SS 6. Moise

În 1939, părintele evreu al psihanalizei, Sigmund Schlomo Freud, a publicat cartea Der Mann Moses und die monotheistische Religion („Omul Moise și religia monoteistă”), în care a demonstrat că există mari asemănări între religia faraonului egiptean Akhenaten și învățăturile atribuite lui Moise (Moșeh în ebraică). De exemplu, el scria că unul dintre crezurile evreilor, „Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod” („Ascultă, Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”), poate fi tradus „Ascultă, Israel, Aton Zeul nostru este singurul zeu”, deoarece litera ebraică „d” este o transliterare a literei egiptene „t”. În plus, Freud a arătat că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, așa cum se crezuse până atunci, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil” sau „moștenitor”, dar și că nașterea lui Moise din Biblie este o reproducere a altor mituri antice despre nașterea unor mari eroi ai istoriei, cum ar fi Șarru-kinu (Sargon cel Mare), fondatorul Imperiului Akkadian. Pentru a se ascunde originea egipteană a lui Moise, mitul nașterii sale a fost modificat, redactorii Bibliei făcându-l să se nască din părinți săraci și să ajungă mai apoi într-o familie nobilă. Freud a sugerat că unul dintre înalții oficiali, care se numea probabil Tutmes, era adept al religiei zeului Aten (numit Aton de greci). După moartea faraonului, Tutmes a scos din Egipt tribul evreilor care trăiau în ținutul Goșen din estul deltei Nilului, cărora le-a transmis principiile religiei faraonului Akhenaten. „Moise, care ieșise din școala lui Akhenaton, nu s-a folosit de alte metode decât suveranul: a poruncit și a impus poporului credința sa (…) Moise a avut același destin ca Akhenaton, cel care îi așteaptă pe toți despoții luminați (…) Ne devine dintr-o dată limpede că Moise a fost un egiptean, probabil de rang înalt, din care legenda a făcut un evreu”, mai nota Freud.

Deși în anii care au urmat mulți oameni de știință au făcut eforturi considerabile pentru a distruge orice legătură dintre Moise și Akhenaten, jurnalistul egiptean Ahmed Osman a publicat în 1990 cartea Moses, Pharaoh of Egypt: The Mystery of Akhenaten Resolved („Moise, faraonul Egiptului: Misterul lui Akhenaten rezolvat”), în care a demonstrat că profetul evreilor și faraonul rebel au fost una și aceeași persoană. Arheologul și egiptologul canadian Donald Bruce Redford i-a confirmat ipoteza, susținând că figura lui Moise este modelată pe memoria istorică a lui Akhenaten. Într-o carte publicată în 1945, filosoful evreu austriac Martin Buber considera textele biblice despre Moise niște povestiri legendare, care își au totuși rădăcinile într-o personalitate concretă, fără a specifica despre ce personalitate este vorba. Deși dovezile aduse de Osman sunt solide, majoritatea cercetătorilor preferă să-i discrediteze în continuare teoria fără a-și da seama că, identificându-l pe Moise cu Akhenaten, ar oferi Bibliei o acoperire istorică. Să vedem dacă Freud, Osman și Redford au avut dreptate.

Cea mai detaliată sursă de informații privitoare la viața lui Moise este Torah sau Vechiul Testament, dar întâlnim amănunte suplimentare în Talmud, cealaltă carte sfântă a evreilor, și în Coran. Însă nu doar în cărțile religioase găsim indicii despre exodul israelit. Manethon, un preot egiptean care a trăit prin secolul al III-lea î.e.n., în timpul ultimei dinastii de faraoni, a scris o istorie a țării sale, Aegyptiaca, compilând povestiri pe care le-a găsit în biblioteca tempului lui Ra din Iunu (Heliopolis). Din păcate nu avem acces la opera originală, supraviețuind doar fragmente citate de alți autori (cum ar fi istoricul evreu Flavius Iosephus, cronografii creștini Sextus Iulius Africanus și Eusebius), pasaje izolate din operele lui Plutarh și ale altor autori greci și latini sau scrierile compilatorului Georgios Synkellos, fost patriarh al Constantinopolului. Conform lui Manethon, citat de Iosephus, strămoșii evreilor erau hyksoșii, care au ocupat Egiptul mai bine de un secol. Goniți din Egipt de faraonul Nebpehtire Ahmose, hyksoșii au ocupat Canaanul și au construit Ierusalimul. Mai târziu, un alt faraon, Amenophis III (Nebmaatre Amenhotep Hekawaset, tatăl lui Akhenaten), a curățat Egiptul de leproși și alte persoane necurate, trimițându-i să lucreze în carierele de piatră de la est de Nil. După câțiva ani faraonul le-a dat orașul Avaris, fosta capitală a hyksoșilor, unde exilații l-au ales conducător pe unul dintre preoții de la Heliopolis, numit Osarseph. Acesta le-a cerut celor care îl urmau să nu se închine zeilor egipteni, le-a ordonat să repare zidurile Avarisului și să se pregătească de un război cu Amenophis III. A trimis emisari la hyksoșii din Ierusalim, pentru a se uni într-o expediție comună împotriva Egiptului, iar aceștia au venit într-un grup care număra 200.000 de oameni. Amenințat de această invazie, Amenophis III a fugit în Etiopia, unde a stat treisprezece ani în exil. Între timp, hyksoșii și egiptenii necurați au dat foc orașelor și satelor, au profanat templele, au mutilat imaginile zeilor și au folosit sanctuarele ca bucătării, în care prăjeau animalele venerate de egipteni. Aflând despre acest lucru, Amenophis III s-a întors din Etiopia în fruntea unei mari armate, iar fiul său, Ramses, în fruntea alteia. Cei doi i-au învins pe hyksoși și pe aliații lor egipteni, ucigându-i pe mulți și fugărindu-i pe ceilalți până la frontiera cu Siria.

Deși Manethon susținea că liderul egiptenilor necurați era Osarseph, alți autori au folosit numele profetului biblic. Egipteanul Apion din primul secol, care a predat retorica la Roma, scria că Moise s-a născut la Heliopolis; el a ridicat case de rugăciune în aer liber iar în locul obeliscurilor a construit stâlpi în vârful cărora se aflau figuri umane. Alți autori din Alexandria, precum Khaeremos și Lysimakhos, erau tot în favoarea lui Moise ca lider al egiptenilor necurați. Synkellos, conform lui Africanus, afirma că Exodul a avut loc în timpul domniei lui Amosis I (Nebpehtire Ahmose), primul rege al Dinastiei a XVIII-a. După spusele lui Eusebius, Synkellos susținea că ieșirea evreilor din Egipt a avut loc în timpul domniei faraonului Akhenkherres (Akhenaten). Versiunea armeană a operei lui Eusebius identifică în mod similar domnia lui Akhenkherres ca fiind perioada în care Moise a devenit conducătorul evreilor. În De Vita Mosis, filosoful evreu Philon din Alexandria scria despre Moise că „prin grația divină a fost în același timp rege, legiuitor, mare preot și prooroc și în fiecare dintre aceste funcții a fost pe primul loc”, funcții care i se potrivesc lui Akhenaten.

O metodă neconvențională de a afla detalii despre Moise este percepția extrasenzorială. Între 1948 și 1949, profesorul doctor Milan Ryzl a efectuat la Praga o serie de experimente. El a hipnotizat câțiva subiecți pe care i-a trimis în anumite perioade din trecut, rezultatele experimentelor sale fiind publicate în cartea Miracolele biblice: încercări de interpretare parapsihologică. Într-un experiment din 9 februarie 1949, Milena, o fată de 17 ani, s-a întors în timp sub hipnoză, pe vremea lui Moise. Ea l-a descris pe liderul evreilor ca având înălțimea de aproximativ 1,65 m, părul de culoare închisă, nasul destul de mare și o figură prelungită, fără barbă. O descriere diferită de cea a istoricului evreu Artapanos din Alexandria, care îl considera „mare, roșcat, cu plete albe și multă demnitate”, sau de cea a tradiției arabe, unde este negru. Milena mai spunea că profetul nu arăta ca un iudeu deși avea câteva trăsături iudaice. Era îmbrăcat aproape ca romanii, așa cum sunt înfățișați în picturi; avea ceva legat în jurul corpului și ceva peste umeri, ca o haină. Fratele lui Moise, Aaron, era puțin mai scund. Și el avea fața prelungită și trăsături doar ușor iudaice, barba și părul lui fiind de culoare roșie. Milena mai spunea că Moise și Aaron au învățat arta hipnozei de la un vrăjitor; înainte să moară, respectivul l-a învățat hipnoza pe Aaron care, la rândul său, i-a transmis-o lui Moise. Referitor la minunile „divine” din povestea veterotestamentară, cei doi frați l-au hipnotizat pe faraon și i-au sugerat să vadă Nilul prefăcut în sânge. Vacile egiptenilor nu au murit din cauza vreunui zeu, ci pentru că pășteau pe câmpii infestate cu căpușe. Egiptenii s-au îmbolnăvit pentru că au băut apă murdară. Nu a căzut foc și grindină peste Egipt, ci doar a avut loc o furtună puternică. Nu a domnit întunericul timp de trei zile, ci doar a fost cerul foarte înnorat. Invazia de lăcuste nu a fost provocată de zeul evreilor, fiind doar un eveniment obișnuit în Egiptul antic; Aaron știa că se va întâmpla acest lucru și l-a anunțat pe Moise, care a pus „minunea” pe seama lui Yahweh. Dumnezeul biblic nu a omorât toți primii-născuți ai egiptenilor ci au murit vreo sută de copii egipteni, otrăviți probabil de evrei. În deșert, Moise nu a aruncat o bucată de lemn în apă amară, făcând-o dulce, deoarece aceea era apă normală, proaspătă. Deasupra cortului în care se afla Chivotul Legământului se afla într-adevăr o coloană de nori, dar aceasta nu a vorbit cu Moise niciodată. De fapt, coloana apărea numai când Aaron dormea. Nu au apărut șerpi de foc care să-i muște pe unii, ci oamenii s-au zgâriat în niște spini. Nu au murit 24.000 de evrei, pedepsiți de Yahweh, ci vreo două – trei sute, din cauza unei boli infecțioase. La râul Iordan, apa nu a stat pe loc pentru a putea trece israeliții; aceștia au trecut printr-un vad, unde apa era mică. Nu au murit în deșert 14.700 de oameni iar Moise a decedat subit, probabil în somn. Într-un alt experiment, care a avut loc pe 22 ianuarie 1949, Milena spunea, tot sub hipnoză, că Moise avea vreo 40 de ani iar Aaron în jur de 50 când au apărut în fața faraonului. La prima înfățișare Moise era hipnotizat de Aaron, dar la a doua amândoi erau treji. Într-o altă vizită, Moise nu a avut un toiag mare în mână, ci o nuia elastică. Nuiaua sa nu s-a transformat în șarpe, ci Aaron l-a hipnotizat pe faraon și i-a sugerat să vadă acest lucru. Moise nu a despărțit apele în două; evreii au trecut prin Marea Roșie în timpul refluxului, iar egiptenii au încercat să treacă în timpul fluxului. Moise nu a lovit cu toiagul în piatră, făcând să țâșnească apă din acel loc ci, pur și simplu, a găsit apă sub niște pietre pe care le-a dat la o parte cu toiagul. Când pământul s-a deschis și a înghițit 250 de oameni, în realitate au căzut într-o capcană pentru animale. Numărul evreilor din deșert nu era cel specificat de Biblie, ci mult mai mic: cam vreo 20.000 de oameni. Mana pe care le-o trimitea Yahweh zilnic era sucul unei plante tropicale care crește în apropierea deșertului. Această plantă are aproximativ 75 de centimetri, frunze foarte rezistente, crește în nisip și seamănă cu cactusul, dar nu are atâția țepi.

După ce Milena și alte fete au întrerupt colaborarea cu profesorul Ryzl din motive personale, el fost nevoit să caute un alt subiect. Și a găsit-o pe Sonya, de doar 16 ani. În experimentul nr. 24 din data de 12 octombrie 1949, Sonya a fost și ea trimisă în trecut, tot sub hipnoză, pentru a verifica dacă într-adevăr Moise a fost lăsat într-un coșuleț pe Nil de mama sa și găsit de fiica faraonului. În transă fata a declarat că nu vede nimic de acest gen și că „probabil e doar o legendă”.

Pentru a nu cădea în latura naivității, trebuie să recunoaștem că nu ne putem baza pe acuratețea acestor experimente. În primul rând nu putem fi siguri că au avut loc și că nu sunt doar rodul unei fantezii bogate. În al doilea, dacă presupunem că au avut loc așa cum au fost prezentate, nu putem fi siguri dacă persoanele hipnotizate au văzut într-adevăr ceea ce declarau sau dacă toate acele imagini au fost influențate de propriile lor păreri, în mod conștient ori inconștient. Deoarece se observă de multe ori subiectivismul hipnotizaților („copiii egiptenilor au fost omorâți probabil de evrei”, „Moise a murit probabil în somn”, „probabil e doar o legendă”), putem merge pe varianta influenței. În al treilea rând, nu putem ști dacă subiecții hipnotizați au fost influențați de hipnotizator. Și nu în ultimul rând, nu știm cu exactitate cum funcționează percepția extrasenzorială. Prin urmare, nu putem avea încredere în acuratețea ei. Dar când mai multe persoane văd sub hipnoză aceleași lucruri și nu există niciun fel de influențe externe ori interne, este posibil să se apropie de adevăr. Așadar, chiar dacă privim cu scepticism rezultatele experimentelor parapsihologului Milan Ryzl, anumite aspecte merită luate în considerare.

Sunt Moise, Osarseph și Akhenaten aceeași persoană? Manethon spunea că Osarseph și-a schimbat numele în Moyses spre sfârșitul vieții; Akhenaten a fost numit Mose spre sfârșitul vieții. Amândoi le-au interzis adepților lor să se închine zeilor egipteni, instaurând o credință monoteistă. Osarseph a fost preot în Iunu (Heliopolis); la fel și Akhenaten. În Talmud, Moise oficia ca Mare Preot; Akhenaten era Marele Preot al lui Aten. Tot în Talmud, Moise era considerat regele israeliților în timpul șederii în Sinai; Akhenaten a fost regele Egiptului și, deși a fost obligat să abdice, adepții lui l-au considerat adevăratul rege chiar și atunci când se aflau în exil. Moise și Akhenaten au fost în pericol să-și piardă viețile la naștere. În Talmud, când Moise era mic, a luat coroana faraonului și și-a așezat-o pe cap; Akhenaten a ajuns coregent alături de tatăl său în copilărie. Biblia spune că Moise avea 40 de ani când a fugit din Egipt; Akhenaten avea aproape 40  de ani când a fost obligat să abdice și să părăsească Egiptul. În Biblie, Moise a condus Exodul la vârsta de 80 de ani; Akhenaten și-a luat adepții și rudele israelite din Egipt la 83 de ani. Numele soției etiopiene a lui Moise, Adoniya (Aton-ia în egipteană), indică o legătură cu Aten / Aton, zeul lui Akhenaten. Unul dintre epitetele zeului lui Moise, Adonai („Domnul meu”), provine din egipteanul Aton-ai („Aton al meu”). Moise era nedespărțit de cârja sa de păstor, care s-a transformat în șarpe de două ori în mitul biblic; cârja de păstor și sceptrul cu cap de șarpe erau însemnele regilor egipteni. Moise a fost păstor după ce a fugit din Egipt; Akhenaten s-a reprezentat în sculpturi ca zeul-păstor Asar (Osiris). De altfel, toți faraonii se considerau păstori, epitet care semnifica rolul de conducător al turmei de supuși. Și Moise, și Akhenaten, au murit în deșertul Sinai. Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea egipteană a morților, pe care Akhenaten o știa cu siguranță din perioada în care a fost preot la Iunu. Moise a avut trei soții: o necunoscută din Kuș (Nubia / Sudan), regina etiopiană Adonith și madianita Sippora. Akhenaten a avut cel puțin trei soții: Nefertiti (Marea Regină), Kiya (o prințesă mitanniană) și o a treia rămasă necunoscută (sora lui Akhenaten și mama lui Tutankhamun). În Talmud, Moise a fost nevoit să părăsească tronul Etiopiei și să fugă din țară; Akhenaten a fost nevoit să părăsească tronul Egiptului și să fugă din țară.

Dacă Moise și Akhenaten sunt unul și același, de ce Manethon îl numea Osarseph? Acest nume este compus din Asar (numit Osiris de greci) și Ioseph (varianta elenă a ebraicului Yosep). Akhenaten s-a reprezentat ca Asar în templul lui Aten din Karnak și chiar a copiat anumite părți din viața zeului, așa că înțelegem prima parte a numelui. Pentru cea de-a doua, trebuie să știm că era nepotul lui Yuya, un nobil cu origini necunoscute. Mormântul lui Yuya și al soției sale, Tjuyu, a fost găsit în 1905, fiind așezat între cele ale faraonilor

Usermaatre Meriamun Ramesisu Heqaiunu (Ramses III) și Menmaatre Setepenptah Ramesses Khaemwaset Meryamun Netjerheqaiunu (Ramses XI). Spre deosebire de soția sa, care avea o înfățișare egipteană convențională, Yuya avea trăsături semite, după cum nota Arthur Weigall în cartea The Life and Times of Akhnaten („Viața și vremurile lui Akhenaten”), publicată în 1910: „Era o persoană cu prezență impunătoare, al cărui caracter puternic era vizibil pe fața lui. Putem să ni-l imaginăm ca un bărbat înalt, cu părul cărunt zburlit; un nas mare acvilin, ca acela al unui sirian; buze puternice, pline; și un maxilar hotărât, ușor pronunțat. Are fața unui ecleziast și ceva din gura sa amintește de Papa Leon al XIII-lea. Privind aceste trăsături atât de bine conservate, simțim că în el putem să descoperim inițiatorul marii mișcări religioase, pe care fiica și nepotul lui au înfăptuit-o”. Fiica lui Yuya și Tjuyu a fost Tiye, mama lui Akhenaten și Marea Soție Regală a lui Nebmaatre Amenhotep Hekawaset (Amenhotep III); pe 9 februarie 1949, hipnotizată de profesorul doctor Milan Ryzl, Milena susținea că Moise și fratele său, Aaron, aveau trăsături ușor iudaice, fără îndoială moștenite de la bunicul lor, Yuya. Vechiul Testament îl consideră pe Moise israelit iar Coranul spune că Allah a ridicat regi din rândul israeliților, care ar putea fi cei patru urmași ai lui Yuya ajunși faraoni: Akhenaten, Smenkhkare, Tutankhamun și Ay. Dacă semitul Yuya era într-adevăr israelit, înseamnă că era un urmaș al lui Ya’aqob / Yisra’el. Iacobiții / israeliții, împărțiți în douăsprezece triburi fondate de fiii lui Ya’aqob, au fost izgoniți din Egipt odată cu hyksoșii în 1550 î.e.n. și s-au refugiat în Canaan, tărâmul pe care l-a promis Yahweh / Marduk patriarhilor Abraam, Yișaq și Ya’aqob. Prezența unor iacobiți în Egipt la mai puțin de două secole după izgonirea lor ridică unele semne de întrebare. De ce s-ar fi întors într-o țară în care semiții asiatici nu erau doriți, din cauza hyksoșilor care au condus jumătate din Egipt timp de un secol? Singurii care ar fi îndrăznit să facă asta ar fi fost cel mai probabil urmașii lui Yosep, care cu câteva veacuri în urmă a ocupat poziția de vizir al Egiptului. Yosep a fost iubit și respectat de egipteni, datorită soluțiilor sale de a evita foametea; prin urmare, bazându-se pe acel respect, urmașii săi puteau spera la bunăvoința egiptenilor. Pe vremea lui Yosep, iacobiții duceau o viață excelentă, ei înființându-și chiar propria dinastie regală în Delta Nilului; în Canaan erau doar niște emigranți, nevoiți să se mulțumească cu un trai mizer într-un teritoriu sărăcăcios. Prin urmare, dorința lor de a se întoarce în Egipt era firească. Conform Vechiului Testament, fiii lui Yosep, Eprayim și Menașșe (Efraim și Manase în română), au înființat două dintre cele douăsprezece triburi iacobite; israeliții din Egipt ar putea fi ori membrii unuia dintre aceste triburi, ori ai ambelor, ori doar o mică parte dintre ei. Dacă s-ar fi întors în Egipt, cel mai probabil urmașii lui Yosep ar fi avut parte de unele beneficii (poziții importante și chiar titluri nobiliare), spre deosebire de restul asiaticilor; israelitul Yuya era un profet al lui Min și „Administrator al vitelor” zeului, devenit ulterior socrul și sfetnicul principal al faraonului Amenhotep III, purtând titlurile „Locotenentul regelui”, „Stăpânul cailor” și „Tatăl zeului”. S-a căsătorit cu Tjuyu, o descendentă a reginei Ahmose-Nefertari (soția lui Ahmose I, fondatorul Dinastiei a XVIII-a), o femeie extrem de influentă, cu multe funcții în diversele culte religioase ale Egiptului. Doar un urmaș al respectatului Yosep ar fi putut ajunge într-o asemenea poziție și în familia regală, ținând cont de aversiunea egiptenilor pentru semiții asiatici. Mai mulți cercetători biblici au ajuns la concluzia că urmașii lui Yosep sunt singurii israeliți care s-au întors în Egipt, restul triburilor iacobite rămânând în Canaan. Jurnalistul egiptean Ahmed Osman a mers și mai departe, echivalându-l pe Yuya cu biblicul Yosep. Ceea ce nu poate fi adevărat, ținând cont de diferența de câteva secole bune între ei. Vechiul Testament confirmă indirect această ipoteză, considerându-l pe Yehoșu’a (Ioșua Navi în română, conducătorul israeliților după moartea lui Moise) membru al tribului efraimiților, adică urmaș al lui Eprayim, fiul lui Yosep. Și devine tot mai certă posibilitatea ca Yuya să fi fost un urmaș al aceluiași Yosep. La fel și nepotul său, Akhenaten / Moise, ceea ce ar explica numele Osarseph, atribuit de preotul Manethon, care s-ar putea traduce prin „Iosefitul Osiris”.

Dacă Akhenaten este într-adevăr cel care i-a scos pe israeliții iosefiți din Egipt, cine și de ce l-a numit Moise? Biblia susține că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus acest nume deoarece „din apă l-am scos”. Însă el ar fi trebuit să poarte în acest caz numele Moșui („Cel care a fost scos”), nu Moșeh, după cum îl numește Vechiul Testament. În plus, dacă a fost adoptat de o egipteancă și a fost crescut ca prinț egiptean, este firesc să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că erau mici șansele ca o prințesă egipteană să știe ebraica. Într-o perioadă în care copiii israeliților erau uciși din ordinul faraonului, să pui unui copil un nume israelit ar fi echivalent cu a-i desena o țintă mare pe el; dacă prințesa voia să-i salveze viața, în niciun caz nu i-ar fi dat un nume israelit. Dar, așa cum a observat și Sigmund Freud, numele Moșeh / Moise nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean „mos”, care înseamnă „copil”. În egipteana veche, cuvântul „copil” era scris prin două consoane, „m” și „s”. Dacă îndepărtăm din „Moșeh” cele două vocale, rămân consoanele „m” și „ș”. Cum litera ebraică „ș” este echivalenta literei egiptene „s”, cele două cuvinte sunt identice. Însă egipteanul „mos” nu are doar sensul de „copil”, ci și de „moștenitor legal”, sens care se observă în numele unor faraoni precum Ahmose („Moștenitorul lui Yah”), Ramesses („Moștenitorul lui Ra”), Djehutymose („Moștenitorul lui Djehuty”) sau Amenmesses („Moștenitorul lui Amen”). Toate aceste nume ale faraonilor dau de înțeles că ei erau fiii și moștenitorii de drept ai zeilor, domnia lor fiind legitimă. Când faraonul Horemheb a interzis menționarea numelui lui Akhenaten, adepții regelui cenzurat l-au numit Mos sau Mose, pentru a sugera că el era moștenitorul de drept al tronului. Ținând cont de formele numelor regale, cel mai probabil a doua variantă este cea corectă. Mai târziu, editorii biblici au tradus „ms” (Mose) prin „mș” (Moșeh), inventând o explicație a numelui egiptean pentru a ascunde rădăcina egipteană a profetului lor.

