Nu se știe cu exactitate cum a apărut rasa semită (din care fac parte și evreii), însă se presupune ca a fost creată de zeița Iștar prin manipulări genetice ale altor rase. Între 2900 î.e.n. și 2300 î.e.n., în Mesopotamia, arienii sumerieni din sud și semiții din nord s-au înfruntat pentru supremație la ordinele divinităților lor. Arienii erau conduși de Celeștii lui Enlil, Ninhursag și fiul lor, Ninurta, iar semiții li se închinau Veghetorilor lui Enki, Marduk și Iștar. Conform Cronicii Weidner, în timpul domniei regelui sumerian Puzur-Nirah din Akșak (secolul XXV î.e.n.), pescarii templului Esagila din Babilon, care au pescuit șapte sau opt zile pentru masa zeului Marduk, au intrat într-o zi în taverna cârciumăresei Kubaba (Kug-Bau în sumeriană). Văzându-i obosiți, ea i-a hrănit și s-a oferit să le gătească peștele pentru templu. Încântat peste măsură de masa pregătită de cârciumăriță, Marduk a înscăunat-o ca regină a cetății Kiș. Lista Regilor Sumerieni susține că Kug-Bau a domnit timp de un secol. Este una dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei antice, ținând cont că a guvernat singură Sumerul într-o perioadă patriarhală, când lumea era condusă doar de bărbați. După moarte a fost zeificată; în toată Mesopotamia s-au ridicat altare în cinstea ei. În zona hurrienilor a fost identificată cu Hebat / Kheba / Khepat, unul dintre epitetele zeiței-mamă Hannahannah. La nouă secole după moartea ei, la începutul perioadei hitiților, a fost numită zeitatea tutelară a orașului Karkemiș. Cultul său s-a răspândit iar numele ei i-a fost atribuit principalei zeități din Anatolia. Lidienii au numit-o Kuvav sau Kufav iar grecii i-au modificat numele în Kybebe și au considerat-o fiica lui Zeus. Este posibil ca anticii să fi avut dreptate iar Kug-Bau să fi avut într-adevăr o origine divină. Durata sa de viață a fost una mult superioară muritorilor de rând, ea ocupând tronul Kișului timp de o sută de ani. Nu știm cât de bine gătea, însă este puțin probabil ca Marduk să o fi înscăunat doar pentru că i-a plăcut mâncarea ei. Ținând cont de originea sa necunoscută, de ascensiunea ei nefirească, de longevitate și de zeificare, putem bănui că, în realitate, era fiica lui Marduk.
În acea perioadă, în jurul anului 2400 î.e.n., au apărut în Canaan și în Siria amoriții, un popor semit numit Martu de sumerieni, Tidnum sau Amurru de akkadieni și Amar de egipteni. După cum susțin textele mesopotamiene, ei purtau numele zeității lor supreme. Martu la sumerieni, numit inițial Amar Utu, este Marduk al babilonienilor (cel care ulterior va fi numit Yahweh de evrei). În secolul al XXI-lea î.e.n., triburile amorite au migrat în sudul Mesopotamiei, unde au distrus a treia dinastie sumeriană din Ur. Deveniseră o forță atât de impresionantă, încât regele sumerian Șu-Sin a fost nevoit să construiască, pentru a-i opri, un zid lung de 270 de kilometri, de la Tigru până la Eufrat. În textul sumerian Lugalbanda și pasărea Anzu se spune că a fost nevoie de ridicarea unui zid în jurul orașului Uruk (închinat lui Anu și Ninhursag), pentru a-l proteja de invazia amoriților. Înlăturând de la conducere a treia dinastie din capitala Ur, amoriții au reușit astfel să distrugă Imperiul Sumerian. Au cucerit și alte orașe sumeriene, pe care le-au transformat în orașe-state independente, cum ar fi Isin, Larsa, Kiș sau Babilon. În 1894 î.e.n. au înființat prima dinastie amorită în Babilon. La ordinul zeului lor, Marduk, regii amoriți au ridicat Babilonul (care până atunci era doar un orășel), au construit temple pentru Marduk, Iștar și Ea / Enki, precum și zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel. Fiind declarat de conducătorii săi succesorul fostului oraș al lui Enki, Eridu, Babilonul a devenit orașul sfânt al Mesopotamiei, eclipsând Nippurul lui Enlil. În secolul al XVIII-lea, cel de-al șaselea rege al Babilonului, Hammurabi (Ammurapi în original), susținea că a primit de la Marduk un cod de legi și o armă foarte puternică. Probabil ajutat de arma zeului, Hammurabi și-a cucerit vecinii, înființând astfel Primul Imperiu Babilonian. Până atunci însă mai era cale lungă.
După moartea reginei Kug-Bau în 2365 î.e.n., tronul Sumerului a revenit fiului ei, Puzur-Suen, care a păstrat scaunul de domnie în Kiș. Nu se cunosc detalii despre el, în afara faptului că a domnit un sfert de veac. În timpul guvernării lui Puzur-Suen, în orașul Azupiranu s-a născut Șarru-kinu (Sargon cel Mare). Conform autobiografiei lui Șarru-kinu, mama sa era Mare Preoteasă, iar tatăl său un necunoscut. După ce l-a născut pe Șarru-kinu în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat. A fost găsit în Kiș de Akki, grădinarul regelui Puzur-Suen, care l-a adoptat. Potrivit Listei Regilor Sumerieni, Șarru-kinu a devenit paharnicul lui Ur-Zababa, fiul lui Puzur-Suen, care a primit tronul în 2340 î.e.n. Legenda lui Sargon spune că, înainte de asta, băiatul a fost grădinar, la fel ca tatăl său adoptiv. În acea vreme, Șarru-kinu a dat într-o zi peste Iștar, care se odihnea în grădina regelui. Zeița l-a plăcut și i-a devenit amantă. „Pe când eram grădinar, Iștar m-a învrednicit cu iubirea ei”, se lăuda el. În alt text a detaliat povestea amoroasă dintre el și frumoasa zeiță:
„Într-o zi regina mea,
După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul – Inanna.
După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul,
După ce a străbătut Elamul și Șuburul,
După ce a străbătut […]
S-a apropiat obosită, a adormit.
Am văzut-o de la marginea grădinii;
Am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”.
Domnia lui Ur-Zababa a fost scurtă, de doar șase ani. Cel puțin asta consideră cercetătorii deși toate copiile Listei Regilor Sumerieni susțin că el a domnit timp de patru secole, mai puțin o singură copie, care îi atribuie doar șase ani. Regele Lugal-Zage-Si din Umma l-a ucis, după ce i-a cucerit cetatea, alături de alte orașe-state sumeriene precum Lagaș, Nippur, Ur, Larsa și Uruk. Într-o inscripție, Lugal-Zage-Si anunța că zeul Enlil era cel care i-a oferit „toate pământurile dintre mările de sus și de jos”. Prin urmare, s-a autodeclarat rege al Sumerului și și-a stabilit capitala la Uruk. Nu a apucat să se bucure prea mult de regatul său; a fost prins de Șarru-kinu care, după ce a convins armata din Kiș să îl urmeze, a
capturat Urukul, căruia i-a dărâmat zidurile. Pe Lugal-Zage-Si l-a dus în Nippur, unde l-a târât în lesă în fața templului lui Enlil. În 2334 î.e.n. și-a început domnia și, prin cucerirea nu doar a Sumerului, ci a întregii Mesopotamii, a înființat primul imperiu oficial al lumii, Imperiul Akkadian, la ordinul zeiței Iștar. Un text denumit Cronica lui Sargon declară că „Șarru-kinu, regele Agadei, s-a înălțat în era lui Iștar”. Pentru a-și clădi imperiul, Șarru-kinu a fost ajutat de zeiță, iubita sa de pe vremea când era grădinar (lucru firesc, de altfel, el fiind semit, adică adept al Veghetorilor). Într-o campanie întreprinsă peste munții Zagros, în timp ce „intra în țara lui Warahși (…) când înainta în beznă (…) Iștar a făcut o lumină să-i strălucească”. Astfel, Șarru-kinu a putut „răzbi prin întuneric”, ducându-și trupele până în Lurdistanul de astăzi. Regele a avut grijă să-și arate recunoștința și i-a ridicat zeiței un templu în Agade, capitala imperiului său. Oraș închinat tot ei, de altfel. „În Agade și-a înălțat sfânta Inanna un templu ca nobil sălaș; în Ulmaș a ridicat un tron”, spune un text sumerian. Se pare că, într-un final, domnia lui Șarru-kinu a primit și aprobarea Celeștilor. Cel puțin asta susținea regele. Un text bilingv, sumeriano-akkadian, înscris pe o statuie a lui Șarru-kinu, pusă înaintea lui Enlil în templul său din Nippur, anunță că Șarru-kinu era nu doar „Atoate-Veghetorul cuprinzător” al lui Iștar, ci și „preot uns al lui Anu” și „mare regent al lui Enlil”, zeul furtunii fiind cel care „îi dăduse puterea și domnia”. Un alt text declara că „Enlil nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Șarru-kinu, regele țării; de la Marea de Sus până la Marea de Jos, Enlil i-a dat totul”. Exact același lucru susținea și Lugal-Zage-Si din Umma înainte de a fi ucis de Șarru-kinu.
55 de ani a domnit Șarru-kinu, care a fost supranumit „Sargon Cel Mare”. Soția sa, Tașlultum, i-a dăruit o fiică, Enheduanna, și patru fii: Rimuș, Maniștușu, Șu-Enlil sau Ibarum și Illaba’is-takal. După moartea lui Șarru-kinu din 2279 î.e.n., Rimuș a preluat tronul imperiului, pe care l-a condus timp de nouă ani. A urmat fratele său, Maniștușu, care a domnit timp de cincisprezece ani, până în 2255 î.e.n., când a fost asasinat de membrii curții sale regale. Se presupune că și Rimuș a avut un sfârșit asemănător. Pe Enheduanna, Șarru-kinu a numit-o Mare Preoteasă a lui Nanna / Enki în Ur, pentru a-și cimenta puterea în sudul Sumerului. Prințesa și-a menținut postul până în timpul domniei lui Rimuș, când a fost expulzată din cauza implicării ei într-o formă de tulburare politică și reinstalată ulterior ca Mare Preoteasă. Deși preoteasă a lui Enki, prințesa o prefera pe Iștar, căreia i-a compus un număr semnificativ de imnuri. Este prima deținătoare a titlului de „Preoteasă En” consemnată de istorie, un rol de o deosebită importanță politică, deținut adesea de prințese de-a lungul timpului. După moarte, Enheduanna a continuat să reprezinte o personalitate marcantă, fiindu-i atribuit chiar un statut semidivin.
Cine era cu adevărat Șarru-kinu? Atât mama, cât și fiica sa, au deținut funcția de Mare Preoteasă, iar el se declarase „preot uns al lui Anu”. În acele vremuri, fiind considerat locțiitorul zeilor pe Pământ, Marele Preot era atât de influent, încât putea chiar înscăuna regi. Din acest motiv, acest rol nu se atribuia oricui, ci doar membrilor caselor regale. Nu cunoaștem detalii despre părinții lui Sargon, însă despre mama sa putem intui că, prin prisma funcției deținute, era de viță regală. Șarru-kinu s-a născut pe vremea când rege al Sumerului era Puzur-Suen, fiul divinei Kug-Bau, fiica lui Marduk, cea care a domnit o sută de ani. Deși nu avem dovezi pentru a sprijini această ipoteză, sunt mari șanse ca mama lui Șarru-kinu să fi făcut parte din familia regală a lui Puzur-Suen, ținând cont de funcția ei supremă în preoțime. Fiind cam de aceeași vârstă cu regele, este posibil să fi fost chiar sora lui, prin urmare fiica reginei Kug-Bau. Ceea ce l-ar face pe Șarru-kinu strănepotul zeului Marduk. Rămâne un mister pentru istorici numirea unui simplu grădinar în funcția de paharnic al regelui Ur-Zababa, rol atribuit doar nobilimii, care însă se poate explica prin descendența lui Șarru-kinu din casa regală a divinei Kug-Bau. Tot un mister îl reprezintă și motivul pentru care zeii au ajutat un simplu grădinar să ajungă pe tronul Sumerului și să formeze primul imperiu din istorie, Iștar chiar devenindu-i amantă. Însă totul capătă sens acceptând posibilitatea ca Șarru-kinu să fi fost strănepotul lui Marduk, zeu care i-a adus în cele din urmă sfârșitul.
La finalul îndelungatei sale domnii, Șarru-kinu a construit orașul Agade / Akkad, pe care l-a desemnat capitală a imperiului. Etimologia numelui este necunoscută cercetătorilor, care sunt siguri însă că nu are o origine akkadiană ci, probabil, sumeriană sau hurriană. Originea non-akkadiană a numelui orașului sugerează că locul era deja populat în vremea lui Șarru-kinu, lucru care reiese și din menționarea sa într-o inscripție presargonică. Cel mai probabil, din motive necunoscute, regele a transformat un sat sau un orășel în ditamai capitala unui imperiu. Nici locația orașului nu a putut fi stabilită până în prezent, exact ca în cazul locului natal al lui Șarru-kinu, Azupiranu. Este posibil ca Agade și Azupiranu, cele două cetăți necunoscute cercetătorilor, despre care se știe doar că erau pe malul Eufratului, să fi fost unul și același. Pare logic ca Șarru-kinu să-și fi construit o capitală în locul său natal, ceea ce rămâne însă doar o ipoteză în lipsa dovezilor.
Cronica regilor timpurii susține că regele a ridicat Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Scopul era sfințirea noii capitale; un oraș sfânt, precum Babilonul, era construit pe pământ sfânt. Cum nu a găsit un teren sfințit pe care să-și ridice capitala, cea mai firească soluție era să aducă astfel de sol din Babilon. Gest care l-a înfuriat la culme pe Marduk:
„Ținând seamă de sacrilegiul astfel făptuit de Șarru-kinu,
Marele domn Marduk s-a mâniat
Și i-a nimicit poporul prin înfometare.
De la răsărit la apus i-a înstrăinat de Șarru-kinu;
Iar lui i-a dat pedeapsa de a nu-și afla odihna”.
Istoria consemnează foamete, războaie și revolte în întregul imperiu pe finalul domniei lui Șarru-kinu. În autobiografia sa, regele declara: „toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. A murit în 2279 î.e.n., până atunci negăsindu-și odihna, în conformitate cu pedeapsa lui Marduk.
Imperiul Akkadian a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Naram-Sin, fiul lui Maniștușu și nepotul lui Șarru-kinu, care a urcat pe tron în 2255 î.e.n., după asasinarea tatălui său. „Rege al celor patru părți ale lumii” după cum s-a intitulat, Naram-Sin era, ca toți semiții, un adept al Veghetorilor. Numele său conține unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin (Nanna la sumerieni). Regele mărturisea că Marduk i-a dat câteva teritorii dar și „Arma zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Într-o inscripție despre marșul lui Naram-Sin spre Liban, îi sunt recunoscute meritele lui Marduk:
„Deși din epoca domniei omului
Niciun rege nu a distrus vreodată Armanul și Ebla,
Acum zeul Nergal (Marduk – n.a.) deschis-a calea viteazului Naram-Sin,
I-a dat Ebla și Armanul, i-a dăruit Amanusul
Și Muntele Cedrilor și Marea de Sus”.
Marea greșeală a lui Naram-Sin, care a dus la distrugerea Imperiului Akkadian, a fost jefuirea templului lui Enlil din Nippur, numit Ekur, la ordinul zeiței Iștar. Imediat după acest sacrilegiu ea și-a părăsit templul din Agade, capitala akkadienilor, ascunzându-se de mânia lui Enlil:
„Cuvântul Ekurului plutea peste Agade
Ca o tăcere de moarte;
Agade tremura tot;
Templul său, Ulmaș, era înfiorat;
Ea, care locuia acolo, a părăsit orașul.
Fecioara și-a uitat odaia,
Sfânta Inanna (Iștar – n.a.) și-a uitat altarul din Agade”.
Zeița avea un motiv pentru această acțiune sfidătoare. Un text intitulat Regina tuturor ME-urilor recunoaște că Iștar încerca să spulbere Vechea Ordine Divină și să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Hotărâtă să devină zeitate supremă, ea a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile date de ei. Anunțând că „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”, Iștar a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk:
„Cereasca monarhie a fost răpită de o femeie (…)
A schimbat complet legile Sfântului Anu,
Nu s-a temut de marele Anu.
I-a luat lui Anu E-Anna,
Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.
Acelei case i-a adus nimicirea;
Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.
Lovitură de stat a zeiței se desfășura pe două fronturi. În timp ce ea cucerea templul lui Anu din Uruk, Naram-Sin îl ataca pe cel al lui Enlil din Nippur. Conform textului intitulat de savanți Blestemul Akkadului, după ce a primit ordinul pe care îl așteptase șapte ani, regele akkadian
„A sfidat cuvântul lui Enlil;
I-a strivit pe slujitorii lui Enlil,
Și-a mobilizat trupele și
Ca un erou deprins cu despotismul
A prins Ekurul în mână de fier”.
Cucerind cu ușurință Nippurul, Naram-Sin „ca un tâlhar l-a prădat”. A intrat cu forța în templul Ekur, „ridicând mari scări pe zidul Casei”. A ajuns în Sfânta Sfintelor, loc permis doar preoților lui Enlil. „Acum, oamenii i-au văzut chilia sacră, o încăpere ce nu cunoștea lumina; akkadienii au văzut sfintele vase ale zeului”, pe care regele „le-a azvârlit în foc”. Pentru ca sacrilegiul să fie complet, a „tras bărci mari la cheu lângă Casa lui Enlil și a luat averile orașului”.
