SS 8. Metatron

În religia babiloniană și în cea asiriană, Marduk avea un scrib, care îi era în același timp și ministru (cel mai de seamă sfetnic, mâna dreaptă a zeului). Acesta, numit Nabu de babilonieni și Nebo de asirieni, a fost considerat fiul lui Marduk, născut de pământeanca Sarpanit (sau Zarpanit, Zarpandit, Zerpanitum, Zerbanitu ori Zirbanit). Faptul că doar tatăl său era zeu, în timp ce mama sa era o simplă muritoare, îl transformă pe Nabu în semizeu. Însă pentru babilonieni și asirieni el era zeul scrisului și al scribilor, păstrătorul Tăblițelor Destinului, pe care consemna toate faptele pământenilor, mâna dreaptă și moștenitorul lui Marduk. Uneori era venerat și ca zeu al înțelepciunii, al științei, al apelor și al fertilității, moștenind aceste domenii de la bunicul său, Ea / Enki. În timp a devenit și zeul revelației divine, fără care consiliul zeilor din panteonul babilonian nu lua nicio decizie. Era reprezentat cu o căciulă cu coarne (care semnifică semiluna, simbolul familiei lui Enki), strângându-și mâinile (un gest antic al preoțimii), uneori călărind dragonul înaripat al lui Marduk. Numele său provine din rădăcina akkadiană „nb”, care înseamnă „a chema” sau „a anunța”, însemnând „Cel care a fost chemat” sau „Cel care anunță” (ceea ce subliniază funcția lui de mesager). Principalul său centru de cult era Borsippa, orașul înfrățit cu Babilonul lui Marduk. În astrologia babiloniană i s-a atribuit planeta Mercur.

Sarpanit era asociată cu planeta Venus și înfățișată adeseori însărcinată. Cercetătorii consideră că Sarpanit este doar un titlu al zeiței Iștar și s-ar părea că au dreptate. Tăblița CBS-14061 susține că era fiica unui preot, însă religia încă nu era apărută pe Pământ în vremea nașterii lui Nabu, prin urmare avem parte doar de o figură de stil. Preoții sunt considerați mediatorii dintre pământeni și divinități iar Enki era cel care realiza acestă legătură. În plus, Enki este inventatorul religiei primordiale, ceea ce îl poate transforma, în mod simbolic, în primul preot al planetei. Până și numele ei indică proveniența din marele zeu-șarpe, Sarpanit fiind rădăcina din care s-a format cuvântul „serpent” („șarpe”) în limbile franceză și engleză și termenul indo-european „serp” („a se târî”). Fiind o zeitate-șarpe, Sarpanit făcea parte din familia lui Enki. Iar aceasta nu poate fi decât prima fiică a zeului înțelepciunii, sora lui Marduk, numită Ninsar de sumerieni și Iștar de popoarele semite din Mesopotamia. Așadar, Nabu nu era un semizeu transformat ulterior în zeu, așa cum îl considerau unele popoare antice, ci chiar un zeu în toată regula, descendent al lui Enki, căruia i-a preluat funcțiile principale, după cum susțineau amoriții, asirienii și babilonienii.

Nabu a fost identificat de greci cu cel de-al doilea Hermes iar de romani cu Mercur. Inițial, Hermes era considerat zeul fertilității și inventatorul focului, având uneori formă de șarpe, fiind reprezentat ca un bărbat matur, cu barbă (simbolul vechilor zei, primii sosiți pe planeta noastră), îmbrăcat ca un călător sau un păstor. Acesta nu poate fi decât Enki al sumerienilor. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, toiagul cu doi șerpi încolăciți în jurul lui și o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki în Sumer. Mai târziu Hermes a devenit mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoților, al păstorilor, al literaturii și al invențiilor. În timpul Greciei clasice era reprezentat ca un tânăr cu corp atletic, gol sau acoperit cu o robă. Cu ajutorul sandalelor sale înaripate, Hermes se deplasa pe Pământ, în cer și în lumea subterană. Prin atributele sale prezintă conexiuni cu magia, sacrificiile, inițierea și contactul cu alte planuri ale existenței, servind ca mediator între lumea oamenilor și cea a zeilor, acest al doilea Hermes fiind babilonianul Nabu. De altfel, grecii și romanii i-au atribuit lui Hermes planeta Mercur, la fel ca babilonienii lui Nabu. Mitologia greacă susține și ea că Hermes a fost inițial muritor, primind viața veșnică abia după ce a supt lapte din sânul zeiței Hera.

Când au întâlnit cultura egiptenilor, grecii și-au echivalat panteonul cu cel al acestora. Pe Hermes l-au identificat cu egipteanul Djehuty, pe care l-au numit Thoth. Și aici se pare că era vorba despre două divinități cu același nume. Reprezentat ca un babuin, primul Thoth era zeul suprem al orașului Khemenu (numit Hermoupolis Magna de greci), conducătorul unui grup de opt divinități, zeul fertilității, al Lunii, al înțelepciunii și al magiei, cel care s-a creat singur prin gândire, nimeni altul decât sumerianul Enki. Mai târziu Thoth a devenit zeul scribilor, mediatorul conflictelor dintre zei, scribul lui Osiris în lumea subterană, creatorul alfabetului, al scrisului, al religiei și al astronomiei. Aspectul său fizic a fost modificat, fiind reprezentat ca un om cu cap de ibis. Dacă primul Thoth era zeul Lunii, al doilea prezintă conexiuni cu Soarele. Într-un mit, el a câștigat cinci zile de la Lună, pe care le-a alipit celor 360 existente în acel moment, dând naștere astfel anului solar de 365 de zile. Istoricul Manethon afirma că Thoth a scris 36.525 de cărți, o referire evidentă la cele 365,25 de zile ale anului solar. Acest al doilea Thoth nu poate fi decât Nabu.

Grecii și-au combinat al doilea Hermes cu cel de-al doilea Thoth al egiptenilor, rezultând Hermes Trismegistos („Hermes de trei ori măreț”), zeul înțelepciunii și al scrisului, patronul astrologiei și al alchimiei, cel care conducea sufletele în lumea de dincolo. Dintre miile de texte atribuite lui, cele mai cunoscute sunt Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. În cel din urmă, Hermes Trismegistos este descris ca fiind un om care a devenit zeu ori ca un om care era fiul unui zeu, descrieri cât se poate de exacte ale lui Nabu. În culegerea Hitat se spune despre Hermes Trismegistos că „datele despre el sunt diferite. Se spune că ar fi fost unui dintre cei șapte Veghetori, cu misiunea de a veghea cele șapte case (planete) și că ar fi trebuit să îndeplinească poruncile lui Utarid (Mercur), a fost și numit după el; căci Utarid înseamnă în limba caldeenilor Hermes. Conform altora, el ar fi cutreierat din diverse motive Egiptul și ar fi stăpânit țara ca rege; el a fost înțeleptul timpului său”, citat în care îi recunoaștem pe cei doi Hermes / Thoth, adică Enki și Nabu. De altfel, preotul egiptean Manethon susținea că al doilea Hermes a restaurat înțelepciunea primului Hermes.

