Pentru a afla când s-a născut Yosep (Iosif în română), fiul preferat al lui Ya’aqob (Iacov), trebuie să recurgem la câteva calcule, ajutându-ne de Biblie. „Yosep era de treizeci de ani când s-a înfățișat înaintea lui Faraon, regele Egiptului” (Facerea 41:46); au urmat „șapte ani de belșug mare în tot pământul Egiptului” (41:29) și „șapte ani de foamete” (41:30). După doi ani de foamete, Ya’aqob și familia sa s-au mutat în Egipt: „Că iată, doi ani sunt de când foametea bântuie în această țară” (45:6). Întrebat atunci câți ani are, „răspuns-a Ya’aqob lui Faraon: «Zilele pribegiei mele sunt o sută treizeci de ani»”. Ya’aqob era nepotul lui Abram, născut în 2123 î.e.n. „Avraham însă era de o sută de ani, când i s-a născut Yișaq, fiul său” (21:5), adică în 2023 î.e.n., iar „Yișaq însă era de șaizeci de ani, când i s-au născut aceștia (gemenii Esaw și Ya’aqob – n.a.) din Ribqa” (25:26), adică în 1963 î.e.n. Ceea ce înseamnă că Ya’aqob și familia sa au ajuns în Egipt în 1833 î.e.n., la nouă ani după înfățișarea lui Yosep în fața faraonului. Prin urmare, Yosep s-a născut în 1872 î.e.n. Cartea Jubileelor susține că s-a născut pe 1 Tamuz, ceea ce înseamnă 21 iunie 1872 î.e.n. după calendarul gregorian. „Yosep, fiind de șaptesprezece ani, păștea oile tatălui său împreună cu frații săi” (37:2) când a fost dus ca sclav în Egipt, așadar asta se întâmpla în 1855 î.e.n. La 30 de ani a ajuns vizir, adică în 1842 î.e.n. Au urmat șapte ani de bunăstare și șapte de foamete, sfârșiți în 1828 î.e.n. În ultimul capitol al Facerii aflăm că „a trăit Yosep o sută zece ani” (50:22), adică până în 1762 î.e.n.
Conform acestor calcule, în 1855 î.e.n. a ajuns Yosep în Egipt iar în 1842 î.e.n. a devenit vizir. În acea vreme, faraon era Khakaure Senusret (cunoscut ca Senusret III) din Dinastia a XII-a, care împărțea tronul cu fiul său, Nimaatre Amenemhat (Amenemhat III). Khakaure a murit în 1839 î.e.n., lăsându-l pe Nimaatre singurul conducător al Egiptului. Facerea susține că unul dintre cei doi faraoni (probabil Nimaatre Amenemhat) i-a schimbat fiului lui Ya’aqob
numele: „a pus Faraon lui Yosep numele Zaphnath-Paaneah și i-a dat de soție pe Asenat, fiica lui Potipherah, marele preot din Heliopolis” (41:45). Cercetătorii nu au reușit să stabilească nici etimologia, nici traducerea exactă a acestui nume, care pare egiptean. Este posibil ca adevăratul nume primit de Yosep să fi fost necunoscut redactorilor Bibliei, care l-au înlocuit cu unul inventat. Într-un fragment dintr-un papirus din timpul domniei lui Nimaatre Amenemhat este menționat un vizir pe nume Kheti; în textul Instalarea Vizirului este amintit Kheti, un vizir faimos care și-a discriminat rudele în favoarea egiptenilor, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, dând astfel un exemplu de imparțialitate și de corectitudine. Acest Kheti, cu rude de naționalitate diferită de cea egipteană, pare a fi israelitul Yosep. „Kheti” este un cuvânt de origine sanscrită, care înseamnă „agricultură”; în Biblie, după ce a ajuns vizir, Yosep s-a ocupat de agricultură, pentru ca Egiptul să nu sufere din cauza foametei care urma să vină. Acest nume, sub forma „Khety”, a fost folosit și de câțiva faraoni ai dinastiilor a IX-a și a X-a, printre care și două rude îndepărtate ale lui Yosep, ce-i drept prin alianță: Wahkare Khety și fiul său, Merikare Khety (tatăl prințesei Hagar, cea care i l-a născut lui Abraam pe Yișma’el). În timpul domniei lui Merikare a existat un guvernator al unei nome egiptene pe nume Khety II; bunicul lui, Khety I, a ocupat aceeași funcție. De asemenea, trezorierul lui Nebhepetre Mentuhotep din Dinastia a XI-a, faraonul care l-a ucis pe Merikare, se numea Kheti.