Blestemul Akkadului mai spune că, pentru fapta lui Naram-Sin, Enlil a blestemat Imperiul Akkadian. A provocat o secetă, foametea cuprinzând tot imperiul. Bogații erau jefuiți, oamenii se luptau între ei pentru mâncare iar statuile zeilor erau arse. Deși blestemul lui Enlil a fost considerat multă vreme un eveniment fictiv, după ce a examinat solul mesopotamian la sfârșitul secolului trecut, arheologul Harvey Weiss a ajuns la concluzia că în jurul anului 2200 î.e.n. a avut loc o îndelungată secetă, care a uscat solul și a provocat foamete, confirmând astfel mitul mesopotamian. Această schimbare climaterică sau „blestem” nu a fost de ajuns pentru zeul dornic de răzbunare. Mânios peste măsură, „fiindcă iubitul său Ekur fusese atacat”, Enlil i-a chemat în Mesopotamia pe gutieni pentru a nimici
Imperiul Akkadian slăbit de foamete, secetă și revolte. În 2193 î.e.n., după moartea lui Șar-Kali-Șarri, fiul lui Naram-Sin, hoardele gutienilor au năvălit „în număr mare, ca lăcustele (…) nimic n-a scăpat brațului lor”. Mulți akkadieni au fost măcelăriți fără milă: „cel ce dormea pe acoperiș, pe acoperiș a murit; cel ce dormea în casă n-a fost dus la groapă (…) capete erau zdrobite, guri erau strivite (…) sângele trădătorilor curgea peste sângele credincioșilor”. Pentru a împiedica devastarea întregii zone, opt dintre zeii cei mari au hotărât ca Agade, „orașul care a îndrăznit să atace Ekurul”, să fie distrus, iar celelalte cruțate. „Lovește în Agade cu un blestem de ură”, i-au spus lui Enlil, numai să lase în pace celelalte regiuni. Enlil a acceptat iar hoardele gutiene au șters de pe fața pământului capitala akkadienilor, i-au gonit pe semiți, apoi au condus Mesopotamia, Lagaș fiind cartierul lor general. După ce gutienii au preluat conducerea Mesopotamiei, Anu și Enlil au implantat în cetatea Kiș arma Șuhadaku iar Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, distruse de „blestemul” lui Enlil. Multe orașe au fost reclădite și repopulate, doar Agade rămânând pustiu pentru totdeauna. Tot Ninurta, fiul lui Enlil, i-a cerut gutianului Gudea (2144 – 2124 î.e.n.), regele din Lagaș, să-i construiască un nou templu, numit Eninnu. Ba chiar i-a oferit planul templului, pe care Gudea l-a respectat întocmai. Când templul a fost gata, după cum nota regele, Ninurta a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat” (naveta zeului), pe care a închis-o în templu, unde a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”. Și se părea că Mesopotamia era din nou în mâinile Celeștilor prin adepții lor, arienii. Însă Veghetorii nu au acceptat înfrângerea prea ușor.
În anul 2119 î.e.n., Utu-Hengal, guvernatorul orașului Uruk, s-a răzvrătit împotriva gutienilor conduși de regele Tirigan, pe care i-a învins și i-a gonit din Mesopotamia, apoi s-a înscăunat ca rege al Sumerului. Astfel a început perioada sumeriană renascentistă, care a dus la nașterea Imperiului Neo-Sumerian. Utu-Hengal nu a rezistat mult timp pe tron, după numai șapte ani locul lui fiind luat de Ur-Nammu (2112 – 2094 î.e.n.), ginerele său și guvernatorul orașului Ur. Deși arieni, acești regi sumerieni nu ascultau ordinele Celeștilor, ci erau adepți ai Veghetorilor. Utu-Hengal conține în numele său unul dintre epitetele sumeriene ale lui Marduk, Utu. Ur-Nammu, care se proclamase semizeu, susținând că mama sa era zeița Ninsun, a început să construiască în orașul Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, numit Etemennigur („Casa a cărei fundație creează teroare”). Zigguratul a fost terminat de Șulgi, fiul său, care și el a dus câteva războaie cu gutienii. Ur-Nammu scria că zeul Nanna / Enki i-a ordonat să-i construiască acel templu, pentru care i-a dat măsuri precise, oferindu-i chiar o prăjină și o sfoară de măsurat. Șulgi se lăuda că a petrecut cu Marduk și cu Iștar în templul lui Anu din Uruk și că a făcut sex cu zeița. Fiul său, Amar-Sin, a înființat la Eridu (orașul lui Enki) o reședință regală și a adoptat funcții preoțești. Iar ultimii trei regi ai Sumerului, Amar-Sin, Șu-Sin și Ibbi-Sin, și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin. De ce Enlil a permis ca gutienii lui să fie izgoniți iar Mesopotamia să fie condusă de susținători ai Veghetorilor? Răspunsul ni-l dă Codul lui Ur-Nammu, cel mai vechi cod de legi descoperit până în prezent, care începe astfel: „După ce An și Enlil au predat regalitatea cetății Ur lui Nanna (Enki – n.a.), în acea vreme a făcut Ur-Nammu, fiul născut al lui Ninsun, pentru mama sa iubită care l-a purtat în pântec, în conformitate cu principiile sale de echitate și adevăr…”. Chiar așa să fi stat lucrurile? Să-i fi predat Anu și Enlil de bună voie conducerea lui Enki? Sau căpetenia Veghetorilor a preluat-o din proprie inițiativă? În teorie, este logic ca Enki să fi încercat să recapete puterea în era sa, cea a Berbecului, și să fi ales arieni în locul semiților săi, care în acele vremuri nu aveau forța necesară pentru a recuceri Mesopotamia.
Și în Egipt s-au produs evenimente de importanță majoră, asemănătoare celor din Mesopotamia și contemporane cu ele. După căderea Regatului Vechi, în jurul anului 2181 î.e.n., Egiptul a intrat în Prima Perioadă Intermediară, o perioadă întunecată a istoriei egiptene. Haosul, foametea, revoltele și luptele pentru putere au cuprins pământul faraonilor timp de aproximativ un secol. Templele erau vandalizate, statuile regilor erau distruse, în timp ce dinastiile din Waset / Thebai (oraș al lui Enki) și Henen-nesut / Herakleopolis (închinat lui Ninurta) se luptau pentru putere, împărțindu-și Egiptul în două. Schimbările climaterice au adus seceta egiptenilor și, implicit, o perioadă de foamete, la fel ca în Imperiul Akkadian. Exact în același timp. În jurul anului 2055 î.e.n., în ultimii ani de domnie ai lui Șulgi în Sumer, pe tronul capitalei Waset a urcat Nebhepetre Mentuhotep, care a unificat Egiptul. Odată cu domnia lui Utu-Hengal a luat naștere Imperiul Neo-Sumerian, în timp ce Nebhepetre este considerat fondatorul Regatului Mijlociu al Egiptului. Și faraonul era un adept al Veghetorilor, capitala sa, Waset, fiind principalul centru de cult al lui Amun / Enki. Nebhepetre chiar era reprezentat în artă purtând coroana lui Amun. Dacă Șulgi a terminat de construit în Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, Nebhepetre și-a ridicat un uriaș templu morturar, dedicat aceleiași divinități. Totul se petrecea aproape identic și aproximativ în același timp în Egipt și în Mesopotamia.
Schimbări majore în această perioadă au avut loc și în China. Conform Proiectului Cronologic Xia-Shang-Zhou din 1996, în jurul anului 2070 î.e.n. a fost înființată dinastia Xia, prima tradițională a Chinei. Fondatorul ei a fost Da Yu (Yu cel Mare), urmașul Împăratului Galben Huangdi (un personaj divin considerat inițiatorul civilizației chineze). Înainte de a ajunge pe tronul Chinei, Yu a inventat un sistem de control al inundațiilor care loviseră țara în același timp cu schimbările climaterice menționate de egipteni și de mesopotamieni, provocate probabil de apariția cometei Hale-Bopp (ori de mânia zeului Enlil). Miturile spun că Yu a oprit inundațiile tăind creasta unui munte cu ajutorul unei arme divine, pentru a crea un canal de scurgere a apei. Alte legende susțin că a fost ajutat de un dragon galben și de o țestoasă neagră. Folclorul chinezesc mai afirmă și că Yu l-a ucis pe Xiangliu, șarpele cu nouă capete al zeului apelor Gong Gong, care devasta pământurile Chinei. La fel ca Mesopotamia și Egipt, China acelor vremuri era lovită de lupte interne, care aveau loc frecvent între triburile Xia și Chi You. Pentru că a oprit inundațiile și a refăcut agricultura, Yu a primit tronul Chinei, înființând astfel dinastia Xia. Spre deosebire de Nebhepetre Mentuhotep, care a unificat Egiptul, Da Yu a împărțit China în nouă provincii.
Ținând cont de toate aceste evenimente similare din Mesopotamia, Egipt și China, la care adăugăm și construirea Seahenge din Marea Britanie în 2049 î.e.n., nu putem să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat în acea perioadă. Mai mult ca sigur a avut loc un eveniment important, cu repercursiuni în întreaga lume. Ce eveniment? Moartea lui Enki în 2051 î.e.n. și închiderea spiritului său într-o dimensiune imaterială, din care nu se putea reîntoarce pe Pământ, criminalul fiind zeul furtunii, Enlil. Detaliile morții lui Enki se găsesc în cartea Secretele zeilor. Uciderea zeului înțelepciunii l-a determinat pe împăratul Anu să-l retragă pe Enlil de pe tronul Pământului. Sătul de nesfârșita luptă dintre Celești și Veghetori, le-a ordonat să încheie un tratat de pace, le-a împărțit teritoriile și oamenii, a acceptat unele calamități precum Potopul sau cele două mari războaie, însă se ajunsese prea departe. Moartea unuia dintre Anunnaki, zeii cei mari, era o încălcare gravă a legilor. Pedeapsa maximă a unui zeu era conform miturilor exilul. Zeii puteau fi încarcerați, torturați, exilați, însă niciodată uciși. Enlil a încălcat această regulă, așa că Anu nu a avut de ales decât să îi retragă titlul de rege al Pământului, pe care i l-a oferit lui Marduk, fiul zeului ucis. Nu a fost o alegere ușoară, Enlil fiind fiul său. Însă legile erau făcute pentru toți, iar un împărat care le-ar încălca de dragul fiului său și-ar pierde încrederea supușilor. Astfel, Anu a hotărât ca Enlil să se întoarcă în dimensiunea imaterială a eonilor. Veghetorii au rămas în continuare exilați pe Terra, mai exact în lumea subterană, însă li s-a interzis cu desăvârșire amestecul în viețile oamenilor. Din acest motiv textele antice, inclusiv cele biblice, susțin că zeii, începând cu acea perioadă, nu s-au mai înfățișat aleșilor lor în carne și oase, ci pe ascuns, cel mai adesea în vis. Întâlnirile de gradul III ale extratereștrilor din ziua de astăzi, inclusiv răpirile oamenilor, au loc de obicei noaptea, la adăpostul întunericului, din cauza aceluiași ordin al lui Anu. Pentru că Veghetorii nu au acceptat să-și piardă supușii, ci au învățat să se ascundă mai bine. Zeii decăzuți nu au fost lăsați pe Pământ de capul lor; o parte a Celeștilor a rămas aici, cel mai probabil pe Lună, pentru a-i supraveghea de la distanță, fără a fi reperați de oameni (din cauza aceleiași reguli de a nu interveni în vreun fel în existența muritorilor).
O inscripție a regelui babilonian Hammurabi conține ordinul lui Anu de a-i ceda lui Marduk conducerea Terrei. Regele babilonian scria că Anu
„Hotărâte de Marduk, primul născut al lui Enki,
Sarcinile lui Enlil peste toată omenirea,
L-a făcut pe el mare printre zeii Veghetori.
Numit Babilon ce urmează să fie înălțat,
L-a făcut suprem în lume;
Și a stabilit pentru Marduk, în mijlocul său,
Domnia veșnică”.
Acest text al lui Hammurabi confirmă relatarea Apocalipsei lui Ioannes, unde Fiarei „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Încoronarea este descrisă în poemul babilonian Enuma Eliș. Într-o adunare a marilor Anunnaki, a celor „7 zei ai Destinului” și a sute de zeități de rang minor a avut loc o ceremonie festivă. Enlil i-a oferit lui Marduk arma sa divină, arcul, apoi a avut loc transferul puterilor lui Enlil și a numărului 50, adică rangul de rege. Care s-a realizat prin recitarea celor „50 de nume” pe care le-a
primit cu această ocazie noul rege al Pământului. Toate puterile zeilor erau incluse în acele nume, despre care cercetătorii consideră că ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra. Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o în sfârșit Marduk. Următoarele trei nume (cele de la 10 la 12) conțin variante ale epitetului „asar” („prințul apelor”), numele egiptean al lui Osiris / Enki. Astfel, noul conducător al Pământului sau „dumnezeul veacului acestuia”, cum îl numește A Doua Epistolă către Corinteni, a primit și secretul pe care i-l refuzase tatăl său până atunci: capacitatea de a învia morți. Secret pe care Marduk încearcă din răsputeri să-l pună în aplicare, pentru a-și învia tatăl.
După moartea lui Enki din 2051 î.e.n., amoriții și elamiții (semiți, prin urmare adepți ai Veghetorilor) au invadat Mesopotamia, ceea ce a dus la dispariția sumerienilor (arieni care s-au retras din zonă, rămași fără protecția zeilor lor). După domnia lui Șulgi, fiul lui Ur-Nammu, Imperiul Neo-Sumerian a fost condus de regi care și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin, în onoarea zeului lor suprem care tocmai decedase: Amar-Sin (2048-2039 î.e.n.), Șu-Sin (2039-2030 î.e.n.) și Ibbi-Sin (2030-2006 î.e.n.). Înainte de domnia acestor trei regi, Șulgi a terminat de construit marele templu al lui Enki din Ur, început de tatăl său, iar regele asirian Ușpia, care a domnit în jurul anului 2030 î.e.n., a ridicat pentru același zeu un templu în orașul Așșur din Asiria. Luându-și tronul Pământului în primire, Marduk și-a transformat Babilonul prin amoriți dintr-un biet orășel în ditamai capitala Imperiului Babilonian. În secolul al XVIII-lea î.e.n., cel de-al șaselea rege al Babilonului, amoritul Hammurabi, susținea că a primit de la Marduk un cod de legi și o armă foarte puternică. „Zeii Ea și Bel m-au strigat pe nume pe mine, Hammurabi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în țară puterea dreptății, ca să nimicesc pe cel rău și viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfățișez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina țara – eu, Hammurabi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogății și averi (…) Când zeul Marduk mi-a încredințat cârma lumii și să aduc țărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul și dreptatea în limba țării, făcându-i pe oameni să se bucure”, scria regele în codul său. Ba chiar a sculptat momentul în care Marduk i-a încredințat legile. Oferirea unor legi nu reprezintă un caz izolat, cu puțin timp în urmă zeul dându-i un cod asemănător regelui sumerian Ur-Nammu iar mai târziu, conform Bibliei, și lui Moise legi pentru israeliți. Tot la ordinul zeului său, Hammurabi a înălțat zidurile Babilonului și a construit temple pentru principalii zei, Marduk, Ea / Enki și Iștar, care au înlocuit triada supremă sumeriană, formată din An, Enlil și Enki. Probabil folosindu-se de arma primită de la zeul său, Hammurabi și-a cucerit vecinii și a format Imperiul Babilonian. A decretat Babilonul ca fiind „cel mai sfânt oraș” din Mesopotamia, titlu deținut până în acel moment de Nippurul lui Enlil. Cultul lui Marduk s-a răspândit rapid iar în perioada neo-babiloniană s-a dezvoltat atât de mult, încât zeul a ajuns fără rival. În timpul lui Hammurabi, preoții propovăduiau că Marduk, odată ajuns în fruntea panteonului, a preluat toate titlurile și atributele lui Enlil. Iar sora și consoarta sa, Iștar, a făcut același lucru cu mama ei, Ninhursag. Singurul considerat egalul lui Marduk a fost tatăl său, Ea. Transformarea cultului lui Marduk în henoteism a fost pasul decisiv pentru trecerea de la politeism la monoteism, cea mai logică dezvoltare a religiei stăpânului acestei lumi. „Să nu ai alți dumnezei afară de mine!” a devenit astfel prima poruncă a zeului pentru toți supușii săi.