Pentru a afla cine era Moise cu adevărat, trebuie să aflăm perioada în care a trăit. Mai jos avem un tabel cu faraonii Dinastiei a XVIII-a și primii patru din a XIX-a:

În capitolul Veghetorii am văzut că 1378 este numărul total al „maeștrilor” piramidei masonice, 1378 î.e.n. fiind și anul în care s-a născut Akhenaten, cel mai mare profet al evreilor, care l-au numit Moșeh. Astfel aflăm că atunci când a urcat pe tronul Egiptului, pe care l-a împărțit timp de doisprezece ani cu tatăl său, Akhenaten / Moise avea doar 12 ani. Se spune că și tatăl său a devenit rege la aceeași vârstă. Coincidență sau nu, 12 este unul dintre cele mai importante numere în simbolistica iudaică.

Majoritatea cercetătorilor Bibliei consideră că Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II) a fost faraonul care i-a asuprit pe evrei, iar Baenre Merynetjeru Merneptah Hotephermaat cel în timpul căruia a avut loc Exodul. Această concluzie se datorează unei metode de calcul eronate. Ei sunt de părere că Yosep a venit în Egipt odată cu hyksoșii, păstorii asiatici care au invadat nordul și centrul Egiptului în secolul al XVII-lea î.e.n., pe care le-au condus mai bine de un veac, până când au fost izgoniți de Nebpehtire Ahmose, întemeietorul Dinastiei a XVIII-a. Metoda de calcul a fost următoarea: conform Bibliei, doi ani a fost întemnițat Yosep în Egipt, după șapte ani roditori a început foametea, după doi ani de foamete a venit în Egipt familia lui Yosep iar israeliții au plecat după 430 de ani; în total 441 de ani. Din datele egiptene, hyksoșii au petrecut 108 ani în Egipt, Dinastia a XVIII-a a durat 240 de ani, iar din Dinastia a XIX-a Ramses I a domnit doi ani, Seti I paisprezece ani, Ramses II șaizeci și șapte de ani și Merneptah zece; în total, tot 441 de ani. Ceea ce ar însemna că Exodul a avut loc la începutul domniei lui Merneptah. Însă după acest calcul ar însemna că Yosep a ajuns în Egipt ca sclav în timpul stăpânirii hyksoșilor, iar noi am văzut deja că sosirea lui în Egipt a avut loc în 1855 î.e.n., cu două secole înainte. În plus, calculele acestor cercetători sunt eronate; Dinastia a XVIII-a a durat 256 de ani, nu 240, iar primii patru faraoni ai Dinastiei a XIX-a au domnit timp de 89 de ani, nu 91. Chiar dacă egiptologii nu au ajuns la un consens, variantele vehiculate fiind diferite, diferența de paisprezece ani este totuși destul de mare pentru a fi ignorată.

Aceste presupuneri eronate au fost spulberate în 1896, când egiptologul britanic William Matthew Flinders Petrie a descoperit o stelă uriașă de granit în templul funerar al lui Merneptah. Stela, care îi aparținuse inițial lui Amenhotep III, avea inscripționat pe o parte un text comandat de el, iar pe cealaltă ceea ce oamenii de știință au crezut că este relatarea a două campanii militare ale lui Merneptah. Deoarece pe stelă se află și o referire la o campanie militară împotriva Israelului, ceea ce se potrivește cu relatarea biblică despre urmărirea israeliților de către egipteni, stela a devenit cunoscută ca Stela Israel. Ea datează din anul al cincilea de domnie al lui Merneptah (1212 î.e.n.) și vorbește despre israeliți ca fiind un popor care se stabilise deja în Canaan. Ceea ce înseamnă că israeliții părăsiseră Egiptul până la acea dată, petrecuseră patruzeci de ani în pustiu și stătuseră în Canaan suficient timp încât să devină o putere amenințătoare. După ce elogiază victoria faraonului împotriva libienilor, stela menționează în ultimele douăsprezece rânduri că „pustiire este pentru Tehenu (Libia – n.a.), Hatti (ținutul hitiților din Asia Mică, care cuprindea și nordul Siriei – n.a.) este liniștit, Canaanul (partea de vest și de sud a Palestinei – n.a.) este prădat cu toate relele, Ascalon (port canaanean în nordul zonei Gaza – n.a.) este învins, Gezer (oraș canaanean la vest de Ierusalim – n.a.) este prins, Yanoam (oraș din Palestina de nord – n.a.) este făcut una cu ceea ce nu există, Israel (semnul folosit aici indică un popor, nu un teritoriu – n.a.) este împrăștiat, sămânța sa nu mai este, Hurru (ținutul hurienilor de lângă Marea Moartă – n.a.) a devenit o văduvă a Egiptului! Toate ținuturile împreună sunt pacificate…”. Dacă inițial s-a crezut că aceste rânduri relatează victoriile lui Merneptah, nu există nicio dovadă că regele ar fi luptat împotriva altcuiva în afară de libieni. Dacă la vârsta înaintată de 60 de ani faraonul ar fi învins hitiții (cu care Ramses II, tatăl său, a încheiat un tratat de pace), hurienii și celelalte popoare menționate pe stelă, este greu de crezut că nu s-ar fi lăudat cu aceste victorii și în alte documente. În schimb, tot ce avem este o listă cu nume în epilogul Stelei Israel. Merneptah nu pretindea că a supus acele popoare, ci doar că a adus pacea Egiptului după victoria împotriva libienilor, secțiunea finală a stelei indicând starea lucrurilor pe care a moștenit-o de la bunicul său, Seti I, și de la tatăl său, Ramses II. În acest caz, cine i-a înfrânt pe israeliți?

Menpehtyre Ramesses (Ramses I) era bătrân când a urcat pe tron și nu a supraviețuit celui de-al doilea an de domnie. Manethon, citat de Flavius Iosephus, i-a atribuit o domnie de un an și patru luni. A fost succedat de fiul său, Menmaatre Seti Merenptah (Seti I), și mai apoi de fiul acestuia, Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II), în timpul cărora găsim detalii despre campanii care se potrivesc atât cu Stela Israel, cât și cu povestea biblică a Exodului. În primul său an de domnie, Seti I a primit vestea că neamul Șasu plănuia să se revolte, conducătorii acestor triburi reunindu-se în Khor (termenul egiptean general pentru Canaan și Siria). Numele „Șasu” era folosit de egipteni pentru a desemna triburile de beduini din Sinai, popoare nomade care vorbeau o limbă vest-semitică, diferite de cele din Canaan, pe care le numeau „Aamu”. Mai târziu, în primele secole ale erei noastre, cuvântul „șasu” a devenit cuvântul copt „șos”, care înseamnă „păstor”. La scurt timp după încoronarea sa, Seti I a pornit spre nord, cucerind orașul Pi-Kanan din Gaza, apoi a dus campanii împotriva canaaneenilor, libienilor și hitiților din nordul Siriei. Mai târziu, faraonul a dus alte două războaie împotriva libienilor. Fiul său, Ramses II, a trecut prin Canaan până la regatul Amurru din Siria de Nord. A cucerit orașul Kadeș al hitiților, a restabilit ordinea în Galileea, a recâștigat Damascul și a atacat orașul ammurit Dapur, aflat la nord de Kadeș. În al douăzeci și unulea an al său de domnie, Ramses II a încheiat un tratat de pace și alianță cu hitiții. De asemenea, a lansat câteva campanii împotriva neamului Șasu, consemnate la Djanet (Tanis), oraș la sud de Lacul Menzalah. Profesorul Kenneth Anderson Kitchen de la Universitatea din Liverpool a ajuns la concluzia că ținutul neamului Șasu era zona Edomului și Moabului din Biblie. Așadar, în primul an de domnie al lui Seti I, neamul Șasu ieșea din Sinai amenințând Canaanul, Edomul și Moabul. Peste două decenii, în timpul lui Ramses II, Șasu părăsiseră Sinaiul și se aflau în Edom și Moab. Dacă facem o comparație între apariția bruscă a neamului Șasu, mișcarea lor teritorială și Exodul israeliților din Vechiul Testament, observăm că și unii, și alții, au urmat aceeași rută. De unde rezultă că Israel și Șasu sunt nume ale aceluiași popor. Când Moise și tribul său format din egipteni și israeliți s-au unit în Sinai cu madianiții, ei au fost numiți Șasu de scribii egipteni. Mai târziu, când s-au stabilit în Canaan iar identitatea israelită s-a conturat, scribul Stelei Israel a putut să-i recunoască drept cine erau într-adevăr. Acesta este motivul pentru care numele Israel nu apare în scrierile egiptene până în 1212 î.e.n., iar numele Șasu nu este scris pe Stela Israel, deși se știe că predecesorii lui Merneptah au dus lupte împotriva acestui trib semit de beduini. Prin urmare, putem considera fără greșeală că Exodul din Biblie a avut loc în anul 1293 î.e.n., faraonul pierzându-și viața în timp ce îi urmărea pe israeliți în Sinai, în acord cu relatarea Vechiului Testament. Dacă Ramses I este faraonul Exodului, înseamnă că Horemheb este cel care i-a asuprit pe israeliți, rezultând că Moise și Akhenaten au trăit în aceeași perioadă, așa cum susțineau cronicarii antici Eusebius și Synkellos. Dacă am considera că erau două personaje diferite, ne-am lovi de câteva coincidențe: amândoi aveau credințe asemănătoare, amândoi au construit temple îndreptate spre est, amândoi aveau sânge evreiesc, amândoi au plecat în Sinai și amândoi au scos israeliții din Egipt. Asemănările dintre cei doi fiind mult prea mari, după cum a observat și Sigmund Freud, înseamnă că jurnalistul Ahmed Osman a presupus în mod corect că Moise și Akhenaten sunt unul și același.

Relatările contradictorii din Biblie îngreunează sarcina cercetătorilor de a afla anul în care israeliții au ajuns în Egipt, mai ales din cauză că ni se dau trei intervale de timp diferite. Vechiul Testament spune că israeliții au stat în Egipt 430 de ani, 400 de ani sau patru generații. Prima variantă este cea acceptată de majoritatea, deși este de departe cea mai departe de adevăr. Cum s-a ajuns la acest număr? Cele patru generații despre care amintește Biblia sunt: Lewi (fratele lui Yosep), K’hath (fiul lui Lewi), Amram (fiul lui K’hath) și Moșeh / Moise (fiul lui Amram). Lewi a intrat în Egipt la 57 de ani și, conform Talmudului, a mai trăit 80. Kobath a trăit 133 de ani iar Amram 137. Mose i-a condus pe israeliți afară din Egipt la vârsta de 80 de ani. Toate aceste vârste, adunate (80+133+137+80) dau un total de 430 de ani. Însă acest calcul este în mod evident eronat. Pentru a se ajunge la numărul 430 ar însemna ca fiecare generație să se fi născut la moartea precedentei, ceea ce este aberant. Varianta reală nu poate fi decât a treia. Israeliții întorși în Egipt au stat acolo timp de patru generații, adică: Yuya, Ay (fiul său), Akhenaten (fiul reginei Tiye, sora lui Ay) și Tutankhamun (fiul lui Akhenaten).

După ce am stabilit perioada în care a trăit Moise, putem încerca să aflăm amănunte despre viața lui. Cartea biblică Ieșirea sau Exodul începe cu o scurtă relatare despre descinderea israeliților din Canaan. Vizirul Yosep a reușit să obțină de la faraon permisiunea ca tribul său să se mute în Egipt. Celor șaptezeci de israeliți li s-a dat ținutul Goșen, în aceeași zonă a Deltei Nilului unde s-au stabilit mai târziu hyksoșii. Biblia spune că israeliții s-au înmulțit foarte mult iar faraonul acelor timpuri i-a asuprit, obligându-i să construiască orașele Pithom și Ramses. Când israeliții au continuat să se înmulțească, faraonul a ordonat să fie uciși toți copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască. În acea vreme s-a născut Moise, într-o familie din tribul lui Lewi. Numele tatălui nu este dat în acest punct al povestirii ci mult mai târziu, când aflăm că se numește Amram. Soția lui, Yokebed, și-a ascuns fiul timp de trei luni. Neputând să-l mai țină ascuns pentru mult timp, l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coș de papirus uns cu smoală și lut. Fiica faraonului a găsit coșul când a venit să se scalde și, văzând copilul, s-a hotărât să îl păstreze. Sora mai mare a lui Moise, Miryam, care văzuse de la depărtare ce se întâmplase, s-a oferit să îi aducă o doică din rândurile israeliților. A adus-o chiar pe mama ei, care a fost de acord să-l alăpteze pe Moise în schimbul unei sume de bani. Când băiatul a crescut, a fost adus înapoi la fiica faraonului, care l-a adoptat.

Talmudul oferă o motivație diferită hotărârii faraonului de a ucide nou-născuții israeliților; Moise era cel care trebuia ucis deoarece reprezenta o amenințare pentru tronul Egiptului. Faraonul a avut un vis în care un bătrân a așezat pe un taler al unei balanțe uriașe toți prinții și înțelepții Egiptului, iar pe celălalt taler un miel, care s-a dovedit a fi mai greu. Sfetnicul Bil’am i-a explicat faraonului ce însemna acel vis: „un fiu se va naște printre fiii lui Yisra’el, care va distruge Egiptul”. Re’u’el Medianitul, socrul lui Moise în Vechiul Testament, este descris aici ca fiind unul dintre consilierii faraonului. El l-a sfătuit să nu îi asuprească pe israeliți, ci să-i lase să plece în Canaan. Însă regele a preferat să asculte sfatul lui Bil’am și a poruncit ca toți băieții care li se nasc israeliților să fie aruncați în râu, iar Re’u’el să fie exilat. În acord cu relatarea biblică, Talmudul spune că Amram s-a căsătorit cu Yokebed, care i-a născut o fiică, Miryam, urmată de un fiu, Aaron. Miryam, considerată profetă în Vechiul Testament, a prezis că din părinții ei se va naște un al doilea fiu, care îi va scăpa pe israeliți de asupritorii egipteni. Fiica faraonului, care l-a adoptat pe Moise, este numită aici Bityah („Fiica lui Yah”).

Biblia spune că Moise a fost abandonat de mama sa israelită între trestiile de pe malul Nilului, într-un coș de papirus uns cu smoală și lut, unde a fost găsit de fiica faraonului, care l-a adoptat. Istoricul german Eduard Meyer presupunea că mitul original era altul: faraonul l-a lăsat pe Moise pe Nil, de unde a fost salvat de evrei, povestea fiind inversată deoarece egiptenii nu aveau motive să-l preslăvească pe profetul evreilor printr-o astfel de legendă, iar evreii nu voiau ca eroul lor să fie un străin. În autobiografia sa, regele akkadian Șarru-kinu (Sargon cel Mare) susține că mama sa era Mare Preoteasă în orașul Azupiranu, iar tatăl lui un necunoscut. După ce l-a născut pe Șarru-kinu în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon a devenit amantul zeiței Iștar, care i-a acordat tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident plagiatul, așa cum sublinia și Freud, care considera ambele variante doar niște mituri, expunerea în lădiță fiind o reprezentare simbolică a nașterii (lădița este pântecele matern iar apa, lichidul amniotic). Israeliții au aflat povestea nașterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon, iar când s-au întors în Ierusalim și au început să-și scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Este totuși posibil ca ambele variante, a lui Sargon și a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Haru (Horus), adevăratul moștenitor al tronului Egiptului, zeița Aset (Isis) l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de uzurpatorul Sutah (Seth), unchiul lui Haru și fratele lui Aset, care îl omorâse pe Asar (Osiris) și îi luase tronul. Dacă ar fi aflat că Asar avea un moștenitor, uzurpatorul ar fi încercat fără îndoială să își elimine concurența. Așadar, zeița și-a crescut fiul pe ascuns, până când el a ajuns destul de mare pentru a-și cere drepturile. Pe Aset a ajutat-o să crească copilul sora ei, Nebthet (Nephtys), soția faraonului Sutah, invers față de povestea biblică în care soția faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise. Această legendă, indiferent de versiune, este aberantă. O mamă care ar fi dorit să-și salveze copilul de la moarte nu l-ar fi abandonat pe malul Nilului, unde mișunau crocodili, hipopotami, șerpi și alte animale care i-ar fi pus viața în pericol. Din același motiv, fiica / soția faraonului nu s-ar fi scăldat în fluviu decât dacă ar fi avut tendințe suicidale. Ceea ce este foarte puțin probabil. Chiar mitologia egipteană ne spune că micul Haru, în timp ce se ascundea de unchiul său, a fost înțepat de un scorpion, scăpând cu viață doar datorită zeului Djehuty (Thoth), care a ajuns la timp pentru a rosti o formulă magică salvatoare. Așadar, dacă un zeu își putea pierde viața pe malul Nilului, cum ar putea un om să fie în siguranță acolo? Mai ales unul abia născut?

Dacă totuși Talmudul și istoricul Eduard Meyer au dreptate, înseamnă că Amenhotep III chiar a vrut să-și omoare fiul, aruncându-l în Nil. Însă cine l-a salvat? Vechiul Testament și Talmudul susțin că fiica faraonului este cea care l-a găsit și l-a adoptat pe Moise, însă în Coran salvatoarea băiatului este soția faraonului. Care variantă este adevărată? Cel mai probabil adevărul este la mijloc: cea care l-a găsit pe băiat era atât fiica faraonului, cât și soția lui. Talmudul o numește Bityah („Fiica lui Yah” în ebraică). Fiica cea mare a lui Amenhotep III și a reginei Tiye era Sitamun („Fiica lui Amun” în egipteană) care, după moartea mamei ei, a devenit Marea Soție Regală a faraonului. Numele Bityah și Sitamun sunt asemănătoare, ambele desemnând fiica unei divinități. Sitamun era și fiica faraonului dar și soția lui, ceea ce a fost menționat și în titlurile ei: „Fiica regelui”, „Fiica regelui care o iubește”, „Fiica cea mare a regelui”, „Marea fiică a regelui care o iubește”, „Soția regelui” și „Marea soție a regelui”. Astfel putem presupune că Amenhotep III și-a aruncat fiul nou-născut în Nil, băiatul fiind salvat de sora lui, Sitamun, fiica și viitoarea soție a faraonului. Iar povestea a fost înflorită de redactorii biblici cu elemente din mitul lui Horus și al lui Sargon.

Dincolo de legende, Amenhotep III s-a însurat probabil cu sora lui moștenitoare pentru a primi tronul. Mai apoi s-a căsătorit și cu Tiye, fiica nobilului Yuya, numind-o pe ea Marea Regină a Egiptului, spre nemulțumirea preoților tebani. Nefiind pur egipteancă din cauza sângelui ei israelit, Tiye nu putea fi moștenitoarea de drept a tronului și nici mireasa zeului Amun, așa cum erau considerate toate reginele Egiptului antic. Prin urmare, nici copiii ei nu puteau moșteni regatul. Dorind să-și păstreze tronul, fiind presat de preoții lui Amun, Amenhotep III a decis să scape de fiii pe care i-i năștea Tiye. Astfel, primul lor fiu, Djhutmose, a dispărut în condiții inexplicabile. Regina nu a vrut să se repete povestea și cu următorul băiat. Așadar, când l-a născut pe cel de-al doilea în al paisprezecelea an de domnie al soțului ei (1378 î.e.n.), Tiye a încercat să-l înduplece pe faraon. L-a numit pe nou-născut Amenhotep Netjer-Heqa-Waset (Amenhotep IV) pentru a arăta că este urmașul lui Amenhotep Hekawaset și adevăratul moștenitor al tronului. Însă preoții lui Amun au fost mai convingători, amintindu-i faraonului că un copil impur pe tron ar fi însemnat nenorociri asupra Egiptului, deoarece ar fi atras mânia zeilor. Talmudul subliniază aceasta prin presiunile sfetnicului Bil’am asupra faraonului. Văzând că viața fiului ei este în continuare în pericol, Tiye l-a trimis la rudele sale israelite din Goșen, în Delta Estică a Nilului. Poate că versiunea istoricului german Eduard Meyer și a Talmudului este măcar parțial adevărată iar faraonul chiar a vrut să-și omoare fiul, aruncându-l în Nil, fiind salvat de prințesa Sitamun. Amenințarea vieții lui Akhenaten în copilărie se poate deduce din epitetul pe care și-l atribuia adeseori, „Cel care a trăit mult”, ceea ce înseamnă că la începutul vieții sale nimeni nu se aștepta să supraviețuiască. În plus, el s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aten din Karnak, sugerând că a învins moartea, asemenea zeului. Cei care au compus primele cărți ale Vechiului Testament au încercat să ascundă originile egiptene ale lui Moise, inventând o poveste în care el era fiul unor israeliți din casa lui Lewi, pentru simplul fapt că cel mai mare profet al evreilor, considerat de cei mai mulți dintre ei adevăratul Mesia (salvatorul sau eliberatorul lor), trebuia să fie israelit pur-sânge. Fiind de părere că Israel este poporul ales de Yahweh, evreii nu puteau accepta ca salvatorul lor să aparțină altei nații, mai ales celei care i-a înrobit. Așadar l-au transformat pe Moise din prinț egiptean într-un israelit crescut ca prinț al Egiptului.

Vechiul Testament nu furnizează informații despre copilăria lui Moise, spunând doar că a fost crescut ca prinț egiptean. Însă din Talmud aflăm că, la un banchet regal, pe când avea vreo trei ani, Moise a fost luat în brațe de faraon, moment în care a apucat coroana regală și și-a așezat-o pe cap. Faraonul a simțit că acel gest avea o semnificație sinistră, Bil’am amintindu-i visul cu balanța. Au fost chemați înțelepții și judecătorii pentru a li se cere sfatul. Re’u’el, care voia să salveze viața copilului, a sugerat să se aducă două farfurii, una cu foc și una cu aur. Dacă Moise ar fi ales aurul, ar fi însemnat că înțelege lucrurile și că a ales să se ridice împotriva faraonului cu bună știință. Dacă însă ar alege focul, ar trebui lăsat în viață. Vasele au fost aduse în fața copilului, care a întins mâna către foc și a luat un cărbune pe care l-a băgat în gură, arzându-și limba și devenind, așa cum spune Biblia, „cu vorbirea greoaie”.

Amenhotep III i-a dăruit reginei sale, Tiye, orașul Tjaru (numit și Zarw) din nord-estul Deltei Nilului. În Biblie, estul Deltei este numit „ținutul Goșen”. Fiind vorba despre un ținut de frontieră dintr-o regiune deșertică inospitalieră, cadoul său nu era decât o mutare politică. Pentru a scăpa de presiunile preoților tebani și a restului egiptenilor care încă nu suportau semiții asiatici din cauza hyksoșilor, faraonul i-a oferit reginei orașul de la graniță pentru a-și muta acolo rudele israelite, venite cu Yuya în Egipt. Cu cât stăteau mai departe de capitală, cu atât erau mai mari șansele de a se liniști protestele nemulțumiților. În cărțile sale, jurnalistul Ahmed Osman a demonstrat că Tjaru era orașul numit anterior Avaris, fosta capitală a hyksoșilor. Conform istoricului Flavius Iosephus, preotul Manethon scria că faraonul le-a dat israeliților orașul Avaris; în Biblie, faraonul a oferit familiei lui Yosep ținutul Goșen. La Tjaru l-a trimis Tiye pe fiul ei, în grija israeliților, pentru a-l ține departe de faraon. Acolo exista primul templu din Egipt al lui Aten, iar prințul Amenhotep IV a avut primul contact cu cultul zeului-soare. El a stat o perioadă și în Iunu (Heliopolis), unde și-a întărit credința în divinitatea solară, devenind preot al ei, lucru confirmat și de Manethon, care îl considera pe Osarseph preot din Heliopolis. Din acest motiv Apion a fost indus în eroare, crezând că Moise s-a născut în acel oraș. După cum remarca Sigmund Freud, în religia lui Aten se observă originea heliopolitană. Tot el nota că în cultul solar de la Iunu se semnalau deja de mai mult timp tendințe în direcția dezvoltării unui zeu universal și a accentuării laturii etice a naturii sale. Venerarea Soarelui a luat avânt în timpul domniei lui Amenhotep III, probabil în semn de ostilitate față de Amun din Waset (Thebai), care devenise prea puternic. Și poate pentru a scădea influența preoților tebani, care se opuneau căsătoriei sale cu Tiye, precum și încoronării copiilor ei. Atunci a fost scos la iveală un nume străvechi al Soarelui, Aten (Aton pentru greci), un derivat al lui Atem sau Atum, mai mult ca sigur din ordinul faraonului; apariția primului templu din Egipt al lui Aten în Tjaru, orașul locuit de israeliții reginei Tiye, întărește această bănuială. Dezvoltarea cultului zeului-soare nu avea ca rol doar diminuarea influenței lui Amun. Prin victoriile militare ale lui Thutmose III, străbunicul lui Amenhotep III, Egiptul devenise un imperiu. La sud fusese adăugată Nubia iar la nord Canaanul, Siria și o parte din Mesopotamia; cum faraonul era unicul stăpân al lumii cunoscute egiptenilor, așa trebuia să fie și zeul lor suprem. Ceea ce explică tendințele de la Iunu în direcția dezvoltării unui zeu universal. Așadar, atât în Tjaru, cât și în Iunu, Amenhotep IV, viitorul Akhenaten, a găsit deja formată mișcarea pe care a dezvoltat-o mai târziu în prima religie monoteistă din istorie.