Facerea biblică povestește că după instalarea lui Yosep în funcția de vizir au urmat șapte ani de belșug, urmați de șapte ani de foamete (începuți în 1835 î.e.n.). După doi ani de la începerea urgiei, pe când avea 130 de ani, Ya’aqob s-a mutat cu întreaga sa familie din Canaan în Egipt, unde Yosep le-a dăruit ținutul Goșen din Delta Nilului. Egiptologii chiar au stabilit că, puțin înainte de 1800 î.e.n., un grup de semiți a migrat din Canaan în Delta Nilului, confirmând astfel povestea biblică. Ya’aqob a murit în 1816 î.e.n.; urmașii săi au rămas în Deltă până prin 1550 î.e.n., când au fost izgoniți odată cu hyksoșii de armata lui Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a. Un papirus din timpul Dinastiei a XII-a, aflat în prezent la Muzeul Național Olandez al Antichităților, conține textul intitulat Mustrările lui Ipuwer, care descrie haosul ce cuprinsese Egiptul în perioada foametei menționate de Biblie, dintre 1835 și 1828 î.e.n. Legea și ordinea au fost distruse, „păzitorii ușilor se duc și jefuiesc, spălătorul refuză să-și ducă povara (…) tâlhăria e pretutindeni (…) praful a cuprins ținutul în întregime (…) deșerturile se întind (…) femeile sunt sterpe, nimeni nu mai poate zămisli (…) morții sunt pur și simplu aruncați în râu (…) râul e sânge”, drumurile au devenit nesigure, comerțul a încetat, „este război civil (…) barbarii din alte părți au venit în Egipt (…) totul e în ruină”. Sunt mari șanse ca marele clan al lui Ya’aqob să reprezinte „barbarii din alte părți” care „au venit în Egipt”. Necunoscutul Ipuwer se plângea și că templele au fost abandonate și profanate, „Locul Secretelor fusese lăsat neacoperit, scrierile augustei împrejmuiri fuseseră împrăștiate, omul obișnuit le rupea pe străzi (…) magia e expusă, la vederea celui care n-a cunoscut-o (…) datele religioase sunt tulburate (…) preoții sunt izgoniți pe nedrept”. După ce îi cheamă pe egipteni „să ofere tămâie în temple (…) să continue să aducă ofrande zeilor” și să-și „amintească să se scufunde” (adică să se boteze), Ipuwer vorbește despre „un timp care va veni”, când un zeu-rege va apărea. Despre acea divinitate „oamenii vor spune: el aduce liniște asupra inimii, el e păstorul tuturor oamenilor. Deși turmele lui pot fi mici, el își va petrece zilele îngrijindu-se de ele (…) Apoi el va doborî răul, el își va întinde brațul împotriva acestuia”. Egiptenii se vor întreba: „unde e el astăzi? E adormit? De ce nu e puterea lui văzută?” însă, scria Ipuwer, deși „strălucirea din el nu poate fi văzută, autoritatea, intuiția și dreptatea sunt cu el”. Întoarcerea zeului va avea loc într-o perioadă în care „confuzia se va instala pretutindeni, în zgomote tumultoase unul îl va ucide pe celălalt, cei mulți îi vor ucide pe cei puțini”. Iar „după ani de lupte, dreptatea și rugăciunea potrivită vor triumfa”. Acel zeu nevăzut, așteptat să salveze tărâmul faraonilor, este Amun, al cărui nume înseamnă „Cel ascuns”. Tot la întoarcerea lui Amun se referă o profeție mai veche, făcută regelui Snefru din Dinastia a IV-a de un „mare preot-clarvăzător”, pe nume Nefer-Rohu, „un bărbat de rang, un scrib priceput cu degetele sale”:
„Priviți, este ceva despre care oamenii vorbesc;
Este înspăimântător…
Ceea ce se va face nu s-a mai făcut nicicând înainte.
Pământul a pierit cu totul.
Ținutul e distrus, nu există rămășițe.
Nu există soare să-l poată vedea oamenii,
Nimeni nu poate trăi cu norii ce acoperă totul,
Vântul de sud se luptă cu vântul de nord.
Râurile Egiptului sunt goale (…)
Apoi se va întâmpla că un suveran va veni
Triumfătorul va fi el numit.
Fiul-Om va fi numele lui pentru totdeauna…
Fapta rea va fi dată deoparte;
Dreptatea în locul ei va veni;
Oamenii timpului său se vor bucura”.
Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a, care i-a izgonit pe străini din Egipt în jurul anului 1550 î.e.n., venea din Waset (numit Thebai de greci), oraș închinat lui Amun. Nebpehtire susținea că i-a învins pe hyksoși doar cu ajutorul zeului său, drept pentru care, din acel moment, Amun a devenit divinitatea națională a Egiptului. Ceea ce înseamnă că vechile profeții s-au îndeplinit.
La un an după moartea lui Ya’aqob / Yisra’el, faraonul Nimaatre Amenemhat (Amenemhat III) și-a împărțit conducerea Egiptului cu fiul său, Maakherure Amenemhat (Amenemhat IV). Un an mai târziu Nimaatre a murit, Maakherure rămânând singurul rege al țării. În 1806 î.e.n. a decedat Maakherure, iar tronul Egiptului a fost preluat de sora lui, Sobek-kare Sobekneferu care, conform Listei Regilor de la Torino, a condus țara timp de 3 ani, 10 luni și 24 de zile. După cum nota egiptologul danez Kim Ryholt, Sobek-kare nu a adoptat titlul de regină, ci doar de fiică a regelui. În aceste condiții, la un an după înscăunarea ei a început în Delta Nilului Dinastia a XIV-a, formată din conducătorii semiților emigrați din Canaan. Ceea ce înseamnă că semiții din Deltă au refuzat stăpânirea casei regale tebane, proclamându-și independența față de Egipt. Nu putem decât presupune că ori nu acceptau să fie conduși de o femeie, ori o considerau prea slabă ținând cont că ea nu a adoptat nici măcar titlul de regină, darămite să fi încercat să se impună în vreun fel în fața supușilor. În aceste condiții, semiții veniți din Canaan au profitat de moment și au hotărât să se guverneze singuri în Delta Nilului. Primul lor lider a fost Sekhaenre Yakbim. Numele său nu a fost scris niciodată într-un cartuș, așa cum se proceda în cazul faraonilor. Înțelegem astfel că Sekhaenre nu se considera un rege, ci doar un conducător al semiților din Deltă. Nu știm nimic despre acest lider semit, însă numele lui îi dezvăluie originea. „Im” indică pluralul în limbile vest-semitice iar „Yakb” seamănă surprinzător de mult cu Ya’aqob. Prin urmare, Sekhaenre Yakbim era unul dintre iacobiți, adică membru al clanului lui Ya’aqob, aceștia fiind semiții veniți din Canaan în Delta Nilului. Ceilalți conducători ai Dinastiei nu s-au sfiit să adopte titlul de rege, amintindu-și probabil că sunt urmași ai casei regale akkadiene. Coranul chiar spune că Allah a ridicat regi din rândul israeliților. A urmat la conducere Yakareb sau Yak’reb, un alt necunoscut cu nume asemănător. Printre regii semiți din Dinastia a XIV-a se numără și Sa Ra Meruserre Jaqub-Har, al cărui nume îl conține pe al lui Ya’aqob, pe cel al soției lui Abram, Sarra / Sara, și pe cel al zeului lor, Marduk fiind numit Haru / Hor în Egipt. Mai mult, în Avaris din Deltă s-a descoperit un inel sigilar pe care era gravat numele „Yakov / Yakub”, identic cu cel al patriarhului biblic. Devine astfel evident că semiții din Delta Dunării, implicit conducătorii lor din Dinastia a XIV-a, erau membrii clanului iacobiților, urmașii nepotului lui Abram, Ya’aqob. În plus, din numele conducătorilor se observă că patriarhul nu a adoptat numele Yisra’el, pe care i-l oferise zeul său, preferându-l pe cel primit la naștere. Ceea ce reiese și din Biblie, unde Yahweh / Marduk prefera să-l strige folosind vechiul nume, deși îi oferise unul nou: „Atunci a zis Yahweh către Yisra’el noaptea în vis: «Ya’aqobe, Ya’aqobe!» Iar el a răspuns: «Iată-mă!»” (Facerea 46:2). Avansăm astfel ipoteza ca Ya’aqob să nu fi fost numit Yisra’el, redactorii biblici inventând acest aspect pentru a explica numele adoptat de evrei în semn de omagiu pentru Iștar (Israel sau Yisra’el însemnând „Iștar, zeița conducătoare”).