Obligat să-și părăsească teritoriul și supușii din ordinul tatălui său, Enlil nu a plecat fără a distruge Sumerul înainte de a i-l ceda lui Marduk. Cinci texte mesopotamiene, numite Lamentații, descriu catastrofa provocată de Enlil, care a lovit sub forma unei furtuni devastatoare. Unul dintre ele, intitulat Lamentație pentru Ur, reprezintă jelirea orașului de către zeița Ningal, după ce l-a rugat pe Enlil să-și retragă furtuna distrugătoare. Ea descrie transformarea Urului într-un oraș-fantomă, amintește de furia furtunii lui Enlil și invocă protecția zeului Nanna (Enki) împotriva unor posibile viitoare calamități. Zeița i-a rugat pe Anu și pe Enlil să se răzgândească cu privire la distrugerea orașului, atât în particular cât și în fața Consiliului Zeilor: „Mi-am încrucișat picioarele, i-am ținut de mâini, sincer am vărsat lacrimi în fața lui An, sincer m-am închinat în fața lui Enlil: «Fie ca orașul meu să nu fie devastat», le-am spus, «fie ca Ur să nu fie devastat»”. Consiliul Zeilor însă a decis ca dinastia conducătoare din Ur a Imperiului Neo-Sumerian să ajungă la final. Visteria templului a fost golită de invadatorii elamiți iar centrul puterii imperiului s-a mutat în Isin. Sunt enumerate câteva clădiri distruse de furtuna lui Enlil, părăsite de zeitățile lor protectoare, cum ar fi sanctuarele Agrunkug și Egalmah, templul Ekur al lui Enlil, Irikug, Eridug și Unug. „Din păcate, furtună după furtună au distrus împreună țara: marea furtună a cerului, furtuna mereu urlătoare, furtuna răufăcătoare care a spulberat țara, furtuna care a distrus orașe, furtuna care a distrus case, furtuna care a distrus grajduri, furtuna care a ars stâne, care a pus mâna pe ritualurile sfinte, care a spurcat consiliul cu greutate, furtuna care a tăiat tot ce este bun în țară”, este notat în Lamentația pentru Ur. „Stepa mea, făcută pentru voie bună, a fost arsă ca într-un cuptor”, completează zeița orașului. „Secerătoarea furtună se târa prin toată țara. Ca un uragan a distrus complet orașul. Furtuna care anihilează țara a adus orașul la tăcere. Furtuna care va face totul să dispară a venit să facă rău. Furtuna care lumina ca focul și-a îndeplinit misiunea deasupra oamenilor. Furtuna comandată de ura lui Enlil, furtuna care duce tărâmul departe, a acoperit cetatea Ur ca un veșmânt, s-a întins peste ea ca o pătură (…) Cel care fugea de ea era copleșit de furtună; oamenii gemeau. Cei slabi și cei puternici ai Urului au murit de foame. Mamele și tații care nu și-au părăsit casele au fost înghițiți de flăcări. Micuții ce stăteau în brațele mamelor lor au fost duși de apă ca niște pești”, mai spune textul. Urmările furtunii au fost dezastruoase: „Oameni, nu cioburi. Acopereau ce era în apropiere. Pereții au înghițit porțile înalte, drumurile erau pline cu cadavre. La marginea drumurilor, unde se adunau ciorile pentru ospăț, ele stăteau împrăștiate. Pe marginile tuturor străzilor și drumurilor se găseau cadavre. Câmpuri, pline cândva cu dansatori, s-au umplut cu grămezi de corpuri. Sângele țării umple găurile, cum umple metalul o matriță. Cadavrele s-au dizolvat ca grăsimea lăsată la soare”. Și alte texte vorbesc despre abandonarea întregului Sumer de către zei și oameni din cauza unui „vânt rău” care a făcut ca „orașele să fie părăsite, a făcut ca staulele să fie părăsite, stânele să fie golite”. „Furtuna a pustiit orașele, a pustiit casele”, mai spun Lamentațiile. Oamenii au rămas neîngropați: „oamenii morți, ca grăsimea pusă la Soare se topeau singuri”. Pe câmpuri, „vitele mari și mici se făceau nevăzute, toate creaturile vii pieriseră”. Iar „pe malurile Tigrului și Eufratului doar buruieni firave mai creșteau, în mlaștini trestiile putreziseră într-o duhoare”. Nu știm ce fel de furtuni au fost cele provocate de Enlil, care au cauzat distrugerea Sumerului prin vânt puternic, ploaie, inundații și flăcări. Cert este că supraviețuitorii au părăsit Sumerul, împrăștiindu-se pe unde au apucat. Iar unul dintre supraviețuitori a fost biblicul Avraam (Avraham în ebraică), considerat strămoșul israeliților și al arabilor, deținând un loc foarte important în iudaism, islam și creștinism, motiv pentru care aceste religii au fost numite „avraamice”.
Numit inițial Avram, a fost plasat de cercetătorii biblici în jurul anului 2000 î.e.n. Conform Bibliei, el s-a născut cu 1200 de ani înainte de construcția Templului lui Solomon (fixată de tradiția ebraică la 968 î.e.n.), adică în 2168 î.e.n., și a trăit 175 de ani. Tradiția evreiască nu pare a da doi bani pe calculele biblice, considerând că Avram s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii, adică în 1813 î.e.n. Legendele evreilor nu reprezintă o dovadă a existenței profetului, însă acea dovadă ar putea veni din Babilon. Capitolul 14 al Facerii biblice susține că „în zilele lui Amrapel, regele Senaarului (Sumerului – n.a.), ale lui Aryok, regele Ellasarului, ale lui Kedarela’omer, regele Elamului și ale lui Tidal, regele din Gutim, s-a întâmplat să facă aceștia război cu Bera, regele Sodomei, cu Birsta, regele Gomorei, cu Șinab, regele Admei, cu Șemeber, regele Zeboimului, și cu regele din Bela sau Zoar”, război la care a participat și Avram. Niciunul dintre acești regi nu avea acoperire istorică, prin urmare au fost considerați cu toții personaje mitologice până în 1987, când o serie de tăblițe babiloniene a schimbat părerea cercetătorilor. Descoperirea lor a fost anunțată în acel an într-o conferință a lui Theophilus Pinches la Institutul Victoria din Londra. În ele se spunea că regele Elamului, Kudur-Lagamar, conducea o alianță de regi care îi includea și pe Eri-Aku din Larsa și Tud-ghula din Gutium. Nu a fost dificilă echivalarea lui Kudur-Lagamar cu Kedarela’omer, a lui Eri-Aku cu Aryok și a lui Tud-ghula cu Tidal. În plus, s-a reușit și stabilirea perioadei războiului acestor regi, după ce a fost identificat „Amrapel, regele Senaarului”. În 1875, comparând lectura tradițională a numelui cu articularea sa în traducerile biblice timpurii, asirologul și arheologul François Lenormant sugera în La Langue Primitive de la Chaldée că ar fi corect să se citească „Amar-Pal”, așa cum este scris fonetic în Septuaginta (traducerea Torei în limba greacă din secolul al II-lea î.e.n.). Doi ani mai târziu, savantul victorian Daniel Henry Haigh, care a adoptat și el varianta „Amar-Pal”, afirmând în Zeitschrift für Ägyptische Sprache und Altertumskunde că „al doilea element (din numele regelui – n.a.) este un nume al Zeului-Lună (Sin – n.a.)”, declara: „De mult eram convins de identitatea lui Amar-pal ca fiind unul dintre regii Urului”. În 1916, și Franz Böhl a sugerat în Die Könige von Genesis 14 ca numele regelui să fie citit la fel ca în Septuaginta, „Amar-Pal”, explicând că însemna „Văzut de Fiu”, un nume regal în spiritul altora din Orientul Apropiat, la fel ca egipteanul Thothmes („Văzut de Thoth”). Aceste rezultate ale cercetătorilor duc la concluzia că biblicul Amrapel (Amrafel în română) sau Amar-Pal este Amar-Sin, conducătorul Imperiului Neo-Sumerian între 2048 și 2039 î.e.n. Documentele istorice descriu o alianță între sumerieni și vecinii lor cu doar câțiva ani înainte de domnia lui Amar-Sin. În cel de-al douăzeci și optulea său an de domnie (2066 î.e.n.), regele Șulgi, tatăl lui Amar-Sin, și-a dat fiica de soție viceregelui Elamului, oferindu-i orașul Larsa ca zestre. În schimb, viceregele i-a pus lui Șulgi la dispoziție o legiune de trupe elamite. Acele trupe au fost folosite de regele sumerian pentru a supune provinciile apusene, inclusiv Canaanul, în cel de-al patruzeci și unulea an al său de domnie, adică în 2053 î.e.n. Prin urmare, în ultimii ani ai domniei lui Șulgi și în primii ai succesorului său, Amar-Sin, găsim nișa de timp istoric în care se înscrie războiul regilor consemnat de Vechiul Testament, la care a participat și Avram.
Facerea biblică susține că Terah, un urmaș al lui Șem (unul dintre cei trei fii ai lui Noe), care locuia în Ur, a avut trei fii: Avram, Nahor (care purta numele bunicului său, tatăl lui Terah) și Haran. Cel din urmă, care avea un fiu pe nume Lot, a murit înaintea tatălui său și a fost îngropat în orașul Ur. Avram a luat-o de soție pe Sarai iar Nahor pe Milkah, fiica lui Haran. La un moment dat „a luat Terah pe Avram, fiul său, și pe Lot, fiul lui Haran și nepotul său, și pe Sarai, nora sa, și femeia lui Avram, fiul său, și a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să meargă până în țara Canaanului; dar au mers până la Haran și s-au așezat acolo” (11:31). Harran din nordul Mesopotamiei (scris Haran în Biblie) este orașul în care Terah și-a găsit sfârșitul. Pe când Avram avea 75 de ani, Yahweh i-a spus să-și ia familia și să plece în Canaan, teritoriu pe care i-l va lăsa lui și urmașilor săi. Avram l-a ascultat și a părăsit Sumerul. De ce a fost ales el de Yahweh? Cine era Avram cu adevărat?
Conform Bibliei, Avram era un urmaș al lui Șem, strămoșul rasei semite. Prin urmare nu era un sumerian pur-sânge sau arian, ci făcea parte din rasa semită. În Facerea 14:13 este numit „Avram Evreul”, termenul biblic fiind „ibri”, cuvânt care provine din „ebr” – numele lui Eber, unul dintre strămoșii săi. Sufixul biblic „i”, aplicat unei persoane, înseamnă „născut în”. Cum prefixul „n” era adesea înlăturat în traducerile semite din sumeriană, „ibri” ar putea fi în original „nibri”, adică „născut în Nibru”, acesta fiind numele sumerian al orașului Nippur. Avram era un „ibri” sau un „nibri”, adică originar din Nippur, orașul lui Enlil. Biblia nu susține că Terah și familia sa ar fi fost din Ur (doar pentru Haran este menționat ca loc al nașterii), ci doar că locuiau acolo la un moment dat. Ceea ce înseamnă că, după cum arată epitetul „ibri”, proveneau din Nippur, acolo unde neamul lor a locuit începând cu Eber, și s-au mutat ulterior în Ur. Vechiul Testament nu oferă informații despre tatăl lui Avram. Culegerea evreiască Midraș îl consideră un preot idolatru, făuritor de idoli; Avram, care nu îi împărtășea convingerile religioase, i-a spart într-o zi toți idolii din prăvălie. O întâmplare asemănătoare se găsește în Coran, unde Avram a spart idolii comunității sale. Numele lui Terah în akkadiană este Tirhu, care semnifică un artefact sau un vas cu scopuri magice. Conform scriitorului Zecharia Sitchin, semnul cuneiform pentru Tirhu în sumeriană origina din cel al cuvântului „dugnamtar”, care se traduce prin „vorbitor al sorții”. Punând cap la cap aceste informații, putem presupune că Terah era preot oracular în Nippur, adică cel care vorbea cu zeul Enlil, una dintre cele mai importante funcții preoțești. Astfel putem afla de ce s-a mutat din Nippur în Ur și de acolo în Harran.
În 2112 î.e.n., Ur-Nammu s-a așezat pe tronul Sumerului și a transformat orașul Ur în capitala Imperiului Neo-Sumerian. Mai mult ca sigur atunci a părăsit Terah Nippurul, pentru a-i sta regelui alături, probabil la dorința lui Enlil de a avea un spion de încredere la curtea regală, fiind cunoscută aderarea lui Ur-Nammu la unul dintre cultele lui Enki. Mai mult, regele se lăuda că a primit un cod de legi de la zeul Utu (Marduk), fiul lui Enki. Ceremonia de încoronare chiar a avut loc la Nippur, unde a fost uns ca rege de preoții lui Enlil (printre care probabil s-a aflat și Terah). Noul monarh, considerat „preaiubitul fiu” al zeiței Ninsun, la fel ca legendarul Ghilgameș, a transformat orașul Ur nu doar în capitala administrativă a imperiului, ci și în cea religioasă, în defavoarea Nippurului. Prin urmare, mutarea din Nippur în Ur a preotului oracular este firească. Legătura dintre familia lui Terah și regalitatea reiese și din numele personajelor feminine menționate în Biblie: fiica lui Haran, nepoata lui Terah, se numea Milkah („Regina”), iar soția lui Avram purta numele Sarai („Prințesa mea”). Iar dacă într-adevăr Terah s-a mutat în Ur cu familia sa în 2112 î.e.n., unde i s-a născut Haran, el având atunci cel puțin 70 de ani conform Bibliei („Terah a trăit șaptezeci de ani și atunci i s-au născut Avram, Nahor și Haran” – Facerea 11:26), înseamnă că preotul lui Enlil s-a născut înainte de 2182 î.e.n. Vom afla anul exact al nașterii sale, însă până atunci trebuie remarcată încă o legătură dintre familia lui Terah și regalitatea akkadiană, neobservată de cercetători.
Biblia nu spune niciun cuvânt despre mama lui Avram. Talmudul babilonian o numește Amsalai, fiica lui Karnevo. Nu știm nimic despre acest Karnevo, cum nu știm nici despre fiica sa, însă putem deduce singuri adevărul. Naram-Sin, conducătorul Imperiului Akkadian între anii 2255 și 2218 î.e.n., nepotul lui Șarru-kinu (Sargon cel Mare), a jefuit templul lui Enlil din Nippur. După domnia fiului său, Șar-Kali-Șarri (2218-2193 î.e.n.), a început o perioadă de anarhie, care a slăbit imperiul. Gutienii au atacat Akkadul iar tronul a fost ocupat de patru regi – Igigi, Imi, Nanum și Ilulu – a căror domnie a însumat doar trei ani. După ei, la conducere a ajuns Dudu care, în cei 21 de ani de domnie, nu a reușit să readucă ordinea în imperiul lovit de foamete și revolte. Ultimul conducător al Imperiului Akkadian a fost Șu-turul / Șu-durul (2169-2154 î.e.n.), care a reușit să restaureze o parte a autorității centralizate, însă nu a putut împiedica prăbușirea imperiului său în fața raidurilor gutienilor aduși în Mesopotamia de Enlil. Fără îndoială că, în tentativa sa de a reface ordinea, a încercat să-i împace pe preoții lui Enlil din Nippur. Mai ales deoarece aceștia promovau ideea haosului din imperiu ca pedeapsă a zeului, care voia răzbunare, după cum susțin texte din acea perioadă, precum Blestemul Akkadului. O reconciliere dintre casa regală akkadiană și preoțimea sumeriană din Nippur, care ar fi reprezentat o puternică alianță, nu se putea realiza decât printr-un singur mod: căsătoria unui preot nippurian cu o urmașă a profanatorului Naram-Sin. Inscripțiile vremii ne arată că trei dintre fiicele lui Naram-Sin au ocupat funcția de Mare Preoteasă până în acel moment: Tutanapșum în Nippur, Enmenanna în Ur și Șumșoni în Sippar. Înaintea lor, Enheduanna, fiica lui Șarru-kinu și
mătușa lui Naram-Sin, a ocupat această funcție în Ur. De asemenea, și mama lui Șarru-kinu în orașul Azupiranu. Înclinația femeilor din casa regală akkadiană către preoție era una firească și chiar tradițională. Cea aleasă pentru căsătoria aranjată a fost numită Amsalai de Talmud. Prima parte a numelui ei, „am”, este varianta ebraică a sumerianului „en”, care indică funcția de Mare Preoteasă în Ur, așa cum se observă în numele Enheduanna și Enmenanna. Iar „salai” este o variantă a numelui ebraic „sarai” („prințesa mea”), purtat și de soția lui Avram, care provine din akkadianul „șar” („rege”). Așadar, adevăratul ei nume ar putea fi Enșar sau un derivat al acestuia, deși nu putem ști cu siguranță. Tatăl ei este numit Karnevo în Talmud, care se mai scrie și Karnebo, adică „Mielul lui Nabu” în akkadiană. Singura prințesă din acea perioadă care se potrivește descrierii este fiica lui Șar-Kali-Șarri și a reginei sale, Tuta-Șar-Ibbiș. Remarcăm că numele ambilor conține particula „șar” („rege”), întâlnită și în numele mamei lui Avram. Știm din inscripțiile vremii că, până să urce pe tronul Imperiului Akkadian, Șar-Kali-Șarri a fost guvernatorul Nippurului, instalat în acea funcție de tatăl său pentru a controla preoțimea. Fiind semit, prin urmare adept al Veghetorilor, fiul lui Naram-Sin putea adopta titlul Karnebo, adică „Mielul lui Nabu”, care era fiul și moștenitorul lui Marduk. Este posibil ca el, în acea vreme, să fi numit semiți de-ai săi ca preoți în Nippur, pentru a deține controlul tagmei preoțești. Știm deja că sora sa, Tutanapșum, era Mare Preoteasă în Nippur. Probabil această funcție a fost preluată ulterior de fiica lui Șar-Kali-Șarri, o altă mutare firească pentru continuarea deținerii controlului preoților lui Enlil. Particula „en” din numele ei sugerează că ocupase această funcție și în Ur. În acea vreme se aflau în Nippur Nahor, Serug și Re’u – tatăl, bunicul și străbunicul lui Terah. Sunt mari șanse ca măcar unul dintre ei (dacă nu chiar toți) să fi devenit preoți din ordinul lui Șar-Kali-Șarri, ceea ce ar explica modul în care a ajuns Terah să dețină rolul de preot oracular al lui Enlil, funcția de preot transmițându-se din tată în fiu. Cel care a hotărât căsătoria aranjată a prințesei-preotese, nepoata lui Naram-Sin, a fost fără îndoială Șu-turul, ultimul conducător al Imperiului Akkadian, în încercarea de a readuce ordinea în țară. Ca soț al prințesei Amsalai a fost ales Terah, preotul semit din Nippur. Și poate că motivul mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu în 2112 î.e.n. a fost prințesa Amsalai. Odată eliberat Sumerul de gutieni iar Urul redevenit capitală, prințesa akkadiană se putea întoarce acasă, acolo unde a fost Mare Preoteasă, pentru a încerca să recapete tronul strămoșilor ei. Descendența lui Avram și a fraților săi din casa regală akkadiană ar putea explica numele Milkah („Regina”) și Sarai („Prințesa mea”), averile pe care le deținea și mica armată pe care o conducea Avram încă de la plecarea din Sumer, dar și legăturile sale cu regii din câmpia Iordaniei, cu cel filistean, cu cel al Șalemului și cu cel al Egiptului Inferior. Însă cea mai bună dovadă se găsește tot în Facerea biblică. La moartea Sarăi, fiii lui Het din Hebron i-au oferit lui Avram cel mai bun loc de înmormântare pentru soția sa deoarece, după cum i-au mărturisit, „tu aici la noi ești un voievod al lui Yahweh” (23:6). Iar „voievod” nu este decât un sinonim pentru „domnitor” sau „rege”.