Când a mai crescut, prințului i s-a permis să meargă în capitala Waset. Pentru a fi numit coregent al tatălui său, Tiye a aranjat ca el să se căsătorească cu sora sa vitregă, prințesa moștenitoare Nefertiti, fiica faraonului și a celei mai mari dintre surorile sale. Deși preoții lui Amun au obiectat în continuare, Amenhotep III l-a numit coregent pe fiul său, considerând că băiatul de 12 ani și-a câștigat dreptul la tron prin căsătoria cu prințesa moștenitoare. Povestea din Talmud, în care Moise și-a pus pe cap coroana faraonului în timpul unui banchet, semnifică doar încoronarea sa de tânăr.

Cine era Nefertiti? Așa cum arată și numele ei, care înseamnă „Cea frumoasă a sosit”, se pare că într-adevăr era foarte frumoasă, lucru pe care Akhenaten l-a subliniat de multe ori în scrierile sale. Originea părinților ei fiind necunoscută, au apărut diverse supoziții. Unii au sugerat că ea era Tadu-Hepa, fiica regelui mitannian Tvesa-ratha (Tușratta), trimisă lui Amenhotep III ca soție spre sfârșitul domniei sale. Însă prințul Amenhotep IV s-a căsătorit cu Nefertiti în al douăzeci și șaselea an de domnie al tatălui său, cu zece ani înainte de sosirea Tadu-Hepei în Egipt. Alții au crezut că era fiica lui Itinetjer Ay, de la o soție care murise, sau că era fiica lui Amenhotep III și a reginei Tiye. Tânărul prinț, respins din cauza originii israelite a mamei sale, nu s-ar fi căsătorit decât cu moștenitoarea, fiica cea mare a faraonului. Dacă Nefertiti ar fi fost fiica reginei Tiye, în niciun caz nu ar fi avut dreptul la tron (conform legilor egiptene, tronul era al celui care se căsătorea cu prima fiică a Marii Regine). În templul lui Aten din Karnak există șaizeci și trei de statui ale lui Nefertiti, treizeci și opt ale soțului ei și unsprezece neidentificate. Statuile cele mai mari sunt ale reginei. În cadrele ornamentale și tăblițele de ofrande, numele ei apare de șaizeci și șapte de ori, al lui Akhenaten de trei ori și doar treisprezece tăblițe conțin ambele nume. Importanța dată lui Nefertiti în primii ani de căsătorie, chiar mai mare decât cea acordată soțului ei, sugerează că ea era prințesa moștenitoare, fiica lui Amenhotep III. Deoarece Horemheb s-a căsătorit mai târziu cu Mutnedjmet, sora lui Nefertiti, pentru a avea dreptul la tron, ajungem la concluzia că mama celor două a fost sora și prima soție a lui Amenhotep III, fiica cea mare a lui Tuthmosis IV. Nefertiti și Amenhotep IV au crescut împreună, doica lor fiind Tey, soția lui Itinetjer Ay (fiul lui Yuya și fratele reginei Tiye). Chiar și în zilele noastre beduinii crescuți de o doică îi spun acesteia „mamă”, la fel cum își numesc și mama adevărată. Acesta poate fi motivul pentru care, în Biblie, doica israelită a lui Moise este considerată mama lui. Cum Itinetjer Ay și Tey au avut un copil, Nakhtmin, este foarte posibil ca acesta să fi fost crescut alături de cei doi prinți, devenind cu ei „frate de țâță”. Prin urmare, dacă în Biblie Amenhotep IV este Moise, Nefertiti nu poate fi decât Miryam iar Nakhtmin, Aaron. Și Coranul dă de înțeles că Moise și Aaron erau frați doar prin relația mamă-doică: „Aaron a spus: «Fiu al mamei mele»!” (Sura 7:150). Aaron apare în Vechiul Testament destul de târziu, când Moise avea aproape 80 de ani și era fugit de mult timp în Sinai. Profetul căuta scuze pentru a nu se întoarce în Egipt, motivând că israeliții nu îl pot înțelege din cauza vorbirii sale greoaie, fiind necesar ca zeul său să-i aducă aminte că are un frate care îl poate ajuta: „Nu ai tu oare pe fratele tău, Aaron levitul? Știu că el poate să vorbească în locul tău” (Ieșirea 4:14). Dacă Moise ar fi avut cu adevărat un frate, sunt mici șansele să fi uitat de existența lui. Dar putem pune această amnezie pe seama vârstei înaintate și a emoțiilor provocate de întâlnirea cu zeul. Subliniem și asemănarea fonetică dintre Aaron și Aton / Aten, zeul lui Akhenaten, care nu pare a fi întâmplătoare.

Ajuns coregent al Egiptului, tânărul Amenhotep Netjer-Heqa-Waset și-a ales numele de tron Neferkheperure-Waenre („Frumoase sunt formele lui Ra, Cel unic al lui Ra”), închinat zeului-soare pe care l-a slujit ca preot în Heliopolis. Timp de doisprezece ani a împărțit tronul cu tatăl său în liniște și pace, chiar dacă preoții tebani i se opuneau vehement. Un graffiti din templul de la Medium, din anul 30 de domnie al lui Amenhotep III (1362 î.e.n.), dovedește respingerea de către preoții lui Amun a deciziei regelui de a-și numi fiul moștenitor al tronului. După moartea tatălui său, rămas singurul conducător al Egiptului, Neferkheperure-Waenre și-a început răzbunarea împotriva preoților care i s-au opus. În cel de-al patrulea său an de domnie ca unic conducător (1350 î.e.n.) a renunțat la numele primit la naștere, Amenhotep Netjer-Heqa-Waset, care îl conținea pe cel al zeului Amen / Amun, și s-a numit Akhenaten („Eficient pentru Aten”). Un an mai târziu l-a ridicat pe Aten la rangul de zeu suprem; tot atunci soția sa, Nefertiti, a adoptat numele Neferneferuaten („Frumusețe a frumuseților lui Aten”). Akhenaten a construit temple pentru Aten în Karnak și Waset, orașe închinate lui Amun. Tânărul faraon chiar a decorat intrarea sudică a templului lui Amun din Waset cu scene care îl reprezentau închinându-se zeului-soare. O stelă de graniță din Amarna arată că Akhenaten a întâmpinat o puternică opoziție și a fost subiectul unor critici. Pentru a preveni o revoltă, mama sa l-a sfătuit să-și construiască o nouă capitală, pe care a numit-o Akhetaten („Orizontul lui Aten”), care poartă în prezent numele Amarna. Contrar părerii generale, numele Amarna nu derivă de la tribul musulman care s-a stabilit în acea zonă mai târziu, ci de la Imrn, numele din al doilea cartuș al zeului lui Akhenaten. Amram este numele dat de Biblie tatălui lui Moise, iar Imran este numele dat de Akhenaten „tatălui” său divin, zeul Aten. Este evident că acest nume a fost atribuit și orașului faraonului rebel într-o formă ușor modificată. După ce capitala Akhetaten a fost construită, faraonul a devenit mult mai strict, declarându-l pe Aten nu doar zeu suprem, ci unicul zeu, interzicându-i pe toți ceilalți. El însuși s-a numit fiu al lui Aten și singurul intermediar dintre oameni și zeu, adoptând funcția de Mare Preot al lui Aten și oficiind slujbe religioase alături de Nefertiti. Din acest motiv Talmudul și Manethon spuneau că Moise oficia ca Mare Preot, iar Apion că a ridicat case de rugăciune în aer liber și a construit stâlpi cu figuri umane în vârf, în locul obeliscurilor. Faraonul a compus chiar și câteva imnuri închinate lui Aten, care au servit mai târziu ca model pentru psalmii lui David din Vechiul Testament. Pentru ca răzbunarea sa împotriva preoțimii tebane să fie completă, Akhenaten a ordonat distrugerea tuturor templelor lui Amun. Noua religie a lui Aten a câștigat mulți adepți în Egipt, spre nemulțumirea clerului amonit, care își pierdea puterea. Dar din cauza armatei pe care regele o avea de partea sa, Akhetaton fiind practic o tabără militară, preoții au evitat confruntarea. Conducătorul armatei era Itinetjer Ay, unchiul lui Akhenaten și soțul lui Tey (doica lui Akhenaten și Nefertiti).

În noua sa capitală regele s-a dedicat vieții de familie, alături de venerarea zeului său. Nefertiti i-a născut șase fiice: Merytaten („Cea care este iubită de Aten”), Meketaten („Protejată de Aten”), Ankhesenpaaten („Trăind pentru Aten”), Neferneferuaten Tașerit („Frumusețea frumuseților lui Aten cea mică”), Neferneferure („Frumusețe a frumuseților lui Ra”) și Setepenre („Aleasă de Ra”). Mândru nevoie mare, Akhenaten a reprezentat pe multe fresce marea și fericita familie regală, ocrotită de zeul Aten.

Dacă Biblia susține că Moise le-a acordat leviților funcții în preoțime, alături de el, descoperirile arheologice demonstrează că Akhenaten a făcut același lucru. Orașul de lângă Amarna se numește Mallawi, care înseamnă „Orașul leviților”. Meryre II, administratorul reginei Nefertiti, ocupa funcțiile de scrib regal, supraveghetor al celor două trezorerii, majordom și supraveghetor al haremului reginei; echivalentul său ebraic este Merari, care apare în Facerea 46:11 ca unul dintre fiii lui Lewi. Panehesy era Marele Slujitor al lui Aten în templul din Akhetaten; echivalentul ebraic al acestui nume este Pinehas, nepotul lui Aaron și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților în Biblie. Un alt israelit care a ocupat o funcție importantă printre oficialii lui Akhenaten a fost vizirul Aperel, al cărui mormânt a fost descoperit în 1989; numele „aper” corespunde cuvântului egiptean pentru „evreu”, care pentru vechii egipteni însemna „nomad”, iar particula „el” este cuvântul vest-semitic pentru „zeu”. Însăși Marea Regină Tiye s-a alăturat soțului ei, Amenhotep III, în donarea unei cutii pentru mobila funerară a lui Aperel, ceea ce sugerează posibilitatea ca el să fi fost o rudă a reginei din partea tatălui ei israelit, Yuya. Astfel, realizăm că israeliții întorși în Egipt odată cu Yuya nu făceau parte din triburile iosefite ale lui Eprayim și Menașșe, ci din cel al leviților. Aceștia chiar erau cei mai îndreptățiți să părăsească „pământul făgăduit” ținând cont că tribul lui Lewi era singurul dintre cele douăsprezece ale israeliților care nu a primit un teritoriu în Canaan, conform Bibliei. În plus, Moise și Aaron erau urmași ai lui Lewi, conform aceleiași cărți, ceea ce ne confirmă ipoteza. Bineînțeles că este posibil ca nu toți israeliții întorși în Egipt să fi făcut parte din tribul leviților, ci printre ei să se fi aflat și membri ai celorlalte triburi. Ceea ce contează prea puțin. Știm sigur doar că printre israeliții din Egipt se aflau cei din tribul lui Lewi, care erau într-un număr destul de mare, din moment ce au primit un oraș numai al lor.

Talmudul spune că, atunci când Moise a fugit din Egipt după ce a omorât un egiptean, în Etiopia avea loc o revoltă împotriva regelui Nikanos. Cât timp a fost plecat să se înăbușe revolta, regele Etiopiei l-a lăsat în locul său pe Bil’am, unul dintre foștii sfetnici ai faraonului, fugit din Egipt. Însă Bil’am a uzurpat tronul, a întărit zidurile capitalei, a construit fortărețe uriașe și a săpat șanțuri între oraș și râul din apropiere. Când regele Nikanos s-a întors acasă și a văzut că nu poate trece de fortificații, a pornit un război de nouă ani împotriva lui Bil’am. De partea regelui a luptat și Moise care fugise din Egipt în Etiopia, nu în Sinai. El a devenit un prieten apropiat al regelui astfel încât, când Nikanos a murit, Moise a fost numit conducător „în al o sută cinci zeci și șaptelea an după ce Yisra’el a coborât în Egipt”. Moise l-a înfrânt pe Bil’am, care însă a reușit să fugă înapoi în Egipt. Etiopienii i-au dat lui Moise tronul țării și ca soție pe văduva fostului lor rege, Adoniya (Aton-ia în egipteană). După patruzeci de ani regina l-a acuzat că în tot acest timp a refuzat să-și împartă patul cu ea și să se închine zeilor etiopieni, solicitând tronul pentru fiul ei și al lui Nikanos, Munahas / Munakaros. Moise a renunțat la putere și a plecat în Midian din Peninsula Arabică. În Sura 28:20, Coranul susține că Moise a fost nevoit să părăsească Etiopia deoarece viața îi era amenințată. Deși la prima vedere se poate crede că Talmudul se referă la statul african cu același nume, Etiopia este prezentată aici ca un oraș, nicidecum ca o țară. Fără îndoială, Etiopia din Talmud este capitala Akhetaton / Amarna, unde Moise a domnit alături de regina sa, Adoniya. Numele egiptean al reginei, Aton-ia, sugerează că nu poate fi vorba decât despre Marea Preoteasă a lui Aten (Aton), Nefertiti.

Ca orice monarh, Akhenaten își dorea un urmaș de sex masculin, însă regina sa nu putea să i-l ofere, născându-i doar fete. Faraonul a ajuns la concluzia că este nevoie de o altă mamă care să nască viitorul faraon, iar Nefertiti nu a avut de ales decât să se supună dorinței lui. Noua soție a lui Akhenaten a fost prințesa mitanniană Kiya, care i-a dăruit tot o fiică. Egiptologii cred că, la un moment dat, ea a căzut în dizgrație, fiind exilată sau ucisă. Dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, cel mai probabil gelozia lui Nefertiti a fost cauza îndepărtării sau morții Kiyei. Neobținând nici acum moștenitorul mult dorit, Akhenaten și-a luat o a treia soție. În al douăzeci și doilea an de domnie (1344 î.e.n.), ea i-a dăruit regelui un fiu, care a fost numit Tutankhaten („Imaginea vie a lui Aten”) Hekaiunușema. Mumia mamei lui Tutankhaten a fost descoperită în 1898 de arheologul Victor Loret în mormântul KV35 din Valea Regilor. Testele A.D.N. au confirmat că era mama lui Tutankhaten dar și fiica lui Amenhotep III și a reginei Tiye. Prin urmare, era sora lui Akhenaten după ambii părinți și a lui Nefertiti după tată. Identitatea ei rămânând un mister, a fost botezată de arheologi „Tânăra Doamnă”. Ar putea fi oricare dintre surorile lui Akhenaten, ținând cont că majoritatea dintre ele nu sunt menționate după moartea tatălui lor. O posibilă candidată ar putea fi prințesa Henuttaneb, a treia fiică a lui Amenhotep III, al cărei nume înseamnă „Doamna tuturor tărâmurilor”. Deși nu este menționată nicăieri ca „Soție a regelui”, precum surorile ei mai mari, Sitamun și Iset, pe o placă de carneol numele ei este înscris într-un cartuș, privilegiu acordat doar regilor și soțiilor lor. Ceea ce înseamnă că la un moment dat a fost soția unui rege, pentru scurt timp, iar cineva a avut grijă să o șteargă complet din istorie. Nu putem ști cu siguranță dacă Henuttaneb este „Tânăra Doamnă” care, la fel ca și Kyia, nu a avut o soartă prea fericită; mâna dreaptă și o ureche i-au fost rupte, pieptul i-a fost strivit iar falca stângă sfărâmată. Deși inițial s-a crezut că hoții de morminte au cauzat leziunile, o examinare amănunțită a dezvăluit că rănile au fost provocate înainte de îmbălsămare, ele cauzând de fapt moartea „Tinerei Doamne”. Deși nu putem demonstra asta, se pare că Nefertiti a avut grijă să-și înlăture toate rivalele… Nu putem trece neobservată asemănarea dintre cele trei soții ale lui Akhenaten (Nefertiti, Kiya și necunoscuta) și cele trei ale lui Moise (Adoniya, Sippora și necunoscuta din Kuș).

Tutankhaten a fost înfiat de Nefertiti și crescut ca fiul ei, la fel ca în povestea biblică a lui Moise, unde viitorul profet a fost adoptat de fiica sau soția faraonului și crescut ca fiu al ei. Până a ajuns pe tron, fiul lui Akhenaten a locuit împreună cu Nefertiti și fiicele ei în palatul lor din nordul capitalei. Povestea lui Tutankhaten se regăsește într-un mit egiptean. Zeul Asar, faraonul Egiptului, era căsătorit cu sora sa, Aset. Deși se iubeau foarte mult, Aset nu a reușit să-i ofere zeului un moștenitor. Într-o noapte, Asar s-a culcat cu sora lor, Nebthet, lăsând-o însărcinată. Ea l-a născut pe Inpu, pe care Aset l-a adoptat, crescându-l ca pe propriul ei fiu. De asemenea, Akhenaten, faraonul Egiptului, era însurat cu sora sa, Nefertiti. Pentru că ea n-a reușit să-i ofere un fiu, regele s-a culcat cu sora lor, care l-a născut pe Tutankhaten, iar Nefertiti l-a înfiat pe băiat și l-a crescut ca pe propriul ei fiu. Cele două povești sunt aproape identice prin urmare, excluzând varianta coincidenței, ne rămâne o singură explicație: povestea nașterii lui Tutankhaten a fost inclusă în mitul nașterii lui Inpu (Anubis). De altfel, în mormântul său s-au descoperit numeroase statuete ale zeului. Iar Akhenaten și Nefertiti se credeau reîncarnările divinităților Asar și Aset. În câteva statui, cei doi sunt costumați exact ca zeii respectivi. În cele patru colțuri ale sarcofagului lui Akhenaten, zeițele Aset, Nebthet, Selket și Neit au fost înlocuite cu Nefertiti. Deoarece în legende Aset a condus Egiptul alături de soțul ei, pe poziție de egalitate, este posibil să fi devenit un model pentru Nefertiti. În primii ani de domnie ea era reprezentată purtând o coroană cu coarne care țineau discul solar între ele, întocmai ca Aset. Manethon îl numea Osarseph pe Akhenaten / Moise, asociindu-l cu Asar. După cum relata și istoricul Plutarh, Asar era adesea considerat fiul zeului-soare Ra; Akhenaten se considera fiul zeului-soare Aten, după cum a notat pe o stelă de graniță din Akhetaten. Asar era privit ca reîncarnarea lui Ra, cei doi contopindu-se în lumea de dincolo, iar Akhenaten se credea „Spiritul viu al lui Aten”, adică reîncarnarea zeului. Prin urmare, dacă cei doi conducători ai Egiptului se considerau întrupări ale lui Asar și Aset, amănunte din viața lor au fost incluse în miturile respectivelor zeități. Poate chiar acest fanatism l-a determinat pe Akhenaten, după moartea tatălui său, să închidă templele tuturor celorlalți zei, obligându-i pe egipteni să i se închine doar lui Aten. Deși totul a pornit ca o răzbunare împotriva preoților lui Amun, care nu au vrut să-l recunoască drept rege, lucrurile au degenerat. În Egipt s-au înmulțit revoltele, probabil la instigarea preoților amoniți. Din cauză că „a poruncit și a impus poporului credința sa”, după cum nota Sigmund Freud, interzicând zeii străvechi, Akhenaten s-a transformat într-un tiran în toată regula, urât de o țară întreagă, care îl numea „Răzvrătitul” sau „Pa-kherw-n Akhetaten” („Cel căzut de la Akhetaten”). „Moise a avut același destin ca Akhenaton, cel care îi așteaptă pe toți despoții luminați”, mai spunea Freud. Despotismul lui Moise este amintit și de Coran; când a vrut să prindă un dușman, acesta i-a zis: „Tu nu voiești decât să fii un tiran în țară și nu voiești să faci pace” (28:18). Tot în Coran, faraonul spune despre Moise: „Mă tem că el va schimba credința voastră sau va aduce stricăciune în țară” (40:27). După cum a consemnat istoria, chiar a adus „stricăciune în țară”, Egiptul fiind în pragul haosului. Pentru a calma lucrurile, Akhenaten a fost nevoit să îl numească coregent pe fratele său mai mic, Smenkhkare-Djeserkheperu, în cel de-al douăzeci și șaptelea său an de domnie.

Cum spiritele în țară nu s-au calmat, în al douăzeci și nouălea an de domnie (1337 î.e.n.) Akhenaten a aflat că se pregătește un complot împotriva sa, astfel încât a fost obligat să abdice și să fugă în Sinai. Cel care l-a avertizat ar putea fi Itinetjer Ay, fratele mamei lui Akhenaten și conducătorul armatei. Regina Nefertiti nu și-a urmat soțul ci a rămas în Akhetaten, alături de copiii ei, cel mai probabil încercând să obțină tronul pentru fiul ei adoptiv. Talmudul a explicat această alegere prin episodul în care regina Adoniya (Nefertiti) a vrut ca fiul ei (Tutankhaten) să ocupe tronul, astfel încât Moise (Akhenaten) a părăsit Etiopia (Akhetaten). Coranul se apropie mai mult de adevăr, susținând că Moise a fost nevoit să abdice din cauza planului nobililor de a-l ucide. Vechiul Testament, în schimb, susține că el a ales să fugă de teamă să nu fie pedepsit pentru că a ucis un egiptean care bătea un israelit. Este totuși posibil să se fi întâmplat un fapt asemănător; printre Tăblițele de la Amarna, descoperite de o țărancă în 1887, există o scrisoare trimisă lui Akhenaten de Abd-Khiba, regele Ierusalimului, în care faraonul este acuzat că nu i-a pedepsit pe israeliții din Egipt care au ucis doi oficiali egipteni. Toate aceste surse indică adevăratul motiv pentru fuga faraonului în Sinai: teama de a nu fi ucis.

De ce a ales Akhenaten Peninsula Sinai ca refugiu? Deoarece, deși Sinaiul era parte din Imperiul Egiptean, nicio garnizoană militară nu era staționată acolo. Orașul de la graniță, Tjaru / Zarw, era orașul reginei Tiye, care a rămas fidel lui Aten în timpul domniilor lui Tutankhaten și Itinetjer Ay. În Sinai, Akhenaten putea primi sprijin de la aliații săi din Tjaru și, în același timp, putea să-și exprime în voie ideile religioase.