În perioada Ptolemeică (350-30 î.e.n.), grecii l-au identificat pe Hermes al lor și cu egipteanul Inpw (pronunțat Inpu sau Anpu de egipteni și Anapa în Scrisorile de la Amarna), pe care l-au numit Anubis. Motivul a fost rolul ambilor de a ghida sufletele decedaților în lumea de dincolo. Pentru că îl echivalaseră deja pe Hermes cu Djehuty / Thoth, grecii au preferat să îl combine pe zeul lor cu Anubis, rezultând o nouă divinitate, pe care au numit-o Hermanubis, a cărei cult a ajuns și la Roma, supraviețuind cel puțin până în secolul II. Hermanubis apare și în literatura hermetică și alchimică atât în Evul Mediu, cât și în perioada Renașterii. Cu formă de câine ori șacal sau doar cu cap de șacal și corp de om, Anubis avea ca epitete „Khenty-Imentiu” („Primul dintre cei din asfințit”), „Tepy-dju-ef” („Cel care se află pe muntele său”) sau „Neb-ta-djeser” („Domn al pământului sacru”). Testele A.D.N. din 2015 au demonstrat că animalul sacru al lui Anubis, pe care cercetătorii îl considerau o variantă a șacalului auriu, este în realitate înrudit cu lupul cenușiu, fiind numit de atunci „lupul auriu african”. Grecii antici cunoșteau acest aspect, motiv pentru care au numit orașul Zawty, principalul centru de cult al lui Anubis, Lykopolis sau „Orașul lupului”. În perioada greco-romană se credea că Anubis aduce lumină rasei umane și contribuie la viitorul ei fabricând filtre de dragoste eficiente. Era reprezentat cu partea inferioară a corpului în formă de șarpe. În epoca piramidelor era înfățișat ca un șarpe care domnea asupra orașului Iunu (Heliopolis). Zeul originar al morții, a fost înlocuit în timp cu Osiris. La fel ca în cazul lui Thoth, și aici întâlnim două zeități cu același nume. Zeul-șarpe al morții, care aducea lumină rasei umane, „primul dintre cei din asfințit” (adică de stânga), fiul lui Ra, era cel numit Enki de sumerieni. Noul Anubis, cel devenit fiul lui Osiris, a ajuns să se confunde la un moment dat cu Horus / Marduk. Cei doi nu apar niciodată împreună în mitologia egipteană, ci doar în unele reprezentări grafice. La fel ca în Mesopotamia, unde Nergal era aspectul negativ al lui Marduk, Anubis a devenit latura întunecată a lui Horus. Însă rolul său de mesager și inventator al îmbălsămării îl identifică de fapt cu Nabu. În Lykopolis, pe lângă Anubis mai era venerată o divinitate cu cap de lup (care avea blana albă sau cenușie): Wepwawet, fiul lui Anubis. Cei doi au ajuns să fie confundați, astfel apărând cel de-al treilea Anubis, nimeni altul decât Nabu. De altfel, în miturile dacilor, el este Marele Lup Alb. Sigiliile funerare din timpul Regatului Nou îl înfățișează pe Anubis șezând deasupra celor nouă arcuri, simbolizând dominația Egiptului asupra inamicilor săi. Iar cifra 9 este simbolul lui Nabu, planeta Mercur, cea atribuită lui, fiind a noua din sistemul nostru solar (numărând din exterior către Soare). În Cartea Morților, Anubis cântărește inimile decedaților în balanța lui Ma’at (soția lui Thoth). În ocultismul inspirat din magia egipteană, Anubis îi ia locul lui Thoth, el și Ma’at fiind entitățile care conectează spiritul la cunoaștere. Este asociat cu Luna (simbolul tradițional al lui Thoth), este numit „Paznicul vălului” sau „Deschizătorul de drumuri” și determină în ce portaluri interdimensionale pot păși oamenii, în funcție de evoluția lor spirituală. Astfel, putem spune că Nabu, ca zeu al scribilor, înțelepciunii și cunoașterii, era în Egipt al doilea Thoth, iar ca mesager divin și ghid al sufletelor era al treilea Anubis, roluri pe care grecii le înglobaseră într-o singură zeitate, Hermes. Merită menționată și asemănarea numelui Anapa (atribuit lui Anubis în Scrisorile de la Amarna) cu Adapa, unul dintre alter-ego-urile lui Nabu în Mesopotamia.

În folclorul iudaic există Metatron, scribul și mesagerul lui Yahweh, care ocupă cea mai înaltă poziție în ierarhia îngerilor. Este singurul care are permisiunea de a se așeza în prezența lui Yahweh, ceea ce l-a făcut pe rabinul Elishah ben Abuyah din primul secol să îl considere și pe îngerul-scrib tot o divinitate. Metatron a fost numit adeseori „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”. Valoarea numerică a numelui său este egală cu cea a lui El Shaddai, unul dintre numele dumnezeului biblic, prin urmare s-a spus despre el că are un „nume ca al stăpânului său”. Într-o lucrare atribuită rabinului Ișmael ben Elișa, unul dintre cele 70 de nume ale lui Metatron este Yahoel („Zeul Yahu”), ceea ce înseamnă că într-adevăr are un „nume ca al stăpânului său”. În Talmudul babilonian, Metatron este considerat „prinț al lumii”. Zoharul îl numește „tânărul” și îl identifică cu îngerul care a condus exodul israeliților din Egipt, despre care Yahweh îi spunea lui Moise în Biblie: „Ia aminte la tine însuţi; să-l asculţi şi să nu-i fi necredincios, că nu te va ierta, pentru că numele meu este în el” (Yahoel conține numele Yahu, denumirea originală a lui Yahweh). Este evident că scribul și mesagerul lui Yahweh / Marduk nu poate fi decât fiul lui, Nabu. Folclorul iudaic susține că Metatron a fost inițial om, numit Enoh (Hanok în ebraică), pe care Yahweh l-a luat cu el în cer și l-a transformat în înger. A treia carte a lui Enoh detaliază transformarea lui Enoh în Metatron, susținând că i s-a preschimbat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse. În Cartea lui Enoh, acesta este „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Elah”, care a fost dus în cer pentru a i se preda „toate tainele cerurilor” și care l-a anunțat pe zeul suprem de faptele Veghetorilor. Musulmanii îl numesc Idris pe Enoh, fiind în Coran „un om al adevărului”, drept și răbdător, iar în tradiția islamică Hermes Trismegistos este echivalat cu Idris. Baha’u’llah, fondatorul credinței Baha’i din Persia, l-a identificat și el pe Hermes cu Idris. Ca amănunt suplimentar, dacă evreii aveau Cartea lui Enoh, despre care se spunea că a fost scrisă de profet, în Egiptul ptolemeic se vorbea despre Cartea lui Thoth, scrisă de zeu însuși. A fost identificat și cu Saurid (despre care culegerea Hitat spune că „era Hermes, pe care arabii îl numesc Idris”), cu regele sumerian Enmenduranna („Domnul încoronat care face legătura cu cerul”, nume care subliniază funcțiile sale de rege și de Mare Preot oracular), cu Adapa (unul dintre cei șapte Abgal / Apkallu trimiși de Enki să civilizeze oamenii, despre care Mitul lui Adapa spune că era un om înțelept, destoinic și neprihănit, „preot uns, păstrătorul riturilor sfinte”, creat de Ea / Enki „spre a fi un model pentru oameni”), cu sumerianul Utuabzu (cel „care a urcat la cer”), cu împăratul chinez Ku sau Gaoxin Shi, cu înțeleptul indian Agastya (primul guru, cel care le-a adus oamenilor yoga, medicina și astrologia), cu regele atlant Elasippos și cu biblicul rege Solomon.

Tot el este și supraviețuitorul Potopului, numit Noe, Deucalion, Utnapiștim, Ziusudra sau Atra-Hasis, Biblia considerându-l un „om drept și neprihănit între oamenii timpului său”. Toate echivalările dintre aceste personaje se găsesc pe larg în Secretele zeilor. Nu știm exact cum Enoh, devenit Metatron după ce a fost luat de Yahweh lângă el, s-a întors pe Pământ ca Noe. Prima variantă ar fi că a fost dus de Marduk în lumea subterană a Veghetorilor, din care s-a întors peste câteva milenii, în timpul celui de-al doilea război al zeilor, apropierea sa de gaura neagră care servește ca portal către Tartar explicându-i durata de viață enormă. A doua ar fi ca el să se fi renăscut pe Pământ, așa cum susține Cartea lui Enoh, adică să fi trecut printr-o moarte a corpului său material și să se fi reîncarnat mai apoi într-un nou trup, creat pe cale genetică de Enki; fiind o nouă persoană datorită reîncarnării, se poate explica de ce inițial a fost numit de evrei Enoh și mai apoi Noe. Reîncarnarea era încă de la începutul timpului o obișnuință a divinităților, care se întorceau în închisoarea lor chiar și după moartea corpurilor lor materiale. Erau totuși preferate corpuri apropiate de cele ale zeilor din punct de vedere genetic, pentru a le putea susține puternicele spirite fără a se deteriora.

