în țările semite femeile au o poziție net inferioară celei a bărbaților.
Yahweh este foarte mofturos când vine vorba despre jertfele pe care le poftește: „Să nu aduci jertfă lui Yahweh Elohim al tău bou sau oaie cu meteahnă, sau cu beteșug, căci aceasta este urâciune înaintea lui Yahweh Elohim al tău” (Deuteronomul 17:1). Probabil un bou șchiop i-ar fi stat în prea-sfântul gâtlej… Ce-și mai dorește zeul ca jertfe, în afară de oameni și animale sănătoase? Bucăți de aur cu forme de bube și de șoareci! Cel puțin asta susține Vechiul Testament: „Apoi au mai zis: «Ce fel de jertfă pentru păcat trebuie să-I aducem?» Iar aceia au zis: «După numărul căpeteniilor filistenilor, cinci buboaie de aur și cinci șoareci de aur, căci pedeapsa este una și asupra voastră și asupra căpeteniilor voastre. Așadar, faceți niște chipuri cioplite de buboaie de ale voastre și niște chipuri de șoareci de ai voștri care pustiesc pământul și dați slavă zeului lui Israel; poate că își va ridica mâna de deasupra voastră, de deasupra dumnezeilor voștri și de deasupra pământului vostru»” (Cartea întâia a Regilor 6:4-5).
Revenind la crimă, se pare că este o practică pe placul lui Yahweh, chiar și atunci când nu este înfăptuită în numele său. Cel mai bun exemplu îl reprezintă povestea de la începutul Bibliei, când Cain își omoară fratele, pe Abel. Deși fratricidul ar fi trebuit pedepsit, zeul îl lasă pe Cain să scape. Ba, mai mult, i-a avertizat pe ceilalți că vor fi aspru pedepsiți dacă vor îndrăzni să se atingă de criminal: „Și i-a zis Yahweh Elohim: «Nu așa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înșeptit se va pedepsi». Și a pus Yahweh Elohim semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facerea 4:15). Nu știm cine ar fi putut să se atingă de Cain, din moment ce Adam și Eva s-au pus pe făcut alți copii abia după moartea lui Abel. Probabil doar Yahweh ar putea să ne ajute să dezlegăm acest mister, dacă va da vreodată dovadă de bunăvoință. Cum așchia nu sare departe de trunchi, stră-stră-strănepotul lui Cain, Lameh, și-a întrecut strămoșul, ucigând doi oameni care, pesemne, l-au ciomăgit: „Și a zis Lameh către femeile sale: «Ada și Sela, ascultați glasul meu! Femeile lui Lameh, luați aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea și un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de șapte ori, apoi pentru Lameh de șaptezeci de ori câte șapte!»” (Facerea 4:23-24). După ce s-a lăudat în fața femeilor sale cu această faptă, Lameh a fost iertat probabil și de Yahweh, deoarece Biblia nu menționează că zeul ar fi fost deranjat de dubla crimă.