Odată cu moartea lui Yosep din 1762 î.e.n., Marduk a ignorat complet clanul iacobiților. Uitându-și înțelegerea făcută cu Abraam, i-a lăsat urmașii în Egipt, preferând să-și îndrepte atenția către regele amorit Ammurapi (Hammurabi) care tocmai înființa în Mesopotamia Imperiul Babilonian, cucerindu-și vecinii. După cum susținea regele într-o inscripție,
succesul său militar s-a datorat unei arme primite de la Marduk. Hammurabi a transformat Babilonul dintr-un orășel în ditamai capitala imperiului, înălțând zidurile cetății și construind temple pentru principalii zei, Marduk, Ea / Enki și Iștar, care au înlocuit triada supremă sumeriană formată din An, Enlil și Enki. La fel ca akkadienii în trecut, a decretat Babilonul ca fiind „cel mai sfânt oraș”, titlu deținut în mod obișnuit de Nippurul lui Enlil. Iar pe Marduk l-a așezat în fruntea panteonului, atribuindu-i toate tilurile celorlalți zei, mai puțin pe cele ale tatălui și surorii sale, Ea și Iștar. Cultul lui Marduk, impus mesopotamienilor de Hammurabi, s-a răspândit rapid și s-a dezvoltat atât de mult încât zeul a ajuns în scurt timp fără rival. Ceea ce înseamnă că se instalase în sfârșit pe tronul Pământului, începându-și domnia ca unic conducător al Terrei. Pentru a-și conduce supușii după propriile sale reguli, în jurul anului 1755 î.e.n. i-a oferit lui Hammurabi un cod de legi pentru toți cetățenii Imperiului Babilonian. Regele a ordonat să fie sculptat momentul în care zeul i-a încredințat legile și să fie specificat episodul în prologul codului: „Zeii Anu și Bel m-au strigat pe nume pe mine, Ammurapi, destoinic domnitor, cu frică de Marduk, ca să dau în țară puterea dreptății, ca să nimicesc pe cel rău și viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfățișez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina țara – eu, Ammurapi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogății și averi (…) Când zeul Marduk mi-a încredințat cârma lumii și să aduc țărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul și dreptatea în limba țării, făcându-i pe oameni să se bucure”. Și totul părea să se îndrepte către direcția potrivită pentru Marduk, însă planurile i-au fost date peste cap de sora sa, Iștar, cu care a fost nevoit să se războiască până în zilele noastre.
Părăsiți de zeul lor în Egipt, iacobiții s-au guvernat singuri în Delta Nilului, trăind în pace cu egiptenii din Dinastia a XIII-a aproximativ un secol și jumătate. În secolul al XVII-lea î.e.n., nordul Egiptului (inclusiv Delta Nilului) a fost invadat de hyksoși, semiți din nord-vestul Mesopotamiei. Aceștia și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului, în nord-estul Deltei. În timp au cucerit tot Egiptul Inferior, invazia lor ducând la sfârșitul Dinastiei egiptene a XIII-a și a celei iacobite din Deltă. Hyksoșii și-au înființat propria lor dinastie, a XV-a, începută de Salitis, după cum nota istoricul evreu Flavius Iosephus în Contra Apionen. Colapsul Dinastiei a XIII-a a dus la apariția dinastiilor a XVI-a și a XVII-a, care își aveau capitala la Waset (Thebai pentru greci), formate din vasali ai hyksoșilor. După ce au condus nordul și centrul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. semiții au fost izgoniți de o alianță a prinților egipteni din Waset. Iosephus susținea că Thoumosis (care a fost identificat cu Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a) i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hyksoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se la aceiași invadatori semiți, filosoful, istoricul și romancierul Hecateu din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în douăsprezece triburi și și-au instituit legi și o religie proprie, ei fiind cei pe care îi numim astăzi israeliți. O altă parte dintre hyksoși, condusă de Kadmos, a ajuns în Grecia. Conform mitologiei elene, Kadmos este fondatorul Thebei din Grecia, al cărui nume, fără îndoială, este inspirat din cel al orașului egiptean omonim.
Nu se știu prea multe despre hyksoși, semiții care au cucerit în primul rând zona iacobiților, apoi întreaga parte de nord și centrul Egiptului. Flavius Iosephus considera că numele lor însemna „regii păstori”. Egiptenii îi numeau „heqa khaseșet”, care a fost tradus prin „conducători ai țărilor străine”, ceea ce contrazice interpretarea lui Iosephus. Știm astăzi că
erau un grup cu origini asiatice mixte, predominând cea semită. Zeitatea lor supremă era vest-semiticul Baal Hadad, zeul furtunii echivalat de egipteni cu Sutah (Seth) al lor. Ajunși în Egipt, în primul rând au preluat Delta Nilului din mâinile iacobiților, mai târziu cucerind întregul nord și centrul Egiptului. Timp de un secol au trăit împreună cu iacobiții (însă păstrându-și postura de conducători) apoi, după ce au fost izgoniți de alianța prinților tebani, s-au împărțit în două grupuri; unul s-a întors în Canaan iar altul s-a îndreptat către Grecia. Putem presupune că odată cu hyksoșii au fost izgoniți și iacobiții; aversiunea față de semiți, cauzată de hyksoși, mai mult ca sigur i-a împiedicat pe egipteni să facă vreo diferență între semiții sosiți pe cale pașnică și cei invadatori. Fiind vorba despre două grupuri izgonite în 1550 î.e.n., cel al iacobiților și cel al hyksoșilor, nu ar trebui să ne mirăm că pentru Hecateu din Abdera semiții s-au împărțit în două, o parte îndreptându-se către Grecia și cealaltă către Canaan. Cel mai probabil iacobiții sunt cei întorși în Canaan, pentru a-și lua în stăpânire teritoriul moștenit în urma legământului dintre Yahweh / Marduk și strămoșii lor, iar hyksoșii cei care au migrat în Grecia. Mai ales dacă ținem cont de părerea lui Hecateu, care considera că semiții ajunși în Iudeea erau israeliți, nimeni alții decât iacobiții, urmașii lui Ya’aqob / Yisra’el; la fel ca iacobiții în Vechiul Testament, acești israeliți s-au împărțit în douăsprezece triburi, ceea ce confirmă identitatea grupului. Pentru Flavius Iosephus, iacobiții / israeliții au construit orașul Ierusalim; după Hecateu au ridicat înființat Hierosolyma, un nume alternativ al aceluiași oraș. Care exista de fapt în acea vreme, fiind numit Șalem, ceea ce duce la concluzia că iacobiții au cucerit Șalemul și l-au refăcut întocmai cum a procedat amoritul Hammurabi cu Babilonul, ocazie cu care i-au schimbat și numele în Ierusalim. De ce s-au stabilit tocmai în acel oraș? Poate pentru a îndeplini misiunea primită de strămoșii lor de la zeul Marduk, aceea de a păzi muntele Moriyya, pe care se află Ierusalimul. Merită menționat și că Moriyya inițial se afla în vecinătatea orașului Șalem; Ierusalimul a fost extins încât să cuprindă și muntele sfânt al evreilor.