O dovadă suplimentară a originii akkadiene a lui Avram o reprezintă chiar numele său și cel al soției sale. Numiți inițial Avram și Sarai, zeul lor le-a schimbat numele în Avraham și Sara pe când erau în Canaan. Unii cercetători consideră că, astfel, cei doi au renunțat la numele sumeriene în favoarea unora semite, devenind oficial semiți. O ipoteză logică din moment ce, în acea vreme, sumerienii erau în pragul dispariției, în timp ce semiții se pregăteau să ocupe întregul Orient Mijlociu. Avram și familia sa, semiți la origine, erau nevoiți să renunțe la tot ce îi lega de Sumer, inclusiv la nume, și să se adapteze vremurilor și traiului din Canaan. Oricât de logică pare această ipoteză, realitatea este complet diferită. Avram (sau, mai exact, Abram ca în Septuaginta) nu este un nume sumerian, ci akkadian. Fiind compus din „ab” („tată”) și „ram” („măreț, suprem”), se traduce ca „Tatăl suprem”, un nume firesc pentru un membru al unei case regale. Soția sa avea tot un nume semit, mai exact ebraic, compus din „sar” („prinț”) și „ai” („al meu”), traducându-se corect prin „Prințesa mea”. Cum ebraica nu exista în acea vreme, derivând din akkadiană mult mai târziu, înseamnă că redactorii biblici au preferat să-i înlocuiască numele akkadian cu echivalentul ebraic. În Canaan zeul le-a oferit nume așa-zis semite, Avraham și Sara („Prințesă”). În realitate, numele primite erau Abraam și Sarra, nume sută la sută sumeriene, redactorii Vechiului Testament modificându-le pentru a avea sens în limba lor. În sumeriană „sar” are înțelesul de „gonit”, iar printre multiplele sensuri ale cuvântului „ra” se numără și „a conduce”, folosit și de egipteni pentru a-și denumi zeul din fruntea panteonului. Așadar, Sarra înseamnă „Conducătoarea izgonită”, nume care i se potrivește, ținând cont că a fost nevoită să-și părăsească țara pentru a se așeza în Canaan, după câțiva ani de pribegie. La Abraam lucrurile sunt puțin mai încurcate. Scris cu cuneiforme, cuvântul sumerian „ab” („fereastră, deschizătură, nișă”) era reprezentat prin același semn folosit pentru „eș” („a unge”) și „aba” („lac, mare”). Prin urmare, prima silabă a numelui ar putea fi oricare dintre cele trei variante. „Ra” înseamnă „a acompania, a conduce, a purta”. Ultima silabă, „am”, scrisă după un substantiv înseamnă „a fi”. În rest are același înțeles ca și „aga”, adică „diademă, coroană” (cu sensul de simbol al regalității). Astfel, cea mai corectă traducere a numelui Abraam este „Cel uns pentru a purta coroana”, un nume cât se poate de potrivit. Făcea parte din casa regală akkadiană, fiind un urmaș al lui Șarru-kinu, al divinei Kug-Bau și chiar al lui Marduk. Numele pe care i l-a dat cel mai probabil mama sa ne arată că prințesa akkadiană își dorea tronul Sumerului dacă nu pentru ea, măcar pentru fiul ei cel mai mic. Așadar, acesta pare a fi adevăratul motiv al mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu din 2112 î.e.n.
Cine era cu adevărat soția lui Abram? Facerea 11:29 ne spune: „Iar Avram și Nahor și-au luat femei; numele femeii lui Avram era Sarai, iar numele femeii lui Nahor era Milkah, fata lui Haran, tatăl Milkăi și al Yiskăi”. Aceasta este singura menționare biblică a Yiskăi, fiica lui Haran, sora Milkăi și a lui Lot. Unii cercetători au ajuns la concluzia Talmudului și a altor surse rabinice, considerând că Yiskah nu este decât un titlu sau o poreclă a Sarăi. Cuvântul
„yiskah” este un derivat al rădăcinii aramaice folosite pentru văz, prin urmare numele fiicei lui Haran a fost tradus prin „Cea care vede”, o referire la clarviziune. În tradiția evreiască, prin prisma acestui epitet, Sara este considerată un profet la fel de mare sau chiar mai mare decât Abram, deoarece putea vedea viitorul. În consecință, Yiskah este privită ca un alter-ego al soției lui Abram, care se referă doar la partea ei profetică. Rabinul Yitzhak Ben Sh’lomo Lurya Așkenazi, considerat tatăl Kabbalei contemporane, scria în secolul al XVI-lea: „Yiskah a fost Sara, dar de ce era numită Yiskah? Deoarece vedea viitorul grație inspirației divine”. În zilele noastre, folcloristul american Howard Schwarz o considera pe Yiskah o „extensie a personalității Sarăi dincolo de limitele ei normale”.
Dacă Sarai și Yiskah sunt una și aceeași persoană, apare o problemă. Yiskah este fiica lui Haran și nepoata lui Abram. În Facerea 20:12, Abram spune despre Sarai: „Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu știu după mamă, iar acum mi-e soție”. Era ea într-adevăr fiica lui Terah? În Facerea 11:31 scrie: „a luat Terah pe Avram, fiul său, și pe Lot, fiul lui Haran și nepotul său, și pe Sarai, nora sa, și femeia lui Avram, fiul său”. Dacă era fiica lui Terah, autorul biblic ar fi menționat asta, așa cum a procedat cu Abram; în schimb, o numește „nora sa”. Afirmația lui Abram este una dubioasă dacă observăm contextul în care a fost formulată. Biblia spune că, atât în Egipt cât și în Gerar, Abram a declarat că Sarai îi este soră, nu soție, de teama de a nu fi ucis de către eventualii ei pretendenți. După ce i-a apărut Yahweh în vis pentru a-i cere să-i înapoieze soția lui Abram, regele Abimelek l-a întrebat pe patriarh de ce nu a spus adevărul. Prins cu minciuna, era firesc ca Abram să fi încercat să se apere într-un fel. Așa că nu este exclus să-i fi oferit regelui o nouă minciună, care să includă și o parte din adevăr. Prin urmare, afirmația că Sarai îi este soră după tată, în acest context, nu poate fi privită decât cu suspiciune. Deși trebuie să luăm în calcul și varianta că ar putea fi adevărată. În acest caz, cum ar putea Sarai să fie și fiica lui Terah, și a lui Haran?
Ținând cont că a murit primul, cu mult înaintea celorlalți, Haran pare să fi fost cel mai mare dintre fiii lui Terah. Abram, care a trăit cel mai mult dintre frați, pare a fi mezinul. În Facerea biblică, unde se spune că lui Terah „i s-au născut Avram, Nahor și Haran”, ordinea enumerării celor trei nu a fost stabilită în funcție de vârstă, ci de importanță. Abram este unul dintre cele mai importante personaje din iudaism, islam și creștinism, fiind considerat părintele israeliților și al arabilor; prin urmare, este normal să fie primul pe listă. Haran este cel mai puțin important dintre frați, ținând cont că a murit primul, neluând parte la peregrinările familiei. Așadar, în listă a fost trecut ultimul. După moartea lui Haran, rămase orfane de tată, Sarai și Milkah au fost adoptate de bunicul lor, Terah. Legile vremurilor specificau că orice familie avea nevoie de un cap, care era întotdeauna tatăl copiilor. Atunci când tatăl deceda, noul cap al familiei sau tată al copiilor devenea, din punct de vedere legal, tatăl defunctului sau bunicul copiilor după tată. În acest mod Sarai și Milkah au devenit fiicele adoptive ale lui Terah. Cei doi fii rămași ai lui Terah, Abram și Nahor, le-au luat de neveste, după cum cerea tradiția vremurilor. Probabil nunțile lor au avut loc în același timp, fiind vorba despre căsătoria a doi frați cu două surori. După nuntă fetele nu mai aveau nevoie de un tată din punct de vedere legal, deoarece capi ai noilor lor familii erau soții lor. Astfel se explică de ce mai târziu, la plecarea din Ur în Harran, Sarai este numită nora lui Terah, și nu fiica sa. Cu ajutorul numelor celor două fete putem stabili și ordinea nașterii lor. Cum Milkah („Regina”) reprezintă un rang mai mare decât Sarai („Prințesa mea”), înseamnă că ea a fost prima fiică a lui Haran. La fel ca soțul ei, Sarai era mezina. Acum înțelegem și cum s-au stabilit cele două cupluri: Nahor, fratele cel mare, a ales-o pe Milkah, sora cea mare, în timp ce lui Abram, mezinul, i-a rămas Sarai, sora cea mică. Se pare că a fost potrivirea perfectă, cel puțin pentru fratele cel mic: Abram putea vorbi cu zeii, la fel ca tatăl său, iar soția lui era clarvăzătoare, având capacitatea de a vedea viitorul. Părinții lui au fost preoți (mama sa ocupând chiar funcția supremă), la fel ca strămoșii lor, proveniți din regina Kug-Bau: Șarru-kinu, mama și fiica sa, precum și fiicele lui Naram-Sin. În aceste condiții, nu este de mirare că Abram și Sarai au primit o misiune divină.
Regele Ur-Nammu a murit în 2094 î.e.n. În timpul unei bătălii a căzut din carul său, care se împotmolise în noroi, și a rămas în urmă, „abandonat ca un ulcior spart”. Nici după moarte nu a scăpat de ghinion, barca ce îi aducea trupul neînsuflețit înapoi în Sumer „într-un loc necunoscut s-a scufundat; valurile au înghițit-o cu el la bord”. La aflarea veștii morții regelui, sumerienii au fost foarte dezamăgiți: „De ce stăpânul Nanna nu l-a ținut de mână?”, se întrebau ei. „De ce Inanna, Doamna cerului, nu și-a pus brațul ei nobil în jurul capului lui? De ce curajosul Utu n-a fost alături de el?”. Concluzia lor a fost că marii zei, care l-au ajutat pe Ur-Nammu până în acel moment (regele se lăuda că a primit de la Enlil o „armă divină care îi transforma pe rebeli în grămezi”), s-au răzgândit și și-au încălcat promisiunile: „Cum s-a schimbat soarta eroului! An și-a încălcat cuvântul sfânt. Enlil înșelător și-a schimbat hotărârea!”. Probabil singurul care s-a bucurat de moartea lui Ur-Nammu a fost fiul său, Șulgi, care a preluat tronul Sumerului. Deși în primii ani s-a implicat în construirea de temple și chiar a terminat zigguratul lui Nanna / Enki început de tatăl său, Șulgi nu era un mare credincios. Ci dimpotrivă. A intervenit în afacerile templelor din tot Sumerul, probabil banii fiind principalul motiv pentru care le-a construit. Der este unul dintre orașele în afacerile cărora Șulgi a intervenit în prima parte a domniei sale și pe care l-a distrus în 2075 î.e.n., aparent ca pedeapsă din voința zeilor. Cronici timpurii, precum Cronica Weidner, criticau nelegiuirile regelui: „nu efectua corect ritualurile, și-a spurcat ritualurile de purificare”. Textul CM 48 îl învinuiește de influențare necorespunzătoare a riturilor, compunând „stele mincinoase, scrieri insolente”. Cronica Regilor Timpurii îl acuză de „porniri criminale, iar bunurile templului Esagila și ale Babilonului le-a luat ca pradă”. Șulgi s-a proclamat zeu în cel de-al douăzeci și treilea an al său de domnie, iar timpul și l-a petrecut compunându-și imnuri autolaudative. Se pare că aceste „nelegiuiri” erau pe placul Veghetorilor, Iștar invitându-l în Uruk, unde l-a făcut „un om ales pentru vulva Inannei”. Au făcut sex în templul lui Anu după o petrecere privată la care a participat și Marduk, după cum se lăuda Șulgi:
„Cu viteazul Utu (Marduk – n.a.), prieten ca și frate,
Am băut licoare tare
În templul întemeiat de An.
Menestrelii mi-au cântat cele șapte cântări de dragoste.
Inanna (Iștar – n.a.), regina, vulva cerului și a Pământului,
Îmi era alături, benchetuind în templu”.
Actul sexual sfidător în templul sacru al unui zeu Celest nu era nefiresc pentru Șulgi, el însuși fiind conceput pe altarul templului lui Enlil din Nippur, printr-o uniune dintre regele Ur-Nammu și Marea Preoteasă a zeului. Și nu putem să nu aplaudăm inspirația (sau poate capacitățile de clarvăzătoare) soției lui Terah de a părăsi Nippurul odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu, evitând astfel ca ea să fi fost Marea Preoteasă violată de rege. Un conducător ca Șulgi nu avea cum să fie pe placul unui preot credincios lui Enlil, precum Terah. Știind ce va urma, ori poate îndemnat de zeul său, în 2094 î.e.n., când Șulgi a urcat pe tron, Terah și familia sa au plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu a luat cu el toată familia, după cum susține Facerea biblică, ci a fost însoțit doar de Abram, Sarai și Lot, fiul lui Haran. Nu știm ce s-a întâmplat cu soția lui Terah, dacă a rămas în Ur ori dacă a plecat și ea în orașul din nordul Sumerului. Sunt mari șanse ca tot ea să fi fost motivul plecării din Ur după moartea lui Ur-Nammu și înscăunarea noului rege; arogantului Șulgi, care nu avea respect pentru zei, îi lipsea toleranța tatălui său față de străini, mai ales față de membrii fostei case regale akkadiene. Mai mult ca sigur, pentru a nu fi în pericol, prințesa Amsalai și-a luat familia și a fugit în Harran, departe de palatul regal. Sau poate, odată cu înscăunarea lui Șulgi, prințesa și-a dat seama că nu mai are nicio șansă să preia tronul strămoșilor săi, așa că a plecat.
Când Șulgi a căzut, în 2048 î.e.n., Yahweh i-a vorbit pentru prima oară lui Abram. Zeul i-a cerut să părăsească Harranul și să se îndrepte către Canaan, ținutul pe care a promis că îl va dărui urmașilor lui Abram. Era la trei ani după moartea lui Enki, când rege al Sumerului a devenit Amar-Sin, primul dintre cei trei care au adoptat epitetul akkadian al zeului ca omagiu adus divinității defuncte. De asemenea, Amar provine din Amar Utu, numele sumerian al lui Marduk, așa că este evidentă apartenența noului rege la cultul Veghetorilor. Biblia spune că Abram avea 75 de ani când a părăsit Harranul, prin urmare s-a născut în 2123 î.e.n., pe când părinții săi locuiau în Nippur. Tatăl său a mai trăit în Harran 60 de ani, murind la vârsta de 205 ani. Așadar, Terah a decedat în 1988 î.e.n. și s-a născut în 2193 î.e.n., un an plin de evenimente de o deosebită importanță: atunci a murit regele Șar-Kali-Șarri (fiul lui Naram-Sin și strănepotul lui Șarru-kinu), tronul Imperiului Akkadian a fost preluat de patru regi (Igigi, Imi, Nanum și Ilulu) care au condus simultan, iar gutienii au invadat Mesopotamia. La ordinul lui Yahweh, în 2048 î.e.n. a luat Abram „pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, și toate averile ce agonisiseră ei și toți oamenii pe care-i aveau în Haran și au ieșit, ca să meargă în țara Canaanului și au ajuns în Canaan” (Facerea 12:5). Apartenența sa la fosta casă regală i-a adus beneficii: avere, slujitori și soldați. Termenul biblic folosit pentru a desemna oamenii lui Abram este „naar”, care a fost tradus în diferite moduri, ca „slugi”, „tineri” sau „oameni”. Însă, în limba huriană, acest cuvânt desemna călăreți. De altfel, în textele militare mesopotamiene se găsesc printre soldații cu care și cavalerie călăreții rapizi „lunar” („oamenii-nar”). În plus, în Cartea Întâia a Regilor din Vechiul Testament, regele David a atacat tabăra unor amaleciți „și nimeni din ei n-a scăpat, afară de patru sute de tineri („Iș-Naar” în original, adică „oameni-nar” sau „lunar” – n.a.) care s-au suit pe cămile și au fugit” (30:17). Numindu-i pe oamenii lui Abram „oameni-nar”, Biblia dă de înțeles că mezinul lui Terah a părăsit Sumerul cu un corp de cavalerie care probabil folosea cămile și nu cai, acestea fiind mult mai potrivite pentru zonele aride din Canaan și Sinai.