Adunând toate informațiile pe care le-am găsit despre Nabu, putem stabili adevărata lui poveste. Născut cu 253.200 de ani înaintea erei noastre din Marduk și Iștar, Nabu l-a slujit pe Enki în Eridu. Dotat de zeul său cu înțelepciune mult superioară celorlalți muritori, a fost pregătit în diferite domenii, pentru a le preda oamenilor. Însă, nemulțumit de haosul pe care îl creaseră învățăturile Veghetorilor, Nabu a găsit o metodă de a-i face cunoscute lui Anu întâmplările de pe Pământ. Împăratul i-a promis că Veghetorii și semizeii vor fi pedepsiți, iar omenirea va avea parte de o nouă epocă de aur. La scurt timp după această întâmplare, Marduk, fiul lui Enki, i-a arătat lui Nabu adevăratul plan al lui Anu, de a distruge Pământul și toate ființele care îl locuiesc. Bineînțeles că Nabu a fost profund dezamăgit de zeul căruia i-a oferit loialitatea sa. Împăratul ceresc l-a mințit, plănuind să îl distrugă împreună cu toți ceilalți oameni. Dându-și seama că a greșit trădându-i pe Veghetori, Nabu a hotărât să îl slujească pe cel care i-a arătat adevărul. Iar Marduk l-a însărcinat cu o misiune: să le aducă pământenilor religia inventată de Enki, pentru a-și asigura loialitatea lor în războiul care urma să vină. Ba chiar i-a mărturisit că el, nu Enki, este adevăratul său tată. I-a oferit lui Nabu funcția de Mare Preot și tronul Pământului, înscăunându-l în cetatea Sippar, care astfel a devenit noua capitală a lumii. Nabu și-a început misiunea încredințată de tatăl său prin anul 223.906 î.e.n. Mai târziu, la ordinul lui Marduk, el a construit piramidele de la Giza și, înainte de Potop, a fost luat dintre oameni și primit printre zei, devenind scribul, mesagerul și moștenitorul lui Marduk. În cel de-al doilea mare război al zeilor a jucat rolul de mediator între cele două tabere de combatanți iar după Diluviu a trecut în tabăra lui Enlil, probabil amintindu-și că Veghetorii erau, în esență, entități malefice. Iar el era „un om drept, ai cărui ochi au fost deschiși de către Elah”, „un om al adevărului”, un „om drept și neprihănit între oamenii timpului său”, înțelept, destoinic și răbdător, creat „spre a fi un model pentru oameni”. Format ca restul Veghetorilor din energie majoritar negativă, Nabu și-a renegat esența și a ales calea binelui. A treia carte a lui Enoh detaliază transformarea lui în Metatron, susținând că i s-a preschimbat carnea într-o flacără, venele în foc, pleoapele în fulgere și ochii în torțe aprinse, adică a trecut printr-o purificare prin foc, care i-a „ars” energia negativă din care era format. După moartea bunicului său, Enki, Nabu i-a preluat titlurile și funcțiile de zeu al înțelepciunii și al fertilității. Nabu a rămas de partea Celeștilor chiar dacă în episodul Sodomei și Gomorrei l-a avertizat pe Marduk că Ninurta încearcă să îl ucidă. Datoria sa de fiu l-a obligat să încerce să-și salveze tatăl, deși i-a rămas loial lui Enlil și chiar l-a ajutat să împiedice planurile Veghetorilor. De multe ori influențând o serie de pământeni pe ascuns, pentru a nu fi descoperit încălcând ordinul lui Anu de a nu interveni în existența muritorilor.

În Cartea lui Enoh, arhanghelul Uriel este cel care i-a oferit lui Enoh câteva dintre secretele cerului. Considerat îngerul înțelepciunii, numele lui a fost tradus ca „Dumnezeu este lumina mea”, deși traducerea exactă este „Zeul luminii”. În același timp, ar putea însemna și „Zeul orașului Ur”, care era Nanna, nimeni altul decât Enki. De altfel, am concluzionat deja că Enki i-a oferit lui Nabu învățături, pe când acesta îl slujea ca preot în Eridu. Ne amintim și că Enki era zeul înțelepciunii, la fel ca Uriel, îngerul înțelepciunii. În aceeași Carte a lui Enoh, Uriel este cel care îl anunță pe Noe de sosirea Potopului; în miturile mesopotamiene, Enki face acest lucru. Unii creștini îl consideră pe Uriel patronul artelor și științei datorită abilității sale de a inspira și de a trezi intelectul. O descriere asemănătoare celei ale egipteanului Thoth, nume sub care îl găsim întâi pe Enki și apoi pe Nabu. De altfel, Uriel are legături cu Egiptul în mitologia iudeo-creștină. În unele evanghelii apocrife creștine, Uriel i-a salvat pe Ioan Botezătorul și pe mama acestuia de regele Irod, ducându-i în Egipt, lângă Iisus și părinții săi. Iar în tradiția evreiască, Uriel este cel care a verificat ușile în timpul ultimei plăgi din timpul lui Moise, permițându-i îngerului morții să ucidă primii născuți din casele care nu aveau pe uși sânge de miel. Metatron a preluat rolul lui Uriel de a împărtăși oamenilor înțelepciune, la fel cum Nabu a făcut-o după dispariția lui Enki.

În secolul al XVI-lea, călugărul sicilian Antonio Lo Duca susținea că arhanghelul Uriel i-a cerut să construiască o biserică în zona Termini. Lo Duca l-a informat pe Papa Pius IV de apariție, iar acesta l-a însărcinat pe celebrul Michelangelo Buonarotti cu proiectarea construcției. Este vorba despre biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Piața Republicii din Roma. Nu știm dacă viziunea călugărului a fost reală. Dacă da, nu putea fi vorba despre Uriel / Enki, care nu se mai afla de mult timp în lumea noastră. Să fi fost cel care i-a luat locul? Nu putem ști nici asta, dar se pare că Nabu a contactat într-adevăr de-a lungul timpului câțiva muritori, dându-le misiuni cel mai adesea cu tentă religioasă.

În 556 î.e.n., Nabonid (Nabu-na’id în akkadiană) a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. Fiul lui Nabu-balatsu-iqbi, guvernatorul orașului Harran, Nabonid a preluat tronul printr-o lovitură de stat, ucigându-l pe regele Labași-Marduk cu ajutorul nobililor din anturajul acestuia. El nota că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabonid a reconstruit în Harran templul lui Sin, Ehulhul, și l-a declarat pe Sin zeu suprem în defavoarea lui Marduk. Timp de zece ani regele a lipsit din Babilon pentru a construi și a restaura temple, lăsându-l la conducere pe fiul său, Belșațar (Bel-șar-usur). Ocupându-se cu excavări și recondiționări ale templelor a devenit astfel primul arheolog consemnat de istorie. O mare parte dintre aceștia ani a stat în oaza Tayma din Arabia, unde s-a descoperit o stelă de piatră din acea perioadă, care anunța sosirea unei religii închinate unui nou zeu, cu acordul divinităților venerate acolo în mod tradițional. Mai mult, Nabonid a adus în templul lui Marduk din Babilon statuile vechilor zei ai Sumerului și Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabonid cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare (Kuruș) a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a mărșăluit alături de rege, apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor toți zeii din Sumer și Akkad pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim. Zeul pe care îl venera Cyrus era Ahura Mazda, nimeni altul decât Marduk sau Yahweh.