Ajunși în Egipt, hyksoșii au ocupat Delta Nilului și au preluat conducerea zonei de la iacobiți, ceea ce a dus la sfârșitul Dinastiei a XIV-a. A trecut câtva timp până să se decidă să ocupe și alte zone ale Egiptului; dacă misiunea lor era de a cuceri țara faraonilor, ar fi trecut imediat la acțiune. Ceea ce sugerează că ținta lor inițială erau iacobiții, cucerirea Egiptului Inferior fiind un plan ulterior, născut din oportunism. Dacă erau veniți pentru urmașii lui Ya’aqob / Yisra’el, înseamnă că hyksoșii își cunoșteau ținta. Cine era cu adevărat acest grup de semiți? Conform Vechiului Testament, există trei variante posibile.
Primul ar putea fi cel al ismaeliților. Strămoșul lor, Yișma’el (Ismael în română), era fiul lui Abraam, urmașul regilor akkadieni, și al egiptencei Hagar, fiica faraonului Merikare Khety din Dinastia a X-a. Fiind primul fiu, conform legilor vremii el era moștenitorul de drept. Însă Marduk l-a preferat pe fratele mai mic, Yișaq (Isaac). Mai mult, Yișma’el și mama sa au fost alungați de Abraam, fiind nevoiți să trăiască o vreme în deșert. Pierderea moștenirii și alungarea sa l-au făcut să respingă zeitatea tatălui său, preferându-i pe cei din tabăra rivală. La fel ca restul membrilor caselor regale egiptene, mama sa făcea parte din rasa ariană, cea închinată Celeștilor, și provenea din Henen-nesut (Herakleopolis), oraș aflat sub tutela lui Ninurta. Mai mult ca sigur Hagar a influențat preferințele religioase ale băiatului. De ce să aleagă Yișma’el un zeu care i-a luat moștenirea, al unui tată care l-a alungat, și nu zeitățile mamei sale, care i-a fost mereu alături și a suferit la fel ca el? Mai mult, conform Bibliei, un „înger” i-a salvat de la moarte în deșert și probabil același personaj a încercat să-l convingă pe Abraam să-l ucidă pe Yișaq, ceea ce l-ar fi transformat pe Yișma’el în unic moștenitor. Pentru el, acel „înger” era unul dintre zeii mamei sale, din acest motiv chiar numindu-și unul dintre fii Hadad, după Baal Hadad, numele atribuit de canaaneeni lui Enlil. Nu încape îndoială că urmașii săi s-au închinat acelorași divinități. Știm că zeitatea supremă a hyksoșilor era chiar Baal Hadad, numit de egipteni Sutah, zeul clanului lui Yișma’el. Este firească și presupunerea existenței unei aversiuni a lui Yișma’el față de cel care i-a luat pe nedrept moștenirea, mai mult ca sigur existentă și în rândul urmașilor săi față de cei ai lui Yișaq. Așadar, ismaeliții ar putea fi hyksoșii, cei care au luat puterea din mâna iacobiților în Delta Nilului ca răzbunare. În Biblie, Yișma’el a avut doisprezece fii și o fiică (la fel ca Ya’aqob), care „s-au întins de la Hawilah până la Șur, care este în fața Egiptului, pe drumul ce duce spre Asiria; și s-au sălășluit ei înaintea tuturor fraților lor” (Facerea 25:18). Mai multe inscripții regale asiriene, babiloniene și arabe din secolele XVI – IX î.e.n. menționează un rege al arabilor și al ismaeliților. O astfel de inscripție regală asiriană enumeră triburile „Nabat, Kedar, Abdeel, Dumah, Massa și Teman”, care poartă numele a șase dintre fiii lui Yișma’el. Însă tradițiile islamică, preislamică și iudaică susțin că urmașii lui Yișma’el sunt arabii, prin urmare ismaeliții nu pot fi nici hyksoșii care s-au stabilit în Canaan, nici cei plecați în Grecia.
Facerea biblică mai menționează un grup de posibili rivali ai iacobiților, Yișma’el și Yișaq nefiind singurii fii ai lui Abraam: „Avraham însă și-a mai luat o femeie cu numele Qetura. Ea i-a născut pe Zimran, Jokșan, Madan, Midian, Ișbak și pe Șuah. Lui Jokșan i s-au născut Șeba, Teman și Dedan. Iar fiii lui Dedan au fost: Raguil, Nabdeel, Așșurim, Letușim și Leummim. Iar fiii lui Midian au fost: Efa, Efer, Hanokh, Abida și Eldaa. Aceștia toți au fost fiii Qeturei” (25:1-4). Abraam a procedat și cu aceștia la fel ca în cazul primului său fiu – i-a izgonit, pentru a nu avea Yișaq rivali: „Avraham a dat toate averile sale fiului său Yișaq. Iar fiilor țiitoarelor sale, Avraham le-a făcut daruri și, încă fiind el în viață, i-a trimis departe de la Yișaq, fiul său, spre răsărit, în pământul răsăritului” (25:5-6). Nu știm ce s-a întâmplat cu urmașii acestor fii ai lui Abraam, dar putem bănui că și în cazul lor exista o aversiune față de Yișaq, pe care au transmis-o și descendenților lor, ceea ce îi transformă în posibili hyksoși.