Un alt preferat al lui Yahweh, Samson, se îndeletnicea nu doar cu uciderea oamenilor, ci și cu cea a animalelor. Probabil din plictiseală, deoarece între drumurile la bordel și bătăile cu filistenii nu avea prea multe de făcut. După ce capitolul 14 al Cărții Judecătorilor ne spune că un leu tânăr a avut ghinionul să iasă în calea lui Samson și „s-a coborât peste el Duhul lui Yahweh și el a sfâșiat leul ca pe un ied”, din capitolul 15 aflăm că voinicul a omorât treizeci de oameni și le-a luat hainele doar pentru că a pierdut un pariu. Mai târziu, de supărare că l-a părăsit nevasta pentru un filistean, „Samson s-a dus și a prins trei sute de vulpi, a luat făclii, a legat câte două vulpi de coadă și între ele câte o făclie; după aceea a aprins făcliile și a dat drumul vulpilor prin grânele filistenilor și a aprins și clăile și grâul nesecerat, viile și livezile de măslini” (4-5). După ce filistenii i-au ucis fosta soție și pe noul ei soț, Samson a luat o pauză din ucis „și le-a sfărâmat fluierele picioarelor și șoldurile și apoi s-a dus și a șezut în peștera de la stânca Etam”. Acolo, Samson probabil a meditat îndelung la condiția umană, căutând soluții pentru a propovădui cât mai bine învățăturile lui Yahweh, până s-a plictisit. Deoarece trecuseră multe zile fără nicio crimă, s-a lăsat dus în tabăra filistenilor, unde „găsind o falcă sănătoasă de asin, și-a întins mâna, a luat-o și a ucis cu ea o mie de oameni” (Cartea Judecătorilor 15:15). A fost judecătorul israeliților vreme de douăzeci de ani, timp în care nu știm să fi omorât pe cineva. Dar s-a plictisit din nou și s-a hotărât să se apuce de făcut sex. După ce a iubit o desfrânată din Gaza și pe alta din valea Sorec, pe nume Dalila, a fost capturat de filisteni și deposedat de forța sa ieșită din comun. Plictisindu-se și de statutul de sclav, la o petrecere i-a cerut zeului său ajutorul. Yahweh i-a înapoiat puterea iar Samson a distrus locuința în care avea loc petrecerea, recuperând toți cei douăzeci de ani în care nu a comis nicio crimă. S-a sinucis luând cu el câteva mii de suflete deoarece, conform Bibliei, „casa însă era plină de bărbați și de femei, căci erau acolo toți fruntașii filistenilor, iar pe acoperiș se aflau ca la trei mii de oameni, bărbați și femei”. Nu știm cum au reușit în acele vremuri filistenii performanța de a construi clădiri cât Titanicul, însă cert este că lui Yahweh i-a plăcut prestația eroului său.
Un alt ales al lui Yahweh este Moise care, după ce le-a adus oamenilor săi cele zece porunci, printre care și cea care interzicea crimele, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se măcelărească între ei: „Iar Moise le-a zis: «Așa zice Yahweh Elohim al lui Israel: Să-și încingă fiecare din voi sabia sa la șold și străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă, înainte și înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său și pe aproapele său». Și au făcut fiii lui Levi după cuvântul lui Moise. În ziua aceea au căzut din popor ca la trei mii de oameni” (Ieșirea 32: 27-28). Dacă nici măcar profetul lui Yahweh nu îi ascultă poruncile, atunci cine?
Câteodată, Yahweh își pătează mâinile „sfinte” când vine vorba despre ucidere: „Și a lovit Yahweh pe locuitorii din Betșemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni. Atunci a plâns poporul, pentru că lovise Yahweh poporul cu pedeapsă mare” (Cartea întâia a Regilor 6:19). 50.070 de oameni uciși doar pentru că s-au uitat la o ladă… Altă dată, „cei doi fii ai lui Aaron, Nadab și Abihu, luându-și fiecare cădelnița sa, au pus în ea foc, au turnat deasupra tămâie și au adus înaintea lui Yahweh foc străin, ce nu le poruncise Yahweh. Atunci a ieșit foc de la Yahweh și i-a mistuit și au murit amândoi înaintea lui Yahweh” (Leviticul 10:1-2). Din Cartea întâia a Cronicilor aflăm că „Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău în ochii lui Yahweh și l-a omorât” (2:3). Același lucru se afirmă și în Facerea 38:7. Nu știm care a fost păcatul lui Ir dar, dacă Yahweh a hotărât că trebuia să moară, înseamnă că exista un motiv. În continuare, Facerea susține că Onan a luat-o de nevastă pe văduva fratelui său, Ir. Însă el nu dorea copii cu ea astfel încât, atunci când făceau sex, își „vărsa sămânța jos” (coitus interruptus). Cum era de așteptat, „ceea ce făcea el era rău înaintea lui Yahweh și l-a omorât și pe acesta” (Facerea 38:10). Rămasă văduvă pentru a doua oară, Tamara (căci acesta era numele „norocoasei”) aștepta să crească cel de-al treilea frate, Șela, pentru a se căsători și cu el. Până la un moment dat când s-a hotărât să se îmbrace ca o prostituată și să îl „agațe” pe socrul său, Iuda. După ce au consumat fapta, ea a rămas însărcinată iar Iuda a păstrat-o pentru el, decizând să nu i-o mai dea de nevastă fiului său cel mic, care s-a văzut nevoit să practice vărsarea seminței pe jos, la fel ca fratele său, Onan (chiar dacă Biblia nu menționează acest aspect, îl putem intui). Iar Yahweh a fost mulțumit.