Prezența soldaților sub comanda sa sugerează că, după moartea lui Șulgi, prințul Abram își dorea să atace capitala Ur pentru a prelua cu forța tronul strămoșilor săi. Poate visa chiar la restaurarea Imperiului Akkadian. În timpul petrecut în Harran și-a strâns mica armată, pe care n-a mai apucat să o folosească. Zeul său i-a schimbat planurile, trimițându-l în Canaan. Pentru a-l convinge să accepte, i-a promis un nou teritoriu: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta eu. Și eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare” (Facerea 12:1-2). Abram s-a lăsat înduplecat și, cu gândul la noul ținut, a renunțat la visul de a conduce Sumerul.
În Canaan, la locul numit Șehem, lângă stejarul lui Mamre i s-a arătat din nou zeul, ocazie cu care Abram a ridicat un altar. Singurul motiv pentru care zeul i s-a înfățișat a fost să-i arate teritoriul promis: „țara aceasta o voi da urmașilor tăi” (Facerea 12:7). Apoi Abram a pornit spre viitorul oraș Ierusalim, numit Șalem în acele zile, până la muntele Moriyya, „care e la răsărit de Bethel („Casa zeului” – n.a.)”, unde a mai ridicat un altar. De acolo a plecat spre sud, până în Egipt, care în acel moment era împărțit în două: Egiptul Superior (sudic) condus de Nebhepetre Mentuhotep din Waset (Thebai) și Egiptul Inferior (nordic) de Merikare Khety din Henen-nesut (Herakleopolis). Veniți din Canaanul situat la nord de Egipt, cel mai probabil Abram, Sarai și Lot au ajuns la curtea lui Merikare. Fermecat de frumusețea soției lui Abram, faraonul a luat-o de nevastă, crezând că este sora lui. A cumpărat-o de la
Abram, dându-i pe ea „oi, vite mari și asini, slugi și slujnice, catâri și cămile”. Tradiția evreiască spune că au stat cinci ani în Egipt. În Biblie, „Yahweh însă a lovit cu bătăi mari și grele pe Faraon și casa lui, pentru Sarai, femeia lui Avram”. Speriat, Merikare Khety i-a înapoiat femeia lui Abram și i-a gonit din Egipt, permițându-le totuși să păstreze averea primită. Este posibil ca plecarea lui Abram, Sarai și Lot din Egipt să nu se datoreze unui faraon speriat de Yahweh, ci conflictului dintre dinastiile din Waset și Henen-nesut, care tocmai izbucnise. În încercarea de a cuceri regiunea Tjenu (Thinis), Merikare a profanat necropola sacră a lui Asar / Enki din Abju (Abydos). Nebhepetre Mentuhotep din Waset (adept al lui Amun / Enki, zeul suprem al orașului) nu a putut lăsa nepedepsit acest sacrilegiu, prin urmare și-a trimis armata în nord, l-a învins pe Merikare, apoi a unificat Egiptul. Sunt mari șanse ca Merikare să fi murit în lupta cu Nebhepetre, care a avut loc în jurul anului 2040 î.e.n. Acesta pare cel mai plauzibil motiv pentru plecarea lui Abram din Egipt: teama de conflictul armat în care era implicat faraonul sub protecția căruia se aflase până în acel moment. Dacă relatarea din Cartea Jubileelor este adevărată, după cinci ani au părăsit Egiptul (adică în 2042 î.e.n.) din cauza războiului dintre dinastiile regale din Waset și Henen-nesut.
Întorcându-se pe unde venise, Abram a ajuns la muntele Moriyya, unde ridicase un altar pentru Yahweh. Acolo s-a despărțit de nepotul său, Lot, care a plecat spre Sodoma din câmpia Iordanului, iar Abram și soția sa au rămas în Canaan. După plecarea lui Lot, zeul i s-a înfățișat din nou profetului, pentru a-i cere să verifice acel teritoriu, amintindu-i că îl va lăsa urmașilor lui. Patriarhul s-a întors la stejarul lui Mamre din Hebron, unde a mai ridicat un altar. Nu a petrecut mult timp acolo deoarece „în zilele lui Amrapel, regele Senaarului” a avut loc expediția militară a regilor răsăriteni împotriva celor canaaneeni. Aceasta pare să fi avut loc în 2039 î.e.n., în ultimul an de domnie al lui Amar-Sin. Facerea 14:5 susține că războiul a avut loc la paisprezece ani după ce elamiții, sub conducerea lui Kedarela’omer / Kudur-Lagamar, îi subjugaseră pe regii canaaneeni. Într-adevăr, trecuseră paisprezece ani de când regele sumerian Șulgi, predecesorul lui Amar-Sin, la sfatul oracolului zeului Nanna / Enki a lansat campania militară din 2053 î.e.n. din Canaan, condusă de elamiți. După ce i-au învins pe refaimi, pe zuzimi, pe emimi, pe horei, pe amaleciți și pe amorei, Kudur-Lagamar / Kedarela’omer, Eri-Aku / Aryok, Tud-ghula / Tidal și Amar-Sin / Amrapel s-au luptat în Valea Sidimului cu cinci regi din Câmpia Iordanului: Bera, Birsta, Șinab, Șemeber și regele din Bela / Zoar. Învingători, regii mesopotamieni au jefuit Sodoma și Gomorrah și s-au întors acasă, luându-l cu ei și pe Lot, pe care l-au capturat în Sodoma. Aflând că nepotul său a fost înrobit, Abram a strâns 318 călăreți „naar” și i-a ajuns din urmă pe regii mesopotamieni la Dan, unde i-a atacat în timpul nopții, eliberându-l astfel pe Lot și recuperând prada de război luată din Sodoma. Pentru această victorie incredibilă a fost felicitat atât de Bera, regele Sodomei, cât și de Meleki-sedeq, cel al Șalemului. Mai mult, noaptea i-a apărut zeul său în vis, pentru a-l asigura din nou că va moșteni acel ținut. După înfrângere, regii mesopotamieni au fost detronați. Amar-Sin și-a pierdut viața pe drumul spre casă, fiind ucis de înțepătura unui scorpion, tronul Sumerului revenindu-i fratelui său, Șu-Sin. Prin înfrângerea lui Amar-Sin și a aliaților săi, Abram s-a răzbunat pe cel ce ocupa tronul care i se cuvenea de drept (după părerea lui), cel al Sumerului.
După spusele Bibliei, la zece ani după sosirea în Canaan, adică în 2038 î.e.n., pentru că Sarai era stearpă, Abram s-a culcat cu slujnica ei, egipteanca Hagar. Se întâmpla la câteva luni după moartea lui Amar-Sin și înscăunarea fratelui său, Șu-Sin, pe tronul Imperiului Neo-Sumerian. Din dorința lui Abram de a avea un copil imediat după ce a aflat de moartea lui Amar-Sin înțelegem că își dorea un fiu care să urce pe tronul Sumerului. Avea acest drept ținând cont că făcea parte din familia regală akkadiană, strămoșii săi conducând Mesopotamia timp de două secole. Momentul era cel mai potrivit, Sumerul fiind slăbit, mai ales după destrămarea alianțelor cu vecinii săi. Nici mama viitorului copil nu a fost aleasă întâmplător; deși Biblia susține că era o simplă slujnică, o veche legendă evreiască, amintită de Louis Ginzberg în Legends of Jews („Legende ale evreilor”), o consideră pe Hagar fiica faraonului, dată de Merikare lui Abram în schimbul Sarăi alături de „oi, vite mari și asini, slugi și slujnice, catâri și cămile”. Devine tot mai evident că Abram își dorea pe tronul Sumerului un fiu care să aibă ambii părinți cu sânge regal, chiar dacă Yahweh / Marduk îi promisese Canaanul. După nouă luni Hagar a născut un băiat pe care l-a numit Yișma’el, după cum i-a poruncit un înger. „Şi a numit Hagar pe Domnul, cel ce-i grăise, cu numele acesta: Ata-El-Roi (care se tâlcuieşte: Tu eşti Dumnezeu atotvăzător), căci zicea ea: «N-am văzut eu, oare, în față pe cel ce m-a văzut?»” (Facerea 16:13), de unde rezultă că divinitatea care i-a impus numele copilului era un Veghetor. Întâmplarea avea loc în anul 2037 î.e.n., pe când Abram era în vârstă de 86 de ani.
Ajuns pe tronul Sumerului în 2039 î.e.n., Șu-Sin a găsit marea alianță a regilor mesopotamieni destrămată iar pe foștii aliați ai Urului atacându-i imperiul aflat în descompunere. Regele nu a avut de ales decât să ceară ajutorul zeilor săi, Veghetorii. La începutul domniei sale se lăuda într-o inscripție că „Sfânta Inanna (Iștar – n.a.), cea înzestrată cu uimitoare calități, prima fiică a lui Sin (Enki – n.a.)”, i-a oferit arme cu care să „atace în luptă țara dușmană care e nesupusă”. Însă ajutorul zeiței a fost insuficient, iar Șu-Sin și-a oferit loialitatea celeilalte tabere divine. Pe măsură ce creșteau presiunile din vest, regele a început să le ceară iertare și ajutor marilor zei din Nippur, adică lui Enlil și soției sale, Ninhursag. Textele din acea vreme și excavațiile arheologice au dezvăluit că Șu-Sin a întreprins lucrări masive de reconstrucție în Nippur. Disperat, a înălțat și o stelă pentru Enlil și soția sa, „o stelă cum niciun rege nu mai durase”. Zeul însă nu era prezent pentru a-i răspunde, doar Ninlil / Ninhursag auzindu-i implorările. Cuprinsă de compasiune, „pentru a prelungi bunăstarea lui Șu-Sin, a-i întinde vremea coroanei”, zeița i-a dat o „armă care cu radiație lovește (…) a cărei înspăimântătoare străfulgerare ajunge până la cer”. Un text al lui Șu-Sin, catalogat cu indicativul Colecția B, susține că, după ce a făcut Harranul să „tremure de spaima armelor lui”, regele a vrut pace. A trimis-o pe fiica sa ca mireasă, probabil conducătorului regiunii. Fata s-a întors în Sumer, „înființând un oraș pentru Enlil și Ninlil pe hotarul Nippurului”. Era prima dată „din zilele când s-au hotărât sorții, ca un rege să construiască un oraș pentru Enlil și Ninlil”, după cum se lăuda Șu-Sin. Regele chiar și-a atribuit rolul de Mare Preot în Nippur, însă toate eforturile sale au fost în zadar. Enlil refuza să-i ofere ajutorul, iar Imperiul Neo-Sumerian se apropia de un iminent sfârșit. Într-un ultim gest disperat de a atrage protecția Celeștilor, Șu-Sin a construit pentru Enlil și Ninhursag „o mare barcă de croazieră, potrivită pentru cele mai late râuri”, pe care „a împodobit-o desăvârșit cu pietre prețioase”, a înzestrat-o cu vâsle din cel mai fin lemn și a mobilat-o cu tot confortul, inclusiv cu un pat nupțial. Apoi a „pus barca de croazieră în bazinul larg din fața Casei Plăcerilor lui Ninlil”. Se pare că, în sfârșit, regele a găsit formula câștigătoare; Enlil s-a lăsat înduplecat și s-a întors în Nippur:
„Când Enlil a auzit
De la o zare la alta s-a grăbit,
Din miazăzi în miazănoapte a călătorit;
Prin văzduh, peste pământ a gonit,
Mult să se bucure cu iubita-i regină, Ninlil”.
Lipsesc câteva rânduri dinspre finalul tăbliței, așa că nu putem ști ce s-a întâmplat. Însă ultimele rânduri ale textului se referă la „Ninurta, marele războinic al lui Enlil, care l-a buimăcit pe intrus” după ce a descoperit pe barcă „o inscripție, o scriere rea”, probabil o formulă magică folosită pentru a arunca un blestem asupra lui Enlil și Ninhursag. Nu s-a găsit niciun text despre reacția lui Enlil la acest complot, însă se pare că a plecat din nou din Nippur, de această dată luându-și și consoarta cu el. Nu peste mult timp, o eclipsă totală de Lună din februarie 2031 î.e.n. a fost interpretată de preoții din Nippur ca un semn rău. I-au scris lui Șu-Sin că era o prevestire „către regele care domnește peste cele patru regiuni: zidul său va fi distrus, Urul va rămâne pustiu”. Nemaiavând ce pierde, respins de zeii Celești, Șu-Sin i-a sfidat pentru ultima oară. A construit în Nippur, orașul lui Enlil, un templu pentru un zeu tânăr, fiu al lui Iștar, numit Șara („Prinț”). În inscripția lăsată în templu, Șu-Sin se declara tată al tânărului zeu: „Divinului Șara, ceresc erou, iubitul fiu al Inannei: tatăl său, Șu-Sin, puternicul rege, rege al Urului, rege al celor patru regiuni, i-a construit templul Șagipada, iubitul lui altar; trăiască regele”. N-a mai trăit mult regele, acela fiind ultimul său an de domnie.
Nici ultimul conducător al Sumerului, Ibbi-Sin, nu a reușit să oprească decăderea imperiului. Urcat pe tron după moartea tatălui său, în 2030 î.e.n., nu a putut decât să accelereze construirea zidurilor și fortificațiilor din centrul Sumerului, în jurul Urului și al Nippurului, restul țării rămânând fără apărare în fața atacurilor semiților din vest. Mesajele de loialitate de la centrele urbane subordonate au încetat să mai sosească, rând pe rând. În cel de-al doilea an al său de domnie s-a numit Mare Preot al templului lui Iștar din Uruk, însă de la oracole nu primea decât mesaje de distrugere și pedeapsă. În al patrulea an de domnie i s-a spus că „Fiul de la apus se va ridica (…) e un semn pentru Ibbi-Sin: Urul va fi judecat”. În al cincilea an, regele a devenit Mare Preot al lui Iștar la templul ei din Ur, însă nici această funcție nu i-a fost de folos. A fost ultimul an în care orașele din Sumer au trimis tradiționalele animale de sacrificiu pentru templul lui Enki din Ur. Autoritatea centrală din Ur, zeii săi Veghetori și marele său templu-ziggurat nu mai erau recunoscute. În al șaselea an de domnie, adică în 2024 î.e.n., sfârșitul părea tot mai iminent. „Când vine anul al șaselea, locuitorii Urului vor fi prinși în capcană”, anunța unul dintre oracole. Calamitatea urma să sosească atunci „când, pentru a doua oară, cel ce-și spune Suprem, ca unul căruia i-a fost uns pieptul, va veni de la apus”. În același an, după cum arată mesajele primite de rege de la frontiera vestică, „apuseni ostili intraseră pe câmpia” Mesopotamiei, fără a întâmpina vreo rezistență. În scurt timp ei au „intrat în interiorul țării, ocupând una după alta toate marile fortărețe”. Chiar înainte de terminarea anului al șaselea s-au oprit și din Nippur inscripțiile care îl onorau pe regele din Ur. Dușmanul Sumerului, „cel ce-și spune Suprem”, ajunsese în inima imperiului. Acesta nu putea fi decât noul rege al Pământului, Marduk, care se întorcea în Mesopotamia pentru a se înscăuna în Babilonul său mult iubit.
În autobiografia sa, Marduk susține că a fost exilat timp de 24 de ani în țara Hatti:
„În țara Hatti am întrebat un oracol
[Despre] tronul și domnia mea;
În toi: «Până când?
Douăzeci și patru de ani, în toi, am cuibărit».
După cel de-al douăzeci și patrulea an
Zilele mele [de exil] erau încheiate
Spre orașul meu am [pornit];
Templul meu Esagila ca un munte [să-l înalț],
Veșnicul meu sălaș să-l [reînființez].
Am luat-o la picior
Prin […] țări spre orașul meu
Pentru ca […] să i-l hotărăsc,
Un rege în Babilon să [înscăunez]
În casa legământului meu […]
În Esagilul ca un munte […]
De Anu creat […]
În Esagil […]
O platformă să ridic […]
În orașul meu […]
Bucurie […]”.
Tăblița deteriorată înșiră apoi orașele prin care a trecut Marduk în drumul spre Babilon. Intrase într-adevăr în Mesopotamia de la vest, așa cum preziseră oracolele, însoțit de semiții săi amoriți. Însă lucrurile nu au mers pentru el ca pe roze. Împotriva Babilonului un zeu „își dezlănțuise mânia”. Numele lui este declarat la începutul unei coloane din text, din care însă nu se distinge decât prima parte: „Divinul Nin…”, care nu poate fi decât Ninurta, fiul lui Enlil. Din păcate, deteriorarea tăbliței nu ne permite să aflăm acțiunile lui Ninurta împotriva Babilonului. Însă găsim replica lui Marduk în cea de-a treia tăbliță a Textelor lui Kedarela’omer, unde trupele sale amorite au năvălit spre Nippur, oraș în care le așteptau cele elamite, mobilizate de Ninurta. În timpul confruntării Nippurul a fost devastat iar Ekur, templul lui Enlil, profanat din nou. Ninurta i-a acuzat de această faptă pe soldații lui Marduk, însă textul îl consideră pe fiul lui Enlil adevăratul autor, numit aici Erra:
„Erra, cel nemilos,
A intrat în incinta sacră.
S-a oprit în incinta sacră,
A privit Ekurul.
Gura a deschis, tinerilor lui le-a spus:
«Luați prada din Ekur,
Luați odoarele,
Distrugeți-i temelia,
Spargeți îngrăditura altarului!»”.