A treia variantă o reprezintă seminția lui Esaw, numit și Edom („Roșu”), fiul lui Yișaq, care a avut un destin asemănător celui al lui Yișma’el. Și el era primul fiu, căruia fratele său mai mic i-a luat moștenirea. Povestea lui însă diferă, Biblia susținând că era favoritul tatălui său. Într-o zi, fiindu-i foame, i-a cedat fratelui său, Ya’aqob, dreptul de prim-născut pentru o porție de linte. Talmudul susține că această întâmplare a avut loc imediat după moartea lui Abraam, adică pe când băieții erau în vârstă de 15 ani. Se pare că lui Esaw nu îi păsa prea mult de promisiunea lui Marduk, de descendența din familia regală akkadiană sau de moștenirea unui ținut mai mult deșertic. Când Yișaq a îmbătrânit iar vederea i-a slăbit considerabil, Ya’aqob l-a păcălit pentru a primi binecuvântarea rezervată fratelui său. Pierzându-și și dreptul de prim-născut, și binecuvântarea tatălui, Esaw a început să-și urască fratele și s-a hotărât să rezolve singur problema: „Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Ya’aqob, fratele meu!” (27:41). Pentru a scăpa cu viață, Ya’aqob a fugit în Harran, la fratele mamei sale, Laban. S-a întors după mulți ani și s-a împăcat cu Esaw, care l-a iertat. După un timp, Esaw și-a luat familia și a plecat pe muntele Seir, teritoriul horiților, locuind împreună cu aceștia până când, la un moment dat, horiții au ajuns sub controlul descendenților lui Esaw / Edom, numiți edomiți.
Ar putea fi edomiții hyksoșii care au atacat Egiptul? Cercetătorii au stabilit că hyksoșii erau un grup asiatic, cu origini mixte, predominant semite, printre care se găseau și elemente hurriene. În Vechiul Testament, urmașii lui Esaw nu erau akkadieni pur-sânge, ci un amestec. La 40 de ani Esaw s-a însurat cu două hitite: Yehudit, fiica lui Beeri Hititul și Basemat, fiica lui Elon Hititul (Facerea 26:34). Mai târziu s-a căsătorit și cu Mahalath, una dintre fiicele lui Yișma’el (28:9). Capitolul 36 al Facerii devine confuz, schimbând numele femeilor; aici soțiile lui sunt Adah, fiica lui Elon Hititul, Oholibama, nepoata lui Zibeon Hititul și Basemat, fiica lui Yișma’el. Contează prea puțin numele lor, important fiind faptul că edomiții nu aveau doar sânge akkadian, ci și hitit, egiptean și horit. Horiții biblici, cu care s-au amestecat edomiții, ar putea fi hurrienii. Talmudul spune că, din cauza furiei pricinuite de moartea lui Abraam, Esaw a comis cinci păcate: a ucis un om, a violat o tânără logodită, a renunțat la dreptul de prim-născut, a negat învierea morților și pe Yahweh. Iar asta ar explica motivul pentru care zeul suprem al hyksoșilor era Baal Hadad / Enlil, rivalul lui Marduk. Flavius Iosephus a interpretat numele hyksoșilor ca însemnând „regii păstori”; în Facerea, când Ya’aqob îi dăruiește câteva turme, Esaw se laudă că are destule: „Am și eu multe, frate; ține-ți pe ale tale pentru tine!” (33:9). Deși cei doi frați s-au împăcat în povestea biblică, urmașii lor au reluat conflictul, edomiții fiind unii dintre cei mai mari dușmani ai israeliților. În Cartea Jubileelor, Esaw a fost convins de fiii lui să angajeze mercenari și să-l atace pe Ya’aqob, pentru a-i lua averea. Nu pare imposibil ca edomiții să fi reușit să strângă o armată precum cea a hyksoșilor; în Facerea biblică, Esaw a plecat în întâmpinarea fratelui său cu patru sute de oameni (32:6). Iar asta se întâmpla înainte de a-i supune pe horiți și de a angaja mercenari. Tot urmași ai lui Esaw erau și beduinii Șasu din cronicile egiptene, un popor din nordul Edomului care obișnuia să organizeze raiduri în peninsula Sinai. Caracterul lor războinic reiese și din profeția făcută de Yișaq lui Esaw: „Cu sabia ta vei trăi și vei fi supus fratelui tău; va veni însă vremea când te vei ridica și vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău” (27:40). Poate că atacul hyksoșilor reprezintă acea vreme în care edomiții s-au ridicat pentru a sfărâma jugul tradițional al iacobiților. Sau poate că motivul lor era răzbunarea, dacă este adevărată povestea din Talmudul babilonian, care susține că Esaw a fost ucis de Hușim, unul dintre nepoții lui Ya’aqob, deoarece strămoșul edomiților a încercat să împiedice înmormântarea părintelui iacobiților în peștera din Machpelah alături de Abraam, Sarra, Yișaq și Ribqa.