Ce l-a determinat pe Nabonid să îl detroneze pe Marduk din funcția de zeu suprem în favoarea altei divinități? Numele său, tradus ca „Nabu este lăudat”, ne indică zeitatea pe care o venera. Cel mai probabil, preferința sa religioasă a fost moștenită de la tatăl său, Nabu-balatsu-iqbi, care conținea numele aceluiași fiu al lui Marduk. Acest rege, care l-a renegat pe Marduk, a preferat un zeu-Lună care, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Acesta nu putea fi originalul Sin, ținând cont că Enki nu se mai găsea pe Pământ de un mileniu și jumătate. Cel mai probabil era cel care i-a preluat titlurile și funcțiile, adică Nabu. De altfel, regele chiar era un adept al lui Nabu, după cum indică numele său și al tatălui său. Se pare că zeul i-a oferit mai mult decât ajutorul împotriva dușmanilor; în textul Relatarea în versuri a lui Nabonid, numit de arheologul american William F. Albright Panegiricul lui Cyrus, Nabonid se lăuda: „Sunt înțelept, știu. Am văzut ce este ascuns. Chiar dacă nu știu cum să scriu cu stiletul, totuși am văzut lucruri secrete. Zeul Ilte’ri mi-a trimis o viziune, mi-a arătat totul. Sunt conștient de înțelepciunea care depășește cu mult chiar și seria de perspective pe care le-a compus Adapa!”. Retrograndându-l pe Marduk din funcția de zeu suprem și aducând în templul acestuia statuile vechilor zei ai Sumerului și ai Akkadului (o evidentă batjocură la adresa fiului lui Enki), Nabonid a încercat să slăbească influența lui Marduk în Imperiul Neo-Babilonian, care în acea vreme începea să-și transforme henoteismul în monoteism. De altfel, chiar a pus mâna pe tron ucigându-l pe Labași-Marduk, un rege devotat lui Marduk după cum îi indică numele. Dacă într-adevăr regele asculta ordinele unui zeu care l-a ajutat distrugându-i dușmanii, acela nu putea fi decât Nabu. Când Marduk a aflat și l-a lovit pe insolentul rege cu febră, apoi l-a trimis pe persanul Cyrus să cucerească Babilonul, Nabonid nu a beneficiat de ajutorul zeității sale. Pentru că Nabu îndeplinea planul Celeștilor de a pune bețe în roate Veghetorilor, însă nu putea îndrăzni să-și înfrunte direct tatăl, puternicul rege al Pământului. Soarta lui Nabonid a rămas necunoscută. Unii susțineau că a fost capturat în Babilon de soldații lui Cyrus. Preotul Berossus afirma că regele s-a ascuns lângă Borsippa (principalul centru de cult al lui Nabu), unde s-a predat după cucerirea Babilonului. Apoi a fost exilat în Persia, unde și-a găsit în cele din urmă sfârșitul.

Cu opt sute de ani înainte, Nabu a mai influențat un rege tot din umbră. Este vorba despre Akhenaton sau Moise al evreilor. Akhenaton și-a construit noua capitală, Akhetaton (numită ulterior Amarna), în apropierea orașului Hermopolis (Khemenu pentru egipteni), centrul cultului lui Thoth. Deși a interzis venerarea tuturor zeităților în afară de Aton, cultul lui Thoth continua în Hermopolis fără nicio problemă. Mai mult, după cum nota arheologul Barry Kemp în cartea The City of Akhenaten and Nefertiti (2012), s-au descoperit în Amarna statuete ale lui Thoth. Una dintre ele înfățișează un scrib la picioarele lui Thoth, notând cuvintele pline de înțelepciune ale zeului. Mai mult, sculptorul care a realizat faimosul bust al lui Nefertiti (descoperit tot la Amarna) se numea Thutmose („Copilul lui Thoth”). Un nume des întâlnit în acea perioadă, însă tolerat în mod surprinzător în Amarna. Ceea ce înseamnă că Akhenaton a recunoscut importanța zeului înțelepciunii, permițându-i cultului acestuia să se dezvolte. De altfel, numele acestui zeu era des întâlnit în familia faraonului, numită chiar „Dinastia tutmosidă”, fratele său cel mare numindu-se Thutmose, bunicul lor – Menkheperure Djhutmose (Thutmose IV), plus încă trei strămoși: Aakheperkare Djehutymose (Thutmose I), Aakheperenre Djehutymose (Thutmose II) și Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Thutmose III). Akhenaton chiar și-a numit unicul fiu Tutankhaton, tradus în mod convențional ca „Imaginea vie a lui Aton”. Însă „tut” este un derivat al numelui lui Thoth, prin urmare numele copilului s-ar traduce mai corect ca „Thoth-ankh-Aton” sau „Thoth, viața lui Aton” ori „Thoth (care) trăiește în Aton”. De unde reiese concepția că zeul Thoth era cel care anima discul solar. În acest caz, n-ar trebui să ne mire nici multitudinea de statuete ale lui Anubis din mormântul lui Tutankhamon, ținând cont că al doilea Thoth și al treilea Anubis erau una și aceeași persoană: Nabu al babilonienilor. Pe o paletă din mormântul tânărului rege, suflată cu aur, scrie că Tutankhaton era „iubit de marele zeu Thoth”, după cum nota arheologul Howard Carter. Pe o alta, din fildeș, faraonul era iubit de zeii Atum, Thoth și Amon-Ra. Folclorul evreiesc confirmă prezența acestei zeități în povestea lui Akhenaton. Zoharul susține că Metatron este îngerul care i-a condus pe israeliți în timpul Exodului, descriindu-l ca fiind un preot ceresc. În textul Ascensiunea lui Moise, Moise l-a întâlnit în ultimul cer pe Metatron, care l-a îmbrățișat și l-a încurajat: „Moise, Moise, favorit al lui Yahweh, nu te teme și nu te înspăimânta”. În Kabbalah Extatică, Metatron este un personaj mesianic, la fel ca Moise. Iar Metatron, așa cum am mai spus, era același Nabu, fiul lui Yahweh / Marduk. Evreul Artapanus din Alexandria considera că Thoth-Hermes era în realitate Moise, idee preluată de mulți autori, din Antichitate până în perioada renascentistă, care considerau ori că Moise și Hermes Trismegistos erau același personaj, ori că au fost contemporani cu credințe asemănătoare. În plus, tradiția creștină consideră că Moise a fost îngropat pe muntele Nebo din Sinai, Nebo fiind varianta asiriană și biblică a numelui Nabu.