Dacă s-a gândit cineva că un zeu nu poate fi scârbos, mai mult ca sigur nu l-a cunoscut pe Yahweh. În dorința sadică de a-și pedepsi adepții, zeul este dispus să-i împroaște până și cu fecale: „Iată că eu voi sfărâma brațul vostru și vă voi arunca în față spurcăciuni, spurcăciunile praznicelor voastre – și veți fi înlăturați o dată cu ele” (Cartea lui Maleahi 2:3). Pentru cine nu a înțeles prea bine cu ce se vor trezi oamenii pe fețe, am să încerc să fiu mai explicit. Praznicul este de obicei o masă mare, un ospăț. „Spurcăciunile praznicelor” sunt excrementele rezultate în urma îndopării participanților la acel ospăț. În alte variante ale Bibliei, în loc de „spurcăciuni” este scris „balegă”. Având probabil un fetiș pentru fecale, Yahweh i-a cerut profetului Iezechiel să îi hrănească pe evrei cu așa ceva: „«Pâinile le vei găti ca turtele de orz și le vei coace înaintea ochilor lor cu necurățenie de om». Apoi Yahweh a mai zis: «Așa își vor mânca fiii lui Israel pâinea lor, necurată, printre popoarele la care îi voi izgoni»” (Cartea lui Iezechiel 4:12-13). Pentru că profetul era totuși alesul zeului, nu putea să aibă parte de același tratament precum restul evreilor. Yahweh a dat dovadă de mărinimie când i-a înlocuit lui Iezechiel baliga de om cu… cea de bou: „Iată, eu îți dau, în loc de necurățenie de om, baligă de bou și pe ea vei găti pâinea ta” (4:12-13).
Gelozia lui Yahweh pe celelalte divinități nu are limite, în încercarea de a-și convinge adepții că el este unicul zeu, pretându-se chiar la distrugerea statuilor altora: „Apoi au ridicat filistenii chivotul lui Yahweh și l-au vârât în capiștea lui Dagon și l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat așdodenii dis-de-dimineață și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh. Și au luat ei pe Dagon și l-au pus iar la locul lui. Și s-au sculat ei dis-de-dimineață în ziua următoare, și iată Dagon zăcea cu fața la pământ înaintea chivotului lui Yahweh; dar capul lui Dagon și amândouă picioarele și mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, și rămăsese numai trunchiul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-4). Nu degeba susține Coranul că „Allah este puternic, răzbunător” (14:48) și Cartea lui Naum din Biblie că „Yahweh este un Dumnezeu zelos, Yahweh se răzbună, el cunoaște mânia. Yahweh se răzbună pe potrivnicii săi și împotriva dușmanilor săi stă neînduplecat” (1:2). Din cauza acestei gelozii el a preluat titlurile și funcțiile tuturor zeităților (cu excepția tatălui și surorii lui) când a ajuns la conducerea Pământului, după cum susțin miturile babiloniene. Și tot din același motiv cultele lui s-au transformat în timp în religii monoteiste, care resping existența tuturor celorlalte zeități. Monoteism mai mult impus, dacă ținem cont de cuvintele profetului Sofonie: „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).