Nu putem ști dacă hyksoșii erau într-adevăr urmașii lui Esaw. Nu ar fi exclus ca edomiții și horiții să se fi aliat cu ismaeliții (alianță pecetluită prin căsătoria lui Esaw cu fiica lui Yișma’el), cu hitiții (se căsătorise și cu două hitite) și poate chiar cu urmașii celorlalți fii izgoniți ai lui Abraam, astfel ajungându-se la enormul grup al hyksoșilor. Indiferent dacă am reușit sau nu să identificăm corect identitatea lor, cert este că există o serie de curiozități. Una este asemănarea dintre numele unuia dintre regii hyksoși, Qareh, și cel al unuia dintre fiii lui Esaw, Qorah. O alta este legată de numele fondatorul Dinastiei a XV-a, conducătorul
hyksoșilor care au invadat Egiptul. Numele lui era Salitis după Flavius Iosephus, iar istoricul Sextus Iulius Africanus îl numea Saites. Niciuna dintre aceste variante nu reprezintă adevăratul său nume, ținând cont că Salitis provine din „Șallit”, un titlu primit de iacobitul Yosep în Egipt (care înseamnă „Deținătorul puterii”), iar Saites indică o conexiune cu orașul Sais din vestul Deltei Nilului, numit Saw sau Zaw de egipteni și Sa el-Hagar în prezent. O legătură cu același oraș pare a avea și unul dintre fiii lui Abraam, numit Șuah de Vechiul Testament și Sous de Flavius Iosephus. Interesant este numele actual al orașului, care îl conține pe cel al lui Hagar, mama biblicului Yișma’el; cum hieroglifa „sa” însemna „protecție” iar „el” este cuvântul vest-semitic pentru „zeu”, numele orașului s-ar putea referi la protecția oferită mamei lui Yișma’el de zeul ei. Istoricul Herodot scria că în Sais, oraș patronat de zeița Neit, se afla mormântul lui Asar (Osiris). Diodor din Sicilia nota că Sais a fost construit de zeița Athena înainte de potopul care a distrus orașul Atena și insula Atlantis. În Timaios și Kritias, filosoful Platon povestea că în Sais a aflat înțeleptul Solon povestea Atlantidei, insula ai cărei locuitori au atacat Egiptul și Grecia, distrusă în cele din urmă de o catastrofă. Să fi fost oare hyksoșii atlanții care au atacat Egiptul și mai apoi triburile tracice din Grecia? Povestea distrugerii se potrivește, ținând cont că majoritatea cercetătorilor pun scufundarea Atlantidei pe seama erupției vulcanului Santorini din jurul anului 1550 î.e.n., exact în perioada migrației hyksoșilor din Egipt. Este posibil ca tracii să fi părăsit Grecia pentru a se muta în nord din cauza vulcanului, iar hyksoșii să fi ocupat tărâmul Eladei pe care l-au găsit liber.
Hecateu din Abdera spunea că o parte dintre hyksoși s-a stabilit în Grecia, devenind poporul elen sau grec, cealaltă parte, plecată în Iudeea, devenind poporul israelit. Iar această afirmație sugerează că grecii și israeliții sunt în esență același popor. Trebuie să recunoaștem că grecii au trăsături faciale semite evidente. Nasul cârn și mare, alături de culoarea ceva mai închisă a pielii, sunt trăsături fizice comune atât ale semiților din Orientul Mijlociu, cât și ale grecilor. Să nu uităm de spiritul comerciant mult dezvoltat, specific atât evreilor, cât și grecilor. O dovadă a originii lor semite se întâlnește până și în numele pe care și-l atribuie, acela de „eleni”. Grecii se consideră urmașii direcți ai lui Ellin, fiul lui Deukalion și Pyrra, supraviețuitorii Potopului. Acest nume conține particula nord-vest semitică „el”, care înseamnă „zeu”, fiind probabil un derivat al lui Elyon, zeul suprem în panteonul canaaneenilor. Chiar și Biblia susține că spartanii (greci din cetatea Sparta) și iudeii fac parte din același popor: „Aflatu-s-a în scrieri vechi despre spartani şi iudei că sunt fraţi şi că sunt din neamul lui Avraham” (Cartea întâi a Macabeilor 12:21). Poate cea mai clară dovadă a originii comune a celor două popoare o reprezintă alfabetul. Cel ebraic și cel grec sunt aproape identice, așa cum se poate observa din tabelul de mai jos:
| Alfabetul ebraic | Alfabetul grec |
| Aleph | Alpha |
| Beth | Beta |
| Gimel | Gamma |
| Daleth | Delta |
| He | Epsilon |
| Vau | Vau |
| Zayin | Dzeta |
| Heth | Eta |
| Teth | Theta |
| Yod | Iota |
| Khaph | Kappa |
| Lamed | Lambda |
| Mem | Mi |
| Nun | Ni |
| Samekh | Xi |
| Ayin | Omicron |
| Pe | Pi |
| Sade | Psi |
| Koph | Khi |
| Resh | Rho |
| Shin | Sigma |
| Tav | Tau |
Ajunși în Europa, hyksoșii deveniți greci și-au adus cu ei propria limbă, tradițiile și religia, însă au dorit să-și creeze o identitate proprie, încercând să se rupă de originea lor semită. Au modificat denumirile literelor din alfabetul lor, păstrând totuși esența. Ba chiar au adăugat încă două litere, „ypsilon” și „omega”, fiind probabil influențați de tracii pe care i-au întâlnit în Europa. Prin oameni ca poetul Hesiod și-au creat o religie nouă, pornind de la cea a strămoșilor lor asiatici. Nu au putut inventa una de la zero, așa că au transformat-o pe cea veche, motiv pentru care găsim aceleași divinități în Grecia, Canaan și Sumer. De exemplu, zeul elen al cerului, Ouranos (Uranus pentru romani), are un nume de origine sumeriană, „uran” (fără terminația „os”, specifică limbii elene) însemnând ori „An din Ur”, ori „Sufletul ceresc”. Numele personificării Pământului, Geea, Ge sau Gaia, provine din sumerianul „gi” care, de asemenea, înseamnă „pământ”. Helios este un derivat al canaaneanului Eli, căruia i s-au adăugat litera „h” la început și terminația „os”, specifică limbii elene, Apollon provine din Aplu al hurienilor, Kronos din semiticul „qrn”, Hades din nord-vest semiticul Hadad iar Adonis din Adonai, unul dintre epitetele zeului evreilor. Așadar, până și religia olimpiană dovedește rădăcinile semite ale poporului grec, în conformitate cu relatarea lui Hecateu.