Nu știm prea multe despre ce a făcut Akhenaten în Peninsula Sinai. Biblia spune că a stat în Midian patruzeci de ani, s-a însurat cu fiica unui preot și a fost păstor al turmei socrului său. Arheologul Flinders Petrie a descoperit pe vârful muntelui Sarabit un altar închinat zeiței Hathor, care se afla la început într-o peșteră dezvoltată ulterior într-un templu. Aici se găsea o stelă în care faraonul Ramses I se descria ca „stăpânul a tot ceea ce îmbrățișează Aten”. Acest lucru i-a surprins pe cercetători deoarece Horemheb, predecesorul lui Ramses, a interzis cultul lui Aten. Reprezentarea lui Ramses I în partea de sus a stelei păstrează stilul realist de la Akhetaten, iar îmbrăcămintea lui seamănă cu cea a lui Akhenaten. În plus, Petrie a găsit tot aici capul unei statuete a reginei Tiye, mama lui Akhenaten. Arheologul a descoperit și că ritualurile desfășurate în templul din Sarabit erau de natură semitică. Fără îndoială că acel altar a fost ridicat de Akhenaten, astfel explicându-se statueta mamei sale, cultul lui Aten, stilul de la Akhetaten și ritualurile semitice. Ramses I a înlocuit pe acea stelă numele faraonului rebel cu al său, din acest motiv numele lui Aten fiind menționat după ce cultul său a fost interzis.

După fuga lui Akhenaten, fratele său, Ankhkheperure Smenkhkare-Djeserkheperu, a condus singur Egiptul pentru scurt timp, fiind ucis după doar câteva zile. Ceea ce înseamnă că exista într-adevăr complotul de care îi era teamă lui Akhenaten. A urmat la tron Ankhkheperure Neferneferuaten, un personaj care încă reprezintă o enigmă pentru cercetători, identitatea sa rămânând necunoscută. S-a stabilit că era de sex feminin după urmele feminine ocazionale întâlnite în numele ei, precum și datorită epitetului „Akhet-en-hyes” („Eficace pentru soțul ei”), încorporat într-o versiune a celui de-al doilea cartuș al său. Această regină misterioasă, care a condus singură Egiptul timp de doi ani, nu putea fi decât Neferneferuaten Nefertiti. Numele său de tron, Ankhkheperure, este cel folosit și de Smenkhkare, iar numele personal, Neferneferuaten, este identic cu cel adoptat de Nefertiti în 1349 î.e.n. În plus, cea mai puternică femeie din Egipt în acea perioadă era regina Nefertiti. La scurt timp după fuga lui Akhenaten din țară și moartea lui Smenkhkare, când Egiptul se găsea într-o situație critică, ținând cont de revoltele stârnite de preoții lui Amun, era nevoie de un conducător puternic, care să poată ține lucrurile în frâu. La cei 7 ani ai săi, Tutankhaten, moștenitorul de drept al tronului, nu era în stare de așa ceva. Prin urmare, singura cu puterea de a menține ordinea era Nefertiti. Și astfel avansăm o ipoteză îndrăzneață: regina nu a ajuns singura conducătoare a Egiptului datorită unor împrejurări favorabile apărute întâmplător, ci pentru că și-a creat singură acele împrejurări. Dacă viața lui Akhenaten ar fi fost în pericol din pricina unor conspiratori necunoscuți, la fel ar fi fost și cele ale rudelor sale. Cineva care ar fi vrut să-l distrugă pe faraonul care a interzis zeii străvechi ai Egiptului ar fi avut același scop și cu cea care i-a fost alături regelui în acea revoluție religioasă; cu siguranță le-ar fi ucis și copiii, pentru a se asigura că spița ereticilor este ștearsă de pe fața Pământului. Cu toate astea, Nefertiti nu a fugit împreună cu Akhenaten, ci a rămas în palatul ei împreună cu copiii. De ce a riscat? Răspunsul este unul singur: știa că viața ei și ale copiilor nu erau în pericol. Iar acest lucru nu se putea întâmpla decât dacă ea era cea care conspira împotriva lui Akhenaten. Simțind pericolul în care se afla întreaga familie regală din cauza revoltelor care probabil ajunseseră până în capitala Akhetaten, Nefertiti a ales să-și sacrifice soțul, sperând că astfel îi va mulțumi pe răsculați și pe preoții lui Amun. După ce Akhenaten ar fi dispărut din peisaj, înlăturarea lui Smenkhkare ar fi fost floare la ureche. Pentru a-și pune planul în aplicare, Nefertiti avea nevoie să îl atragă de partea ei pe Itinetjer Ay, conducătorul armatei. Nu știm cum a reușit asta, dar se pare că a făcut-o. La fel cum nu știm dacă Ay l-a anunțat pe Akhenaten de complot fără știrea reginei, sfătuindu-l să fugă, ori dacă acel avertisment făcea parte tot din planul ei. Cel mai probabil Nefertiti nu a vrut să-și ucidă soțul, ci doar să-l convingă să abdice și să fugă. Deoarece Akhenaten a plecat singur, fără familia sa, înțelegem că știa identitatea persoanei care complota împotriva lui; doar trădarea îl putea convinge să-și părăsească familia pe care o iubea nespus, ceea ce se observă cu ușurință din numeroasele fresce pe care le-a comandat, în care este înfățișat alături de soție și de copiii lor. La câteva zile după fuga lui Akhenaten, la ordinul reginei a fost ucis Smenkhkare, rămas singurul rege al Egiptului. Nemaiavând rivali, Nefertiti s-a proclamat conducătoarea Egiptului în 1337 î.e.n., preluând numele de tron al predecesorului ei, Ankhkheperure, și renunțând la numele primit la naștere, Nefertiti, păstrându-l doar pe cel adoptat cu doisprezece ani în urmă, Neferneferuaten. Se pare că a ajuns la o înțelegere cu preoții lui Amun, după cum a observat egiptologul britanic Carl Nicholas Reeves, studiind inscripțiile scribului Pawah din mormântul lui Pairi. Ceea ce ar putea fi adevărat, ținând cont că a fost înmormântată în Valea Regilor de lângă Waset, centrul religios al lui Amun. După doi ani regina a murit, cauza decesului fiind necunoscută. Avea între 40 și 50 de ani, prin urmare nu putea muri de bătrânețe. Așadar, ori a fost răpusă de o boală, ori a fost, la rândul ei, ucisă.

A urmat la conducerea țării Tutankhaten Hekaiunușema, care a adoptat numele de tron Nebkheperure. Ajuns rege la doar nouă ani, băiatul s-a căsătorit cu una dintre surorile sale vitrege, Ankhesenpaaten. Printre sfetnicii tânărului rege se numărau Itinetjer Ay, devenit vizir, și Horemheb Meryamun, conducătorul armatei. Pentru a readuce ordinea în țară, Tutankhaten a anulat legea monoteistă a tatălui său, decretând în cel de-al treilea său an de domnie libertatea religioasă și redeschizând templele zeilor străvechi. Pentru a-i împăca pe preoții tebani le-a oferit privilegiile confiscate de tatăl său, l-a numit pe Amun zeu suprem în defavoarea lui Aten, a mutat capitala Egiptului înapoi la Waset, abandonând orașul Akhetaten, și a refăcut mai multe clădiri din Waset, unde a ridicat și un templu pentru Amun. Ba, mai mult, și-a schimbat numele în Tutankhamun („Imaginea vie a lui Amun”), iar pe cel al soției sale în Ankhesenamun („Trăind pentru Amun”). A încercat să refacă relațiile diplomatice cu regatele vecine și a dus lupte împotriva nubienilor și a unui grup de asiatici. Se părea că noul rege a restabilit ordinea în țară însă, după o domnie de nouă ani, Tutankhamun și-a găsit sfârșitul. După ce i-au examinat mumia, cercetătorii au ajuns la concluzia că regele a murit din cauza unei fracturi a osului piciorului stâng care, cel mai probabil, s-a infectat, combinată cu malaria care i-a scăzut drastic sistemul imunitar.

Dinastia tutmosidă a ajuns la sfârșit odată cu moartea lui Tutankhamun, care nu a avut moștenitori. Pentru a rămâne în continuare regină, văduva sa, Ankhesenamun, a vrut să se căsătorească cu unul dintre fiii regelui hitit Suppiluliuma, însă prințul a fost omorât înainte de a ajunge în Egipt. În aceste condiții, Ankhesenamun s-a măritat cu vizirul Itinetjer Ay, care a adoptat numele de tron Kheperkheperure-Irimaat. Nu se cunoaște soarta lui Ankhesenamun însă la un moment dat a dispărut din peisaj iar Tey, prima soție a lui Ay, a devenit Marea Regină a Egiptului. După numai patru ani a murit și Ay, iar tronul a fost uzurpat de generalul Horemheb Meryamun, deși ar fi trebuit să-i revină lui Nakhtmin, fiul lui Ay și Tey. Pentru a avea dreptul de a domni, generalul s-a căsătorit cu Mutnedjmet, sora lui Nefertiti. Noul rege, care a adoptat numele de tron Djeserkheperure Setepenre, a luat măsuri drastice împotriva regilor de la Akhetaten / Amarna, ordonând ștergerea numelelor lor din toate inscripțiile. Akhenaten, Smenkhkare, Nefertiti și Tutankhamun au fost condamnați la uitare, legea lui Horemheb interzicând până și menționarea numelelor lor. Pe Akhenaten, singurul rămas în viață dintre regii cenzurați, adepții săi l-au numit Mose („Moștenitorul”), atât pentru a nu încălca legea care interzicea menționarea numelui său, cât și pentru a sugera că el era moștenitorul de drept al tronului. Unul dintre manuscrisele esenienilor, descoperite la Qumran, chiar interzice rostirea numelor lui Moise și Yahweh. Pentru a se asigura că vechea credință este restabilită, Horemheb l-a numit vizir pe Ramesses (numit inițial Paramessu), Marele Preot al lui Amun, căruia i-a dăruit estul Deltei Nilului. Cel mai probabil pentru a-l lipsi pe Akhenaten de sprijinul oferit de locuitorii orașului Tjaru, israeliții din tribul lui Yuya. Ramesses și fiul său, Seti Merenptah, i-au supus la muncă silnică pe israeliții din Deltă, obligându-i să construiască orașele Pithom și Pi-Ramesses. Jurnalistul Ahmed Osman a demonstrat că Pi-Ramesses era Tjaru / Zarw, orașul numit anterior Avaris, dăruit de Amenhotep III israeliților. După ce a ajuns faraon, Ramesses și-a mutat reședința de la Inbu-Hedj (Memphis) în noul său oraș, refăcut de israeliți, pe care l-a redenumit Pi-Ramesses. Israeliții nu au lucrat singuri la refacerea orașului lui Ramesses, în Tjaru fiind exilați infractorii din întregul Egipt. În Marele său Edict, Horemheb chiar amenința cu pedepse precum mutilarea și exilul în Tjaru pentru diverse infracțiuni. Preotul egiptean Manethon scria că leproșii și alte persoane „necurate” au fost izgoniți în Avaris și obligați să lucreze în carierele de piatră de la est de Nil. Horemheb a murit după douăzeci și șapte de ani de domnie; neavând copii, i-a lăsat tronul vizirului Ramesses, fondatorul Dinastiei a XIX-a, care a adoptat numele de tron Menpehtyre. Din cauza vârstei sale înaintate, acesta a condus Egiptul mai puțin de doi ani, următorul faraon fiind fiul său, Menmaatre Seti Merenptah (Seti I).

Conform Bibliei, Moise / Akhenaten a petrecut patruzeci de ani în Sinai. Acolo s-a căsătorit cu Sippora, fiica lui Re’u’el sau Yitro, un preot din Midian. Și un aliat de nădejde al faraonului exilat, ținând cont că Re’u’el fusese unul dintre consilierii lui Amenhotep III, tatăl lui Akhenaten, conform Talmudului. El este cel care a încercat să-l convingă pe faraon să lase israeliții să plece în Canaan, motiv pentru care a fost exilat. Cercetătorii cred că în Midian era venerat Yahweh, evreii adoptându-l în urma asocierii lui Moise cu socrul său. Prin urmare, este posibil ca Moise / Akhenaten și socrul său, care era preot, să fi făcut schimb de idei religioase. Moise a făcut cunoștință astfel cu cultul lui Yahweh, iar Re’u’el cu cel al lui Aten. Și se pare că fiecare a reușit să-l influențeze pe celălalt. Re’u’el este considerat fondatorul spiritual și profetul sectei șiite Druze (ba chiar și strămoșul tuturor druzilor), un cult avraamic monoteist bazat pe învățăturile lui Socrate, Platon, Aristotel, Hamza ibn ’Ali ibn Ahmad, Abu ’Ali Mansur al-Hakim bi-Amr-Allah și… Akhenaten. Iar Moise a avut șansa de a-l întâlni pe zeul socrului său. Cel puțin asta susține Biblia.

În cartea Ieșirea din Vechiul Testament, pe când păștea oile lui Re’u’el pe muntele Horeb, Moise l-a întâlnit pe Yahweh, care l-a anunțat că în curând va trebui să se întoarcă în Egipt, pentru a-i scoate de acolo pe israeliți. Dacă în versetul 2 al capitolului 3 este scris că „i s-a arătat îngerul lui Yahweh într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug”, în versetul 4 se precizează că Yahweh însuși îi vorbea din flacără. Nu prea putem înțelege cum de un înger era în foc iar în înger se afla zeul, însă putem presupune că acel „înger” era un mijloc de transport al lui Yahweh, „flăcările” fiind luminile navetei. Cel mai probabil vehiculul emitea și radiații, din moment ce Moise nu a avut voie să se apropie decât după ce s-a descălțat. Împământarea pare a fi adevăratul motiv pentru acest gest, nicidecum evitarea sacrilegiului de a călca vreun pământ sfânt. Moise nu a părut prea încântat de misiunea care i s-a încredințat și chiar a încercat să se eschiveze, motivând că nu se putea exprima prea bine. Zeul i-a sugerat să-l ia cu el pe fratele său, Aaron, care putea să le vorbească israeliților. Deși Biblia și Talmudul susțin că Moise avea „vorbirea greoaie”, este greu de imaginat că acesta era adevăratul motiv pentru care nu se putea face înțeles de israeliți. Un zeu „atotputernic”, așa cum este considerat Yahweh, ar fi putut să-i vindece cu ușurință orice defect de vorbire, în loc să deranjeze încă o persoană pentru această misiune. În plus, dacă Moise avea un defect de vorbire, nu l-ar fi putut înțelege nici Aaron, la fel ca restul israeliților. „Vorbirea greoaie” a lui Moise este o camuflare a faptului că nu știa limba israeliților. Fiind egiptean, chiar dacă avea și sânge israelit, este firesc ca el să fi vorbit doar egipteana. Prin urmare, din acest motiv îi era teamă că nu se va putea face înțeles de israeliți, având nevoie ca „fratele” său să vorbească în locul lui. Moise îi vorbea lui Aaron în egipteană, iar acesta le traducea israeliților în ebraică. Așa cum am arătat deja, Aaron, fiul lui Ay și Tey, a fost crescut alături de prinții Akhenaten și Nefertiti. Prin urmare, a avut parte de aceeași educație ca ei, învățând și limba egipteană. Când au mai crescut, prinții s-au mutat în palatul regal din Waset, iar Aaron a rămas în Tjaru, alături de israeliți.

Pentru a-l convinge pe faraonul Ramses I să lase poporul israelit să plece, Yahweh l-a învățat pe Moise câteva trucuri. A făcut ca bastonul de păstor să se transforme în șarpe, mâna să-i fie acoperită de lepră iar, dacă aceste numere de iluzionism nu aveau să impresioneze asistența, l-a învățat și să transforme apa Nilului în sânge. În plus, l-a îndemnat ca, atunci când israeliții vor pleca din Egipt, cu toții să fure de la egipteni aur, argint și haine scumpe. Este greu de înțeles de ce zeul i-a îndemnat pe israeliți să fure, deși mai târziu le va da porunca „Să nu furi!”, sau de ce i-a încredințat lui Moise o misiune dar i-a pus bețe în roate: „Când vei merge și vei ajunge în țara Egiptului, caută să faci înaintea lui Faraon toate minunile ce ți-am poruncit. Eu însă voi învârtoșa inima lui și nu va da drumul poporului” (4:21). Aceste contradicții ne fac să credem ori că Yahweh căuta motive pentru a pedepsi Egiptul, ori că nu era prea întreg la minte, ori că există altceva la mijloc.

În 1295 î.e.n., după moartea lui Horemheb, puterea a fost preluată de Ramses I, fondatorul Dinastiei a XIX-a. Aflând de moartea celui care a încercat să șteargă din istorie regii de la Akhetaten, interzicând până și menționarea numelor lor, Akhenaten s-a întors în Egipt pentru a revendica tronul. Însă Vechiul Testament susține că motivul revenirii sale a fost misiunea încredințată de Yahweh. Moise și-a luat toiagul de păstor care se transformase în șarpe, și-a urcat soția și copiii pe asini și au pornit spre Egipt. Pe drum s-a întâmplat un lucru bizar, consemnat în cartea biblică Ieșirea: „la un popas de noapte, pe cale, l-a întâmpinat îngerul lui Yahweh și a încercat să-l omoare. Dar Sippora, luând un cuțit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său și atingând picioarele lui Moșeh a zis: «Tu-mi ești un soț crud!». Și s-a dus Yahweh de la el; iar ea, din pricina acestei tăieri împrejur, i-a zis lui Moșeh: «Soț crud!»” (4:24-26). Varianta oficială a interpreților Bibliei este că Yahweh s-a supărat pe profetul său pentru că nu și-a circumcis fiii, așa că s-a decis să îl omoare. Este greu de crezut însă că, pentru un prepuț, un zeu ar fi fost în stare să lase baltă scoaterea din Egipt a israeliților, omorându-l pe Moise după ce i-a încredințat o misiune foarte importantă. Din nou întâlnim aceeași confuzie între Yahweh și „îngerul” său, ceea ce înseamnă că în acele vremuri nu exista nicio diferență între zei și îngeri. Dacă acceptăm ideea că supărarea lui Yahweh a apărut din cauză că Moise nu și-a circumcis fiii, de ce s-a oprit după ce i-a fost tăiat prepuțul fiului cel mare? Cum rămâne cu cel de-al doilea? O concluzie logică ar fi că Moise a vrut să-și circumcidă fiul cel mare, conform obiceiului egiptenilor, însă soția sa nu a fost de acord cu o astfel de practică inumană. Dorind cu tot dinadinsul să-și atingă scopul, și-a mințit soția că Yahweh îi va omorî pe toți. Sippora a circumcis băiatul, iar după ce și-a dat seama că a fost păcălită l-a numit pe Moise „soț crud”.

În Egipt, după ce Moise s-a întâlnit cu Aaron, au mers amândoi în fața Sanhedrinului, consiliul conducător al israeliților. Aaron le-a vorbit iar Moise le-a arătat trucurile magice învățate de la Yahweh, ceea ce i-a impresionat pe israeliți. În realitate Moise nu a folosit numere de iluzionism, ci și-a declinat identitatea. Cârja de păstor, transformată în șarpe, semnifică de fapt cârja de păstor cu cap de șarpe, simbol al autorității faraonului. Talmudul confirmă că nu era vorba despre un toiag obișnuit, ci despre un sceptru regal: „Toiagul pe care îl folosea Moșeh avea aspectul și era gravat sub forma unui sceptru”. Moise nu încerca să-i convingă pe israeliți prin scamatorii că era trimisul vreunui zeu, ci le arăta sceptrul regal, demonstrându-le astfel că el era Akhenaten, adevăratul faraon al Egiptului. Israeliții l-au recunoscut și au hotărât să-l urmeze. Aceleași „trucuri magice” au fost folosite și în fața lui Ramses I. Pe lângă sceptru, Moise i-a arătat și cum devine mâna albă, apoi își revine, ceea ce pare a fi tot un număr de magie. Însă adevărul este altul: în timpul festivalurilor regilor egipteni aveau loc ritualuri care îl includeau atât pe cel al toiagului-șarpe, cât și pe cel al mâinii albe. În mormântul lui Kheruef (unul dintre pajii reginei Tiye, mama lui Akhenaten) este gravat un astfel de ritual. În fața lui Amenhotep III și a reginei, Kheruef, urmat de opt oficiali, își pune mâna dreaptă de-a curmezișul pieptului și palma pe umărul stâng, în vreme ce cu mâna stângă își ține antebrațul drept. Unul dintre oficiali are în mâna dreaptă un teanc de haine, iar în stânga un sceptru curbat, cu cap de șarpe. Prin urmare, cum în timpul acestor festivaluri se executau ritualul mâinii și cel al toiagului-șarpe, înțelegem ce făcea Moise în fața Sanhedrinului și a faraonului: încerca să demonstreze că el este cu adevărat Akhenaten. În fața lui Ramses I cel mai probabil a apelat la această demonstrație pentru a cere tronul. Deși toți cei prezenți i-au recunoscut identitatea și, prin urmare, dreptul la tron, faraonul nu a renunțat la poziția supremă, având de partea sa sprijinul armatei (tatăl său, vizirul Seti sau Suti, era și comandantul armatei). Iar Akhenaten a fost nevoit să renunțe la visul de a conduce din nou Egiptul, mulțumindu-se să ceară să fie lăsat să plece din țară împreună cu adepții săi egipteni și cu rudele sale israelite. Ceea ce Ramses nu a acceptat. Au urmat amenințări din partea lui Moise și zece plăgi care au lovit Egiptul. După mai bine de un an de negocieri, faraonul i-a permis grupului mixt de adepți egipteni ai lui Moise și israeliți să părăsească Egiptul. Apoi s-a răzgândit și i-a urmărit în Sinai, unde și-a pierdut viața în anul 1293 î.e.n. A urmat la tron Seti I, fiul lui Ramses I, care nu și-a lăsat tatăl nerăzbunat. Conform folclorului iudaic, israeliții au rătăcit timp de patruzeci de ani în Peninsula Sinai, timp în care Moise a mai făcut câteva „miracole” și a avut parte de întâlniri cu Yahweh, care i-a dictat un set de legi, întocmai ca Marduk lui Hammurabi cu aproape cinci secole în urmă. Presupunând că întâlnirile cu zeul chiar au avut loc, deși cele zece porunci sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților, la care Moise / Akhenaten a avut acces cel mai probabil în perioada în care a fost preot la Iunu. În Peninsula Sinai grupul lui Akhenaten, format din israeliți și infractori egipteni, s-a unit cu triburile midianite de beduini, după cum concluzionau și Sigmund Freud, și Ahmed Osman. Vechiul Testament susține că Yahweh s-a supărat pe profetul său și l-a ucis după patruzeci de ani de rătăcit prin deșert, nepermițându-i să intre în Canaan, Yehoșu’a devenind astfel noul conducător al israeliților. Numit inițial Hoșe’a, Yehoșu’a era asistentul lui Moise și fiul iosefitului Nun (care poartă numele oceanului cosmic primordial în mitologia egipteană) din tribul lui Eprayim. Din păcate pentru fanii Bibliei, nu există nicio dovadă a unui exod masiv din Egipt către Palestina în secolul XIII î.e.n. Dacă bărbații israeliți erau 600.000, după cum susține Vechiul Testament, numărul întregului grup ar fi ajuns la vreo două-trei milioane. Ceea ce este imposibil ținând cont că, în mileniul al II-lea î.e.n., populația totală a Egiptului era de trei-patru milioane de locuitori. Chiar dacă numărul lor ar fi fost unul mai mic, în limite acceptabile, nu există dovezi arheologice sau cronici egiptene care să sprijine povestea biblică. De exemplu, după cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a concluzionat că israeliții lui Yehoșu’a nu au cucerit niciun oraș din Canaan, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus considera că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al israeliților, prin urmare nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Yehoșu’a, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Singura astfel de migrație este cea a hyksoșilor, din jurul anului 1550 î.e.n. Dacă Ierihonul a fost distrus în 1549 î.e.n., înseamnă că hyksoșii au obținut victoriile militare atribuite ulterior grupului lui Yehoșu’a. Așadar, redactorii biblici au atribuit exodul hyksoșilor micului grup al lui Moise / Akhenaten, format din câteva sute de egipteni, israeliți și beduini madianiți.