Atrocitățile din Biblie, comise sau comandate de Yahweh, sunt foarte multe. S-ar putea scrie romane întregi numai pe această temă fără a lua în calcul faptele lui din alte surse. Aleșii săi de cele mai multe ori s-au dovedit a fi oameni fără scrupule, capabili de orice. Să amintim doar câțiva din Biblie, cum ar fi: Lot, cel salvat din Sodoma, care a făcut sex cu fiicele sale, unchiul acestuia, Avraam, care și-a trimis soția la „produs” de două ori, sau regele-păstor David, care a omorât un om pentru a-i lua soția. Toate acestea scot la lumină nu doar adevărata față a lui Yahweh, ci și a celorlalți Veghetori, precum și a adepților lor. Să reținem planul zeului pentru planeta noastră, consemnat în Cartea lui Sofonie din Vechiul Testament: „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni de pe fața pământului», zice Yahweh (…) Căci gândul meu este să strâng laolaltă toate neamurile și să adun regatele, ca să vărs peste ele întărâtarea mea și iuțimea urgiei mele. Și tot pământul va fi mistuit de văpaia mâniei mele”. Mesaj repetat de profetul Sofonie, pentru a fi sigur că va fi pe deplin înțeles: „tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului”.
Dacă Yahweh / Marduk pare a fi cea mai rea zeitate, sora lui, Iștar, îl depășește mai ales în cruzime și ferocitate, motiv pentru care în religiile lumii a fost prezentată ca o războinică nemiloasă. Nu avem despre ea date la fel de amănunțite, ținând cont că doar fratele ei este în centrul religiilor noi, însă caracterul ei reiese din puținele mituri rămase din Antichitate. Un exemplu îl avem în Epopeea lui Ghilgameș, unde regele cetății Uruk i-a respins avansurile și i-a enumerat pe toți cei care au avut de suferit în urma relațiilor cu ea: „Iubiții tăi socotit-au că tu ești ca un jăratec ce se stinge la frig; o dosnică ușă ce nu oprește nici răbufnirea vântului, nici furtuna; o cetate ce strivește pe apărătorii ei; smoală care înnegrește pe cel ce o cară; un burduf ce se varsă peste cel ce îl duce; o piatră căzând de pe parapet; o mașină de asalt așezată în țara vrăjmașului. Pe care dintre ibovnicii tăi i-ai iubit tu pentru totdeauna? Lasă-mă să-ți istorisesc povestea ibovnicilor tăi. A fost mai întâi Tammuz, iubitul tinerețelor tale, a cărui jeluire ai statornicit-o an de an. Îndrăgit-ai pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. Acum el zace în desiș și strigă: «Kappi, Kappi, aripa mea, aripa mea!». Iubit-ai apoi leul cumplit de puternic – de șapte ori ai săpat șapte gropi adânci pentru el. Iubit-ai armăsarul neîntrecut în bătălie, dar i-ai dăruit lui biciul, pintenii și chinga, i-ai hărăzit să alerge în galop șapte leghe și să-și murdărească apa înainte s-o bea, iar pe mama lui, Silili, ai lăsat-o pradă plânsetelor. Iubit-ai pe păcurarul turmelor de oi, zi de zi el făcea plăcinte, a-njunghiat și iezi de dorul tău. L-ai păcălit și l-ai prefăcut în lup; acum argații turmelor sale îl hăituiesc și propriii lui câini îl mușcă din trup. Nu l-ai iubit tu pe Ișullanu, paznicul grădinii de curmal a tatălui tău? (…) El a fost prefăcut într-o cârtiță oarbă, făptură subpământeană a cărei dorință nu-și află nicicând putința de a fi satisfăcută. Dacă tu și eu trebuie să ne iubim, nu voi fi eu oare răsplătit în același fel ca și toți ceilalți pe care i-ai iubit odinioară?”. Iștar a akkadienilor sau Inanna a sumerienilor a fost numită Aștoret de evrei, devenită Astarte în limba greacă.