Când Enlil a aflat că i-a fost profanat templul, că „în sfânta sfintelor voalul era sfâșiat”, s-a întors într-un suflet în Nippur. „În fața lui goneau zei înveșmântați în raze”; el însuși „răspândea o strălucire ca a fulgerului” când a coborât din cer. „Și-a cutremurat locul sfânt” când a aterizat în templu, apoi l-a întrebat pe fiul său, „prințul Ninurta”, cine i-a pângărit locul sfânt. Bineînțeles că Ninurta nu și-a mărturisit vina, ci a arătat cu degetul spre Marduk și amoriți. Textul mai susține că Ninurta nu îi adresa tatălui său respectul cuvenit: „Fără a se teme pentru viața sa, nu și-a scos tiara”; lui Enlil „urât i-a vorbit (…) nu era dreptate; distrugerea se zămislea”.
De ce ar fi profanat Ninurta templul tatălui său? Fără îndoială, pentru a-l atrage în lupta împotriva lui Marduk. Ninurta, care ar fi trebuit să moștenească tronul Pământului, nu era mulțumit de decizia lui Anu de a-i oferi lui Marduk conducerea Terrei. Mai mult, nu era deloc mulțumit că tatăl său a acceptat hotărârea împăratului, renunțând la tron fără luptă. Ninurta era un războinic, învățat să lupte până la capăt, să nu cedeze sub nicio formă. Nu putea accepta înfrângerea, mai ales în fața Veghetorilor, cu care a luptat întreaga sa viață. Mai ales în fața lui Marduk, rivalul său direct la tron. A învățat să lupte până la final de la tatăl său, care acum ceda. Ceea ce a făcut să-i scadă respectul pentru Enlil, motiv pentru care „nu și-a scos tiara” și „urât i-a vorbit”. Nu era corect să primească Marduk ceea ce i se cuvenea lui, moștenitorul lui Enlil. Și nu era corect ca tatăl său să nu facă nimic în această privință. Însă Enlil asculta în continuare ordinul împăratului Anu, chiar și după ce templul din Nippur i-a fost devastat.
În Epopeea lui Erra, Consiliul Zeilor s-a întrunit și a discutat „preț de o zi și o noapte, fără încetare”. Anunnaki, marii zei, i-au amintit lui Ninurta decizia lui Anu: „Acum că Prințul Marduk s-a ridicat, acum că oamenii pentru a doua oară i-au ridicat chipul, de ce continuă Erra cu împotrivirea?”. Furios, văzând că nu primește sprijin din partea nimănui, Ninurta s-a
hotărât să își facă singur dreptate. „Consultându-se cu sine însuși”, zeul s-a decis să dezlănțuie niște arme teribile. „Pământurile le voi nimici, morman de pulbere voi face din ele; cetățile le voi prăpădi, în pustiu le voi preface; munții îi voi netezi, animalele le voi face să dispară; mările le voi agita, viețuitoarele din ele le voi decima; oamenii îi voi face să piară, sufletele lor le voi preschimba în vapori; nimeni nu va fi cruțat”, și-a spus el. Dintr-un text catalogat cu indicele CT-xvi-44/46 aflăm că un zeu minor l-a anunțat pe Marduk de planul distructiv al lui Erra / Ninurta. Într-o noapte, pe când marii zei se retrăseseră pentru a se odihni, zeul „aceste cuvinte lui Marduk i le-a grăit”, în legătură cu „șapte arme cumplite care de Anu au fost create (…) Pustiirea acestor șapte contra ta se pregătește”. Alarmat, Marduk a vrut să afle unde se aflau armele: „Aceste șapte, unde s-au născut, unde au fost create?”. Necunoscutul i-a dezvăluit că erau ascunse sub pământ:
„Aceste șapte în munți sălășluiesc,
Într-o scobitură din pământ se găsesc.
Din acel loc cu strălucire vor năvăli,
De pe pământ la cer, în groază înzăuate”.
Nefiind lămurit, Marduk a insistat să afle locația exactă a armelor, însă i s-a răspuns că „până și zeilor înțelepți, și lor le e necunoscut”.
Mai departe, în Epopeea lui Erra apare un zeu numit Ișum. Nu se cunoaște identitatea acestui personaj, al cărui nume s-ar traduce în sumeriană prin „Înțeleptul învățător al Muntelui”. Știm doar că sumerienii îl mai numeau Endursaga („Domnul prietenos și supus al legăturii”), considerându-l mesagerul zeilor și fratele lui Marduk. Acesta nu poate fi decât Nabu, zeul înțelepciunii după moartea lui Enki și mesagerul zeilor, cel considerat de unii fiul lui Enki, iar de alții al lui Marduk. Din mituri știm că Nabu a părăsit tabăra Veghetorilor după Potop, trecând de partea Celeștilor după ce Enlil i-a oferit nemurirea și un loc în Grădina Zeilor. De asemenea, știm și că în cel de-al doilea război al zeilor a jucat adesea rolul de mediator între cele două tabere aflate în conflict. Același rol îl joacă și aici, încercând să-l convingă pe Ninurta să renunțe la planul de a folosi teribilele arme împotriva oamenilor nevinovați:
„Îi vei distruge tu, cel drept, pe cei drepți?
Îi vei distruge pe cei care împotrivă-ți au păcătuit
Laolaltă cu cei care împotrivă-ți nu au păcătuit?”.
Însă Ninurta, plin de ură, era hotărât. „Voi anihila fiul și voi lăsa tatăl să-l îngroape; apoi îl voi ucide pe tată, fără a lăsa pe nimeni să-l îngroape!”, a strigat el. În cele din urmă, Ișum / Nabu l-a înduplecat. Ninurta a acceptat să excludă din atac Mesopotamia, promițând să lovească doar locurile în care s-ar putea ascunde Marduk:
„Din oraș în oraș un emisar voi trimite;
Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa;
Mama lui se va opri din râs (…)
La locul zeilor acces nu va avea”.
Se pare că planul lui Ninurta a fost aprobat de Enlil. Fără a mai pierde timpul, Ninurta și Nabu s-au hotărât să treacă la acțiune, deși cel din urmă a acceptat să participe doar pentru a se asigura că fiul lui Enlil se va ține de cuvânt:
„Atunci eroul Erra a venit în fața lui Ișum,
Amintindu-și cuvintele lui;
Și Ișum a venit în față, după cuvântul dat,
Cu o strângere de inimă”.
Primul care a lansat una dintre bombe a fost Nabu:
„Ișum spre Muntele cel măreț porni;
Îngrozitoarele Șapte, fără egal,
Se târau în urmă-i.
La Muntele cel măreț eroul sosi;
Ridică mâna
Muntele fu spulberat;
Câmpia de lângă Muntele cel măreț
O șterse el apoi;
În pădurile sale nicio tulpină de copac nu mai rămase în picioare”.
Ninurta nu s-a lăsat mai prejos:
„Atunci, imitându-l pe Ișum,
Erra Drumul Regilor îl urmă.
Orașelor sfârșitul li-l aduse,
În pustietate le prefăcu.
În munți întinse înfometarea,
Animalele le făcu să piară”.
Un document cunoscut drept K.5001, publicat în Oxford Edition of Cuneiform Texts, vol. VI, scris în sumeriană și în akkadiană, adresat unui zeu a cărui identitate nu reiese din fragment, confirmă atacul devastator:
„Domn, purtător al Pârjolitorului
Care a făcut scrum inamicul;
Care a nimicit țara neascultătoare;
Care a veștejit viața urmașilor Cuvântului Rău;
Care a plouat cu pietre și foc peste dușmani”.
Astfel de arme teribile, precum cele șapte ale lui Ninurta, asemănătoare celor atomice, sunt descrise și în scripturile indiene. În Bhagavad Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de doisprezece ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul războiului dintre Rama și Ravana, „sute de meteori căzură din cer” iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă nemaiîntâlnită: „săgeata aceasta, care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.
Nu doar textele antice confirmă folosirea armelor atomice, ci și descoperirile arheologice. În lume se găsesc multe locuri care prezintă urme ale unor atacuri nucleare. În Peru, la 300 de metri de un monolit gigant din fortificațiile de la Sacsayhuaman, care cântărește peste 20.000 de tone, se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, care conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6000 de grade celsius. În preajma Mării Moarte există zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu se găsește vegetație sau animale. În Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. Nu există acolo forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini, de care animalele au refuzat să se apropie. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți ale cerului”).
Oracolele sumeriene anunțau că atunci „când vine anul al șaselea (de domnie al lui Ibbi-Sin, adică 2024 î.e.n. – n.a.), locuitorii Urului vor fi prinși în capcană” deoarece „cel ce-și spune Suprem (Marduk – n.a.), ca unul căruia i-a fost uns pieptul (ca un rege – n.a.), va veni de la apus”. Atunci Marduk și amoriții săi au atacat Nippurul apărat de Ninurta și de elamiți, și tot atunci fiul lui Enlil a hotărât să atace cu șapte arme teribile orașele semite ale rivalului său. Exact în acel an, conform Facerii biblice („când era Avram de nouăzeci și nouă de ani”), lui Abram i s-a arătat din nou zeul său. Ca de fiecare dată i-a reamintit că va lăsa moștenire Canaanul urmașilor săi, apoi i-a schimbat numele din Abram în Abraam, iar soției sale din Sarai în Sarra. Atunci a aflat Abraam că fiul său, Yișma’el (Ismael în română), nu îi va fi moștenitor. „Iată, te-am ascultat și pentru Yișma’el, și iată îl voi binecuvânta, îl voi crește și-l voi înmulți foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naște din el și voi face din el popor mare. Dar legământul meu îl voi încheia cu Yișaq, pe care-l va naște Sara la anul pe vremea aceasta!” (17:20-21), i-a spus zeul. Nu a plecat fără a-i cere lui Abraam să se circumcidă; nu doar el, ci „toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur”. Acest obicei al „tăierii împrejur” este unul egiptean. Miturile spun că zeul suprem Ra (Anu) și-a tăiat penisul, din sângele și din sperma sa curse pe pământ născându-se Șu, zeul aerului, și Tefenet, zeița umidității, nimeni alții decât Enlil și Enki. Șu-Sin, penultimul rege al Sumerului, a preluat numele zeului aerului, ceea ce dovedește că religia egipteană depășea granițele țării. Circumcizia era un gest simbolic de solidaritate cu zeul, menit să aducă urmași precum ai zeului.
Imediat după ce „au fost tăiați împrejur toți cei de parte bărbătească din casa lui Avraham, născuți în casa lui sau cumpărați cu argint de la cei de alt neam” (17:27), trei zei au apărut în fața lui Abraam „într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său” (18:1). Se pare că erau în trecere, fără a avea de gând să-l viziteze. Abraam „cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea lor și s-a închinat până la pământ” (18:2). I-a convins să se oprească puțin, cât să mănânce și să se odihnească. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit. Vițelul reprezintă un indiciu în deslușirea identității unuia dintre cei trei, fiind simbolul celui numit adeseori „Taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul i-a amintit lui Abraam că va avea un fiu peste un an. Apoi i-a dezvăluit motivul vizitei sale: „Strigarea Sodomei și a Gomorrei e mare și păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu” (18:20-21). După ce însoțitorii zeului furtunii au plecat spre Sodoma, Abraam a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid, întocmai ca Nabu pe Ninurta în Epopeea lui Erra: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta și să pierzi pe cel drept ca și pe cel fără de lege și să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?” (18:25). A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?” (18:24). Primind un răspuns satisfăcător, Abraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraham s-a întors la locul său” (18:33).
De ce a venit Enlil până aproape de Sodoma? Știm din mitul sumerian că Ninurta a primit aprobarea tatălui său pentru a lansa bombele, cu condiția să fie folosite doar în locurile în care se confirma prezența lui Marduk. În povestea biblică, Enlil i-a mărturisit lui Abraam motivul pentru care i-a însoțit pe cei doi „îngeri” (cel mai probabil Ninurta și Nabu) până aproape de Sodoma: „pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu”. Cu alte cuvinte, pentru a verifica dacă într-adevăr inamicul lor se ascundea acolo, înainte de a permite lansarea bombelor atomice.
Capitolul 19 al Facerii ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Abraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, în cele din urmă au acceptat. Ce făceau în stradă cei doi zei? În Epopeea lui Erra, Ninurta spunea: „Din oraș în oraș un emisar voi trimite; Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa”. Mai mult ca sigur verificau dacă Marduk se afla în Sodoma. Abia după ce au primit confirmarea au intrat în casa lui Lot. Se pare că Marduk a aflat de prezența celor doi inamici și și-a trimis supușii, „sodomenii, locuitorii cetății Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân” (19:4), să-i captureze. „Unde sunt Oamenii care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaștem!” (19:5), i-au strigat ei lui Lot după ce au înconjurat casa în care se aflau zeii. În zadar le-a oferit nepotul lui Abraam pe cele două fiice ale sale, sodomiții îi voiau doar pe noii veniți. Însă Ninurta și Nabu nu puteau fi învinși de o gloată de simpli muritori; când mulțimea a încercat să spargă ușa, cei doi zei l-au tras pe Lot înăuntru „iar pe oamenii care erau la ușa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare” (19:11). Apoi l-au anunțat pe Lot de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi l-au îndemnat să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el și pe femeia lui și pe cele două fete ale lui” (19:16). Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (19:17). Pentru că nu aveau timp să ajungă la munte, Lot și familia sa au ales să se ascundă într-un loc numit Zoar.
De ce se grăbeau cei doi „îngeri” în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Abraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă (50, 45, 40, 30, 20, 10)? Să fi activat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Yahweh a slobozit peste Sodoma și Gomorrah ploaie de pucioasă și foc din cer de la Yahweh și a stricat cetățile acestea, toate împrejurimile lor, pe toți locuitorii cetăților și toate plantele ținutului aceluia” (19:24). Efecte asemănătoare ale unei arme divine descria Hesiod în Teogonia: „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina
trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, pământul și cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”. La fel și un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology: „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”. Uitându-se spre Sodoma și Gomorrah, Abraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor” (19:28), locul rămânând „pustietate pentru totdeauna”, după cum susține Cartea lui Sofonie 2:9. Efectul pedepsei divine a fost devastator, până și soția lui Lot prefăcându-se într-un stâlp de sare, termenul ebraic fiind „netsiv melah”.
Într-un articol prezentat Societății Orientaliste Americane în anul 1918 și într-o continuare din Beiträge zur Assyriologie, asirologul Paul Haupt a demonstrat că, întrucât primele surse de sare din Sumer au fost bălțile de lângă Golful Persic, termenul sumerian „nimur” s-a ramificat, ajungând să însemne atât „sare”, cât și „vapori”. De vreme ce Marea Moartă se numește în ebraică Marea Sărată, probabil naratorul evreu al poveștii biblice a interpretat greșit termenul sumerian și a scris „stâlp de sare”, când soția lui Lot a devenit de fapt „o coloană de vapori”. În textele ugaritice, precum povestea canaaneană a lui Aghat, sfârșitul unui muritor de mâna unui zeu era descris ca „scăparea sufletului ca un abur, ca fumul pe nări”. În Epopeea lui Erra, moartea oamenilor a fost descrisă asemănător de Ninurta: „Oamenii îi voi face să se mistuiască, sufletele lor le voi preface în abur”. Deși se afla la vreo 80 de kilometri distanță, Abraam nu s-a simțit în siguranță, Biblia spunându-ne că și-a strâns cortul și s-a mutat mai departe, spre apus, instalându-se la Gerar. Și niciodată după aceea nu s-a mai aventurat în peninsula Sinai. Chiar și peste ani, când Yișaq (Isaac în română) a vrut să plece în Egipt din cauza foametei din Canaan, zeul său l-a împiedicat, semn că radiațiile din zonă încă erau periculoase.
Cercetătorii consideră că Sodoma și Gomorrah se aflau în sudul Mării Moarte, parte care încă mai poartă supranumele local de „Marea lui Lot”. În anii 1920, zona a fost explorată de o misiune științifică sponsorizată de Institutul Bibilic Pontifical de la Vatican, după cum susținea Alexis Mallon în Voyage d’Exploration au sud-est de la Mer Morte (1924). Arheologi reputați, precum William Foxwell Albright și James Penrose Harland, au descoperit că așezările din munții înconjurători au fost abandonate brusc în secolul al XXI-lea î.e.n., fără a mai fi reocupate timp de câteva secole. Și până în zilele noastre, în apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminări radioactive „suficiente pentru a provoca sterilitatea și alte boli aferente la toate animalele și oamenii care le absorb pe parcursul unui număr de ani”, după cum nota Ian M. Blake în The Palestine Exploration Quarterly. Toate indiciile arată că zona Sodomei și Gomorrei a fost distrusă de o bombă nucleară. Epopeea lui Erra pare să descrie și realizarea noii porțiuni sudice a Mării Moarte prin spargerea țărmului de miazăzi și eliminarea tuturor formelor de viață:
„A scobit prin mare,
Întregimea i-a împărțit-o.
Tot ce trăia într-însa,
Până și crocodilii,
I-a veștejit.
Ca și cu focul a pârjolit viețuitoarele,
Grânele le-a osândit să se facă pulbere”.
Conform Epopeei lui Erra, Ninurta și Nabu au distrus câteva locuri cu ajutorul a șapte arme teribile, cel mai probabil atomice, în căutarea lui Marduk. În Biblie, Abraam a fost martorul distrugerii Sodomei și Gomorrei în 2024 î.e.n., de unde reiese că sudul Mării Moarte a fost devastat de cei doi zei. Modul de lansare a armelor este identic: în tăblița sumeriană K.5001 „a plouat cu pietre și foc peste dușmani”, iar în Biblie zeul „a slobozit peste Sodoma și Gomorrah ploaie de pucioasă și foc din cer”. La fel și efectele armelor, în ambele texte locurile rămânând pustii, „morman de pulbere”, ocolite de animale, cu munții retezați și mările agitate. Prezența lui Nabu în Sodoma e confirmată de un text mesopotamian în care zeul „spre marea cea mare a pornit”. Apoi,
„Dar când fiul lui Marduk
În țara de pe coastă era,
Cel-al-Vântului-Rău
Cu pârjol țara de câmpie a ars-o”.