Dacă Exodul nu a avut loc, grupul lui Moise nici nu a rătăcit patruzeci de ani în deșert. 40 era numărul atribuit zeului Enki iar Sinai, teritoriul lui; akkadienii îl numeau Sin sau Su’en pe zeul Lunii, Sinai însemnând „Sin al meu”. În cartea biblică Numerii este scris că „a făcut Moșeh un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia” (21:9). Acel șarpe de aramă purtat în fața convoiului probabil avea rolul de a-i cere zeului Enki, cel supranumit „Marele Șarpe”, permisiunea de a-i traversa teritoriul. Sau poate, prin afilierea cu acel zeu, israeliții încercau să obțină alianțe cu triburile locale de beduini. Pe muntele Nebo din Iordania, unde se presupune că a murit Moise, există în prezent un monument care înfățișează un șarpe încolăcit în jurul unui „T”, având forma ankh-ului egiptean (simbolul vieții veșnice); Nebo este numele biblic al zeului Nabu, fiul lui Marduk și nepotul lui Enki. În Cartea lui Iosua Navi este precizat că „a chemat Yehoșu’a, fiul lui Nun, pe preoți și le-a zis: «Luați chivotul legământului și șapte preoți să poarte șapte trâmbițe din corn de berbec înaintea chivotului lui Yahweh” (6:6), berbecul fiind tot simbolul lui Enki. Chivotul Legământului, în care Moise a așezat cele zece porunci divine, pare a fi o copie a chivotului lui Sin (Enki); se observă modelul babilonian al Chivotului din decorarea lui cu heruvimi (sfincși), care în Mesopotamia și Egipt erau paznici ai secretelor. Numărul acestui zeu apare de mai multe ori în povestea Exodului: israeliții au petrecut în deșert 40 de ani, spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile, Moise a fugit din Egipt la 40 de ani, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul, a murit după alți 40 și a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți. Redactorii Bibliei au avut grijă să ascundă și numele babilonian al zeului, Ea, în capitolul 3 al cărții Ieșirea. Când a primit misiunea eliberării israeliților, Moise a dorit să afle identitatea zeului care îi vorbea. „Zis-a iarăși Moșeh către Yahweh: «Iată, eu mă voi duce la fiii lui Yisra’el și le voi zice: Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi… Dar de-mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun?». Atunci Yahweh a răspuns lui Moșeh: «Eu sunt Cel ce sunt». Apoi i-a zis: «Așa să spui fiilor lui Yisra’el: Cel ce este m-a trimis la voi!»” (3:13-14). Răspunsul zeului nu doar l-a băgat complet în ceață pe bietul Moise, dar ar fi avut același efect și asupra israeliților la care a fost trimis. Iar asta doar pentru că traducerea este una incorectă. În ebraică, răspunsul zeului a fost „Ehyeh asher ehyeh”. „Asher” înseamnă „fericit, binecuvântat”, iar „ehyeh” a fost interpretat ca „eu sunt”. Prin urmare, o traducere completă ar fi „Eu sunt fericitul / binecuvântatul eu sunt”, care tot nu are logică. La o privire mai atentă se observă însă că zeul a folosit cuvântul „ehyeh” ca substantiv propriu, declinându-și identitatea pentru a fi recunoscut de Moise și de israeliți: „Eu sunt binecuvântatul Ehyeh (…) Așa să le spui fiilor lui Yisra’el: Ehyeh m-a trimis la voi”. Ebraicul „ehyeh” se pronunță identic cu akkadianul „Ea”, numele unuia dintre marii zei ai Babilonului, nimeni altul decât sumerianul Enki. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziție ambiguă, ținând cont că i-a încredințat misiunea de a-i convinge pe israeliți că a fost trimis de zeul lor pentru a-i elibera. Așadar, răspunsul corect al zeului este: „Eu sunt binecuvântatul Ea (…) Așa să le spui fiilor lui Yisra’el: Ea m-a trimis la voi”. Nu putea fi Enki zeul lui Moise / Akhenaten, ținând cont că era mort de mai bine de 750 de ani. În plus, el era cunoscut în Egipt ca Amun, marele dușman al lui Akhenaten și al zeului său. Prin urmare, numele Ea sub forma Ehyeh este invenția redactorilor biblici, aceia care au inclus de câteva ori în povestea Exodului și numărul sumerian al lui Enki. Iar folosirea unui nume akkadian dovedește că scripturile evreilor au fost concepute după întoarcerea din exilul babilonian. Acest joc de cuvinte, prin care akkadianul „Ea” a fost înlocuit cu ebraicul „ehyeh”, nu este unul neobișnuit, evreii codificând adesea informații în scrierile lor religioase.

Dacă Moise era într-adevăr Akhenaten, atunci nu putea asculta decât ordinele lui Aten. Spre surprinderea unora, se găsesc urme ale atenismului în cultul zeului biblic. Akhenaten nu a interzis doar politeismul ci și idolatria, la fel ca Moise. Zeul lui Moise nu avea chip, la fel ca Aten, deși până atunci fusese văzut de mulți profeți. După cum nota celebrul egiptolog Arthur Edward Pearse Brome Weigall, Akhenaten nu le permitea egiptenilor să facă vreun chip cioplit al lui Aten pentru că zeul adevărat nu avea formă; din acest motiv a schimbat imaginea lui Aten într-un soare ale cărui raze aveau mâini la capete. Ceea ce amintește de a doua dintre cele zece porunci dictate de Yahweh lui Moise: „Să nu-ți faci chip cioplit”. Adonai, unul dintre numele zeului biblic, provine din Aton-ai („Aten al meu”), deoarece litera ebraică „d” este o transliterare a literei egiptene „t”. Cel mai mare rival al lui Aten era Amun. În Evul Mediu, filosoful evreu Moșeh ben Maimon (Maimonides) spunea că legile lui Moise au fost date pentru a se împotrivi legilor păgâne; de exemplu, jertfirea mielului de Paște trimite în mod polemic la zeul Amun, care avea ca simbol berbecul. Cu alte cuvinte, israeliții îl sacrificau simbolic pe rivalul lui Aten. Aceeași idee există și la istoricul latin Tacitus, care scria că Moise le-a dat evreilor ritualuri care erau opuse celorlalți muritori: „Ei sacrifică berbecul, ca pentru a-l insulta pe Hammon, și boul, pentru că egiptenii îl slăvesc pe Apis”. În Biblie, Moise s-a supărat pe israeliții care se închinau la un vițel făcut de Aaron din bijuterii topite. Coranul preferă exagerările, considerând că evreii aveau „un vițel cu trup care putea rage” (7:146). Cum unul dintre epitetele lui Amun era „Kamutef”, adică „Taurul mamei sale”, înțelegem cine era zeitatea care l-a scos din minți pe profetul lui Aten.

Am explicat „minunile” lui Moise, așa-zisa transformare a toiagului în șarpe și a mâinii albe. Cum rămâne cu restul din povestea biblică, presupunând că sunt adevărate? Să fi fost vorba despre miracole divine ori despre magie? Europa medievală îi considera pe evrei un popor de magicieni. Această pasiune a lor se găsește din abundență și în Biblie unde, de exemplu, vizirul Yosep folosea o cupă de argint pentru ghicit (capitolul 44 al cărții Facerea), regele Șa’ul a apelat la o vrăjitoare din Endor pentru o ședință de spiritism (capitolul 28 al Cărții Întâi a Regilor), regele Yehu menționează „desfrânările” reginei Izebel „și vrăjitoriile ei” (Cartea a Patra a Regilor 9:22), regele Menașșe „a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morților și vrăjitori” (Cartea a Patra a Regilor 21:6), în Cartea lui Isaia casa lui Ya’aqob „este plină de vrăjitori și de magi” (2:6), profetul Yirmiyahu le cere iudeilor să nu-i asculte „pe proorocii voștri, pe ghicitorii voștri, pe visătorii voștri, pe vrăjitorii voștri și pe-ai voștrii cititori de stele” (Cartea lui Ieremia 27:9), profetul Nahum vorbește despre o desfrânată „frumoasă la chip și meșteră în farmece, care duce în robie neamurile prin desfrânările ei și popoarele prin fermecătoriile ei” (Cartea lui Naum 3:4), Faptelor Apostolilor menționează vrăjitorii Simon din Samaria, Bar-Yeșu’a și Elimas din Paphos; despre vrăjitori se vorbește și în alte cărți biblice cum ar fi Ecclesiastul, Psalmii, Leviticul, Numerii, Deuteronomul sau Cartea lui Zaharia. Una dintre cele mai importante tradiții ale evreilor este doctrina secretă ocultă Kabbalah, un set de învățături esoterice și ritualuri magice. În manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea se spune că îngerul Raziel („Zeul secretelor”) l-a învățat Kabbalah pe Adam, acele învățături fiind predate din generație în generație; Noah (Noe) a folosit Kabbalah pentru a-și construi Arca, iar Șelomo (Solomon) pentru a invoca demonii pe care i-a silit să construiască Templul lui Yahweh. O altă tradiție iudaică susține că învățăturile kabbalistice sunt parte integrală a Torei, dictată de Yahweh lui Moise pe muntele Sinai. Magia era unul dintre cele mai importante aspecte ale religiilor antice, inclusiv ale celei egiptene. Ca preot al lui Ra în Iunu (Heliopolis) și al lui Aten în Akhetaten / Amarna, Akhenaten folosea magia. Sunt mari șanse ca israeliții să n-o fi învățat de la el, ci să o fi știut de pe vremea sosirii primilor iacobiți în Egipt. Fiind vizir, adică al doilea om în stat, Yosep avea acces la toate secretele egiptenilor, inclusiv la ritualurile magice ale preoților, el căsătorindu-se cu fiica Marelui Preot din Iunu. Secrete pe care, probabil, le-a împărtășit și familiei sale. Misticismul egiptean a fost combinat cu cel akkadian, transmis din tată în fiu de Abraam (a cărui familie regală conținea numeroși Mari Preoți), astfel luând naștere Kabbalah. Experimentele parapsihologului cehoslovac Mylan Ryzl dovedesc că israeliții aveau cunoștințe oculte înainte de a pleca din Egipt cu Akhenaten. Pe 9 februarie 1949, întoarsă în timp sub hipnoză, Milena afirma că un vrăjitor l-a învățat pe Aaron hipnoza. Acesta, la rândul său, l-a învățat pe Moise iar împreună l-au hipnotizat pe faraon. Dacă așa au stat lucrurile într-adevăr, putem presupune că arta hipnozei este parte din Kabbalah, la care a avut acces Aaron, la fel ca restul inițiaților israeliți.

A fost într-adevăr Moise / Akhenaten în contact cu Yahweh? Teoretic, se poate, Yahweh / Marduk fiind conducătorul Pământului în acea perioadă. În același timp, este posibil și ca zeul să fi existat doar în mintea lui Moise, prin sugestie telepatică sau hipnoză. Ori poate era proiecția în astral a unui inițiat în tainele Kabbalei. Straniu este că Yahweh face o mulțime de greșeli care nu pot fi puse pe seama unei entități superioare, ci doar pe seama omului. Bizar este și faptul că, atunci când Moise a cerut să-i vadă fața, Yahweh a refuzat, motivând că nimeni nu-i poate privi chipul fără să moară, deși Vechiul Testament susține că mulți profeți l-au privit și au trăit mult timp după aceea: Adam, Noah, Hanok, Abraam, Ya’aqob și, mai târziu, Y’hez’qel, Dawid și Șelomo. De ce Moise era singurul care nu avea voie să-i privească chipul? Singura variantă logică este că, văzând fața celui care îi vorbește, Moise l-ar fi recunoscut. El trebuia să creadă că într-adevăr stă de vorbă cu zeul său și nu cu proiecția astrală a unui cunoscut. Cine ar putea fi acela? Și de ce i-a îndemnat Yahweh pe israeliți să fure aur, argint și haine scumpe de la egipteni, înainte să plece spre Canaan, iar mai târziu le-a dat porunca „să nu furi”? Singurii care ar fi avut de câștigat de pe urma furtului erau israeliții, ceea ce înseamnă că și-au motivat fapta printr-o poruncă a zeului. Ținând cont de puterea ocultă conferită de învățăturile Kabbalei, este posibil ca israeliții să se fi folosit de fostul lor rege pentru a scăpa de sclavie. Întâlnirea cu Yahweh și misiunea pe care i-a încredințat-o puteau să fi fost doar o sugestie telepatică indusă lui Moise de practicanții Kabbalei, pentru a-l face să se întoarcă în Egipt. Dacă Akhenaten și-ar fi recăpătat tronul, israeliții ar fi avut parte de aceleași beneficii ca în timpul domniei lui. Apelând la fanatismul lui religios, nu ar fi fost greu să îl convingă că un zeu (poate chiar Aten, zeul lui) i-a încredințat o misiune importantă. Iar când israeliții și-au dat seama că Akhenaten nu are nicio șansă să-și recapete tronul, prin urmare nu se pot întoarce la viața bună din trecut, s-au hotărât să plece. L-au manipulat prin aceeași metodă, sugerându-i că zeul i-a cerut să-i ducă pe israeliți în Canaan. Aveau nevoie de el deoarece israeliții și adepții egipteni ai lui Aten nu ar fi urmat un om oarecare, ci doar pe fostul lor rege. În plus, Ramses I nu le-ar fi permis să plece, așa că era nevoie de cineva influent pentru a-l convinge. Faptul că Moise a fost manipulat din umbră se observă și din acțiunile lui ilogice, menționate în Vechiul Testament. După ce le-a adus israeliților cele zece porunci, printre care și „să nu ucizi”, i-a împărțit în două tabere și le-a cerut să se omoare între ei. Deși s-a supărat pe oameni pentru că au făcut un vițel de aur și le-a adus porunca „să nu-ți faci chip cioplit!”, mai târziu le-a cerut să-și facă un șarpe de aramă pe care să-l poarte înaintea lor, căruia să-i ceară ajutorul dacă vor fi mușcați de șerpi. Cum șarpele semnifica o divinitate malefică atât în credința israelită, cât și în cea egipteană, gestul lui Moise este aproape șocant. Curios este și că Yahweh, zeul cu care se presupune că Moise comunica destul de des, nu a avut nimic împotriva șarpelui de aramă. Ceea ce ne întărește convingerea că „zeul” care îi dădea ordine era în realitate unul dintre kabbaliștii israeliți.

Dacă Moise a fost într-adevăr manipulat, înseamnă că nu era el adevăratul lider al grupului plecat din Egipt. În 1949, întoarsă în timp sub hipnoză, Milena spunea că, la prima înfățișare în fața faraonului, Moise era hipnotizat de Aaron. Tot Aaron era cel care l-a hipnotizat pe Ramses I. De asemenea, din Biblie știm că Aaron, nu Moise, a vorbit atât cu Sanhedrinul israeliților, cât și cu faraonul. În fața curții regale el a aruncat bastonul care s-a prefăcut în șarpe. Tot Aaron a lovit apa Nilului cu toiagul, prefăcând-o în sânge, și-a întins mâna asupra apelor din care au ieșit broaștele ce au invadat Egiptul și a lovit cu toiagul în pământ, cauzând apariția țânțarilor. Următoarele două urgii asupra Egiptului (invazia de tăuni și moartea vitelor) precum și ultima (moartea copiilor egipteni) îi sunt atribuite lui Yahweh. Doar patru plăgi dintre cele zece au fost provocate de Moise (epidemia de ciumă, grindina, invazia lăcustelor și cele trei zile de întuneric), care de fiecare dată l-a avut alături pe Aaron. Dacă moartea vitelor și a copiilor egipteni pot fi puse pe seama israeliților iar următoarele plăgi au fost provocate ori de Aaron, ori de Moise sub supravegherea lui Aaron, putem trage concluzia că nu a avut loc nicio pedeapsă divină. Acele numere de magie erau opera unui inițiat în tainele Kabbalei: Aaron, cel care făcea pe ascuns toate acele „minuni”, lăsându-i lui Akhenaten impresia că el le realiza prin puterea oferită de zeul său. Mai mult ca sigur Aaron era cel care îi vorbea lui Moise din postura de zeu și care se ferea să-și arate fața, pentru a nu fi recunoscut. Aaron era adevăratul conducător al grupului plecat din Egipt, Moise / Akhenaten fiind doar o marionetă în mâinile sale. Doar astfel putem înțelege afirmația lui Yahweh, un zeu care nu accepta concurența și care avea pretenția să fie recunoscut drept singurul dumnezeu: „Răspuns-a Yahweh lui Moșeh și i-a zis: «Iată, eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îți va fi prooroc»” (Ieșirea 7:1). Filosoful Philon din Alexandria întărea ideea biblică, notând că Moise nu era numit doar „rege”, ci și „Dumnezeu”. Ceea ce este confirmat și de egiptologi, Akhenaten reprezentându-se în primii ani de domnie ca Asar, unul dintre marii zei ai Egiptului.

Cum a ajuns Aaron liderul din umbră al israeliților? Nu era un oarecare, ci prințul Nakhtmin, fiul faraonului Ay și a reginei Tey, cel care a crescut împreună cu Akhenaten și Nefertiti. În timpul domniei lui Tutankhamun a fost generalul suprem al armatei, scribul și unul dintre cei mai de seamă sfetnici ai regelui. După încoronarea tatălui său, Nakhtmin / Aaron a devenit prinț și moștenitor de drept al tronului. Însă, când Ay a murit, generalul Horemheb a preluat conducerea căsătorindu-se cu Mutnedjmet, sora lui Nefertiti, având și armata de partea sa. Se pare că era îndreptățit să facă asta, deoarece Tutankhamun îl numise succesor al său; însă pentru că era plecat în Asia în momentul morții faraonului, a pierdut tronul în favoarea lui Ay, care a profitat de ocazie, căsătorindu-se cu regina Ankhesenamun. Odată ajuns Horemheb pe tron, Nakhtmin a fost nevoit să se ascundă printre israeliții din Delta Nilului, în cazul în care noului faraon i-ar fi trecut prin cap ideea de a-și elimina posibilii rivali. Se pare că a fost un gest înțelept, ura lui Horemheb împotriva familiei regale din neamul lui Yuya fiind cât se poate de reală, ținând cont de ordinul său de a se șterge toate menționările lor. Fiind moștenitorul de drept al tronului Egiptului, prințul Nakhtmin a devenit conducătorul din umbră al israeliților (rămânând ascuns pentru a nu fi descoperit de Horemheb). Poate pentru a-l pedepsi pe Nakhtmin, vizirul Ramesses i-a supus la muncă silnică pe israeliți, obligându-i să construiască două orașe, cel mai probabil la ordinul lui Horemheb. După moartea dușmanului său, Horemheb, prințul Nakhtmin a considerat că are șansa de a obține tronul. Nefiind destul de puternic pentru a-l înfrunta pe noul faraon, Ramses I, care avea de partea sa armata, Aaron / Nakhtmin l-a readus în Egipt pe Akhenaten. Dacă acesta ar fi reușit să recupereze tronul, nemaiavând urmași de parte bărbătească, succesorul său ar fi devenit Nakhtmin. Care nu ar fi trebuit să aștepte prea mult pentru a căpăta puterea; Akhenaten era bătrân și ar fi fost mult mai ușor de eliminat decât Ramses, care nu avea doar armata de partea lui, ci și un moștenitor legal, pe Seti Merenptah. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Akhenaten nu a reușit să-și primească tronul, iar Aaron / Nakhtmin și Sanhedrinul au hotărât că nu mai avea rost să rămână în Egipt, fiind mai în siguranță în Canaan, alături de celelalte triburi israelite. S-au folosit tot de Moise / Akhenaten pentru a obține aprobarea lui Ramses I și a conduce grupul afară din Egipt, supravegheat îndeaproape de prințul Aaron. Iar când nu au mai avut nevoie de el, l-au eliminat.

Vechiul Testament susține că faraonul Ramses I i-a permis lui Moise să-și ia grupul și să plece din Egipt, însă mai târziu s-a răzgândit și i-a urmărit în Sinai. Moise a despărțit apele mării pentru ca grupul său să o traverseze, iar egiptenii i-au urmat. Apoi „a căutat Yahweh din stâlpul cel de foc și din nor spre tabăra Egiptenilor și a umplut tabăra egiptenilor de spaimă. Și a făcut să sară roțile de la carele lor, încât cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis egiptenii: «Să fugim de la fața lui Yisra’el, că Yahweh se luptă pentru ei cu egiptenii!»” (14:24-25). Însă nu au mai apucat să fugă; zeul i-a cerut lui Moise să-și ridice brațul asupra mării, pentru ca apele să-i înece pe egipteni, „și așa a înecat Yahweh pe egipteni în mijlocul mării” (14:27). Biblia spune că însuși faraonul și-a găsit sfârșitul atunci. Domnia lui Ramses I a fost foarte scurtă, de mai puțin de doi ani, ceea ce înseamnă că este posibil să-și fi pierdut viața în anul 1293 î.e.n. în timp ce urmărea grupul lui Akhenaten. Poate chiar în modul descris de Biblie. Amenhotep III, tatăl lui Akhenaten, a încercat să conecteze Nilul și Marea Roșie printr-un canal pe care nu a reușit să-l termine din cauza diferenței prea mari dintre nivelul mării și cel al solului Deltei Nilului; problema a fost rezolvată abia în secolul al III-lea î.e.n. de inginerii lui Ptolemeu Philadelphos. Mai exact, canalul era format din două părți: cea mare trebuia să lege Nilul de Marele Lac Amar iar cea mică lacul de Marea Roșie. Plecând din Tjaru spre Marea Roșie, grupul lui Akhenaten nu putea să nu traverseze acel canal neterminat. Probabil în porțiunea cea mică dintre lac și mare au reușit să provoace o fisură care a inundat canalul în timp ce era traversat de egipteni. Astfel relatarea biblică ar putea avea o explicație care nu implică intervenția miraculoasă a vreunei divinități.

Următorul faraon a fost Seti I, fiul lui Ramses I, care imediat ce a ajuns pe tron a continuat urmărirea adepților lui Moise, pentru a-și răzbuna tatăl. Din cronicile egiptene știm că a dus campanii împotriva neamului Șasu (numele atribuit grupului lui Akhenaten de egipteni), cucerind orașul Pi-Kanan din Gaza, apoi în nordul Canaanului, împotriva hitiților din Siria de Nord și împotriva libienilor. Dacă într-adevăr un zeu ar fi înecat o mare parte a armatei egiptene, fără îndoială că noul faraon nu ar fi îndrăznit să urmărească grupul protejat de acea divinitate, ceea ce înseamnă că povestea biblică rămâne la stadiul de basm. Jurnalistul egiptean Ahmed Osman consideră că Seti I l-a ucis pe Akhenaten în Sinai. În Vechiul Testament profetul este omorât de Yahweh, care s-a supărat pe el dintr-un motiv stupid. În cartea Numerii, zeul îi ordonă lui Moise: „Ia toiagul și adună obștea, tu și Aaron, fratele tău, și grăiți stâncii înaintea lor și ea vă va da apă” (20:8). În loc să vorbească cu o piatră, conducătorul israeliților a preferat să o lovească: „și-a ridicat Moșeh mâna și a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori și a ieșit apă multă și băut obștea și dobitoacele ei” (20:11). Acest gest l-a enervat la culme pe Yahweh, care a decis să-i omoare pe cei doi înainte de a intra în Canaan: „Pentru că nu m-ați crezut, ca să arătați sfințenia mea înaintea ochilor fiilor lui Yisra’el, de aceea nu veți duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau” (20:12). Pe muntele Nebo „a murit Moșeh, robul lui Yahweh, acolo, în pământul Moabului, după Cuvântul lui Yahweh” (Deuteronomul 34:5). Ahmed Osman a găsit poveștii biblice o explicație logică, considerând că Moise / Akhenaten și-a folosit sceptrul regal pentru a cere apă dintr-o fortăreață de pe drumul dintre Tjaru și Gaza; Seti I a fost alertat, l-a ajuns din urmă pe fostul faraon și l-a omorât pe muntele Nebo. Talmudul confirmă oarecum această ipoteză susținând că, înainte de a muri, Moise a fost atacat de Samael, îngerul morții; cum îngerului i s-a făcut frică de profet, Yahweh a coborât pe Pământ, însoțit de îngerii Mikha’el, Gabri’el și Zagziel, pentru a îndeplini misiunea. Epistola sobornicească a apostolului Iuda din Noul Testament spune că arhanghelul Mikhael s-a certat cu Satan pentru cadavrul lui Moise, deși nu putem înțelege ce ar fi putut face aceste două entități cu trupul unui om mort. Ipoteza lui Osman este întărită de un mit egiptean în care zeul Asar a fost omorât de fratele său, Sutah / Set; Akhenaten s-a reprezentat în statui ca Asar, considerându-se reîncarnarea zeului, iar Seti I poartă numele lui Set. Ceea ce ar putea însemna că mitul egiptean a fost creat după povestea lui Akhenaten și Seti. Însă adevărul, ca de obicei, este diferit.