Conform miturilor din întreaga lume, Veghetorii au scos oamenii din stadiul de semianimale oferindu-le cunoștințe din domenii diverse, de la metalurgie și agricultură până la astrologie și magie. Însă aceste învățături nu erau oferite oricui. În vremurile de dinaintea Potopului, Veghetorii își împărtășeau cunoștințele doar copiilor lor, semizeii, care păstrau învățăturile în mare taină, oamenilor de rând oferindu-le doar câteva dintre ele, de obicei distorsionate, deoarece secretele zeilor nu puteau fi la îndemâna oricui. După Potop, când semizeii au devenit rarități, învățăturile zeilor au ajuns la muritori. Însă Veghetorii nu le ofereau oricui, ci doar servitorilor lor devotați. Cei aleși se considerau Veghetori ai Pământului, spre deosebire de zei, care erau Veghetorii cerului. De exemplu, regele sumerian Lugalbanda, care s-a împreunat cu zeița Ninsun, era numit „un drept Veghetor”. Șarru-kinu sau Sargon cel Mare, amantul zeiței Iștar (care l-a transformat din grădinar în rege), era numit „Atoate-Veghetorul cuprinzător al lui Iștar”. Se pare că Veghetorii continuă să-și împărtășească unele cunoștințe și în zilele noastre. În 1875, Helena Petrovna Blavatsky a înființat Societatea Teosofică, a cărei doctrină se baza pe învățăturile primite de la un grup de „maeștri evoluați” spiritual, pe care îi numea „stăpânii flăcărilor”, care locuiesc în lumea subterană Agartha, de unde veghează lumea în secret. Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, fondatorul Sinarhiei, susținea că în 1885 a fost contactat de ființe evoluate spiritual din Agartha, unul dintre acești „maeștri” fiind prințul Hardjij Scharipf. În 1918, ocultistul René Adolphe Schwaller de Lubicz, un adept al Teosofiei și al Sinarhiei, a fondat alături de soția sa, Isha, grupul Les Veilleurs („Veghetorii”), dar și un ziar numit inițial L’Affranchi („Emancipatul”), apoi Le Veilleur („Veghetorul”). Societatea Thule din umbra lui Hitler, un grup format din ocultiști germani, care se baza pe învățăturile Societății Teosofice, organiza în mod regulat ședințe în care participanții comunicau cu „o ierarhie a Supraoamenilor” care locuiau în Agartha, despre care unii spuneau că sunt demoni ce apar ca spirite călăuzitoare. De la aceste ființe membrii Thule au preluat ideea creării unei rase superioare de oameni, idee pe care i-au indus-o și lui Adolf Hitler. Și satanistul Aleister Crowley, fondatorul lojei masonice Ordo Templi Orientis, comunica în mod constant cu entități superioare, emisare ale zeului egiptean Horus, nimeni altul decât Yahweh / Marduk.
Veghetorii pământeni au înființat grupuri secrete, cum ar fi Marele Sanhedrin al evreilor sau francmasoneria, în interiorul cărora se păstrează cu sfințenie o parte din informațiile primite de la zei. Francmasoneria, care în prezent conduce din umbră o mare parte a planetei noastre, „are două doctrine, dintre care una este ascunsă, cunoașterea sa fiind rezervată doar Maeștrilor, iar cealaltă este publică”, după cum recunoștea în lucrarea Dogmă și ritual Albert Pike, Marele Comandor al francmasoneriei americane în secolul XIX. Alcătuită din mai multe loje organizate într-un sistem piramidal, francmasoneria nu și-a dezvăluit niciodată conducătorii, această informație făcând parte din doctrina ascunsă, „rezervată doar Maeștrilor”. Însă adevărul se poate afla, în urma indiciilor lăsate să iasă la iveală chiar de ei.
Masoneria susține că își are originile în Egiptul antic. Simbolul ei este piramida cu un ochi în vârf, o referire la sistemul piramidal pe care se bazează organizația, ce are ca model Marea Piramidă de la Giza. Masonii sunt împărțiți în grade, 1 fiind cel mai mic, reprezentând baza piramidei. Cel mai mare grad cunoscut publicului este 33. O organizație piramidală, care se îngustează pe măsură ce urcă, va avea în vârf o singură persoană. Prin urmare, gradul 33 nu poate reprezenta vârful piramidei masonice, deoarece mai multe persoane împart același grad. Ceea ce înseamnă că masonii de la gradul 34 în sus sunt ascunși publicului.