În lumina acestor amănunte, putem considera că Akhenaton îl venera pe zeul înțelepciunii pe ascuns. Aton era discul solar, zeul vizibil, ale cărui binecuvântări erau simțite de toată lumea, prin el manifestându-se Ra, Tatăl ceresc. Thoth era consilierul și mâna dreaptă a lui Ra, pe care îl însoțea, împreună cu Ma’at, în călătoria sa prin cer și sub pământ. Înțelepciunea lui Thoth era rezervată doar inițiaților în misteriile sale. Astfel, nu e de mirare că Akhenaton a adoptat învățăturile zeului printre care și ideea unei divinități unice, după cum susțin atât papirusuri egiptene vechi cât și textele ulterioare atribuite lui Hermes Trismegistos. Faraonul se considera „trăind în Ma’at”, adică unul care respecta principiile zeiței Ma’at, personificarea adevărului, ordinii și dreptății (și totodată soția lui Thoth), principii care făceau parte și din învățăturile lui Thoth, el însuși fiind „un om al adevărului” și un „om drept și neprihănit între oamenii timpului său”, creat „spre a fi un model pentru oameni”, după cum îl considerau toate popoarele antice. Akhenaton fusese inițiat în misteriile zeului-soare în timpul petrecut în Heliopolis. Acolo a aflat mai mult ca sigur de Thoth și de înțelepciunea lui. Mai mult, deși în Hermopolis Thoth era zeul suprem care s-a creat singur, în Heliopolis el era nu doar mâna dreaptă și consilierul lui Ra, ci chiar fiul lui. Și astfel apare o nouă întrebare: era Akhenaton doar influențat pe ascuns de Nabu sau se considera reîncarnarea lui? Știm că faraonul rebel își numea zeul inițial Re-Horakhty, devenit ulterior Aton, adică Horus / Marduk ocupând funcția de zeu suprem a lui Ra. Acest Horakhty este cel care i-a apărut în vis unui strămoș de-al lui Akhenaton, Thutmose IV, promițându-i că îl va face faraon dacă va îndepărta nisipul de pe Sfinx. Akhenaton se credea fiul zeului-soare Aton, după cum a notat pe o stelă de graniță din Akhetaton. Iar fiul lui Marduk era Nabu.

Faraonii erau considerați în mod tradițional reîncarnarea zeului Horus (numit Heru de egipteni), același Yahweh / Marduk, devenind avataruri ale acestei zeități. În mod simbolic, bineînțeles. Însă nu și Akhenaton. El s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak iar unii autori antici îl numeau Osarseph, nume compus din Asar / Osiris și Ioseph (varianta elenă a ebraicului Yosep). Ba chiar s-au inclus părți din povestea lui în mitul lui Osiris. De exemplu, el a avut un copil (Tutankhamon) cu una dintre surorile lui, pe care soția sa oficială, Nefertiti, l-a crescut ca pe propriul ei fiu. În mitul osirian, Osiris a făcut un copil (Anubis) cu sora lui, Nephtys, pe care soția sa, Isis, l-a crescut ca pe propriul ei fiu. Ceea ce explică multitudinea de reprezentări ale lui Anubis în mormântul lui Tutankhamon. Identificarea lui Akhenaton cu Osiris este inexplicabilă, ținând cont că el interzisese cultele tuturor divinităților, Aton fiind singurul zeu adevărat. Cum se putea considera un zeu pe care l-a respins și interzis? Poate reprezentarea lui ca Osiris era una simbolică, încercând să sugereze că el, la fel ca zeul, a murit și a înviat. Este posibil așa ceva?

Talmudul consideră că viața lui Moise a fost pusă în pericol la scurt timp după nașterea sa, faraonul încercând să-l omoare. Istoricul Eduard Meyer chiar consideră că regele este cel care l-a pus într-un coșuleț și l-a aruncat în Nil, copilul fiind salvat de fiica faraonului, pe care am identificat-o cu Sitamun. Pentru a-l îndepărta de tatăl său, care voia să-l ucidă, regina Tiye l-a trimis pe băiat la rudele ei israelite din Goșen, în Delta Estică a Nilului, acolo unde exista primul templu din Egipt al lui Aton. Așa cum am văzut în capitolul rezervat lui Moise, faraonul nu ar fi încercat să-și ucidă fiul decât dintr-un singur motiv: pentru a îndeplini un sacrificiu ritualic obligatoriu în Kabbalah. Zeii întunecați invocați prin această practică ocultă le cereau adepților lor sacrificiul suprem, adică uciderea fiului care le era moștenitor. Din acest motiv a murit în condiții misterioase prințul Thutmose, fiul cel mare al faraonului și al reginei Tiye. Mitul lui Osiris confirmă această variantă, susținând că zeul a fost închis de fratele său într-o cutie și aruncat în Nil. Isis și Nephtys l-au căutat în tot Egiptul și l-au găsit în cele din urmă, însă mort. Ajutată de Anubis, care l-a mumificat, Isis și-a folosit magia și l-a readus la viață pe iubitul său Osiris. Dacă unele părți din mitul osirian au fost copiate din povestea lui Akhenaton, inclusiv aruncarea lui în Nil într-o „ladă”, nu este posibil ca și partea cu moartea și învierea să fie copiate din viața faraonului renegat? Akhenaton își atribuia adeseori epitetul „Cel care a trăit mult”, ceea ce înseamnă că la începutul vieții sale nimeni nu se aștepta ca el să supraviețuiască. Își reprezenta zeul într-un mod ciudat, cu ankh-ul (simbolul vieții) la capătul fiecărei raze, de multe ori Aton fiind înfățișat revărsându-și razele spre Akhenaton și familia lui. Adică familia regală primea viață de la zeu. Cum faraonul se credea „spiritul viu al lui Aton”, este posibil ca el să fi fost ucis într-un ritual kaballistic și înviat. Sau, mai exact, ca o zeitate să-i fi ocupat trupul pe care spiritul său îl părăsise în momentul decesului. Să fi fost Nabu cel care s-a întrupat în faraonul decăzut? Astfel s-ar explica adoptarea învățăturilor zeului de către rege precum și asemănările dintre ei, amândoi „trăind în Ma’at”, punând mare preț pe adevăr, moralitate și dreptate. Dar și de ce Akhenaten și-a construit capitala în apropierea centrului cultului lui Thoth, de ce religia acestui zeu nu a fost interzisă odată cu celelalte, de ce și-a numit fiul „Thoth-ankh-Aten”, care era „iubit de marele zeu Thoth”, de ce Zoharul susține că Metatron este îngerul care i-a condus pe israeliți în timpul Exodului, de ce Moise a fost îngropat pe muntele Nebo din Sinai și de ce unii autori, precum Artapanus din Alexandria, considerau că Moise și Hermes Trismegistos erau una și aceeași persoană. Să nu uităm că, în Vechiul Testament, Yahweh îi spunea: „Iată, eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon” (Ieșirea 7:1), Philon din Alexandria susținea că Moise nu era numit doar „rege”, ci și „Dumnezeu”, iar esenienii considerau că defăimarea numelui lui Moise era la fel de gravă ca și cea a lui Yahweh. Ne amintim și că Metatron era numit „Yahweh cel mic” sau „Tetragrammaton cel mic”, fiind considerat de unii o divinitate în toată regula. În plus, acum înțelegem că Mașiah (salvatorul sau eliberatorul, Mesia în română) pe care îl așteaptă evreii, care provine din numele Moșeh (numele profetului în ebraică), nu este omul Moise / Akhenaton, ci zeul care s-a întrupat în el.