În 1922, teologul german Ernst Sellin a găsit în cartea biblică a profetului Hoșea (Osea) urmele unei vechi tradiții care sugerează că Moise a avut parte de un sfârșit violent, cauzat de o revoltă a poporului său refractar și îndărătnic. Această tradiție se repetă la majoritatea profeților ulteriori și chiar a devenit baza tuturor expectativelor mesianice de mai târziu. La finele exilului babilonian, poporul evreu a mijit speranța că cel ucis într-un mod atât de infam se va întoarce din morți și își va conduce în împărăția fericirii veșnice poporul căit. Și Sigmund Freud credea, de asemenea, că Moise a fost omorât de poporul său răzvrătit față de noua religie, care a preferat să se întoarcă la vițelul de aur. Revoltele împotriva autorității lui au fost reprimate prin pedepse sângeroase, după cum se observă în Vechiul Testament, ceea ce a dus la creșterea nemulțumirii poporului. La câțiva ani după uciderea lui Moise, israeliții și-au regretat fapta și au inventat conceptul de Mașiah (salvatorul sau eliberatorul unui grup de oameni) în speranța întoarcerii lui Moise ca salvator al israeliților. Această vină a fost transmisă din generație în generație, fiind cea care îi atrage pe evrei către religie. Mașiah sau Messiah provine din numele Moșeh, care este transliterarea egipteanului Moise (scris uneori și Messes, ca în cazul faraonului Ramesses); la fel ca Moise, Mașiah evreilor este un salvator sau un eliberator al poporului. Freud mai spunea că vina pe care o simt evreii l-a transformat pe Moise în concepția lor dintr-un rege într-o divinitate mai mică, ale cărei trăsături comportamentale i-au fost transferate lui Yahweh. În primii săi ani de domnie, Akhenaten chiar era reprezentat ca zeul Asar, filosoful Philon din Alexandria susținea că Moise nu era numit doar „rege”, ci și „Dumnezeu”, iar în Vechiul Testament Yahweh îi spunea: „Iată, eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon” (Ieșirea 7:1). După spusele istoricului Flavius Iosephus, esenienii considerau că defăimarea numelui lui Moise era la fel de gravă ca și cea a numelui divin; povestirea sa este confirmată de unul dintre manuscrisele de la Qumran, în care este interzisă rostirea numelor lui Moise și al lui Yahweh. Creștinii au preluat de la evrei ideea unui Mașiah divin, scris în greacă Khristos, și l-au transformat în Iisus. În realitate, salvatorul pe care îl așteaptă evreii nu este o divinitate, ci Moise / Akhenaten, faraonul și profetul pe care l-au ucis strămoșii lor. Iată câteva pasaje biblice în care se ascunde tradiția uciderii lui Moise de israeliți, după părerea lui Sellin și Freud: „Sosit-au zilele de pedeapsă, venit-au zilele de răsplată. Yisra’el strigă: «Profetul este un nebun, omul insuflat aiurează!». Da, desigur, din pricina mărimii nelegiuirii tale, din pricina mărimii răzvrătirii tale. Proorocul află pretutindeni lațuri întinse… Ei întind capcane pe toate drumurile, capcane în templul lui Yahweh. Grozave fapte de ocară au săvârșit, precum odinioară în Gibeah!” (Cartea lui Osea 9:7-9); „În zadar am bătut pe copiii voștri, că n-au primit învățătură; pe proorocii voștri i-a mâncat sabia voastră, ca un leu pierzător, și nu v-ați temut” (Cartea lui Ieremia 2:30); „Căci, iată, eu voi ridica un păstor nebun în această țară care nu va umbla după oaia cea pierdută și care nu va căuta pe cea rătăcită și pe cea rănită nu o va vindeca și nu va hrăni pe cea sănătoasă, ci va mânca pe cea grasă și îi va smulge unghiile. Vai de ciobanul rău, care lasă turma în părăsire! Sabia să lovească brațul lui și ochiul lui cel drept! Brațul lui să se usuce cu totul, iar ochiul să rămână orb de tot!” (Cartea lui Zaharia 11:16-17); „Sabie, deșteaptă-te împotriva păstorului meu, împotriva tovarășului meu, zice Domnul Sabaoth. Voi bate păstorul și se vor risipi oile, și îmi voi întoarce mâna mea împotriva celor mici” (Cartea lui Zaharia 13:7); „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar el a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Yahweh, dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Yahweh a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura sa. Întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat și neamul lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte. Mormântul lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura lui. Dar a fost voia lui Yahweh să-l zdrobească prin suferință” (Cartea lui Isaia 53:3-10).

Dacă Moise / Akhenaten a fost într-adevăr omorât de israeliți, motivul nu poate fi greu de ghicit. Conducătorii israeliților, membrii Sanhedrinului, nu dădeau doi bani pe fostul faraon sau pe religia lui, ci s-au folosit de el întâi pentru a încerca să-și recapete privilegiile din domniile anterioare, apoi pentru a fi lăsați să părăsească Egiptul. Când armata lui Seti I i-a ajuns din urmă, liderii israeliților l-au ucis pe Akhenaten în speranța că faraonul va fi mulțumit și îi va lăsa în pace. Poporului i-au spus că Yahweh era cel care îl omorâse, după cum se observă în legendele ebraice, însă după un timp adevărul a ieșit la lumină. Astfel se explică vina despre care vorbea Freud, transmisă din generație în generație, speranța evreilor că Moise se va întoarce și respectul pe care încă i-l poartă, considerându-l cel mai mare profet care a existat vreodată. Pentru a fi siguri, bătrânii din Sanhedrin l-au ucis și pe prințul Nakhtmin, numit Aaron în Biblie, fiul fostului faraon Ay, dând vina tot pe Yahweh. Cum după uciderea lui Moise lider al israeliților a devenit fostul său asistent, Yehoșu’a din tribul iosefit al lui Eprayim, este posibil ca și el să fi făcut parte din complot; poate chiar Yehoșu’a i-a dat fostului faraon lovitura de grație pe muntele Nebo. Seti I nu a părut prea mulțumit de uciderea rivalilor săi la tron, ținând cont că a dus o bătălie cu neamul Șasu, după cum consemnau cronicile egiptene. După ce a împrăștiat fostul grup al lui Akhenaten s-a îndreptat către Canaan, unde a încasat tribut de la unele orașe iar pe altele le-a capturat fără prea mult efort, iar de acolo spre Liban. Nu știm ce s-a întâmplat cu foștii adepți ai lui Akhenaten, dispersați de egipteni. Cu siguranță nu au mers în Canaan, pentru că acolo au plecat atacatorii lor. Se pare că au rămas în continuare în deșert deoarece, după douăzeci de ani, Ramses II sau Ramses cel Mare, fiul lui Seti I, înregistra o victorie împotriva neamului Șasu. Atunci, faraonul și-a împărțit armata în două. Partea condusă de el a atacat Ierusalimul și Ierihonul, iar cealaltă, comandată de fiul său, Amun-her-khepeshef, i-a fugărit pe Șasu până la Marea Moartă și a capturat Edomul, apoi Moabul; după ce s-au reunit, cele două armate s-au îndreptat către Siria. Astfel înțelegem de ce Vechiul Testament consideră că israeliții lui Moise au rătăcit timp de patruzeci de ani în deșert: au evitat să intre în Canaan de teama egiptenilor, preferând să se ascundă în Peninsula Sinai și în Edom. După un timp, probabil în grupuri mici, iacobiții amestecați cu egipteni și midianiți au ajuns în tărâmul făgăduit de Yahweh strămoșilor lor, unde s-au amestecat cu restul triburilor israelite.

Din aceste întâmplări reiese că Moise / Akhenaten a fost victima manipulării și trădării iacobiților reîntorși în Egipt, precum și a apropiaților lui. Oare însă nu a existat și o influență divină în toată această poveste? Akhenaten făcea parte din Dinastia a XVIII-a, în timpul căreia s-a consemnat o serie de intervenții divine. Fondatorul dinastiei era Ahmose I (al cărui nume înseamnă „Copilul lui Yah”), cel care în jurul anului 1550 î.e.n. i-a gonit pe hyksoși din Egipt. Faraonul consemna că a reușit surprinzătoarea victorie doar cu ajutorul lui Amun, din acest motiv declarându-l zeu național. Au urmat la tron Djeserkare Amenhotep („Amun este satisfăcut”), Aakheperkare Djehutymose („Copilul lui Djehuty”) și Aakheperenre Djehutymose (tot „Copilul lui Djehuty”), fiul, nepotul și strănepotul său. Sora și soția celui din urmă, Maatkare Khnumt-Amun („Unită cu Amun”) Hatșepsut, a obținut apoi tronul, pe care l-a împărțit cu fiul ei vitreg, Menkheperre Djehutymose („Copilul lui Djehuty”) Neferkheperu, fiul lui Aakheperenre Djehutymose (Tuthmosis II). Regina susținea că tatăl ei adevărat nu era Aakheperkare Djehutymose (Tuthmosis I), ci zeul Amun, care a luat înfățișarea regelui când s-a împreunat cu mama ei. Tot el este cel care i-a încredințat fiicei sale funcția de monarh. După moartea ei, Menkheperre Djehutymose Neferkheperu (Tuthmosis III) a rămas singurul conducător al țării. După ce a cucerit Fenicia, Canaanul și Siria, el a transformat Egiptul într-o super-putere mondială. Faraonul susținea că zeul Amun i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu și că în bătălia de la Meggido, împotriva unei coaliții a regilor canaaneeni, același zeu l-a învățat să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicilor. A fost respectat și de evrei, redactorii Bibliei atribuindu-i miticului rege David faptele sale. Pe o inscripție de la Karnak este descrisă ceremonia selecției lui Tuthmosis III ca rege, în templul lui Amun din Waset: el a dispărut în cer pentru a fi numit de Amun-Ra, care i-a dat diadema în formă de șarpe, apoi a stat alături de zeii din Consiliu în casa lui Amun-Ra. Nu știm cât adevăr există în poveștile despre întâlnirile regelui cu zeii, însă într-un papirus tradus de prințul Boris de Rachewiltz, care făcea parte din Analele lui Thutmosis III, sunt menționate O.Z.N.-uri: „În anul 22, în cea de-a treia lună a iernii, la ora șase din zi, scribii din Casa Vieții au văzut un cerc de foc care venea din cer… acesta nu avea cap. Din gura lui ieșea o răsuflare urât mirositoare. Corpul lui era lung de un rod (aproximativ cinci metri – n.a.) și lat de un rod și acesta era lipsit de zgomot. Și inimile scribilor s-au îngrozit și s-au speriat, iar ei s-au azvârlit cu burta la pământ… Ei i-au spus Faraonului. Maiestatea sa a ordonat… a cercetat bine… și a meditat la ceea ce s-a întâmplat și care este consemnat în papirusurile din Casa Vieții. La câteva zile după ce acesta a trecut, s-a întâmplat ca aceste obiecte să vină din cer mai numeroase decât oricând. Acestea străluceau mai mult decât strălucirea Soarelui și se răspândeau până la marginile celor patru stâlpi ai cerului. Dominatoare era staționarea în cer a acestor cercuri de foc. Armata Faraonului privea împreună cu el, care se afla în mijlocul lor. Era după cină. Imediat apoi, aceste cercuri de foc s-au ridicat sus în cer, către sud. Pești și animale înaripate sau păsări au căzut pe Pământ din cer. O minune care nu a fost auzită niciodată de la întemeierea acestei țări! Și Faraonul a pus să fie adusă tămâie, pentru a face pace pe Pământ… Și pentru ceea ce s-a întâmplat, Faraonul a ordonat să fie scris în analele Casei Vieții… așa încât să fie reamintită pe vecie”. Următorii regi ai Egiptului au fost fiul lui Tuthmosis III, Aakheperure Amenhotep („Amun este satisfăcut”) Heka Iunu, și nepotul său, Menkheperure Djehutymose („Copilul lui Djehuty”), numiți în mod convențional Amenhotep II și Thutmosis IV. Pe o stelă plasată între labele din față ale Sfinxului este scris că, pe vremea când era un tânăr prinț, Thutmosis IV l-a visat pe zeul Harmakhis-Khopri-Tumu, care i-a promis că îl va face faraon dacă va îndepărta nisipul de pe Sfinx. Se pare că zeul s-a ținut de cuvânt, deoarece Thutmosis a ajuns faraon, cu toate că nu era moștenitorul de drept al tronului. Iar un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aten în fruntea armatei faraonului în timpul unei lupte. Următorul rege al Egiptului a fost Nebmaatre Amenhotep („Amun este satisfăcut”) Hekawaset (Amenhotep III). Într-un templu din Luxor, unde este consemnată nașterea sa miraculoasă, se spune că adevăratul său tată era zeul Amun, care luase forma lui Thutmosis IV când i-a fecundat mama, poveste identică cu cea a reginei Hatshepsut. Amenhotep III s-a căsătorit cu Tiye, fiica israelitului Yuya, a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secțiuni administrative, după numărul triburilor israelite, și le-a oferit iacobiților din Egipt estul Deltei Nilului. Ceea ce a fost apreciat de evrei, redactorii Bibliei atribuindu-i faptele sale legendarului rege Șelomo (Solomon în română). Tot el este cel a ordonat dezvoltarea cultului lui Aten (zeul apărut în fruntea armatei tatălui său) pentru a scădea influența lui Amun. Fiul său, Akhenaten, se considera reîncarnarea lui Asar și fiul lui Aten, iar Vechiul Testament menționează numeroase întâlniri de gradul III dintre faraonul răzvrătit și zeul Yahweh. Și fiul acestuia, Nebkheperure Tutankhamun („Imaginea vie a lui Amun”) Hekaiunușema, numit inițial Tutankhaten („Imaginea vie a lui Aten”), este considerat „fiul cel mare al lui Aten din rai” pe un obiect descoperit în mormântul său.

Toate aceste relatări conțin numeroase influențe ale zeilor în destinul Dinastiei a XVIII-a. Erau cel puțin unii dintre acești faraoni copii ai zeilor, așa cum susțineau? Dintre toți cei cincisprezece regi ai dinastiei, Akhenaten este de departe cel mai misterios personaj. Nu doar datorită poveștii sale, ci și din pricina aspectului său fizic. Întotdeauna era reprezentat cu un craniu alungit, cu șolduri largi, feminine, și cu burta mare. S-a sugerat că aceste atribute fizice se datorau unei afecțiuni numite Sindromul Froehlich, responsabile atât pentru trăsăturile androgine, cât și pentru alungirea feței. Ceea ce nu poate fi valabil în cazul de față, ținând cont că Sindromul Froehlich cauzează impotență și obezitate, iar Akhenaten a avut șapte copii iar în sculpturi nu a fost reprezentat niciodată obez. În acea vreme reprezentările artistice deveniseră realistice, ceea ce se observă în cazul animalelor, plantelor și oamenilor; cu toate astea, faraonul și familia sa erau înfățișați diferit: capete alungite, burți proeminente, șolduri mari, trăsături faciale exagerate, mâini și picioare subțiri. Capetele alungite ale lui Akhenaten, Nefertiti și ale fiicelor lor se aseamănă cu cele ale așa-numiților „extratereștri cenușii” din ziua de astăzi. Tutankhamun, fiul lui Akhenaten, avea craniul alungit nu doar în statui, ci și în realitate, după cum au descoperit cei care i-au cercetat mumia. Și cei doi copii ai săi morți înainte de naștere, mumificați alături de el, prezintă aceeași deformare a craniului. După ce a studiat mostre cerebrale și osoase ale lui Akhenaten, Stuart Fleischmann, profesor-asistent de genomică comparativă la Universitatea Elvețiană din Cairo, a descoperit o genă numită CXPAC-5, responsabilă pentru creșterea cortexului, ceea ce a dus la mărirea cutiei craniene a faraonului decăzut. De asemenea, profesorul Fleischmann a descoperit că A.D.N.-ul lui Akhenaten a fost supus unor mutații puternice, de natură necunoscută. Ceea ce înseamnă că este posibil ca măcar unii faraoni ai Dinastiei a XVIII-a să fi fost, într-adevăr, copii ai zeilor. Nu făcuți pe cale naturală, ci prin inginerie genetică. Veghetorii adeseori își modificau genetic unii dintre supușii, inserându-le gene „divine”. În timpuri apropiate de cel al lui Akhenaten, Marduk a apelat de multe ori la ingineria genetică în cazul familiei lui Abraam, atât pentru a le scăpa pe femei de sterilitate, cât și pentru a le oferi bărbaților însușiri supraomenești. În Coran, zeul chiar se laudă că i-a creat pe Yișaq și pe Ya’aqob și că i-a „făcut pe ei prototipuri”, afirmație din care reiese intervenția sa directă. Având gene divine, cei din familia lui Abraam aveau pielea

albă, ceea ce confirmă și unul dintre manuscrisele descoperite la Marea Moartă, unde nobilii egipteni se mirau „cât de albă îi este fața” soției lui Abraam, Sarra. Cercetătorii elvețieni de la Centrul de genealogie a A.D.N.-ului din Zürich, care au studiat A.D.N.-ul faraonilor Amenhotep III, Akhenaten și Tutankhamun, au ajuns la concluzia că acești regi aparțineau rasei caucaziene, făcând parte din haplogrupul R1bla2, la fel ca peste jumătate dintre bărbații vest-europeni. Asemenea membrilor caselor regale egiptene, cei din clanul lui Abraam se căsătoreau între ei, pentru a păstra nealterate genele divine. Și lui Abraam, și lui Moise, zeul Yahweh / Marduk le-a încredințat misiunea de a se stabili în Canaan. Numele primit la naștere de Abraam, citit invers, înseamnă „Sufletul lui Marduk”, în timp ce Akhenaten se credea „Spiritul viu al lui Aten”. Cei doi chiar erau înrudiți conform Bibliei, Abraam fiind strămoșul lui Moise, prin urmare amândoi aveau în componența lor genetică A.D.N.-ul lui Marduk. Așadar sunt mari șanse ca Marduk să-i fi încredințat faraonului decăzut o misiune, după cum susține Vechiul Testament. Dacă punem pe seama kabbaliștilor israeliți întâlnirile de gradul III ale lui Akhenaten, intervențiile genetice ale zeului ar fi inutile. Însă dacă ne amintim legământul dintre el și Abraam, totul capătă sens. Marduk a lăsat Canaanul urmașilor lui Abraam pentru a păzi muntele Moriyya / Sion din Ierusalimul de astăzi, acel centru energetic foarte important pentru zeu, considerat de Kabbalah un punct spiritual din care se naște realitatea. Cele douăsprezece triburi ale urmașilor lui Abraam s-au stabilit în Canaan după ce au fost expulzate odată cu hyksoșii, însă cel al leviților și o parte din celelalte s-au întors în Egipt după câteva secole.

Ceea ce nu i-a convenit zeului, motiv pentru care i-a ordonat fostului faraon Akhenaten să scoată din Egipt israeliții rebeli și să îi ducă în Canaan, pentru a-și îndeplini misiunea de a păzi muntele „sfânt”. Moise / Akhenaten era un urmaș al lui Abraam după mamă (fiica lui Yuya dintr-un trib iacobit), însă nu și după tată. Drept pentru care Marduk a intervenit din timp în linia paternă a noului său profet, îmbogățind-o cu propriile sale gene. De ce era atât de important ca A.D.N.-ul aleșilor zeului să conțină o mare parte din al lui? De ce erau necesare genele divine? Ei bine, pentru a se realiza compatibilitatea necesară posedării. Un corp obișnuit nu poate susține o entitate atât de puternică precum Marduk fără a se deteriora, prin urmare are nevoie de gene divine. Dar de ce posedare? Pentru a înțelege cum a ajuns Akhenaten în această postură, trebuie să aflăm evenimentele care i-au modelat destinul încă dinainte să se nască.

Magia era o parte importantă a vieții egiptenilor antici. Nu doar a celor de rând, ci și a conducătorilor. Magia făcea parte din cultele religioase egiptene, marii preoți deținând secrete ale zeilor, transmise din generație în generație doar inițiaților. Nu era vorba despre scamatorii făcute pentru a impresiona masele; ritualurile secrete, desfășurate departe de ochii publicului, erau cât se poate de reale. Și întunecate… Istoricul Plutarh chiar spunea despre religia egiptenilor că este o știință întunecată și enigmatică. Uneori, faraonii accesau o parte dintre aceste cunoștințe, în special cei implicați în religie. Unul dintre ei a fost Tuthmosis IV, cel care a notat pe o stelă plasată între labele din față ale Sfinxului că zeul Harmakhis-Khopri-Tumu i-a apărut într-un vis și i-a promis că îi va da tronul Egiptului dacă va îndepărta nisipul de pe Sfinx. Tot el a menționat într-un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu prezența zeului Aten în fruntea armatei sale. Tuthmosis IV avea o înclinație către religie, ceea ce se observă din cele două relatări ale sale. Se știe că el a ridicat o capelă unică lângă templul principal din Karnak pentru oamenii care nu aveau dreptul de a intra în templu, un loc în care zeul Amun putea auzi rugăciunile oricui. După ce i-a fost examinată mumia s-a descoperit că faraonul suferea de epilepsie temporală, care provoacă religiozitate și viziuni spirituale intense, ceea ce ar putea explica cele două întâlniri ale sale de gradul III. În timpul domniei acestui rege religios a venit în Egipt iosefitul Yuya împreună cu israeliții săi. Dintr-un motiv necunoscut, într-o vreme în care egiptenii nu suportau semiții asiatici din cauza hyksoșilor, emigrantul Yuya a reușit să se căsătorească cu Tjuyu, o descendentă a reginei Ahmose-Nefertari (soția fondatorului Dinastiei a XVIII-a), o femeie extrem de influentă, cu multe funcții în diversele culte religioase ale Egiptului. El a devenit un profet al lui Min, „Administrator al vitelor” zeului și mai târziu socrul și sfetnicul principal al faraonului Amenhotep III, primind titlurile „Locotenentul regelui”, „Stăpânul cailor” și „Tatăl zeului”. Este posibil ca Yuya să-i fi oferit faraonului atras de misticism secretele Kabbalei evreiești în schimbul permisiunii de a se stabili în Egipt cu tribul său și a unor câștiguri materiale, cum ar fi căsătoria cu Tjuyu, avere, titluri nobiliare și promisiunea înrudirii prin căsătoria copiilor lor.