Primul care a încercat să elibereze Egiptul de hyksoși a fost tebanul Seqenenre Ta’a din Dinastia a XVII-a, care a fost ucis în luptă. Fiul său, Wadjkheperre Kamose, a atacat capitala hyksoșilor, Avaris, însă nici el nu a avut șanse de reușită. Fratele său mai mic, Nebpehtire Ahmose, care i-a urmat la tron, a reușit în cele din urmă să cucerească Avarisul și să-i gonească din Egipt pe semiții conduși de Nakhtyre Hotepibre Khamudi. Hyksoșii s-au împrăștiat, cel mai probabil nu doar în Grecia și în Canaan ci în mai multe direcții, ținând cont că istoria îi consemnează în continuare pe ismaeliți, pe edomiți și pe restul popoarelor urmașe ale lui Abraam. Kadmos, cel care a condus o parte dintre hyksoși în Grecia după părerea lui Hecateu din Abdera, acolo unde a fondat orașul Thebai, pare să-și fi luat numele după cel al lui Kamose, unul dintre prinții din Waset (Thebai) care au luptat împotriva hyksoșilor. Ceea ce înseamnă că grecii i-au atribuit liderului emigranților numele ușor modificat al unuia dintre faraonii tebani care au încercat să-i izgonească. Este posibil ca acest Kadmos să fi fost în realitate Khamudi, ultimul rege al hyksoșilor, care a dispărut din istorie după numai un an de domnie. O parte dintre hyksoși s-au refugiat în orașul Șaruhen din deșertul Negeb (aflat în sudul Israelului de astăzi), unde au fost asediați timp de trei ani de faraonul Nebpehtire Ahmose. Însă este posibil, așa cum am mai spus, ca aceștia să nu fi fost hyksoși, ci iacobiții plecați în Canaan pentru a prelua teritoriul promis de Marduk patriarhilor Abraam, Yișaq și Ya’aqob. Ceea ce dă de înțeles și Vechiul Testament, care susține în Cartea lui Yehoșu’a 19:6 că Șaruhen a fost ocupat de tribul lui Șim’on, unul dintre fiii lui Ya’aqob. Se pare că iacobiții nu au intrat în Canaan pașnic; se estimează că zidurile Ierihonului au căzut în jurul anului 1549 î.e.n., adică la un an după gonirea hyksoșilor și iacobiților din Egipt. Cum iacobiții erau cei sosiți atunci în zonă, rezultă că ei erau cuceritorii cetății, ceea ce înseamnă că sunt șanse ca ei să fi atacat și alte localități. Redactorii Bibliei au atribuit exodul din Egipt și cucerirea Ierihonului israeliților lui Moise din jurul anului 1300 î.e.n. Însă descoperirile arheologice arată că adevăratul exod israelit a fost cel din jurul anului 1550 î.e.n., al iacobiților izgoniți din Egipt odată cu hyksoșii. Se pare că nu toți au fost mulțumiți de teritoriul moștenit, o mică parte dintre ei întorcându-se în Egipt după un timp, fiind scoși de acolo de Moise, cunoscut în istorie ca faraonul rebel Akhenaton.
Până la el să recapitulăm principalele evenimente din timpul amurgului zeilor, de la încoronarea pe tronul orașului Kiș a cârciumăriței Kug-Bau până la moartea lui Yosep în Egipt:
2465 î.e.n. – În Kiș este încoronată de Marduk cârciumărița Kug-Bau.
2402 î.e.n. – Se naște în Nippur Serug, bunicul lui Terah.
2365 î.e.n. – Moare regina Kug-Bau în Kiș. Tronul Sumerului îi revine fiului ei, Puzur-Suen.
2340 î.e.n. – Moare în Kiș regele Puzur-Suen. Pe tron urcă fiul său, Ur-Zababa.
2334 î.e.n. – Lugal-zage-si din Umma îl omoară pe Ur-Zababa din Kiș și îi ia tronul, apoi este ucis în Uruk de Șarru-kinu, care se încoronează ca rege al Sumerului înainte de a înființa Imperiul Akkadian.
2325 î.e.n. – Moare în Nippur Peleg, stră-străbunicul lui Terah.
2294 î.e.n. – Moare în Nippur Eber, stră-stră-străbunicul lui Terah.
2279 î.e.n. – Moare Șarru-kinu în Agade, capitala imperiului său.
2278 î.e.n. – Pe tronul Imperiului Akkadian urcă Rimuș, fiul lui Șarru-kinu.
2272 î.e.n. – Se naște în Nippur Nahor, tatăl lui Terah și bunicul lui Abraam.
2270 î.e.n. – Rimuș, fiul lui Șarru-kinu, este asasinat în Agade de câțiva membri ai curții sale regale.
2269 î.e.n. – Tronul Akkadului îi revine lui Maniștuștu, fratele lui Rimuș și fiul lui Șarru-kinu.
2260 î.e.n. – Maniștuștu reconstruiește în Ninive templul distrus al lui Iștar.
2255 î.e.n. – Moare în Agade Maniștuștu, fiul lui Șarru-kinu.
2254 î.e.n. – Este înscăunat pe tronul Imperiului Akkadian fiul lui Maniștuștu, Naram-Sin.
2218 î.e.n. – Moare Naram-Sin, nepotul lui Șarru-kinu. Conducătorul Imperiului Akkadian devine fiul său, Șar-Kali-Șarri.
2195 î.e.n. – Moare în Nippur Re’u, străbunicul lui Terah.
2193 î.e.n. – Moare Șar-Kali-Șarri, fiul lui Naram-Sin și strănepotul lui Șarru-kinu. În Nippur se naște Terah, fiul lui Nahor și Iyoska. Începe invazia gutienilor în Mesopotamia. Imperiul Akkadian este condus simultan de patru regi: Igigi, Imi, Nanum și Ilulu.
2190 î.e.n. – Dudu îi învinge pe cei patru regi și ocupă tronul Akkadului.
2169 î.e.n. – Moare regele Dudu.
2168 î.e.n. – Tronul îi revine fiului lui Dudu, Șu-turul, ultimul conducător al Imperiului Akkadian.
2153 î.e.n. – Moare Șu-turul. Imperiul Akkadian este distrus de gutieni.
2123 î.e.n. – Se naște în Nippur Abram, fiul lui Terah și Amsalai.
2119 î.e.n. – Guvernatorul orașului Uruk, Utu-hengal, se înscăunează ca rege al Sumerului după ce îl învinge pe Tirigan, regele gutienilor.
2113 î.e.n. – Se naște în Nippur Sarai, fiica lui Haran, viitoarea soție a lui Abram.
2112 î.e.n. – Moare regele Utu-hengal. Tronul Sumerului îi revine ginerelui său, Ur-Nammu, guvernatorul orașului Ur. Terah și familia sa se mută din Nippur în Ur.
2094 î.e.n. – Moare regele Ur-Nammu. Pe tronul Sumerului urcă Șulgi, fiul său. Terah și familia sa se mută din Ur în Harran.
2072 î.e.n. – Moare în Nippur Serug, bunicul lui Terah. Regele Șulgi se autoproclamă zeu.
2068 î.e.n. – Moare în Nippur Nahor, tatăl lui Terah și bunicul lui Abraam.
2066 î.e.n. – Regele sumerian Șulgi își dă fiica de soție și orașul Larsa ca zestre viceregelui Elamului, primind în schimb o legiune de trupe elamite.