Dacă Amenhotep III l-a ucis într-adevăr pe Akhenaton, învierea lui cauzată de încarnarea lui Nabu nu a fost una întâmplătoare. Știm că Veghetorii le cereau adepților lor sacrificarea primului fiu. Vechiul Testament este concludent în această privire, Yahweh transmițându-i lui Moise cum se fac sacrificiile în numele lui: „Tot întâiul născut de parte bărbătească este al meu; asemenea şi tot întâiul născut al vacii şi tot întâiul născut al oii. Iar întâiul născut al asinei să-l răscumperi cu un miel, iar de nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Toţi întâii născuţi din fiii tăi să-i răscumperi şi nimeni să nu se înfăţișeze înaintea mea cu mâna goală” (Ieșirea 34:19-20). Dar Amenhotep III își sacrificase deja primul fiu, pe Thutmose. În acest caz, ce rost avea sacrificarea celui de-al doilea, care nu se potrivea cerinței zeului? Se pare că scopul ritualului era eliberarea corpului faraonului de spiritul său uman pentru ca Nabu să îi ia locul. Și se pare că această înlocuire a fost pregătită dinainte de Marduk. Akhenaton nu era un simplu om. Întotdeauna era reprezentat cu un craniu alungit, șolduri largi, feminine, trăsături faciale exagerate, mâini și picioare subțiri și burta proeminentă. La fel și familia sa. Capetele alungite ale lui Akhenaton, Nefertiti și ale fiicelor lor se aseamănă cu cele ale așa-numiților „extratereștri cenușii” din ziua de astăzi. Tutankhamon, fiul lui Akhenaton, avea craniul alungit nu doar în statui, ci și în realitate, după cum au descoperit cei care i-au cercetat mumia. Și cei doi copii ai săi morți înainte de naștere, mumificați alături de el, prezintă aceeași deformare a craniului. După ce a studiat mostre cerebrale și osoase ale lui Akhenaton, Stuart Fleischmann, profesor-asistent de genomică comparativă la Universitatea Elvețiană din Cairo, a descoperit o genă numită CXPAC-5, responsabilă pentru creșterea cortexului, ceea ce a dus la mărirea cutiei craniene a faraonului decăzut. De asemenea, profesorul Fleischmann a descoperit că A.D.N.-ul lui Akhenaton a fost supus unor mutații puternice, de natură necunoscută. Ceea ce înseamnă că este posibil ca el să fi fost făcut prin inginerie genetică. Veghetorii adeseori își modificau genetic unii dintre supușii, inserându-le gene „divine”. În timpuri apropiate de cel al lui Akhenaton, Marduk a apelat de multe ori la ingineria genetică în cazul familiei lui Avraam, atât pentru a le scăpa pe femei de sterilitate, cât și pentru a le oferi bărbaților însușiri supraomenești. În Coran, zeul chiar se laudă că i-a creat pe Isaac și pe Iacov și că i-a „făcut pe ei prototipuri”, afirmație din care reiese intervenția sa directă. Având gene divine, cei din familia lui Avraam aveau pielea albă, ceea ce confirmă și unul dintre manuscrisele descoperite la Marea Moartă, unde nobilii egipteni se mirau „cât de albă îi este fața” soției lui Avraam, Sara. Cercetătorii elvețieni de la Centrul de genealogie a A.D.N.-ului din Zürich, care au studiat A.D.N.-ul faraonilor Amenhotep III, Akhenaton și Tutankhamon, au ajuns la concluzia că acești regi aparțineau rasei caucaziene, făcând parte din haplogrupul R1bla2, la fel ca peste jumătate dintre bărbații vest-europeni. Asemenea membrilor caselor regale egiptene, cei din clanul lui Avraam se căsătoreau între ei, pentru a păstra nealterate genele divine. Și lui Avraam, și lui Moise, zeul Yahweh / Marduk le-a încredințat misiunea de a se stabili în Canaan. Numele primit la naștere de Avraam, citit invers, înseamnă în sumeriană „Sufletul lui Marduk”, în timp ce Akhenaton se credea „Spiritul viu al lui Aton”. Cei doi chiar erau înrudiți conform Bibliei, Avraam fiind strămoșul lui Moise, prin urmare amândoi aveau în componența lor genetică A.D.N.-ul lui Marduk. Așadar sunt mari șanse ca Marduk să fi pregătit din timp corpul faraonului pentru a-l primi pe Nabu. Nu doar Akhenaton pare să fi fost pregătit pentru a susține spiritul fiului lui Marduk, ci și strămoșii săi. Ceea ce înseamnă că zeul a intervenit din timp în genealogia faraonului, îmbogățind-o cu propriile sale gene. De ce era atât de important ca A.D.N.-ul aleșilor zeului să conțină o mare parte din al lui? De ce erau necesare genele divine? Ei bine, pentru a se realiza compatibilitatea necesară posedării. Un corp obișnuit nu poate susține o entitate atât de puternică precum Marduk sau Nabu fără a se deteriora, prin urmare are nevoie de gene divine. Care au fost inoculate pe cale genetică în linia paternă a lui Akhenaton, în timp ce pe linia maternă deja existau, mama sa fiind o urmașă a lui Avraam.

În acest caz, este posibil ca episodul biblic al sacrificării lui Isaac să ascundă un adevăr întunecat. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a cerut lui Avraam să-și sacrifice fiul pentru a-și demonstra loialitatea, însă s-a răzgândit când patriarhul era pe cale să înfăptuiască sacrificiul. Cum această faptă seamănă foarte mult cu un sacrificiu ritualic kaballistic, este posibil ca Avraam să-și fi sacrificat într-adevăr copilul iar Isaac să fi înviat sau, mai exact, o entitate să-i fi ocupat trupul. În literatura evreiască numită Aggadah (un compendium de texte rabinice care încorporează folclor, anecdote istorice, îndemnuri morale și sfaturi practice în domenii variate), Isaac chiar a fost ucis și înviat în timpul sacrificiului. În Epistola către Evrei din Noul Testament, apostolul Pavel compară sacrificiul lui Isaac cu învierea lui Iisus, dând de înțeles că fiul lui Avraam a fost ucis și înviat: „Dar Avraam a socotit că Theos este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) lui” (11:19). Nu știm dacă vreo entitate i-a luat locul lui Isaac, însă știm că el a fost cel mai longeviv dintre cei trei patriarhi și, în plus, este singurul căruia nu i-a fost schimbat numele. Nume care devine deosebit de curios dacă este analizat cu atenție. În mod oficial, Isaac (Yișaq în ebraică) înseamnă „Cel care râde”. Însă, trecând peste varianta pentru public, realizăm că „yiș”, prima parte a numelui, este prima parte a numelui Iștar, zeița ascunsă a elitei iudaice. Iar „aq”, scris uneori și „ak”, e transliterarea egipteanului „akh”. Egiptenii antici credeau că omul este compus din mai multe elemente. Două dintre acestea, „ka” (esența vitală, asemănătoare cu sufletul) și „ba” (personalitatea sau conștiința individului), se separau în momentul morții corpului și se puteau uni pentru reanimarea trupului printr-o serie de ritualuri funerare, sacrificii constante și vrăji. Unirea celor două elemente, „ka” și „ba”, purta numele „akh”. Egiptenii credeau că omul reanimat putea muri a doua oară, motiv pentru care literatura funerară (cum ar fi Textele sarcofagelor sau Cartea morților) ajuta decedatul să „nu moară a doua oară” și să rămână un „akh”. Deși cuvântul înseamnă „(a deveni) eficient”, semnifică combinarea spiritelor decedatului iar în Textele piramidelor era folosit ca epitet pentru anumite zeițe și demoni. Hieroglifa pentru „akh” era un ibis, animalul sacru al lui Thoth, cel despre care bănuim că s-a încarnat în Akhenaton. A doua particulă a numelui faraonului, „en”, era un epitet al zeilor și al marilor preoți în limba sumeriană, însemnând „Domn” sau „preot”. Astfel, numele faraonului decăzut capătă un nou înțeles, mult mai apropiat de realitate decât interpretarea oficială, „Eficient pentru Aton”: „Combinarea a două spirite, preotul lui Aton”. Akhenaton chiar era Marele Preot al zeului Aton și am văzut din povestea lui că în timpul ritualurilor secrete corpul său a fost posedat în mod repetat de o entitate, fiind posibil chiar ca una să se fi întrupat permanent în trupul său. Ceea ce ar explica acea combinare de spirite sau „akh”. Dacă ținem cont și că hieroglifa pentru „akh” era ibisul, care îl reprezenta pe Thoth / Nabu, pare evident cine era acea entitate. În aceste condiții, este posibil ca și Isaac să fi experimentat același procedeu, numele său indicând că Iștar era cea care îi ocupase trupul.