Ceea ce s-a și întâmplat: odată ajuns pe tron, Amenhotep III, fiul lui Tuthmosis IV, s-a căsătorit cu Tiye, fiica lui Yuya și Tjuyu. Nu ar fi fost prea greu ca Yuya să încheie această înțelegere cu un faraon religios, ținând cont că el era un profet al lui Min, adică un preot care comunica cu zeul. Iar puterea Kabbalei este seducătoare pentru un rege care considera că un zeu i-a acordat tronul. Printre învățăturile secrete ale Kabbalei se numără diverse metode de invocare și de comunicare cu puternice entități malefice, nimeni alții decât Veghetorii. Însă aceste secrete vin cu un preț, cel suprem fiind sacrificarea copiilor. Pentru ca inițiatul să-și dovedească fidelitatea, trebuie să ofere divinității pe care o invocă viața primului său născut, moștenitorul său. Această parte întunecată a misticismului ebraic apare și în Biblie de câteva ori: Abraam a vrut să-l sacrifice pe Yișaq (care nu era primul său fiu, dar era moștenitorul) lui Yahweh iar pe Yișma’el (fiul său cel mare) l-a trimis în deșert ca să moară, în povestea lui Moise faraonul a ordonat uciderea primilor născuți ai israeliților, la fel și Irod în povestea lui Iisus, Yahweh a ucis primii născuți ai egiptenilor înainte de Exod, Yiptah (Ieftae) din Gilead și-a sacrificat fiica pentru Yahweh, Leviticul interzice sacrificarea copiilor în numele zeului Moloch, iudeii „au zidit locurile înalte la Tofet, în valea fiilor lui Hinom, ca să-și ardă fiii și fiicele cu foc” (Cartea lui Ieremia 7:31) și „au făcut înălțimi pentru Baal, ca să ardă pe fiii lor cu foc” (Cartea lui Ieremia 19:4), regele Ah’az „a trecut pe fiii săi prin foc făcând urâciunile popoarelor pe care le alungase Yahweh dinaintea fiilor lui Yisra’el” (Cartea a Doua a Cronicilor 28:3) iar regele Menașșe „a trecut prin foc pe fiii săi în valea Ben-Hinom și a făcut vrăjitorie, farmece și magie; a adus oameni care chemau duhurile morților și fermecători” (Cartea a Doua a Cronicilor 33:6) și „a trecut pe fiul său prin foc, a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morților şi vrăjitori” (Cartea a Patra a Regilor 21:6). În Europa, evreii au fost acuzați de multe ori de uciderea copiilor creștini, în special în perioada sărbătorilor iudaice, cea mai veche atestare documentară a unei astfel de acuzații datând din 1144 (în Norwich din Anglia). Sacrificiile făceau parte din toate religiile vechi, de obicei animalele fiind cele jertfite; însă pentru obținerea unor favoruri mari din partea puternicelor divinități întunecate era nevoie de sacrificiul suprem. În aceste condiții, pentru a putea primi secretele Kabbalei și pentru a beneficia de sprijinul Veghetorilor, faraonul Tuthmosis IV ar fi trebuit să își sacrifice primul fiu. Nu știm mai nimic despre copiii săi, în afara celui care i-a urmat la tron, însă știm că cel puțin unul dintre ei, prințul Amenemhat, a murit în copilărie în condiții necunoscute.

După moartea lui Tuthmosis IV a devenit rege fiul său, Amenhotep III, care s-a căsătorit cu Tiye, fiica lui Yuya și Tjuyu, imediat ce a ocupat tronul. Acesta, care susținea că adevăratul său tată nu era regele Tuthmosis IV, ci zeul Amun, era și el atras de religie. Sau, mai exact, de puterea magiei din spatele religiei. Încă de la începutul domniei sale a început să refacă templele vechi din Waset și să construiască altele noi. Curtea principalului templu teban a fost decorată cu reprezentări ale zeităților Amun, Mut și Khonsu; în templul zeiței Mut au fost amplasate șase sute de statui ale zeiței Sekhmet. Unele dintre cele mai impresionante statui ale Egiptului au fost construite din ordinul său, așa cum sunt cele din templul din Soleb (Nubia) sau coloșii care îl reprezintă chiar pe el. Mai mult ca sigur, și Amenhotep III a fost inițiat în tainele Kabbalei, la fel ca tatăl său. Astfel s-ar explica funcțiile pe care i le-a oferit socrului său, Yuya, precum și dăruirea Deltei Estice rudelor israelite ale reginei Tiye. Dacă este adevărat, atunci și acest faraon ar fi trebuit să își sacrifice primul fiu. Nu știm dacă așa au stat lucrurile, însă știm că prințul Djehutymose, fiul cel mare al faraonului și al reginei Tiye, a murit în condiții misterioase. Și viața celui de-al doilea fiu, Akhenaten, a fost pusă în pericol, Tiye trimițându-l departe de palatul regal, la rudele ei israelite din Delta Estică a Nilului. Dacă dăm crezare legendelor evreiești care spun că faraonul a vrut să-l omoare pe Akhenaten în copilărie, cel mai probabil era vorba despre un sacrificiu ritualic obligatoriu în Kabbalah. Preotul Manethon sugera și el că Amenhotep III și tatăl său se îndeletniceau cu invocarea zeităților, notând că preotul, scribul și arhitectul Amenhotep, fiul lui Hapu, i-a dat un sfat unui rege numit Amenophis, care era „dornic să devină un spectator al zeilor la fel cum Oros, unul dintre predecesorii săi în acel regat, a dorit același lucru înaintea lui”. Acest fiu al lui Hapu a fost arhitectul lui Amenhotep III, fără îndoială acest rege fiind Amenophis din relatarea lui Manethon. Iar „Oros, unul dintre predecesorii săi”, nu poate fi decât tatăl său, Tuthmosis IV, cel care susținea că zeul Haru (Horos pentru greci) i-a dat tronul Egiptului. Cei doi faraoni doreau să devină spectatori ai zeilor adică să vadă zeii, ceea ce puteau realiza doar prin ritualurile kabbalistice de invocare, exact concluzia la care am ajuns și noi. Iar cele mai multe legături dintre Amenhotep III și magie se găsesc în povestea biblicului Șelomo (Solomon).

Nu există nici măcar o singură dovadă că ar fi existat regele Solomon în Israel. Arheologii nu au descoperit nicio urmă de-a lui, numele său nu este menționat în nicio cronică extrabiblică din acea vreme iar înțelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. În plus, nu există nicio dovadă că Israelul ar fi fost vreodată o mare putere militară sau un imperiu, așa cum susține Vechiul Testament. Adevărul este că faptele biblicului Solomon sunt cele ale lui Amenhotep III. Iată câteva exemple: în Biblie, Solomon a moștenit de la tatăl său Imperiul Israelit iar el a menținut relațiile diplomatice; în realitate, Amenhotep a moștenit de la tatăl său Imperiul Egiptean creat de Tuthmosis III iar el a menținut relațiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prințese de diferite naționalități; Amenhotep a făcut același lucru, căsătorindu-se cu două prințese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon și una din Arzawa. Una dintre soțiile lui Solomon era fiica faraonului; una dintre soțiile faraonului Amenhotep era fiica sa cea mare, Sitamun. La bătrânețe, Solomon s-a închinat la Astarte și la Moloch; Amenhotep a primit la bătrânețe o statuie a lui Iștar de la regele Tușratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinți. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esențială; Amenhotep a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon avea doisprezece ispravnici care îi administrau imperiul; Nebmaatre și-a împărțit imperiul în douăsprezece secțiuni administrative. În timpul domniei lui Solomon, imperiul său a devenit tot mai fragil; au apărut probleme în sudul Palestinei și în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influența regelui israelit s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep, imperiul său a devenit tot mai fragil; au apărut rebeliuni în sudul Palestinei și în Edom, influența sa a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a amenințat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tyr, douăzeci de cetăți din pământul Galileei; Amenhotep i-a dăruit prințului Abimilku (care a devenit rege în Tyr după moartea tatălui său) cetățile Huzu și Zerbitu din Galileea. Solomon a construit orașe pentru provizii și garnizoane și a reconstruit orașele Hatzor, Meggido, Gezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat și Tadmor; Amenhotep a reconstruit Hatzor, Meggido, Gezer, Milo, Bet-Șean și Lachiș. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu al lui Yahweh și un palat; Amenhotep și-a construit un palat la Waset și temple în aproape toate orașele din Canaan unde avea garnizoane. Solomon a domnit timp de patruzeci de ani; Amenhotep, treizeci și opt. După moartea lui Solomon, Imperiul Israelit a fost distrus, divizându-se în două părți; după moartea lui Amenhotep, Egiptul a ajuns în pragul colapsului din cauza reformelor religioase ale lui Akhenaten. La bătrânețe, Solomon a renunțat la zeul tatălui său, preferându-i pe alții; deși oficial era un devotat adept al lui Amun, Amenhotep dezvolta pe ascuns cultul lui Aten. Solomon este lăudat pentru înțelepciunea sa legendară; într-o inscripție, Amenhotep se considera la fel de înțelept ca Djehuty, zeul înțelepciunii. Tatăl lui Solomon era David, scris în ebraică Dwd, care în egipteană devine Tht, adică Thoth sau Tuth; tatăl lui Amenhotep era Menkheperure Djehutymose sau Tuthmosis IV. Numele Solomon, atribuit de greci biblicului Șelomo, este format din „sol” („Soare” în latină) și „omon”, un derivat al numelui Amon; în timpul Dinastiei a XVIII-a a avut loc fuziunea dintre Amun și Ra (zeul Soarelui), noua zeitate fiind numită Amun-Ra. Într-o nuvelă publicată în 1992, rusul Victor Pelevin prefera varianta Omon Ra. Cu alte cuvinte, Solomon este o formă ascunsă a numelui Amun-Ra, zeul suprem al Egiptului în timpul lui Amenhotep. Ținând cont de toate aceste asemănări, putem concluziona că redactorii biblici au inventat personajul Solomon folosindu-l ca model pe Amenhotep III. Cum faptele primului sunt în realitate ale celui de-al doilea, putem afla din legendele lui Solomon mai multe amănunte despre tatăl lui Akhenaten.

Miturile medievale arabe și europene îl prezintă pe Solomon ca fiind un puternic vrăjitor care controla spiritele cu ajutorul unui inel magic, primit de la un înger. Inelul avea gravat un simbol numit „Sigiliul lui Solomon”, de forma unei hexagrame (simbolul statului Israel și al zeului evreilor). Ajutat de inel, regele Solomon a invocat demoni pe care i-a interogat pentru a le afla secretele. Se mai spune că a obligat demonii să construiască Templul lui Yahweh, alături de oameni. În Cartea Numelor Mortale, tradusă din manuscrise arabe găsite într-o clădire din Spania, Fiqituș, regele djinnilor, a adus în fața lui Șelomo șaptezeci și doi de djinni pentru a-și mărturisi păcatele. Într-un alt mit, djinnul Sakr a reușit să fure inelul regelui și mai apoi tronul, conducând țara timp de patruzeci de zile. Solomon și-a recuperat inelul și l-a închis pe Sakr într-o cutie de fier, pe care a aruncat-o într-o prăpastie dintr-o țară îndepărtată. Alte legende susțin că regele obișnuia să se plimbe prin lume, uneori folosindu-se de un covor zburător. Nu lipsesc referirile la povestea lui Moise: în Testamentul lui Solomon, demonul Abezethibou este cel care a înverșunat inima faraonului pentru a nu-i lăsa pe israeliți să plece, iar într-un alt mit demonul Amelouith a ajutat vrăjitorii egipteni împotriva lui Moise. Nu se știe ce s-a întâmplat cu inelul magic, însă istoricul Flavius Iosephus menționa în primul secol că un anume El’azar avea un inel cu care comanda demoni, pe care l-a folosit și în prezența viitorului împărat roman Vespasian. Conform folclorului iudaic, această „joacă” a regelui Solomon cu demonii l-a făcut să-și piardă în cele din urmă credința în Yahweh. Dacă faptele biblicului Solomon sunt în realitate ale lui Amenhotep III, înseamnă că într-adevăr el a fost inițiat în tainele Kabbalei, ceea ce l-a ajutat să păstreze prosperitatea imperiului său. „Și a început Șelomo să slujească Astartei, zeița sidonienilor, și lui Moloch, idolul amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5), spune Biblia. În cultul lui Moloch se practica sacrificarea ritualică a copiilor; fiind un adept al acestei divinități, înseamnă că faraonul Amenhotep și-a sacrificat primul fiu, pe prințul Djehutymose, așa cum bănuiam deja. Deși oficial era un adept al întunecatului Amun, pe ascuns dezvolta cultul lui Aten, un străvechi aspect al Soarelui. Entitățile pe care le invoca nu erau deloc pozitive, așa cum era prezentat Aten, ceea ce afirmă și legendele lui Solomon, care le consideră demoni. În realitate era vorba despre clasicul truc al Veghetorilor, care obișnuiau să se declare entități pozitive, iar pe inamicii lor, Celeștii, divinități malefice. Aten derivă din Atem sau Atum, unul dintre numele egiptene ale lui Enlil; însă Aten al Dinastiei a XVIII-a nu era străvechiul Atem. Cercetătorii au descoperit că Amenhotep III nu doar l-a ales pe Aten ca divinitate personală, ci chiar a ajuns să se identifice cu zeul. Ceea ce este bizar, ținând cont că până atunci se considera fiul lui Amun. Identificarea sa cu acest zeu necunoscut poate fi pusă pe seama posedării. În ocultism, indiferent dacă vorbim despre spiritism ori despre alte forme de invocare ale unor entități, se obișnuiește ca spiritelor să le fie oferită o gazdă umană pentru o scurtă perioadă de timp. În cultele egiptene, la fel ca în cele șamanice, se foloseau droguri halucinogene, care provocau preoților o stare de transă ce bloca gândirea conștientă, permițând astfel spiritelor să preia controlul corpurilor pe care le posedau. Capturarea și interogarea demonilor din legendele lui Solomon nu ar fi putut avea loc fără posedarea temporară a unor trupuri umane. Prin urmare, echivalarea faraonului cu zeul ar putea însemna că trupul său devenise o gazdă a acelei entități. Astfel se explică și motivul pentru care Akhenaten se considera fiul lui Aten. Și nașterea „miraculoasă” a lui Amenhotep III poate fi pusă pe seama posedării; zeul Amun nu a luat înfățișarea tatălui său când s-a împreunat cu Mutemwiya, ci a intrat în corpul tatălui său. Ceea ce pare posibil, ținând cont că și Tuthmosis IV a fost inițiat în tainele Kabbalei, invocând spirite malefice. Prezența lui Aten în fruntea armatei egiptene, în locul faraonului, fără a fi văzut de nimeni, poate fi încă o mărturie a posedării. La fel și relatarea reginei Hatshepsut, care și ea susținea că Amun i-a fecundat mama luând înfățișarea regelui Tuthmosis II.

Akhenaten a fost și el inițiat în misterele Kabbalei israeliților, la fel ca tatăl și bunicul său. Inițierea a avut loc în Tjaru / Avaris din Delta Estică, printre israeliții lui Yuya, acolo unde tatăl său dezvoltase primul cult al lui Aten. Apelând la această practică, fără îndoială că și Akhenaten a fost posedat temporar de divinitatea care îl modificase genetic atât pe el, cât și pe strămoșii săi, pentru a realiza compatibilitatea necesară posedării. Spre deosebire de tatăl și bunicul său, despre care nu avem multe detalii, în cazul lui Akhenaten posedarea este evidentă. Biblicul Moise dă dovadă de dublă personalitate, ceea ce a observat și Sigmund Freud, care considera că au existat două personaje compilate într-una singură: unul egiptean și unul midianit, unul blând și răbdător, celălalt autoritar, iute la mânie și chiar violent. Freud nu a luat în calcul posedarea, care poate explica cele două personalități diferite ale faraonului decăzut. Religia lui Aten era puternic spiritualizată, Akhenaten chiar considerându-se „trăind în Maat (adevăr – n.a.)”, ceea ce ar însemna că blândețea și răbdarea făceau parte din caracterul lui. Atribute opuse celor pe care le-a afișat prin latura sa tiranică, ieșite în evidență mai ales în povestea biblică. Yahweh era crud, dur, sângeros și violent, prin urmare momentele în care faraonul afișa aceste aspecte erau cele în care zeul prelua controlul trupului său. Schimbarea personalității sale este evidentă chiar și din datele istorice: cât timp a împărțit tronul cu tatăl său și în primii ani de domnie a avut un comportament normal; brusc s-a schimbat și a aplicat o reformă religioasă la care nimeni nu se aștepta. Interzicerea tuturor divinităților cu excepția uneia ne dezvăluie identitatea zeității care îl poseda: Marduk era cel care s-a impus ca zeu suprem și mai apoi ca singur dumnezeu în Babilon, în Persia și în Israel după ce a ajuns conducătorul suprem al Pământului. Marduk era cel care îl poseda pe Akhenaten din când în când, cel mai probabil doar în timpul ritualurilor mistice. În rest, zeul a apelat la alte metode pentru a-și contacta profetul și supușii din Sanhedrin. Poate că a preferat să-l posede pe Aaron, care săvârșea din umbră „minunile” atribuite lui Moise. Sau poate avea o altă metodă.

Pentru a înțelege posedările „divine” avem ca exemplu Eneida poetului roman Publius Vergilius Maro, unde este descris un caz de posedare „a Sibilei, pe care Apollo o umple de duhul lui puternic și-i dezvăluie viitorul”. După ce i-a anunțat pe troienii refugiați în Italia că „a sosit timpul să cercetăm oracolul! Zeul! Iată zeul!”, preoteasa „se schimbă deodată la față, părul i se despleti; începu să gâfâie, iar sânul i se umflă într-un zbucium cumplit. Părea că se face mai mare, iar glasul nu mai era glas de om, învolburat fiind de suflarea tot mai apropiată a zeului”. Din cauza acestei transformări a preotesei, „un fior de gheață străbătu prin oasele troienilor”. După ce semizeul Eneas (Aineias în greacă) a vorbit cu zeul, „nedomolită încă de puterea lui Apollo, preoteasa se frământa însă prin peșteră și căuta să izgonească din suflet duhul puternic al zeului, ce-i osteni și mai mult gura plină de spume, îi potoli avântul sălbatic și o mlădie, robind-o voinței lui”. Prin gura preotesei pe care o posedase, zeul Apollo i-a oferit semizeului răspunsurile căutate; „cu astfel de cuvinte Sibila din Cume își rosti cumplitele-i taine din fundul templului și mugi în peșteră, înfășurând adevărul în vorbe întunecate; atât de tare o lovise Apollo cu frâul lui și-i îmboldise sufletul rătăcit. De îndată ce-i trecu furia-i profetică și i se potoli gura înspumată, eroul Eneas începu…”. Iar acest episod ar părea rupt dintr-un film de groază dacă nu ar fi fost scris în Roma antică acum mai bine de două mii de ani…

Un caz de posedare la scurt timp după moartea lui Akhenaten se întâlnește într-o poveste din timpul faraonului Ramses cel Mare, fiul lui Seti I din Dinastia a XIX-a. În cel de-al cincisprezecelea său an de domnie (1268 î.e.n.), regele a aflat că sora din Bakhtan a reginei sale s-a îmbolnăvit grav. Astfel că a trimis în Bakhtan doisprezece dintre cei mai buni medici ai săi, care s-au întors fără niciun rezultat. Ramses II l-a trimis apoi pe cel mai bun magician al său să rezolve problema, însă nici acesta nu a reușit să o vindece pe prințesă. Totuși a reușit să identifice cauza bolii: sora reginei Egiptului era posedată de un spirit malefic, pe care doar zeul Khonsu îl putea izgoni. Ramses II a trimis în Bakhtan statuia lui Khonsu din templul său din Luxor, iar zeul a izgonit spiritul malefic din prințesă după ce o posedase timp de nouă ani.

Intervenția unor entități eterice în povestea lui Akhenaten este confirmată de cartea VALIS din 1978, în care scriitorul american Philip Kindred Dick susținea că a intrat în contact cu o entitate care i-a transmis că „lumea noastră încă este condusă în secret de rasa ascunsă care descinde din Ikhnaton (Akhenaten – n.a.), iar cunoașterea lui sunt informațiile Macro-Minții însăși… De la Ikhnaton această cunoaștere a trecut la Moise și de la Moise la Ilie, Nemuritorul, care a devenit Christos. Dar în spatele tuturor numelor există un singur Nemuritor, iar acela suntem noi”. Dick mai vorbea și despre un semnal cifrat, trimis în eter în 1974, care conținea două cuvinte: „King Felix” („Regele fericit”). Acel semnal cifrat „nu era destinat oamenilor, ci descendenților lui Ikhnaton, rasa cu trei ochi care, în secret, există alături de noi”. Despre descendenții cu trei ochi ai lui Akhenaten (adică „iluminații”, cei ce aveau deschis al treilea ochi, care aduce cunoaștere), una dintre entități i-a spus scriitorului că „aceștia sunt constructorii originali”, iar alta i-a replicat: „Nu ne-am oprit niciodată… Încă mai construim. Am construit lumea asta, această matrice spațiu-timp”. Ceea ce reprezintă o referire la masoni („zidari” în traducere exactă), care susțin că își au originea în Egiptul antic, din timpul construirii Templului lui Solomon. Cum masoneria este condusă de o elită ebraică, prezentă și în anturajul lui Akhenaten / Moise, este posibil să existe o legătură. Ordinul Cavalerilor Templieri, înființat de un grup de nobili francezi care au descoperit secretele Kabbalei, este predecesorul francmasoneriei de astăzi. Templierii comunicau cu o entitate malefică, numită Baphomet, care le transmitea ordine prin intermediul unui potir numit Sfântul Graal. Cea mai cunoscută reprezentare a acestui demon este desenul magicianului evreu Eliphas Levi din secolul al XIX-lea, numit „Baphomet din Mendes”, Mendes fiind numele dat de greci orașului egiptean Djedet din Delta Nilului. Deloc surprinzător, egipteanul Baphomet al lui Levi prezintă trăsături masculine și feminine, la fel ca Akhenaten în sculpturi. Mesajul ascuns în această reprezentare grafică reprezintă secretul bine ascuns de elita sionistă, și anume posedarea lui Moise / Akhenaten. Poate tot din acest motiv artistul Michelangelo Buonarroti l-a reprezentat pe Moise cu coarne în celebra sa sculptură de la Roma.

Dacă Akhenaten era un practicant al Kabbalei, înseamnă că și el ar fi trebuit să-și sacrifice primul fiu divinității malefice pe care o invoca, așa cum cerea tradiția. Singurul său fiu a fost Tutankhamun. Să fi încercat faraonul să îl ucidă? Biblia susține că sângele primului născut a lui Moise a fost într-adevăr vărsat. În Ieșirea, pe când se întorcea cu familia sa în Egipt, „la un popas de noapte, pe cale, l-a întâmpinat îngerul lui Yahweh și a încercat să-l omoare. Dar Sippora, luând un cuțit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său și atingând picioarele lui Moșeh a zis: «Tu-mi ești un soț crud!». Și s-a dus Yahweh de la el; iar ea, din pricina acestei tăieri împrejur, i-a zis lui Moșeh: «Soț crud!»” (4:24-26). Varianta oficială a interpreților Bibliei este că Yahweh s-a supărat pe profetul său pentru că nu și-a circumcis fiii, așa că s-a decis să îl omoare, însă este greu de crezut că, pentru un prepuț, un zeu ar fi fost în stare să lase baltă scoaterea din Egipt a israeliților, omorându-l pe Moise după ce i-a încredințat o misiune foarte importantă. O variantă mai logică ar fi dorința lui Akhenaten de a-și sacrifica fiul pentru divinitatea sa. Nefertiti a aflat și, în timpul ritualului, a circumcis rapid băiatul, oprindu-și soțul la timp. Zeul a fost mulțumit de sângele vărsat al copilului „și s-a dus Yahweh de la el”. Iar ea, „din pricina acestei tăieri împrejur, i-a zis lui Moșeh: «Soț crud!»”. Poate de teamă că Akhenaten ar fi putut încerca din nou să-l omoare pe tânărul prinț Nefertiti a ales să nu locuiască împreună cu soțul ei, ci cu fetele lor și cu băiatul într-un palat din nordul capitalei Akhetaten. Și poate că tot din acest motiv ea a pus la cale complotul care l-a obligat pe faraon să abdice și să fugă în Sinai. Am văzut că prin 1337 î.e.n., pe când Tutankhamun (numit atunci Tutankhaten) avea doar șapte ani, Akhenaten a fost avertizat cel mai probabil de unchiul său, Itinetjer Ay, conducătorul armatei. După fuga lui a fost ucis fratele său, Smenkhkare, iar Nefertiti a devenit conducătoarea supremă a Egiptului sub numele Ankhkheperure Neferneferuaten. Când Akhetaten s-a întors pentru a-și revendica tronul, fiul său era mort de câțiva ani buni. Astfel, apare o nouă întrebare: nu ar fi posibil ca a zecea plagă biblică, uciderea primilor-născuți ai egiptenilor, să fi fost în realitate un sacrificiu kabbalistic realizat de israeliți pentru a atrage ajutorul lui Yahweh? Conform Bibliei, Yahweh a spus: „Eu însă voi învârtoşa inima lui Faraon şi voi arăta mulțimea semnelor mele şi a minunilor mele în pământul Egiptului. Faraon nu vă va asculta, dar eu îmi voi pune mâna asupra Egiptului şi voi scoate oştirile mele, pe poporul meu, pe fiii lui Yisra’el din pământul Egiptului, cu mare izbândă. Când voi întinde mâna mea asupra Egiptului şi voi scoate pe fiii lui Yisra’el din mijlocul lui, atunci vor cunoaşte toți egiptenii că eu sunt Yahweh” (Ieșirea 7:3-5). Doar după acest genocid zeul a renunțat la a-i „învârtoşa inima lui Faraon” și a decis să-i scoată pe „fiii lui Yisra’el din mijlocul” Egiptului.