Câte grade are piramida masonică? Dacă într-adevăr organizația are ca model Marea Piramidă din Egipt, atunci și gradele masoneriei sunt copii ale gradelor Marii Piramide. Cum aceasta are o înclinație de 52 de grade, putem presupune că 52 este și numărul total al gradelor masonice. Deoarece ne sunt cunoscute doar cele de la 1 la 33, înseamnă că gradele de la 34 la 52, reprezentând vârful piramidei masonice, sunt cele ascunse. Fiind un sistem piramidal, în vârf (gradul 52) se va afla o persoană. Sub ea (gradul 51) vor fi două, mai jos (gradul 50) găsindu-se trei, și așa mai departe. De unde rezultă că pe latura cea mai de jos sunt 52 de masoni de gradul 1. În total, piramida masonică cuprinde 1378 de membri. În toată lumea există milioane de masoni, împărțiți în sute de loje însă, dintre aceștia, doar câțiva fac parte din conducere, fiind acei „Maeștri” care cunosc doctrina ascunsă, despre care vorbea Albert Pike. Departe de a fi o coincidență, 1378 î.e.n. este anul în care s-a născut faraonul Akhenaton, cel mai mare profet al evreilor, pe care l-au numit Moșeh (Moise în română). Dacă există 1378 de „Maeștri” care conduc lumea masonică, cei cunoscuți nouă, cu gradele de la 1 la 33, sunt în număr de 1188. Prin urmare cei ascunși, cuprinși între gradele 34 și 52, sunt doar 190.
Cine sunt acești 190 din vârf, despre care masonii nu suflă nicio vorbă? Răspunsul ni-l oferă chiar simbolul principal al organizației. Partea sa inferioară reprezintă o piramidă tridimensională, în vârful căreia se află un triunghi (sau o piramidă bidimensională) înconjurat de raze, în interiorul căruia se află un ochi. Partea de jos, tridimensională, reprezintă partea materială, fizică ori umană a masoneriei, adică acei 1188 de masoni cuprinși între gradele 1 și 33. Vârful piramidei este bidimensional, adică de natură eterică. Razele care îl înconjoară indică sacralitatea sau sfințenia, iar ochiul din interior este simbolul universal al Veghetorilor. Prin urmare, în vârful piramidei masonice se află Veghetorii sau Igigi, zeii decăzuți ai lui Enki, Marduk și Iștar.
Conform calculelor de mai sus, acest vârf al piramidei este format din 190 de entități grupate în 19 grade, de la 34 la 52. În Cartea lui Enoh, numărul Veghetorilor era 200, iar într-o tăbliță din Ebla, Dagon (același Enki) se afla în fruntea unui panteon format din 200 de divinități. Numărul Veghetorilor din Cartea lui Enoh sau al zeilor lui Dagon este foarte apropiat de cel al entităților din vârful piramidei masonice. Erau într-adevăr 200 de Veghetori? Cartea lui Enoh spune că acești 200 erau conduși de 19 căpetenii, care au făcut un jurământ pe muntele Hermon. Dacă îi scădem pe cei 19 din totalul de 200, rămân 181 de simpli Veghetori. Căți supuși avea fiecare căpetenie? 181 nu se împarte exact la 19. Dacă fiecare ar comanda câte 10 îngeri, ar rezulta un total de 190 de simpli Veghetori. Iar dacă adunăm și numărul căpeteniilor, totalul este 209. Însă Cartea lui Enoh susține că este vorba despre 200, nu 209. Considerând că fiecare căpetenie avea câte 9 îngeri în subordine, rezultă 171 de simpli Veghetori. Adăugând și numărul căpeteniilor, reiese un total de 190, exact numărul entităților din vârful piramidei masonice. Așadar acesta este numărul lor real, anticii preferând să-l rotunjească la 200. Însă poate că ei nu sunt împărțiți în 19 grupe de câte 10, așa cum am fi tentați să credem. Cele 19 căpetenii din Cartea lui Enoh pot reprezenta cele 19 grade din vârful ascuns al piramidei masonice (de la 34 la 52). Prin urmare, pe muntele Hermon nu s-au adunat conducătorii unor grupe de câte nouă Veghetori, ci reprezentanții fiecărui grad din vârful piramidei.