De ce și-ar fi întrupat Marduk fiul pe Pământ? După ce împăratul Anu i-a oferit tronul Pământului, Marduk a început să-și instaureze printre supuși henoteismul și, mai apoi, monoteismul. Avem ca exemplu misiunea regelui babilonian Hammurabi, care l-a impus pe Marduk ca zeu suprem atât cu sabia, cât și pe cale pașnică. Sau cultul lui Ahura Mazda din Persia, instaurat prin profetul Zoroastru. Ori pe cel al lui Zamolxe din Dacia sau chiar pe cel biblic. Egiptul, probabil cea mai mare putere în vremea lui Akhenaton, încă rămăsese la politeism. Mai mult, se reînviase un cult al lui Enki, Amon fiind în acea vreme cea mai puternică zeitate în Egipt. Marduk avea nevoie să devină și zeul suprem al egiptenilor, așa că și-a trimis fiul să înlăture cultul defunctului Amon și să îl așeze pe el în fruntea panteonului. Cum stăpânul zeilor era din vremuri imemoriale Ra, care nu putea fi detronat prea ușor, Marduk a devenit inițial o combinare a lui Ra și Horus, Re-Horakhty, apoi un aspect al lui Ra, Aton. Nabu / Akhenaton i-a distrus rivalii și l-a declarat unic zeu. Însă, după un timp, lucrurile au degenerat iar faraonul a fost nevoit să părăsească Egiptul. Cum cultul lui Marduk nu putea rezista prea mult, cu toate eforturile reginei Nefertiti, rămasă singura conducătoare a Egiptului, Marduk și-a adus înapoi profetul. Însă era prea târziu, el nemaiavând vreo putere în fața celor care ajunseseră la conducerea țării. În aceste condiții, Marduk a renunțat pentru moment la conducerea Egiptului și și-a trimis poporul înapoi în Canaan, pentru a păzi muntele Sion.

Este posibil ca Nabu să nu se fi întrupat în Akhenaton de bunăvoie, ci să fi fost obligat de tatăl său, experimentând reîncarnarea exact ca spiritele muritorilor, adică fără amintirile vieților anterioare și fără conștientizarea propriei identități. Ținând cont că Nabu a părăsit tabăra Veghetorilor preferând-o pe cea a Celeștilor, aceasta ar putea fi pedeapsa pe care i-a pregătit-o tatăl său, care l-a forțat astfel să ajute la îndeplinirea planului său. Chiar dacă Nabu nu mai știa cine este cu adevărat, considerându-se un om și nu un zeu, avea puterea necesară pentru a conduce Egiptul și pentru a instaura o nouă religie. Era totuși cel care le adusese oamenilor prima religie a lumii pe vremea când îl slujea pe Enki, tatăl lui Marduk, căruia i-a preluat unele funcții și roluri. Nu avea doar forța necesară, ci și impregnate în subconștient toate informațiile necesare îndeplinirii misiunii impuse de tatăl său. În timpul ritualurilor secrete kaballistice Marduk îi poseda temporar trupul, pentru a se asigura că planul său decurge după cum fusese stabilit. În rest, Nabu, devenit fără voia sa Akhenaton, era manipulat în mod constant, crezând că zeitatea pe care o venerează este una a luminii, un vechi aspect al Soarelui. După desprinderea sa de trupul material al faraonului (sau moartea sa fizică), Nabu a putut realiza că a fost înșelat și forțat să îndeplinească planul tatălui său. Poate din acest motiv îl găsim câteva secole mai târziu influențându-l pe regele babilonian Nabonid pentru a slăbi influența lui Marduk prin retrogradarea acestuia din funcția de zeu suprem și chiar batjocorirea lui. Poate tot Nabu i-a influențat și pe predecesorii acestuia, care de altfel îi incluseseră numele în ale lor: Nabopolassar (Nabu-apla-ușur), fondatorul Imperiului Neo-Babilonian, care a atacat Egiptul și Asiria (aliindu-se cu Iudeea), și fiul său, Nabucodonosor II (Nabu-kudurri-ușur), care a jefuit și distrus Ierusalimul, cel mai probabil luând atunci și Chivotul Legământului.

Cum comunica Marduk cu Nabu / Akhenaton până să obțină Chivotul? Ca orice entitate eterică, avea nevoie de un corp pentru a interacționa cu lumea noastră materială. Prin urmare, posedarea este cea mai la îndemână metodă. Însă, atunci când îi poseda trupul faraonului, nu putea comunica cu el, ci cu ceilalți. Pentru a lua legătura cu el era necesară posedarea altor persoane. Astfel, înțelegem de ce în Biblie Aaron era mereu prezent la înfăptuirea „miracolelor” sau chiar le înfăptuia el: Marduk îi folosea trupul pentru a înfăptui acele „minuni”. Zeul nu folosea doar corpul lui Aaron, ci și pe ale altora. De exemplu, Biblia spune că Moise îl avea alături de el pe Ioșua (Yehoșu’a în ebraică) atunci când a primit de la zeul său poruncile pentru poporul israelit, ceea ce înseamnă că discipolul lui Moise și-a împrumutat trupul divinității care avea de transmis ordine. La fel se întâmpla și în timpul conversațiilor cu zeul în cortul care adăpostea Chivotul Legământului: „după ce intra Moise în cort, se pogora un stâlp de nor şi se oprea la intrarea cortului şi Yahweh grăia cu Moise (…) Yahweh însă grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său. După aceea Moise se întorcea în tabără; iar tânărul său slujitor Ioșua, fiul lui Navi, nu părăsea cortul” (Ieșirea 33:9-11). Este evident că Moise nu vedea fața zeului, ci o alta pe care o folosea Yahweh, din moment ce în același capitol îi spune: „Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască”. Se pare că posedarea ca mijloc de comunicare era un procedeu des folosit de fiul lui Enki, ținând cont că îi recunoștea aceluiași Moise: „M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeu Atotputernic” (Ieșirea 6:3). Deși se pare că Marduk a folosit uneori și mijloace de transport de genul O.Z.N.-urilor din ziua de astăzi, în povestea lui Moise el făcându-și apariția „într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug” care „ardea, dar nu se mistuia”, „ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge şi ziua şi noaptea”. Este posibil totuși ca acesta să nu fi fost Marduk, ci unul dintre slujitorii săi Veghetori, ceea ce recunoaște și Biblia când spune că „i s-a arătat îngerul lui Yahweh într-o pară de foc”, iar zeul să fi discutat cu Moise prin intermediul sistemului de comunicații al navetei.