Deși am aflat secretele întunecate ale celui mai mare profet al evreilor, mai rămâne o nelămurire. Considerând relatarea biblică măcar parțial adevărată, de ce faraonul Ramses I le-a permis israeliților și adepților lui Akhenaten să plece din Egipt iar mai apoi s-a răzgândit? E drept că avea o vârstă înaintată, însă nu putem considera că s-a răzgândit din cauza mofturilor bătrânești. În Ieșirea, Yahweh îi îndeamnă pe israeliți „să ceară împrumut vase de argint și vase de aur și haine” de la egipteni, pe care să le ia cu ei în Canaan. Cu alte cuvinte, să fure. Așadar, acesta pare a fi motivul pentru care au fost urmăriți de faraon; când și-a dat seama că a fost furat, Ramses I și-a luat soldații și a plecat în urmărirea hoților. Însă nu putea fi vorba despre haine și vase. Trebuie să fi fost ceva foarte important pentru egipteni. Ce ar fi putut fura grupul lui Akhenaten atât de important?

Într-un vechi mit egiptean, prezentat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology, zeul suprem Ra a introdus într-o „cutie de aur” câteva obiecte: „varga” (bastonul) lui, o șuviță de păr și „uraeus”-ul (o cobră cu pielea de la ceafă extinsă, confecționată din aur, care era purtată pe acoperământul regal al capului). După înălțarea lui Ra la cer, când Geb, zeul Pământului, a venit la putere, a cerut să-i fie adusă cutia. În momentul în care a fost deschisă, din ea a țâșnit o flacără, descrisă ca „respirația șarpelui divin”, care l-a ars pe zeu și i-a ucis toți curtenii. Fiind un obiect periculos, cutia lui Ra a rămas închisă într-o fortăreață de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului, locația ei fiind cunoscută doar de faraoni. Egiptenii au lăsat în urmă multe reprezentări grafice ale cutiei lui Ra; în timpul festivalurilor religioase, preoții plimbau în jurul templelor reproduceri ale ei. Chiar și în mormântul lui Tutankhamun s-a descoperit o replică a cutiei de aur a lui Ra, păzită de o statuetă a lui Inpu (Anubis), ca un secret luat de faraon cu el în lumea de dincolo. Nu putem ști cu siguranță dacă israeliții au furat cutia zeului-soare însă, conform Bibliei, în deșertul Sinai aveau cu ei una asemănătoare, Chivotul Legământului, în care au fost introduse tăblițele cu cele zece porunci, o cupă de aur cu mană și toiagul lui Aaron. Vechiul Testament susține că și această cutie a făcut victime, în Cartea a Doua a Regilor Uzzah fiind ucis după ce a atins-o (6:6-8), iar în Cartea Întâia a Regilor „a lovit Yahweh pe locuitorii din Beth Șemeș, pentru că ei s-au uitat la chivotul lui Yahweh, și a ucis din popor cincizeci de mii șaptezeci de oameni” (6:19), întocmai ca în mitul egiptean. Deși în povestea biblică Chivotul a fost realizat în Sinai, la porunca lui Yahweh, ar fi o coincidență cam mare ca israeliții să fi realizat unul la fel cu cel al egiptenilor imediat după fuga din Egipt. Pe lângă aspectul identic al celor două cutii, și conținutul lor este asemănător: într-una se găsea toiagul lui Ra, în cealaltă cel al lui Aron; într-una o coroană de aur, în cealaltă o cupă de aur. Diferența o reprezintă cel de-al treilea obiect, părul lui Ra într-o parte și tăblițele legii scrise cu degetul lui Yahweh în cealaltă. Să nu uităm că ambele erau capabile să ucidă un număr mare de oameni, ceea nu înseamnă decât un singur lucru: Chivotul Legământului era Cutia lui Ra, furată de israeliți la plecarea din Egipt. Fortăreața de pe „hotarul răsăritean” al Egiptului, în care a fost ascunsă cutia, nu poate fi decât Tjaru sau Zarw din nord-estul Deltei Nilului, fostă Avaris, redenumită Pi-Ramesses de faraonul Ramses I. Aici s-au stabilit atât hyksoșii când au invadat Egiptul, cât și iacobiții lui Yuya după ce Amenhotep III le-a dăruit cetatea. Orașul a reprezentat reședința lui Ramses I și a fiului său, Seti I. De ce și-ar fi ales doi faraoni ca reședință o cetate de la frontiera Egiptului, aflată într-o regiune deșertică inospitalieră, în care erau exilați infractorii din întreaga țară și israeliții pe care îi detestau? Singurul motiv este supravegherea îndeaproape a Cutiei lui Ra. Când a aflat că Akhenaten a furat-o la plecare, Ramses I și-a strâns soldații pe care îi avea cu el și a fugit în urmărirea hoților fără a sta prea mult pe gânduri.

Ce era Cutia lui Ra sau Chivotul Legământului? În mitul egiptean o rază ieșită din ea i-a distrus curtenii lui Geb, iar în cel ebraic pe Uzzah și 50.070 de locuitori ai orașului Beth Șemeș. În Cartea lui Iesua Navi, „căpetenia oștirii lui Yahweh” l-a învățat pe liderul israeliților să înconjoare timp de șapte zile Ierihonul, purtând Chivotul Legământului, iar în a șaptea zi să facă gălăgie, ceea ce a dus la prăbușirea zidurilor cetății. Israeliții conduși de David au luat cu ei cutia în lupta împotriva amoniților. Când Chivotul a fost trimis de filisteni în Gath și în Ekron, locuitorii orașelor s-au umplut de bube. Prin urmare, era o armă ce emitea radiații (care au provocat bubele filistenilor), capabilă și să lanseze o rază mortală. Se pare că era și un mijloc de comunicare între Yahweh și aleșii săi, după cum susține Vechiul Testament. Cel mai probabil nu cutia era arma, ci arma era închisă în cutie alături de un aparat de emisie-recepție, cutia fiind protejată de un câmp electric puternic (Uzzah a fost trăsnit când a atins-o). Arma lui Ra / Anu, închisă în Chivotul Legământului, este menționată și în scrierile altor culturi. De exemplu, Nabu-na’id, ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian, nota că zeul Sin i-a distrus inamicii cu o rază de lumină emisă de „arma lui Anu”, întocmai ca în mitul egiptean și în cel biblic. În scrierile antice sanskrite se vorbește despre Brahmastra, o armă cu o imensă capacitate de distrugere, creată de Brahma / Anu, care odată lansată nu își rata niciodată ținta. Singura apărare împotriva acestei arme teribile era doar una asemănătoare. În Mahabharata este un proiectil încărcat cu întreaga putere a Universului, considerat de cercetători a fi asemănător unei bombe nucleare. Conform scrierilor sanskrite, Brahmastra poate fi invocată doar printr-o anumită frază-cheie sau incantație; cu alte cuvinte, poate fi activată doar vocal, pe baza unei parole. Aceasta nu este singura armă creată de Brahma, textele indiene menționând încă două similare: Brahmașirșa astra și Brahmanda astra. Iar în textul catalogat cu indicele CT-xvi-44/46, o zeitate minoră îl anunță pe Marduk de existența a „șapte arme cumplite care de Anu au fost create (…) Pustiirea acestor șapte contra ta se pregătește”. În Epopeea lui Erra, Ninurta a lansat armele lui Anu împotriva cetăților inamicului său, pe care le-am identificat cu cele cinci din câmpia Iordanului, printre care binecunoscutele Sodoma și Gomorrah. Dacă într-adevăr armele lui Anu erau în număr de șapte iar Ninurta a folosit doar cinci, înseamnă că au mai rămas două. Una ar putea fi cea închisă în Cutia lui Ra și ascunsă în Egipt, furată mai apoi de israeliți. Sunt mari șanse ca aceasta să fie Șarur, arma lui Ninurta din miturile mesopotamiene, o ghioagă fermecată, capabilă să zboare pe distanțe mari și să comunice cu stăpânul ei. În Faptele lui Ninurta, Șarur nu este doar o armă, ci îi și oferă eroului informații vitale despre inamic și înlesnește comunicarea dintre Ninurta și tatăl său. Ceea ce ne amintește de arma din Chivotul Legământului care, de asemenea, servea ca mijloc de comunicare între Yahweh și Moise. În mituri, arma lui Ninurta avea capacitatea de a se transforma într-un leu înaripat; dacă Șarur este arma închisă în Chivotul Legământului și ascunsă în Avaris / Tjaru / Zarw / Pi-Ramesses până să fi fost furată de israeliți, n-ar trebui să ne mirăm că fortăreața se mai numea și „Sălașul leului”, iar principala zeitate a orașului era Sutah / Enlil, tatăl lui Ninurta. În plus, heruvimii (sfincși înaripați) de pe Chivot ne duc cu gândul la aceeași Șarur transformată în leu înaripat.

Acum, povestea așa-zisului exod capătă sens. După ce Akhenaten a fost forțat să abdice și a plecat în Sinai, vizirul Ramesses, la ordinul faraonului Horemheb, i-a supus la muncă silnică pe israeliți și pe infractorii exilați în Tjaru, refăcând cetatea pe care a redenumit-o Pi-Ramesses. Văzând că se îngroașă gluma, Sanhedrinul israeliților (din care făcea parte și prințul Nakhtmin / Aaron, fiul fostului faraon Ay) a luat hotărârea de a pleca din Egipt. Printr-un ritual kabbalistic de invocare sau poate chiar prin intermediul Chivotului aflat în Tjaru, conducătorii israeliților l-au contactat pe Marduk, zeul lor, care le-a ordonat să plece în Canaan, pentru a păzi muntele Sion din Ierusalim. Însă nu cu mâna goală, ci cu Chivotul Legământului în care se găsea „arma lui Anu”, botezată Șarur de Ninurta. Vechiul Testament confirmă că teribila armă trebuia să păzească muntele Sion, susținând că David a dus-o acolo, așezând-o într-un cort, fiind mutată mai apoi în templul fiului său, Solomon, construit pe același munte. Iar noi înțelegem că Marduk se aștepta la un atac, din moment ce și-a dorit puternica armă în acel loc. Pentru a muta arma, israeliții aveau nevoie de sprijinul fostului rege, Akhenaten. Probabil arma avea o măsură de protecție împotriva eventualilor hoți, neputând fi atinsă decât de cineva cu A.D.N. divin, povestea lui Uzzah din Biblie demonstrând ce pățeau muritorii de rând care îndrăzneau să o atingă. Cum faraonul decăzut era singurul cu gene divine, Sanhedrinul avea nevoie de el. Nu cred că Marduk s-ar fi deranjat să-l caute pe fostul rege în Peninsula Sinai pentru a-i încredința o misiune. Întâlnirile de gradul III aveau loc doar în timpul ritualurilor magice secrete, prin urmare kabbaliștii israeliți au fost nevoiți să apeleze la cunoștințele lor ezoterice pentru a-l convinge pe Akhenaten să creadă că era contactat de o divinitate. Din acest motiv Aaron / Nakhtmin se afla mereu în preajma lui, pentru a realiza pe ascuns ritualurile magice necesare manipulării fostului faraon. Când și-a dat seama că grupul egipteano-israelit al lui Akhenaten a fugit cu Cutia lui Ra, faraonul Ramses I a plecat în urmărirea hoților cu toți soldații pe care îi avea la îndemână. Nu a contat că era prea bătrân pentru o asemenea campanie militară; regele trebuia neapărat să recupereze chivotul zeului. Însă israeliții au reușit să-l distrugă și pe el, și pe soldații lui, printr-o așa-zisă minune divină; cel mai probabil Akhenaten și Sanhedrinul au folosit „arma lui Anu” pentru a realiza o gaură în canalul neterminat dintre Marele Lac Amar și Marea Roșie, inundându-l în timp ce era traversat de egipteni. Aflând de moartea tatălui său, noul faraon, Seti I, a plecat și el în urmărirea hoților, pentru a recupera Cutia lui Ra. Însă nu a repetat greșeala tatălui său, ci și-a luat cu el întreaga armată. Grupul format din israeliți și egipteni s-a unit în zadar cu triburile midianite din zonă; sub nicio formă nu puteau face față numeroasei armate egiptene. Nu știm de ce nu au folosit arma divină împotriva atacatorilor. Poate avea o rază de acțiune restrânsă, de câteva sute de metri, ceea ce nu era de ajuns pentru a nimici întreaga oaste inamică. Sau poate era într-adevăr asemănătoare unei bombe atomice iar folosirea ei ar fi însemnat o încălcare a ordinelor lui Marduk, care și-o dorea pe muntele Sinai. Știm doar că Sanhedrinul i-a ucis pe Akhenaten și pe Nakhtmin, în speranța că noul faraon îi va lăsa în pace. Însă nu au renunțat la Chivot, o parte dintre ei fugind cu el înainte de sosirea egiptenilor. Cronicile egiptene spun că Seti I i-a învins și i-a împrăștiat pe israeliți, după care a plecat în Canaan, iar de acolo spre Liban, fără îndoială pentru a-i căuta pe cei care fugiseră cu Cutia lui Ra. Cea mai importantă victorie a faraonului a fost cucerirea orașului sirian Kadeș din mâinile hitiților; Cartea Judecătorilor susține că imediat după traversarea Peninsulei Sinai, israeliții s-au îndreptat către Kadeș: „Căci, când a venit din Egipt, Yisra’el s-a dus în pustiu către Marea Roșie și apoi a venit la Kadeș” (11:16). Nu toți, ci doar grupul care fugise cu Cutia lui Ra. Biblia recunoaște că israeliții țineau Chivotul mereu ascuns sub un văl mare, făcut din piei de animale și cârpe albastre. Fiind urmăriți în continuare de egipteni, au rămas ascunși în Peninsula Sinai și în Edom. După douăzeci de ani, Ramses II, fiul lui Seti I, i-a găsit și i-a învins. Atunci, faraonul și-a împărțit armata în două: partea condusă de el a atacat Ierusalimul și Ierihonul iar cealaltă, comandată de fiul său, Amun-her-khepeshef, i-a fugărit până la Marea Moartă și a capturat Edomul, apoi Moabul. După ce s-au reunit, cele două armate s-au îndreptat către Siria. Cum faraonul a dus mai multe campanii în Canaan și Siria, putem presupune că nu a găsit Chivotul Legământului.

După mulți ani de căutare a Cutiei lui Ra, familia regală egipteană s-a resemnat cu gândul că a pierdut-o, așa că a încercat să găsească un alt obiect divin care să-i ofere putere nemăsurată. Prințul Khaemwaset, unul dintre fiii faraonului Ramses II, a fost numit „primul egiptolog” datorită eforturilor sale de identificare și restaurare a clădirilor, mormintelor și templelor vechi. Se spune că petrecea mult timp în necropola de la Inbu-Hedj (Memphis) pe vremea când era preot al zeului Ptah, studiind cărți sacre, învățând magia și descifrând inscripții de pe zidurile templelor și de pe stele de piatră. Într-o zi, un necunoscut i-a împărtășit locația Cărții lui Djehuty (o carte scrisă de zeu însuși, care oferea puteri nebănuite): mormântul lui Naneferkaptah, un prinț care trăise cu multă vreme înainte. Khaemwaset a găsit acolo Cartea lui Djehuty și a luat-o cu el, însă a fost nevoit să o returneze din cauza spiritului prințului Naneferkaptah, care l-a urmărit. După câtva timp a fost anunțat în vis că va avea un fiu care va face numeroase minuni. Copilul, numit Ramesses (sau Senosiris în poveștile din perioada greco-romană), a dat dovadă de înțelepciune ieșită din comun și de puteri magice nebănuite. Se spune că era în realitate reîncarnarea unui vrăjitor din vremurile de demult, revenit pe pământ după o mie cinci sute de ani pentru a apăra Egiptul de pericolele care îl amenințau. Nu se cunosc toate miracolele înfăptuite de el, însă se povestea că și-a dus tatăl în lumea de dincolo, pentru a-i arăta judecata spiritelor morților, iar mai târziu a citit o scrisoare a unui sol etiopian fără a o deschide, apoi l-a ars pe respectiv cu ajutorul unei formule magice și în final s-a făcut nevăzut, dispărând din mijlocul curții regale. Cu sau fără obiecte divine, egiptenii au beneficiat în continuare de ajutorul direct al zeilor, conform cronicilor antice. De exemplu, în bătălia de la Kadeș, Ramses II a fost ajutat de Amun, care i-a dat o putere a mâinii echivalentă cu cea a o sută de mii de soldați, în timp ce zeița Sekhmet a fost văzută pe caii faraonului, suflând flăcări care ardeau trupurile soldaților inamici. Iar Ramses III din Dinastia a XX-a spunea că a învins Popoarele Mării cu ajutorul aceluiași Amun.

Chivotul Legământului a ajuns într-un târziu în Ierusalim, conform Vechiului Testament, rămânând în templul de pe muntele Sion până în anul 597, când regele babilonian Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II) a jefuit Ierusalimul. Cel mai probabil el a luat și Chivotul, ținând cont că patru decenii mai târziu Nabu-na’id, ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian, nota că zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare), cuceritorul Babilonului, le-a permis iudeilor să se întoarcă acasă după șapte decenii de exil, la porunca lui Marduk. Mai mult ca sigur evreii și-au luat atunci cu ei și Chivotul Legământului, pe care l-au ascuns pentru a-l proteja de eventuali atacatori. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu Chivotul însă, în 1120, după ce au descoperit Kabbalah, nouă nobili francezi au format Ordinul Cavalerilor Templieri, autointitulându-se „Sărmanii soldați ai lui Christos și ai Templului lui Solomon”. Cartierul lor general era pe muntele Templului (Sion) din Ierusalim, acolo unde cândva existase templul care găzduia Chivotul Legământului. Nu se știe ce au găsit templierii acolo, însă în scurt timp au primit o serie de beneficii din partea papalității: bani, pământuri și o afacere extrem de profitabilă. Mai mult, bula Papei Inocentius II din 1139 îi scutea pe templieri de respectarea legilor, de plata taxelor și de orice autoritate în afara celei papale. În timpul interogatoriilor de la începutul secolului al XIV-lea s-a aflat că templierii comunicau prin intermediul unui potir de aur, numit Sfântul Graal, cu o entitate malefică, Baphomet (probabil demonul care îl posedase pe Akhenaten în urmă cu peste două milenii). Conform Bibliei, în Chivotul Legământului se găsea o cupă de aur cu mană în ea, iar Chivotul (sau un obiect din interiorul lui) servea ca mijloc de comunicare cu Yahweh. Ceea ce duce cu gândul la cupa de argint pe care vizirul Yosep o folosea pentru ghicit, menționată în capitolul 44 al cărții biblice Facerea. Așadar, putem considera că templierii au găsit în grotele de sub templul sfânt al evreilor ori Chivotul, ori doar o parte din conținutul lui, ceea ce ar explica numeroasele beneficii de care se bucurau. În cartea The Sign and the Seal din 1992, scriitorul Graham Hancock a ajuns și el la concluzia că Sfântul Graal nu este decât o descriere codificată a Chivotului Legământului. Contrar părerii generale, Sfântul Graal nu este cupa din care a băut Iisus la cina cea de taină. În franceză este numit „san greal” care, așa cum a observat și scriitorul Dan Brown, prin mutarea unei litere se transformă în „sang real”, adică „sânge regal”. Dacă pentru Brown Sfântul Graal era o referire la descendenții lui Iisus, în realitate nu poate fi vorba despre așa ceva. Nu doar pentru că personajul principal al creștinismului nu a existat, ci și dintr-un motiv cât se poate de logic: pentru accesarea Cutiei lui Ra / Chivotului Legământului, implicit pentru activarea armei din ea sau pentru contactarea lui Yahweh, era nevoie de genele zeului. Gene care se găseau în „sângele regal” al lui Akhenaten. În unele ritualuri magice, pentru invocarea unor entități se folosește sânge turnat într-un pocal; cel mai probabil templierii foloseau aceeași metodă, pentru comunicarea cu Baphomet turnând în pocalul de aur din Chivot puțin „sânge regal” al lui Akhenaten. Ceea ce înseamnă că au supraviețuit descendenți ai faraonului decăzut cel puțin până în Evul Mediu. Akhenaten a avut șapte fiice despre care nu știm absolut nimic; nici când au murit, nici dacă au avut copii. Dacă unele dintre ele sau copiii lor au supraviețuit domniei lui Horemheb, mai mult ca sigur au plecat către Canaan cu grupul lui Akhenaten. Ceea ce înseamnă că posibilitatea existenței unor descendenți ai faraonului decăzut este plauzibilă. Să ne amintim că pentru scriitorul american Philip Kindred Dick elita iudeo-masonică este formată din urmașii lui Akhenaten, „rasa cu trei ochi care, în secret, există alături de noi”. Manuscrisul irlandez Lebor Laignech din secolul al XII-lea vorbește despre Scota, fiica unui faraon contemporan cu Moise, care a plecat în timpul Exodului și s-a stabilit pe teritoriul Marii Britanii de astăzi, unde a fondat Scoția (Scotland în engleză, adică „Tărâmul Scotei”). Manuscrisul Scotichronicon, redactat de istoricul Walter Bower în secolul al XV-lea, o consideră fiica lui Akhenkherres, același nume folosit de Eusebius pentru a-l desemna pe Akhenaten. Nu știm care dintre fiicele lui ar putea fi Scota, însă știm că prima fiică, Meritaten, a dispărut brusc din consemnări după ce a fost ucis soțul ei, faraonul Smenkhkare. Nu ar fi exclus ca ea să fi fugit de teamă într-un tărâm cât mai îndepărtat. În Kingdom of the Ark: That Startling Story of How the Ancient British Race is Descended from the Pharaohs, egiptologul Lorraine Evans susține că în morminte neolitice din Irlanda s-au descoperit bijuterii egiptene asemănătoare celor din mormântul lui Tutankhamun, precum și epava unei corăbii egiptene în nordul Angliei, datarea lor cu carbon indicând perioada din jurul anului 1350 î.e.n. Surprinzător sau nu, unul dintre cele mai importante rituri masonice este Ritul Scoțian Antic și Acceptat, membrii săi deținând titluri care conțin referiri atât la Moise, cât și la Templul lui Solomon, cum ar fi: „Maestru al șarpelui de bronz”, „Maestru al Templului”, „Arhitect regal al lui Solomon”, „Prinț al Ierusalimului”, „Patriarh noahit” (de la Noah sau Noe supraviețuitorul Potopului), „Prinț al Libanului”, „Prinț al tabernaclului”, „Comandant al Templului”, „Cavaler al Soarelui” (Aten?) sau „Prinț sublim al secretului regal”. Dacă într-adevăr elita iudaică este formată din urmași ai lui Akhenaten, așa cum sugera Philip Kindred Dick, acesta fiind marele „secret regal” al Sfântului Graal, atunci înțelegem de ce Moise este considerat cel mai mare profet al iudaismului, de ce în Coran „evreii și nazareenii au spus: «Noi suntem fiii lui Allah, cei îndrăgiți de el»”, de ce evreii se consideră superiori tuturor celorlalți și de ce Menachem Begin, prim-ministrul Israelului între 1977-1983, declara: „Rasa noastră este rasa stăpânitoare. Suntem zei divini pe această planetă”.