În zadar însă. Marduk a reușit să scape și de această dată iar Ninurta, după consumarea inutilă a celor șapte bombe, a fost nevoit să accepte înfrângerea, la fel ca tatăl său.
După catastrofă „a ieșit Lot din Zoar și s-a așezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Zoar, și a locuit într-o peșteră, împreună cu cele două fete ale sale” (Facerea 19:30). Vechiul Testament povestește că fetele s-au hotărât într-o zi să-și îmbete tatăl și să se culce cu el pentru a avea urmași deoarece, spunea cea mare, „nu-i nimeni în ținutul acesta care să intre la noi, cum e obiceiul pământului” (19:31). Au făcut întocmai cum și-au propus și, culcându-se cu Lot după ce l-au îmbătat, au rămas însărcinate. Fiecare dintre ele a născut câte un băiat; primul a fost numit Moab și a devenit strămoșul moabiților, iar al doilea Ben-Ammi, strămoșul amoniților. Dacă această întâmplare biblică este reală, cu siguranță a fost deformată de redactorii scripturilor evreiești pentru a se ascunde descendența lui Lot din familia regală akkadiană a lui Șarru-kinu. Lucru care reiese cu ușurință din inadvertențele povestirii. Biblia spune că fetele au ales incestul de frică să nu rămână fără urmași, nefiind alți bărbați prin zonă. Însă cu numai un verset înainte am aflat că Lot a părăsit de teamă Zoarul, oraș neafectat de bomba nucleară: „a ieșit Lot din Zoar și s-a așezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Zoar”. De ce se temea Lot? Sau de cine? Nu cumva de locuitorii orașului? Din moment ce Zoarul a fost protejat de efectele bombei, unul dintre zei asigurându-l pe Lot că „îți cinstesc fața și-ți împlinesc acest cuvânt, să nu pierd cetatea despre care grăiești” (19:21), rezultă că și locuitorii orașului au supraviețuit. Dacă Zoarul nu era populat doar de femei, lucru absolut imposibil, sub nicio formă nu puteau considera fetele lui Lot că „nu-i nimeni în ținutul acesta care să intre la noi, cum e obiceiul pământului”. Iar în al doilea rând, cum a reușit Lot să facă sex, fiind bătrân și atât de beat încât nu și-a putut aminti nimic din cele două nopți de incest? „Acesta n-a simțit când s-a culcat și când s-a sculat ea”, spune Biblia. Dacă era într-o stare de ebrietate atât de avansată, care nu i-a permis să-și dea seama ce face sau să-și amintească ceva după, cum a putut avea erecție în aceste condiții? Mai ales că avea și o vârstă înaintată, la care problemele sexuale sunt inevitabile. Aceste două absurdități ascund o realitate deloc sfântă: incestul a fost realizat în mod conștient. Casele regale obișnuiau să-și păstreze „sângele albastru” în familie, prin urmare membrii lor se căsătoreau între ei. Făcând parte din casa regală akkadiană, Lot a păstrat tradiția. Rămas fără soție, pentru a fi sigur că va avea moștenitori care să ducă mai departe genele divine ale lui Șarru-kinu și ale lui Marduk, nu putea să se împreuneze decât cu fiicele sale. Acest obicei exista deja în familia sa, după cum confirmă chiar Biblia: Abram și Nahor s-au căsătorit cu nepoatele lor. Mai târziu, Yișaq (Isaac), fiul lui Abraam și al Sarrăi, a luat-o de soție pe Ribqa (Rebeca), fiica vărului său, Betu’el (Batuel). La rândul lui, Ya’aqob (Iacov), fiul lui Yișaq, s-a căsătorit cu nepoatele lui Betu’el, Le’a (Lia) și Rahel (Rahila). Singurul motiv pentru practicarea acestor căsnicii între membrii aceleiași familii era păstrarea genelor divine ale lui Marduk, transmise prin conducătorii Imperiului Akkadian.
Din cauza zonei iradiate, a plecat Abraam „de acolo spre miazăzi și s-a așezat între Kadeș și Șur și a trăit o vreme în Gerar” (Facerea 20:1), ținutul filistenilor. În acel loc s-a repetat povestea din Egiptul Inferior: Abraam a susținut că Sarra era sora sa, nu soția, iar regele Abimelek i-a luat-o. Tot ca în Egipt, zeul lui Abraam i-a apărut regelui în vis, i-a lovit țara cu sterilitate și i-a cerut să-i înapoieze proorocului femeia. Speriat, Abimelek a luat „o mie de sicli de argint, vite mari și mici, robi și roabe și a dat lui Avraham; și i-a dat înapoi și pe Sara, femeia sa” (20:14). Deși Biblia susține că regele „nu se atinsese de ea”, la scurt timp Sarra a născut un băiat, care a fost numit Yișaq. Cam mare coincidența, ținând cont că Abraam nu a reușit să o lase însărcinată în câteva decenii bune de căsnicie, însă ea a născut imediat după ce a petrecut cel puțin o noapte cu Abimelek… Era anul 2023 î.e.n., când Abraam împlinise un secol de viață iar Sarra, consoarta lui, nouă decenii. La scurt timp după nașterea lui Yișaq, Abraam i-a izgonit pe Hagar și pe Yișma’el, la dorința soției sale, care își dorea ca fiul ei să fie singurul moștenitor. În deșertul Beerșeba, „îngerul lui Yahweh” a făcut să apară o fântână pentru ca mama și copilul să nu moară de sete. Au trăit o vreme în pustiul Paran iar, după ce Yișma’el a crescut, mama sa i-a găsit o soție din Egipt, cu care băiatul a avut doisprezece fii și o fiică. Tot la Beerșeba, Abraam și Abimelek au făcut un legământ, iar Abram și-a însușit meritele săpării făntânii făcute de înger pentru a-i salva pe Hagar și Yișma’el. „Aceste șapte mielușele să le iei de la mine, ca să-mi fie mărturie, că eu am săpat fântâna aceasta!” (21:30), i-a spus el regelui filistenilor. După legământul cu Abimelek, Abraam „a sădit o dumbravă” la Beerșeba „și a chemat acolo numele Domnului Yahweh cel veșnic” (21:33).
După câțiva ani în care Abraam a trăit în ținutul filistenilor „ca străin”, a fost contactat din nou de zeul său. Acesta i-a cerut să-l sacrifice pe Yișaq pe muntele Moriyya, unde Abraam construise un altar după plecarea din Harran în 2048 î.e.n. Nu știm câți ani avea băiatul în acel moment, însă putem intui că era destul de mare, din moment ce a luat Abraam „lemnele cele pentru jertfă” și „le-a pus pe umerii lui Yișaq” (22:6), lemne care nu erau nici
puține și nici ușoare. După ce și-a legat fiul de altar, când se pregătea să-l înjunghie, „îngerul lui Yahweh a strigat către el din cer” și i-a cerut să se oprească, pentru că zeul s-a convins de fidelitatea sa. Abraam și Yișaq s-au întors în Beerșeba, însă n-au găsit-o pe Sarra acolo. O legendă evreiască spune că îngerul decăzut Samael a anunțat-o că Abraam i-a sacrificat fiul, iar ea a murit de supărare. Într-o altă variantă a legendei, deghizat într-un bătrân, Satan a anunțat-o același lucru. Auzind asta, Sarra a plecat să-și caute soțul. A ajuns în Hebron, unde Satan i s-a înfățișat din nou, tot în formă umană, pentru a-i spune că Yișaq nu fusese ucis și că se va întoarce în curând cu tatăl său. Iar Sarra a murit… de bucurie. Negăsind-o acasă în Beerșeba, Abraam și Yișaq au urmat-o până în Hebron, unde au găsit-o moartă. Vechiul Testament susține că Sarra și-a găsit sfârșitul la vârsta de 127 de ani. Fiind cu zece ani mai tânără decât Abraam, adică născută în 2113 î.e.n., înseamnă că a decedat în 1986 î.e.n. Și astfel am mai dezlegat un mister: în momentul în care era pe punctul de a fi sacrificat, Yișaq era în vârstă de 37 de ani. Iar această întâmplare a avut loc la doi ani după moartea lui Terah, rămas în Harran.
Episodul sacrificării lui Yișaq este unul dintre cele mai controversate din Biblie. De ce l-ar fi supus la o asemenea încercare o entitate superioară? De ce era necesar ca patriarhul să-și demonstreze fidelitatea? Era într-adevăr acesta motivul sacrificiului? Pentru a înțelege cine era zeul care i-a cerut să-și ucidă fiul, apoi s-a răzgândit, este de ajuns să urmărim povestea veterotestamentară, care susține că nu a fost implicat un singur zeu, ci doi. Primul, cel care i-a dat ordinul, este numit Yahweh de redactorul Bibliei: „După acestea, Yahweh a încercat pe Avraam și i-a zis…” (22:1). Cel care l-a oprit înainte de sacrificiu nu era același zeu, ci un altul: „Atunci îngerul lui Yahweh a strigat către el din cer și a zis…” (22:11). Tot un „înger” i-a salvat pe Hagar și pe Yișma’el în 2037 î.e.n. În 2024 î.e.n., înainte de distrugerea Sodomei și Gomorrei, Abraam a fost vizitat de trei zeități, pe care le-am identificat cu Enlil, Ninurta și Nabu. Ținând cont că este vorba despre mai multe divinități, pentru a înțelege episodul sacrificării lui Yișaq trebuie să aflăm cine era zeul lui Abraam, cel care l-a luat din Mesopotamia pentru a-i oferi Canaanul.
Ar putea fi Enlil, zeul tatălui său, care astfel i-a răsplătit lui Terah fidelitatea salvându-i familia din Sumerul aflat în pragul colapsului? După cum am văzut, Enlil este cel care i-a apărut în 2024 î.e.n. Însă putem ști cu siguranță că tot el este zeul care l-a luat din Harran? Sunt șanse aproape nule ca Abraam să fi fost ales de Enlil din moment ce, conform folclorului iudaic și islamic, el nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său. Atât culegerea evreiască Midraș, cât și Coranul, povestesc că Abraam a spart statuile zeilor lui Terah. Enlil și-ar fi ales, fără îndoială, un om fidel lui. În plus, plecarea din Sumer în Canaan nu se potrivește cu planurile zeului. Se întâmpla la trei ani după moartea lui Enki, când împăratul Anu hotărâse ca Marduk să primească tronul Pământului iar Enlil să-și facă bagajele pentru a se întoarce acasă. Aflat pe picior de plecare, zeul furtunii nu avea de ce să-și facă un plan pentru Canaan și nici de ce să încredințeze o misiune unui adept al Veghetorilor. Prin urmare, nu poate fi el zeul lui Abraam.
Vechiul Testament susține că este vorba despre Yahweh / Marduk, variantă confirmată de Coran. În Sura 6 este scris despre Abraam: „Și după ce l-a acoperit noaptea, văzu el o stea: el zise: «Acesta e Domnul meu!» (…) Și văzu el Luna răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu!» (…) Și când văzu el Soarele răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu, aceasta este mai mare!»” (76-78). Cum puteau fi Luna, Soarele și o stea zeul lui Abraam? Inițial, Marduk a fost considerat zeu-soare, numit Utu de sumerieni și Șamaș de akkadieni. Când a trecut de partea tatălui său, Enki, a devenit membru al grupului care avea ca simbol Luna, cel al Veghetorilor. Yahweh chiar înseamnă „Cel care a devenit Luna”. Lui Marduk îi era atribuită planeta Marte, simbolizată printr-o stea cu șase raze, fiind a șasea planetă din sistemul nostru solar. Prin urmare, afirmația lui Abraam din Coran îl descrie pe Marduk, confirmând astfel varianta biblică. Zeul i-a vorbit prima oară lui Abraam în 2048 î.e.n., pe când acesta se afla cu familia sa în Harran. Oraș important din nordul Mesopotamiei, Harran era „fratele-geamăn” al cetății Ur, ambele fiind închinate zeului Lunii, Nanna / Enki. Atât în Ur, cât și în Harran, cultul copiilor zeului, gemenii Utu / Marduk și Inanna / Iștar, era la mare cinste. Într-un asemenea oraș, aparținând Veghetorilor, era normal să își facă apariția una dintre aceste divinități, nicidecum una din tabăra rivală. Zeul a luat legătura cu Abraam în 2048 î.e.n., anul în care, conform autobiografiei sale, Marduk își începea cei 24 de ani de exil în țara Hatti. Cum Harran se afla la granița dintre Sumer și Hatti, rezultă că Marduk era exact în locul în care se găsea Abraam și exact în momentul în care acestuia i-a vorbit zeul său pentru prima oară. Ceea ce confirmă chiar autobiografia lui Marduk: „Douăzeci și patru de ani în mijlocul Harranului eu am cuibărit”. Așadar, nu încape nicio îndoială despre ce divinitate este vorba.
Din legendele evreiești și musulmane reiese că Abraam nu se înțelegea foarte bine cu tatăl său, probabil din cauza diferențelor religioase. În schimb, era preferatul mamei sale, un avantaj pe care îl au adesea mezinii. Fără îndoială că a aflat de la ea istoria familiei lor, descendența din Marduk, domnia de un secol a reginei Kug-Bau, înfințarea Imperiului Akkadian de către Șarru-kinu și distrugerea lui în urma blestemului lui Enlil. Aceste lucruri nu au avut ca efect decât apariția dorinței băiatului de a ajunge cândva pe tron, la fel ca strămoșii săi, și poate chiar de a restaura defunctul Imperiu Akkadian. În același timp i-a fost insuflată aversiunea față de Celești și loialitatea pentru Veghetori, zeii mamei lui. Prințesa, fiica fostului rege Șar-Kali-Șarri și nepoata lui Naram-Sin, a avut grijă ca fiul ei să-i urmeze pe zeii familiei sale, nu pe cei ai lui Terah, lucru demonstrat de numele pe care i l-a dat băiatului. Abram, care se traduce ca „Tatăl măreț / suprem”, mai are un sens ascuns. Citit invers devine Marba, cuvânt sumerian format din „mar”, prima silabă a numelui lui Marduk, și „ba” (scris uneori și „bar”), care înseamnă „suflet” (preluat cu același înțeles și de egipteni). Pentru toți ceilalți, fiul ei cel mic era „Mărețul tată”; pentru ea era „Sufletul lui Marduk”. În aceste condiții, nu este de mirare că Marduk l-a ales pe Abraam pentru a-i încredința o misiune.
În 2112 î.e.n., după moartea lui Utu-Hengal, cel care a luat puterea din mâinile gutienilor, a fost înscăunat ginerele său, Ur-Nammu, care a mutat capitala Sumerului la Ur. În acel moment prințesa Amsalai și-a luat familia din Nippur și s-a întors în Ur, acolo unde fusese Mare Preoteasă. Mutarea a avut ca scop apropierea de tron, pe care să încerce să-l obțină pentru Abram, urmașul regilor akkadieni. În acea vreme mezinul familiei avea doar 11 ani iar viitoarea sa soție, Sarai, fiica lui Haran, abia împlinise primul an de viață. 18 ani mai târziu regele a murit iar pe tron a urcat fiul său, Șulgi. Dându-și seama că nu are nicio șansă să preia puterea, prințesa și-a luat familia și a plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu putea face nimic împotriva noului rege care era protejat de Veghetori, zeii ei. În 2048 î.e.n., aflând că Șulgi a murit, Abram s-a hotărât să plece spre Ur cu un corp de cavalerie, pentru a prelua tronul Sumerului cu forța. Însă zeul Marduk, abia ajuns în zonă, l-a oprit și l-a trimis în Canaan. Pentru a-l convinge să renunțe la tronul Sumerului, zeul i-a făgăduit un nou teritoriu. „Tot pământul, cât îl vezi, ți-l voi da ție și urmașilor tăi pentru vecie” (Facerea 13:15), i-a promis zeul. Mai mult, l-a asigurat și de protecția sa: „Nu te teme, Avrame, că eu sunt scutul tău și răsplata ta va fi foarte mare!” (15:1). Cei doi au încheiat un pact: „în ziua aceea a încheiat Yahweh legământ cu Avram, zicând: «Urmașilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului»” (15:18). În schimbul fidelității sale, Abraam urma să primească un regat care nu ar fi avut soarta imperiului strămoșilor săi, ci ar fi rămas al familiei lui pentru totdeauna: „și-ți voi da ție și urmașilor tăi pământul în care pribegești acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moștenire veșnică, și vă voi fi Dumnezeu” (17:8). Pentru a-l asigura pe noul său profet de seriozitatea ofertei sale, Marduk i-a schimbat mai târziu numele în „Cel uns pentru a purta coroana”, iar pe al soției sale în „Conducătoarea izgonită”. Prințul akkadian a acceptat și a renunțat la Sumer pentru Canaan. La rândul său, pentru a-și demonstra fidelitatea față de Veghetori, și-a botezat ambii copii după Iștar, sora lui Marduk; prima silabă a numelor lui Yișma’el și Yișaq este identică cu cea a numelui zeiței. A avut grijă să-și mărească și averea pe seama faraonului Merikare Khety și a regelui filistean Abimelek, de la care a plecat cu nenumărate bogății. Același lucru l-a făcut mai târziu și Yișaq, fiul său, tot cu Abimelek al filistenilor. Abraam și-a ales bine victimele, cei doi regi făcând parte din tabăra opusă, fiind adepți ai Celeștilor. Merikare își avea reședința în Henen-nesut (Herakleopolis), oraș închinat lui Ninurta, iar Abimelek era filistean, adică făcea parte din rasa ariană, cea supusă Celeștilor. În 2039 î.e.n., după războiul regilor din Valea Sidimului, Abraam a primit șansa de a se răzbuna pe Naram-Sin, cel care a ocupat tronul Sumerului la moartea lui Șulgi, tron pe care și-l dorea prințul akkadian. Cincisprezece ani mai târziu, înainte de distrugerea Sodomei și Gomorrei, când l-a întâlnit pe Enlil, Abraam l-a tratat cu respectul cuvenit unui zeu. La rândul său, datorită fidelității lui Terah, Enlil i-a acceptat invitația la masă și chiar i-a împărtășit planul distrugerii cetăților.