Am arătat în Secretele zeilor că biblicul rege Șelomo (Solomon) a fost în realitate Nabu, dar și că redactorii biblici i-au atribuit miticului rege multe dintre faptele tatălui lui Akhenaton, Amenhotep III. Ce legătură există între acest faraon și Nabu? Este posibil ca zeul să-l fi influențat pe ascuns înainte de a se întrupa în corpul lui Akhenaton? Sau să fi fost și Amenhotep reîncarnarea lui Nabu? Știm că, oficial, Amenhotep III se declara fiul lui Amon, a refăcut templele vechi din Theba (principalul centru de cult al lui Amon) și a construit unele noi. Însă dezvolta pe ascuns în Delta Nilului cultul lui Aton. Cercetătorii au descoperit că Amenhotep III nu doar l-a ales pe Aton ca divinitate personală, ci chiar a ajuns să se identifice cu zeul. Unul dintre cele mai populare epitete ale sale era „Aten-tjehen” („Aton orbitorul”). Ceea ce înseamnă că punea bazele planului lui Marduk de a deveni divinitatea supremă a Egiptului și chiar îi împrumuta zeului corpul său în timpul ritualurilor magice secrete. Din acest motiv susținea că tatăl lui nu era Thutmose IV, ci zeul Amon / Enki, identificându-se astfel cu Marduk. Poate tot din acest motiv, al posedării, un mit arab spune că djinnul Sakr a condus țara în locul regelui Solomon pentru o perioadă. Biblia susține că, la bătrânețe, regele Solomon și-a pierdut în cele din urmă credința în Yahweh, influențat fiind de soțiile sale străine, „și a început Solomon să slujească Astartei, zeița sidonienilor, și lui Moloch, idolul amoniților” (Cartea a treia a Regilor 11:5). Într-adevăr, Amenhotep III pare să fi făcut acest lucru. Din ordinul său, 600 de statui ale zeiței Sekhmet / Iștar au fost ridicate în templul lui Mut. Iar la nunta sa cu Tadukhepa, fiica regelui Tușratta din Mitanni, a primit statuia zeiței Iștar. Despre trimiterea statuii, regele mitannian îi scria faraonului: „Fie ca Șimige și Șaușka (unul dintre epitetele lui Iștar – n.a.) să-i ofere fratelui meu o mare binecuvântare și o bucurie extraordinară. Fie ca ei să îl binecuvânteze și fie ca tu, fratele meu, să trăiești veșnic (…) Pe vremea tatălui meu  (zeița) a venit în țară și, așa cum ea a stat aici și a fost venerată, fie ca fratele meu să o venereze acum de zece ori mai mult decât înainte. Fie ca fratele meu să o onoreze, apoi să o lase să se întoarcă. Fie ca Șaușka, stăpâna cerului, să ne protejeze, pe fratele meu și pe mine, 100.000 de ani și fie ca stăpâna noastră să ne aducă amândurora mare bucurie. Și să ne ajute să rămânem prieteni. Nu este Șaușka pentru mine singura zeiță și nu e și zeița fratelui meu?”. De unde rezultă clar că Amenhotep III o venera pe Iștar la bătrânețe, în conformitate cu afirmația Bibliei. De ce a intervenit Iștar în planul fratelui ei? E drept că, după plecare lui Enlil de pe Pământ, Iștar și Marduk au devenit rivali iar ea ar fi avut motive să încerce să-l împiedice pe el să-și atingă scopurile. Însă de ce nu a intervenit mai devreme în timpul vieții faraonului? Sau în timpul tatălui acestuia, Thutmose IV, căruia Marduk îi promisese tronul în tinerețe și căruia i-a dezvăluit secretele Kaballei prin israelitul Yuya, secrete care au ajuns ulterior la fiul și nepotul faraonului? Să fi fost într-adevăr Amenhotep III reîncarnarea lui Nabu, așa cum sugerează Biblia, iar Iștar a vrut doar să-și ajute fiul să scape din ghearele lui Marduk? Prenumele lui Amenhotep era Nebmaatre („Domnul adevărului, Ra”) iar numele său Horus era Kanakht khaemmaat („Puternicul taur care apare în adevăr”), ambele indicând o legătură cu Ma’at, personificarea adevărului și soția lui Thoth, zeiță căreia i-a și construit un templu nou în Karnak. În timpul unuia dintre cele trei festivaluri Sed organizate în onoarea sa, în spatele faraonului a fost arborat un stindard care îl reprezenta pe zeul-lup Wepwawet (sau al treilea Anubis), nimeni altul decât Nabu. Din păcate, aceste legături ale faraonului cu zeul sunt insuficiente pentru a putea trage o concluzie. Însă miturile medievale arabe și europene îl prezintă pe Solomon ca fiind un puternic vrăjitor care controla spiritele cu ajutorul unui inel magic, primit de la un înger. Ajutat de inel, regele Solomon a invocat demoni pe care i-a interogat pentru a le afla secretele. De unde a apărut această curiozitate a regelui de a afla secretele entităților pe care le invoca prin ritualurile kaballistice? I-o fi insuflat-o Iștar pentru a împiedica astfel planul fratelui ei, ea fiind acel „înger” care l-a învățat pe faraon cum să controleze demonii? Sau el a realizat că era încarnarea lui Nabu și își studia inamicii încercând să le găsească un punct slab care să-l ajute să se elibereze? Nu știm, însă știm că în povestea lui Amenhotep III și în cea a fiului său, Akhenaton, se întâlnesc destul de des numerele 6 (simbolul lui Marduk) și 12 (Marduk și încă o divinitate egală cu el): se crede că Amenhotep III a urcat pe tron la vârsta de 6 sau de 12 ani, Akhenaton a ajuns coregent al tatălui său la 12 ani, cei doi au domnit împreună încă 12, Amenhotep III a avut 6 soții străine, pe lângă cele egiptene, Akhenaten a avut 6 copii iar Tiye, mama lui Akhenaton, a mai trăit 12 ani după moartea soțului ei.

Nu știm ce s-a întâmplat cu Nabu după ce a părăsit corpul lui Akhenaton, fiind mari șanse ca el să fi continuat să influențeze pe ascuns alți muritori pentru a-i încurca planurile lui Marduk. Îl găsim în Apocalipsa lui Ioan făcând exact acest lucru în vremurile dinaintea sfârșitului lumii. Cineva, probabil un „înger”, i-a spus lui Ioan că „voi da putere celor doi martori ai mei și vor prooroci, îmbrăcați în sac, o mie două sute și șaizeci de zile (42 de luni a câte 30 de zile, adică trei ani și jumătate – n.a.)”. Acești doi martori „sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului”, o referire evidentă la Enki, al cărui nume înseamnă „Domnul Pământului”. Nu poate fi vorba despre oameni obișnuiți, deoarece „dacă voiește cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor și mistuiește pe vrăjmașii lor; și dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceștia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, și putere au peste ape să le schimbe în sânge și să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:5-6). Cel mai probabil, aceste două personaje, care stau înaintea lui Enki, sunt soli ai lui Enlil trimiși pentru a-i convinge pe Veghetori să se predea. Însă „când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, și-i va birui și-i va omorî” (11:7). Despre cei doi soli uciși de „fiara” Marduk, Apocalipsa spune că „locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor și vor fi în veselie și își vor trimite daruri unul altuia, pentru că acești doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ” (11:10). După trei zile și jumătate, cadavrele celor doi vor fi reanimate și luate la cer: „duh de viață de la Theos a intrat în ei și s-au ridicat pe picioarele lor și frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Și din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiți-vă aici! Și s-au suit la cer, în nori, și au privit la ei dușmanii lor” (11:11-12). Mulți scriitori creștini timpurii, precum Tertullian, Irineu de Lyon sau Hipolit din Roma, au concluzionat că acei doi martori sunt Enoh și Ilie, singurii profeți biblici care nu au murit, ci au fost luați la cer. Aceeași idee se găsește și în Revelația lui Ioan Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioan, unde Enoh și Ilie se vor întoarce pe Pământ pentru a-l demasca pe Antihrist, iar acesta îi va omorî pe altar. Alți creștini l-au înlocuit pe Enoh cu Moise, deoarece în Vechiul Testament acesta avea puterea de a transforma apa în sânge și de a aduce urgie asupra pământului. Motiv pentru care, în Evanghelia lui Matei, Moise și Ilie sunt cei care au discutat cu Iisus pe munte în episodul schimbării la față. Un episod inspirat în mod evident din povestea lui Moise: Iisus „s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina” în timpul întâlnirii de pe munte, iar în Ieșirea „când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Yahweh cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa strălucitoare, s-au temut să se apropie de el”. Indiferent dacă al doilea martor, pe lângă Ilie, este numit Enoh sau Moise, în principiu este vorba despre aceeași entitate: Nabu, fiul lui Marduk. Care înainte de sfârșitul lumii va „prooroci” timp de trei ani și jumătate împotriva Veghetorilor, fiind în cele din urmă ucis de Marduk și înviat după trei zile și jumătate cel mai probabil de Enlil, cel care i-a încredințat misiunea. Și astfel rolul său se va sfârși înainte de cumplitul război care va duce la distrugerea lumii. Presupunând că Apocalipsa într-adevăr profețește viitorul și nu trecutul, așa cum am arătat deja în Secretele zeilor…