Într-un fragment hermetic se spune: „Mai presus de natură și de lumea ideală se află piramida. Piatra sa unghiulară, așezată în vârf, este Cuvântul Creator al Domnului universal care, după El, este cea dintâi putere, necreată, infinită, purceasă din El și anterioară tuturor creațiilor sale. El este urmașul Celui Desăvârșit, Fiul adevărat și aducător de roadă”. În Mesopotamia, primul fiu al zeului suprem era Enki, zeul înțelepciunii, apelor și fertilității („aducător de roadă”), considerat de adepții săi adevăratul moștenitor al Pământului. Prin urmare acest text confirmă identitatea divinității din vârful piramidei Veghetorilor. Zeul de grad 52 este numit Azazel în Cartea lui Enoh sau Lucifer de creștinism, așa cum am demonstrat deja în Secretele zeilor. Într-o scrisoare trimisă pe 15 august 1871 politicianului italian Giuseppe Mazzini, Marele Comandor Albert Pike dezvăluia planurile francmasoneriei referitoare la trei războaie mondiale, dar și acea doctrină ascunsă, rezervată doar „Maeștrilor” masoni. Pike spunea că, după ce vor fi distruse marile religii ale lumii, „mulțimea, deziluzionată de creștinism – ale cărui spirite cerești vor fi din acel moment fără orientare sau direcție – va porni în căutarea unor idealuri, dar nu va ști încotro să-și orienteze adorația și atunci va primi adevărata lumină, prin manifestarea universală a curatei doctrine a lui Lucifer, care va fi în fine scoasă la vederea mulțimii”. Pike a relevat doctrina ascunsă și cu alte ocazii, în lucrarea Dogmă și ritual el recunoscând cine este zeul conducător al masoneriei: „Lucifer este purtătorul luminii. Nume straniu și misterios al celui ce este Spiritul întunericului! Lucifer, fiul dimineții! Este cel care aduce lumina și în toată splendoarea sa intolerabilă orbește pe cei slabi sau sufletele egoiste”. Deoarece Enki / Lucifer are gradul 52 în piramida Veghetorilor, mesoamericanii și egiptenii antici îl asociau cu acest număr. Calendarele tuturor popoarelor din America Centrală (mayași, incași, azteci, tolteci, etc.) se bazau pe cicluri de câte 52 de ani. Acest Mare Ciclu Sacru a fost stabilit de șarpele cu pene Quetzalcoatl / Kukulcan (Enki), care și-a anunțat supușii că se va întoarce la finalul unui ciclu de 52 de ani. Calendarul solar al mayașilor era identic cu cel egiptean. Acest calendar, cu 52 de săptămâni de câte 7 zile, le-a fost dat egiptenilor de zeul Djehuty (Thoth), același Enki. Pentru egipteni, 52 era chiar un număr magic, asociat cu Djehuty. Marea Piramidă, înclinată într-un unghi de 52 de grade, era considerată de vechii egipteni opera lui Djehuty, iar pentru unii cronicari era mormântul zeului.
În capitolul precedent am lansat posibilitatea ca familia Rothschild să se fi infiltrat în francmasonerie prin organizația Illuminati și să fi ajuns să conducă astfel masoneria, alături de alte clanuri puternice evreiești. Dacă în vârful masoneriei se află Veghetorii, înseamnă că Rothschild și restul elitei iudaice primesc ordine de la aceste entități malefice care, ca răsplată pentru fidelitate, le oferă adepților lor pământeni putere și bogății nemăsurate. Astfel, concluzionăm că elita evreiască a influențat scena politică mondială din ultimele secole, mai ales cauzând conflictele sângeroase (războaie, revoluții, răscoale, etc.), la porunca Veghetorilor. Acum putem înțelege prezența elitei evreiești și a entităților nepământene în jurul lui Hitler, ascensiunea fulminantă a familiei Rothschild începând cu secolul al XVIII-lea și chiar adevărata natură a Contelui de Saint-Germain, cel mai misterios personaj al istoriei. Pentru a afla planul complet al Veghetorilor și rolul elitei iudaice în îndeplinirea lui trebuie să ne întoarcem în timp, până la apariția poporului evreu. Mai exact, până la patriarhul Avraam, părintele multor neamuri și al religiilor contemporane monoteiste.