Abraam și-a ales cu grijă femeile care să-i nască fii, urmași ai conducătorilor Imperiului Akkadian, prinți care aveau să moștenească un regat de la Marduk. Hagar, mama primului fiu, Yișma’el, avea sânge regal, fiind fiica faraonului Egiptului Inferior. Iar Sarra, mama lui Yișaq, provenea și ea din dinastia regală din Akkad. Moștenitorul regatului din Canaan, oferit de Marduk, trebuia să-și păstreze genele divine sau „sângele albastru”. De aceea, când a venit momentul să-l însoare pe Yișaq, Abraam și-a trimis sluga să-i găsească o soție din neamul său rămas în Harran: „mergi la casa tatălui meu, la rudele mele și să iei de acolo femeie pentru feciorul meu!” (24:38). Slujitorul i-a adus-o lui Yișaq pe „Ribqa, fecioara care se născuse lui Betu’el, fiul Milkăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraham” (24:15). Yișaq i-a dat fiului său, Ya’aqob, același ordin, de a se căsători cu o rudă: „mergi în Mesopotamia în casa lui Betu’el, tatăl mamei tale, și-ți ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale” (28:2). Aceste încrucișări repetate între membrii aceleiași familii au avut un efect nedorit: sterilitatea. Până la 89 de ani, Sarra, soția lui Abraam, a fost stearpă. La fel și Ribqa, consoarta lui Yișaq: „Și s-a rugat Yișaq Domnului pentru Ribqa, femeia sa, că era stearpă; și l-a auzit Yahweh și femeia lui, Ribqa, a zămislit” (25:21) după douăzeci de ani de căsnicie. N-au scăpat de sterilitate nici nurorile lor, nevestele lui Ya’aqob: Le’a a fost stearpă timp de șapte ani, până când Yahweh „a deschis pântecele ei, iar Rahel fu stearpă” (29:31). După patru femei sterpe din aceeași familie, tragem concluzia că s-a defectat ceva în codul lor genetic, fiind nevoie de intervenția directă a zeului pentru a le scăpa de sterilitate.
De ce l-a trimis Marduk pe Abraam în Canaan? Ținta sa era un loc anume, muntele Moriyya din Ierusalimul de astăzi, aflat pe atunci în vecinătatea orașului Șalem. Ajuns pentru prima oară în Canaan, după ce a ridicat un altar lângă stejarul lui Mamre din Șehem, Abraam s-a
îndreptat către muntele Moriyya, „care e la răsărit de Bethel” („Casa zeului”), unde a mai ridicat un altar. Tot pe același munte a vrut să-l sacrifice pe Yișaq. Conform Bibliei, în același loc i-a apărut zeul regelui David și tot acolo a construit Solomon un templu în care era ținut Chivotul Legământului, un dispozitiv prin care preoții comunicau cu Yahweh. Pentru musulmani, de pe acest munte s-a ridicat profetul Mohamed la cer. În primii ani ai islamului, profetul le cerea adepților săi să se roage cu fața spre muntele Moriyya, numit astăzi și Sion sau Muntele Templului. În Cartea lui Isaia 8:18 se spune că Yahweh „locuiește în Muntele Sionului”. Este posibil ca Marduk să-și fi ales acel loc deoarece era un centru energetic important. Kabbalah consideră muntele Sion un punct spiritual din care se naște realitatea. Coordonatele sale însumate dau 66°60’ (31°47’N + 35°13’E), un număr cu o conotație negativă, care reprezintă triada supremă a Veghetorilor. Ținând cont că Ierusalimul este locul în care s-a vărsat cel mai mult sânge de-a lungul întregii istorii a lumii, se pare că energia negativă emanată din acel centru energetic este reală. Iar Marduk are nevoie de ea dintr-un motiv rămas necunoscut. Cel puțin deocamdată. Probabil zeul i-a dat clanului lui Abraam Canaanul în stăpânire pentru a păzi muntele Moriyya / Sion de eventuali dușmani, adepți ai Celeștilor.
Este Marduk zeul care i-a cerut lui Abraam să-și sacrifice fiul? Fiul lui Enki nu ar fi avut de ce să facă asta. Marduk a încheiat un pact cu Abraam, prin care acesta și urmașii săi ar fi avut în grijă Canaanul. Yișaq era urmașul cel mai potrivit pentru această misiune; ambii lui părinți se trăgeau din regina Kug-Bau, fiica lui Marduk. Dacă băiatul ar fi murit, moștenitor al lui Abraam ar fi devenit Yișma’el, a cărui mamă era prințesa egipteană Hagar. La fel ca restul membrilor caselor regale egiptene, și ea făcea parte din rasa ariană, cea închinată în acea vreme Celeștilor. În plus, provenea din Henen-nesut, oraș aflat sub tutela lui Ninurta. Chiar și Yișma’el și-a numit Hadad unul dintre fii, după Baal Hadad, numele lui Enlil în Canaan. Marduk n-ar fi acceptat sub nicio formă un asemenea urmaș, prin urmare avea tot interesul ca Yișaq să trăiască și să se înmulțească. Cei care ar fi avut de câștigat de pe urma morții lui Yișaq și ridicarea lui Yișma’el la rang de moștenitor ar fi fost Celeștii, care ar fi putut astfel controla urmașii lui Abraam fideli lor și nu Veghetorilor. Însă întâmplarea a avut loc în 1986 î.e.n., când Enlil părăsise Pământul. Câțiva Celești rămăseseră aici, pentru a-i păzi în continuare pe Veghetori, conducătorul lor fiind Ninurta. Ținând cont că mama lui Yișma’el era una dintre adeptele sale, devine tot mai posibil ca Ninurta să fi fost zeul care i-a ordonat lui Abraam să-l ucidă pe Yișaq. Abraam avea atunci 137 de ani iar soția sa 127; dacă ar fi murit Yișaq, părinții săi n-ar fi fost în stare să dea naștere unui alt fiu la asemenea vârste înaintate, oricât s-ar fi chinuit Marduk. Iar Yișma’el ar fi fost moștenitorul lui Abraam, prin urmare ar fi primit Canaanul și ar fi stăpânit muntele Moriyya în numele lui Ninurta. Ar fi fost o lovitură teribilă pentru noul rege al Pământului, căruia i s-ar fi năruit întregul plan legat de acea zonă. Iar Ninurta ar fi fost satisfăcut măcar într-o mică măsură. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg; Marduk a aflat și a reușit să-l salveze la timp pe Yișaq. Totuși, Ninurta a avut parte de o mică satisfacție. Cel mai probabil el este acel înger decăzut din legendele evreiești care i-a cauzat moartea Sarrăi, anunțând-o că i-a murit fiul. Însă decesul nu avea să schimbe nimic. Yișaq rămânea în continuare moștenitorul lui Abraam și avea să ducă la îndeplinire planul lui Marduk.
Nu putem să nu remarcăm că familia lui Abraam nu era una obișnuită. Caracteristica principală pare a fi longevitatea, mai ales a strămoșilor săi din partea tatălui. El însuși a trăit 175 de ani; fii săi, 137 și 180; tatăl său a ajuns la vârsta de 205 ani iar bunicul său, Nahor, la 204. Înaintașii lor au avut vieți mai îndelungate: Serug – 330 ani, Re’u – 339 ani, Peleg – 339 ani, Eber – 504 ani, Șelach – 460 ani, Kenan – 460 ani, Arpakșad – 465 ani și Șem – 600 ani. La fel par să stea lucrurile și în familia mamei sale, regina Kug-Bau domnind timp de 100 de ani. Toate copiile Listei Regilor Sumerieni susțin că nepotul ei, Ur-Zababa, a domnit timp de patru secole, mai puțin o singură copie, cea acceptată de cercetători, care îi atribuie doar șase ani. Pe lângă longevitate, se pare că membrii acestei familii aveau un aspect fizic extrem de atrăgător. Biblia spune că Ribqa, nepoata lui Nahor, fratele lui Abraam, „era foarte frumoasă la chip”. La fel și Rahel, strănepoata lui Nahor, care „era chipeșă la statură și tare frumoasă la față”. Yosep (Iosif), strănepotul lui Abraam, era și el „chipeș la statură și foarte frumos la față”. Era atât de atrăgător încât soția egipteanului care l-a cumpărat a vrut neapărat să se culce cu el. Conform Coranului, din cauza frumuseții lui, femeile din cetate „când îl văzură, îl preamăriră și-și tăiară mâinile și ziseră: «Doamne ferește, acesta nu e om, acesta e un înger cinstit!»” (12:31). Să nu o uităm pe Sarra, soția lui Abraam, a cărei frumusețe la 66 de ani l-a înnebunit pe faraonul Merikare Khety, iar la 89 pe regele Abimelek. În Manuscrisele de la Marea Moartă, un text atribuit lui Abraam povestește că „trei egipteni de vază” au venit la ei „și au continuat să-i spună vorbe frumoase Sarăi despre grația ei minunată și a sa înțelepciune”. Întorși la palatul regal, acei nobili i-au vorbit faraonului despre Sarai: „Cât de gingaș e chipul ei, cât […] și de subțiri sunt buclele ei! Cât de frumoși ochii! Cât de delicat îi este nasul și întreaga ei înfățișare! Cât de frumoși îi sunt sânii și cât de albă îi este fața! Cât de gingașe îi sunt brațele, cât de desăvârșite mâinile, cât de încântătoare îi sunt picioarele, cât de gingașe palmele, cât de lungi și subțiri îi sunt degetele! Nicio fecioară sau mireasă nu este mai minunată decât ea! Frumusețea ei este mai presus de a oricărei femei! Dincolo de toate, pe lângă frumusețe, ea este înțeleaptă iar […] a mâinilor ei este într-adevăr minunată!”. Deși descrierea pare a fi a unei zeițe, în realitate este a unei femei de 66 de ani! Remarcăm că nu doar frumusețea ei este lăudată, ci și înțelepciunea. Calitate care se regăsește și la strănepotului ei, Yosep, căruia un faraon îi mărturisea: „nu se află om mai înțelept și mai priceput decât tine”. În plus, ea mai era numită și Yiskah („Cea care vede”), fiind dotată cu darul clarviziunii. Capacitățile extrasenzoriale nu erau ieșite din comun în familia lui Abraam. Terah a fost preot oracular, care recepta mesajele zeilor. Abraam, Yișaq și Ya’aqob au fost profeți, cu toții fiind capabili să comunice cu divinitățile. Pe drumul dinspre Harran, Ya’aqob a văzut poarta cerului într-un vis în care i-a vorbit zeul său dar și „oștirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh”. Yosep, strănepotul lui Abraam, avea capacitatea de a prevesti viitorul prin interpretarea viselor. Capitolul 32 al Facerii biblice susține că Ya’aqob s-a luptat cu Yahweh „până la revărsatul zorilor”, iar despre Abraam știm că a învins în 2039 î.e.n. alianța regilor mesopotamieni, pe care nu au putut-o înfrânge armatele celor cinci regi iordanieni.
Longevitate, frumusețe ieșită din comun, înțelepciune și forță superioare oamenilor de rând, capacități extrasenzoriale foarte dezvoltate… Toate aceste însușiri, întâlnite doar la semizei, ne indică o familie de supraoameni. Știm că, prin mama sa, Abraam a moștenit genele lui Marduk, datorită descendenței din fiica zeului, regina Kug-Bau. Familia tatălui lui se trăgea din Noe / Nabu, după cum susține Vechiul Testament. Însă este posibil ca nu doar acele gene să fi fost responsabile pentru însușirile supraumane. Despre fiul și nepotul lui Abraam, Allah / Marduk spunea în Coran: „Și noi i-am dat lui în dar pe Ișaq și pe Ya’qub, și pe toți i-am făcut cinstiți. Și noi i-am făcut pe ei prototipuri, ca să ocârmuiască după porunca noastră și le-am descoperit facerea binelui și împlinirea rugăciunii și darea milosteniilor și ei ne-au fost robi” (21:72-73). Biblia arată că, din cauza sterilității femeilor din neamul lui Abraam, era necesară adeseori intervenția lui Marduk pentru a le oferi urmași. Fără îndoială este vorba despre o intervenție medicală. În Coran, zeul chiar se laudă că el i-a creat pe Yișaq și pe Ya’aqob dar și că i-a „făcut pe ei prototipuri”. De unde înțelegem că Marduk, creatorul lor, era cel care intervenea genetic adeseori, dându-le astfel gene divine, responsabile cu însușirile supraomenești. Chiar și aspectul fizic al membrilor acestei familii îi trădează, frumusețea ieșită din comun fiind un atribut al zeilor și al semizeilor. În plus, conform Manuscriselor de la Marea Moartă, Sarra nu avea pielea ușor închisă la culoare, ca restul semiților, nobilii egipteni mirându-se „cât de albă îi este fața”, culoare obținută tot prin intermediul genelor divine. Poate că Marduk își folosea A.D.N.-ul propriu pentru a-și îmbunătăți aleșii umani (care oricum aveau genele lui prin descendența din Kug-Bau). Dacă este așa, înțelegem în sfârșit de ce Abraam a fost numit de mama sa „Sufletul lui Marduk”.
Ibbi-Sin a fost ultimul rege al Sumerului. Încă din primii ani de domnie, începută în 2030 î.e.n., a avut de înfruntat nenorocirile care îi loveau imperiul. Întâi a pierdut sprijinul financiar al orașelor sumeriene, care în cele din urmă și-au declarat independența. Apoi a avut de suferit de pe urma invaziei amoriților, semiții apuseni ai lui Marduk, care cucereau Mesopotamia pentru noul rege al Pământului. Din cauza lor foametea a început din nou să pună stăpânire pe țară. Iar lovitura de grație a fost dată de furtuna distrugătoare a lui Enlil, care nu voia să-i lase lui Marduk regatul întreg. În 2004 î.e.n., amoriții au cucerit capitala Ur, pe care au distrus-o, ceea ce a însemnat sfârșitul Sumerului. Ibbi-Sin a reușit să scape și a murit în exil în țara Anșan, pe care o devastase cu puțin timp în urmă. Odată Sumerul distrus, Enlil a părăsit Pământul, la ordinul tatălui său, iar Marduk s-a înscăunat în Babilon.
Abraam a murit la vârsta de 175 de ani, în 1948 î.e.n. Tradiția evreiască a nimerit anul însă i-a dat o altă semnificație, considerând că Abram s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii. Cum pare a fi o coincidență mult prea mare, cel mai probabil evreii au procedat ca de obicei, oferind maselor o variantă falsă și păstrând-o pe cea reală inițiaților. Deloc întâmplător, statul Israel s-a înființat în 1948. Fiii lui Abraam, Yișaq și Yișma’el, l-au îngropat lângă Sarra, „în peștera Machpelah, din țarina lui Efron, fiul lui Zohar Heteeanul, în fața stejarului lui Mamre”. Yișaq s-a căsătorit cu Ribqa, „fecioara care se născuse lui Betu’el, fiul Milkăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraham”, care i-a născut doi gemeni: Esaw și Ya’aqob (Isav și Iacov în română). Cel din urmă, care a fost numit Yisra’el (Israel) de Marduk, i-a furat fratelui său binecuvântarea paternă și l-a păcălit să-i dea și dreptul de prim-născut. S-a căsătorit cu verișoarele sale, Le’a și Rahel, fiicele lui Laban din Harran (fratele mamei sale), care i-au dăruit opt fii (Re’uben, Șim’on, Lewi, Yehudah, Yissakar, Zebulun, Yosep și Benjamin) și o fiică (Dina). Ya’aqob a mai avut patru fii de la cele două servitoare ale soțiilor lui, Zipa și Bilha: Dan, Naptali, Gad și Așer. Preferatul său a fost Yosep (Iosif), unul dintre cei doi fii ai Rahelei, ceea ce a atras invidia celorlalți copii. Pe când Yosep avea 17 ani (Facerea 37:2), frații săi l-au vândut unei caravane de ismaeliți, care l-a dus în Egipt. Treisprezece ani mai târziu a ajuns vizirul Egiptului, după ce a interpretat visele faraonului (Facerea 41:46). După nouă ani, din cauza foametei, Ya’aqob și clanul său s-au mutat în Egipt (Facerea 47:9). Fiind al doilea om în stat, după faraon, Yosep le-a dat rudelor sale ținutul Goșen din Delta Nilului. În 1816 î.e.n. a murit Ya’aqob (Facerea 47:28), iar 54 de ani mai târziu și-a găsit sfârșitul și vizirul Yosep, la vârsta de 110 ani (Facerea 50:22).