2053 î.e.n. – Regele Șulgi supune provinciile apusene ale Orientului Mijlociu cu ajutorul legiunii sale elamite.
2051 î.e.n. – Enlil îl ucide pe Enki. Anu hotărăște ca Enlil să părăsească planeta iar tronul Pământului să-i revină lui Marduk, fiul lui Enki.
2048 î.e.n. – Moare regele Șulgi, fiul lui Ur-Nammu. Tronul Sumerului îi revine fiului său, Amar-Sin. La ordinul lui Marduk, Abraam, Sarra și Lot pleacă din Harran în Canaan.
2047 î.e.n. – Abraam, Sarra și Lot ajung în Herakleopolis, la curtea faraonului Merikare Khety, regele Egiptului Inferior.
2042 î.e.n. – Abraam, Sarra și Lot pleacă din Egipt în Canaan, din cauza conflictului dintre faraonii Merikare Khety și Nebhepetre Mentuhotep.
2039 î.e.n. – Regii mesopotamieni Amar-Sin, Kudur-Lagamar, Eri-Aku și Tud-ghula înving în Valea Sidimului alianța regilor iordanieni. Abraam îi învinge la Dan și își eliberează nepotul capturat de mesopotamieni. Pe drumul spre casă moare Amar-Sin, fiul lui Șulgi. Fratele său, Șu-Sin, preia tronul Sumerului.
2037 î.e.n. – Se naște Yișma’el, fiul lui Abraam și Hagar, fiica faraonului Merikare Khety.
2030 î.e.n. – Moare regele Șu-Sin, fiul lui Șulgi. Fiul său, Ibbi-Sin, devine ultimul rege al Sumerului.
2024 î.e.n. – Zeul Ninurta folosește șapte bombe nucleare pentru a distruge orașe loiale lui Marduk, printre care Sodoma și Gomorrah. Abraam și Sarra pleacă în Gerar, la curtea regelui filistean Abimelek.
2023 î.e.n. – Se naște Yișaq, fiul lui Abraam și Sarra.
2004 î.e.n. – Moare Ibbi-Sin, ultimul rege al Sumerului. Enlil părăsește Pământul după ce distruge Sumerul printr-o furtună nemaivăzută.
1988 î.e.n. – Moare în Harran Terah, tatăl lui Abraam.
1986 î.e.n. – Ninurta îi cere lui Abraam să-l sacrifice pe Yișaq, însă Marduk intervine la timp. Moare Sarra, soția lui Abraam și mama lui Yișaq.
1983 î.e.n. – Yișaq se căsătorește cu Ribqa, fiica vărului său, Betu’el.
1963 î.e.n. – Se nasc gemenii Esaw și Ya’aqob, fiii lui Yișaq și Ribqa.
1948 î.e.n. – Moare Abraam. Esaw îi cedează lui Ya’aqob dreptul de prim-născut.
1923 î.e.n. – Esaw se căsătorește cu două hitite.
1900 î.e.n. – Moare Yișma’el, fiul lui Abraam și Hagar.
1894 î.e.n. – Sumu-Abum formează în sudul Mesopotamiei un mic regat amorit care includea și Babilonul, înființând astfel Prima Dinastie Amorită babiloniană.
1881 î.e.n. – Moare Sumu-Abum iar pe tronul regatului amorit urcă Sumu-la-El.
1878 î.e.n. – Moare la Itjtawy faraonul Khaikheperre Senusret din Dinastia a XII-a iar tronul Egiptului îi revine fiului său, Khakaure Senusret.
1872 î.e.n. – Se naște Yosep, fiul lui Ya’aqob și Rahel. Ya’aqob se hotărăște să se întoarcă în Canaan cu familia sa.
1860 î.e.n. – Nimaatre Amenemhat, fiul lui Khakaure Senusret, devine coregent al Egiptului alături de tatăl său.
1855 î.e.n. – Yosep este vândut de frații săi și dus în Egipt.
1845 î.e.n. – Moare Sumu-la-El iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Sabium.
1843 î.e.n. – Moare Yișaq, fiul lui Abraam și Sarra.
1842 î.e.n. – Yosep devine vizirul Egiptului. În țară încep șapte ani de bunăstare.
1839 î.e.n. – Moare Khakaure Senusret în Itjtawy iar tronul Egiptului îi rămâne fiului său, Nimaatre Amenemhat.
1835 î.e.n. – În Egipt și în Canaan încep șapte ani de foamete.
1833 î.e.n. – Ya’aqob și familia sa se mută în Egipt.
1831 î.e.n. – Moare Sabium iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Apil-Sin.
1816 î.e.n. – Moare Ya’aqob, fiul lui Yișaq și Ribqa.
1815 î.e.n. – Maakherure Amenemhat, fiul lui Nimaatre Amenemhat, devine coregent al Egiptului alături de tatăl său.
1814 î.e.n. – Moare Nimaatre Amenemhat în Itjtawy iar tronul Egiptului îi rămâne fiului său, Maakherure Amenemhat.
1813 î.e.n. – Moare Apil-Sin iar pe tronul regatului amorit din Mesopotamia urcă fiul său, Sin-Muballit.
1806 î.e.n. – Moare în Itjtawy Maakherure Amenemhat iar tronul Egiptului îi revine surorii sale, Sobek-kare Sobekneferu.
1805 î.e.n. – Pe tronul Avarisului din Delta Nilului urcă Sekhaenre Yakbim, unul dintre urmașii lui Ya’aqob, fondatorul Dinastiei a XIV-a.
1802 î.e.n. – Moare regina Sobek-kare Sobekneferu în Itjtawy. Pe tronul Egiptului urcă Sekhemre Khutawy Amenemhat Sobekhotep, fondatorul Dinastiei a XIII-a, care mută capitala la Inbu-Hedj (Memphis).
1794 î.e.n. – Sin-Muballit abdică iar tronul regatului amorit din Mesopotamia îi revine fiului său, Ammurapi, care înființează Imperiul Babilonian și transformă Babilonul în capitală, la ordinul zeului Marduk.
1780 î.e.n. – Moare Sekhaenre Yakbim iar pe tronul din Avaris urcă Nubwoserre Ya’ammu.
1770 î.e.n. – Moare Nubwoserre Ya’ammu iar pe tronul din Avaris urcă Khawoserre Qareh.
1762 î.e.n. – Moare vizirul Yosep, fiul lui Ya’aqob și Rahel.
Lasă un răspuns