În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiilor politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități. Inventatorul acestui curent pare să fi fost regele amorit Hammurabi care, în secolul al XVIII-lea î.e.n. a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaton l-a declarat pe Aton zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele lor politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770 î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria sa cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krișna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul
apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304 – 202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.
Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul în India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628 – 551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp, iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Cyrus cel Mare a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie proprie. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Tanah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoret.
În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Milet (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandru și Anaximenes, tot din Milet, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pitagora din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pitagora au influențat gânditori greci ca Aristotel și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Heraclit din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenofan din Colofon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenide din Elea, Melissus din Samos, Empedocle din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagora din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Democrit și Diogene din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.
Schimbarea căutată de lumea întreagă a început din Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandru Macedon prin 332 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. Devenind rapid un important centru comercial și cultural dar și cel mai mare oraș din lume după Roma, Alexandria a fost capitala Egiptului timp de un mileniu și orașul de reședință al ultimei dinastii faraonice, cea a Ptolemeilor. În anul 30 î.e.n., Alexandria a fost câmpul de luptă al ultimei bătălii a Republicii Romane, în care Gaius Octavius l-a învins pe Marc Antoniu, victorie care i-a adus titlul de împărat. Pe insula Pharos din fața țărmului Alexandriei se afla cea de-a șaptea minune a Antichității, un far înalt de 135 metri, în vârful căruia se găsea statuia zeului Poseidon, înaltă de șapte metri. Celebra bibliotecă din Alexandria, cea mai mare din Antichitate, cuprindea 900.000 de pergamente. Orașul, care timp de câteva secole a fost leagănul spiritualității omenirii, a adunat mulțimi de filosofi, matematicieni, poeți și medici. În capitala Egiptului ptolemeic au trăit învățați precum matematicianul Euclide (cel supranumit „Tatăl geometriei”), matematicianul Diofant (numit și „Tatăl algebrei”), Hypatia (filosoafă, matematiciană și astronoamă, considerată „Mama algebrei”), filosoful Philon (inventatorul creștinismului), filosoful Ammonius (unul dintre fondatorii neoplatonismului), istoricul roman Appian, inventatorul și matematicianul Ctesibios, matematicianul Heron, doctorul Herofil (considerat primul anatomist din lume), filosoful Isidor (unul dintre ultimii adepți ai neoplatonismului), matematicianul și astronomul Menelau (care a dat numele unui crater lunar), filosoful creștin Nemesius (autorul tratatului De Natura Hominis), Pappus (unul dintre ultimii mari matematicieni greci ai Antichității), teologul Origene Adamantiu (unul dintre părinții bisericii creștine), Claudios Ptolemeu (matematician, astrolog, astronom și geograf) sau matematicianul Theon (tatăl Hypatiei). În Alexandria s-au pus bazele calendarului iulian și ale geometriei moderne, au apărut cultul lui Serapis, hermetismul, neoplatonismul, neopitagorismul, iudaismul elenistic, secta therapeuților, creștinismul și gnosticismul. Deoarece era nu doar cel mai mare centru elenistic din lume, ci și casa celei mai mari comunități evreiești din diaspora, tot în Alexandria au fost traduse pentru prima oară scripturile evreilor în limba greacă, numite Septuaginta. Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.
Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:
– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asclepiu, iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.
– Scripturile evreilor, care formau Tanahul sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemeu II Filadelful. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinație dintre tradiția religioasă mozaică și unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.
– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asclepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.
– Cultul lui Hermanubis, divinitate obținută prin combinarea grecului Hermes cu egipteanul Inpu, numit Anubis de eleni.
– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandru Macedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemeică, arheologii descoperind în capitala Egiptului o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.
– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemeică.
– Therapeutae, o sectă iudaică fondată în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.
– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.
Grecii au adus în capitala Egiptului toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul și neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.
Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu 
preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexandru, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Cezar. Împreună cu frații săi, Alexandru Alabarhul și Lisimah, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.
Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moise, ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Tanahul / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moise dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioan, care susține că „La început era Logos și Logos era la Theos și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iisus fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane (deoarece, în folclorul ebraic, omul a fost creat după chipul și asemănarea Divinității), care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale Divinității conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. La fel și Divinitatea, după chipul și asemănarea căreia a fost creat omul. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind eterice, sufletul și duhul Divinității se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioan 18:36), Iisus / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iisus. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matei 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iisus, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh / Spirit. După botez Iisus a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mesia, salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometeu, cât și în cea egipteană, în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.
Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea reprezintă tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iisus. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră
în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustin, doctor al Bisericii catolice, care reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pitagora, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iisus, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci care au constituit fundația religiei lui Philon au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petru și Pavel; remarcăm că numele acestor patru personaje și al lui Philon au aceeași inițială. Istoricul creștin Eusebiu din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pitagora”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.
Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matei. Pseudonimul pe care și l-a ales, Matthaios, provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioan 14:6). Cel mai probabil filosoful a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matei se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Irod, episod copiat din povestea lui Moise, întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Iosif, Maria și Iisus. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Iosif pentru a-l anunța că se va naște Iisus, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Iosif (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Iosif în Evanghelia lui Matei și cel al patriarhului Iosif au același nume, Iacov (Ya’aqob în ebraică și Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Osea, despre care am stabilit deja că se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe fiul meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matei a fost inclus acest număr, de la Avraam la Iisus trecând 42 de generații.
Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexandru Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexandru, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece tatăl său era prieten la cataramă cu Irod Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexandru, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexandru a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Marcu (Markos în original), acesta fiind varianta elenă a latinescului Marcus.
După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberiu, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul 
ei, guvernatorul Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales deoarece împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullian îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Pavel. În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Luca din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, câteva tragedii, o satiră și 124 de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor atribuite apostolului Pavel. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor, carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Luca, a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Pavel.
Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioan, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei therapeuților (Therapeutae), adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca necunoscutul Ioan să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioan.
Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără echivalent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.
De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea sa de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.
Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petru (primul Papă al Romei) și Pavel (sirianul care a înființat
conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.
Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o prezintă încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iuliu Cezar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexandru Alabarhul, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. Într-o altă lucrare Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Dacă Philon era un urmaș al acestor regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim și care au reinstaurat Marele Sanhedrin al elitei evreiești, s-ar explica nu doar bogăția și influența familiei sale, ci și motivul pentru care fratele său și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexandru (Alexander în original). În dinastia hasmoneană era un nume des întâlnit, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Iannaeus, soția sa, Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea. Nu știm nimic despre strămoșii lui Philon, însă știm că familia sa era atât de bogată încât fratele său, Alexandru Alabarhul, a acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Irod Agrippa. Alexandru era un prieten apropiat al împăratului roman Claudiu, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marc Antoniu, nepoata împăratului Octavian Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberiu). A fost numit și alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexandru, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Mezinul său, Marcus Iulius Alexandru, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Asemenea putere, bogăție și influență poate fi explicată prin descendența lui Philon și a lui Alexandru din dinastia hasmoneană, înlăturată de romani de la putere și înlocuită cu cea irodiană. Deși Irod cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești. Acolo, urmașii săi, Philon și fratele său, Alexandru, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Seneca cel Tânăr, în rolul apostolului Petru, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantin cel Mare a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de două mii de ani, fără îndoială că fac parte din elita levită care conduce întreaga lume evreiască din umbră, Marele Sanhedrin închinat zeiței Aștoret / Iștar. Astfel înțelegem de ce creștinismul a inclus în Biblie și Vechiul Testament (deși Yahweh este diferit de dumnezeul Noului Testament), de ce papii și cardinalii poartă pe capete yamaka evreiască, de ce multe ritualuri creștine (cum ar fi îngurgitarea simbolică a trupului și sângelui lui Iisus) provin din ritualuri antice evreiești, în care sunt practicate diverse forme de vampirism și sacrificii, de ce există numeroase cazuri de pedofilie în sânul Bisericii Catolice (magia sexuală este o parte importantă a Kabbalei) și de ce în 2011 Papa Benedict al XVI-lea i-a absolvit pe evrei de orice responsabilitate pentru uciderea lui Iisus.
Orașul Alexandria, în care a apărut religia predominantă a lumii, poartă numele fondatorului său, Alexandru Macedon, supranumit „Cel Mare”. Nume care înseamnă „Apărătorul oamenilor”, preferat de clanul hasmoneenilor, după cum am observat. Alexandru Macedon este cunoscut ca unul dintre cei mai străluciți comandanți militari din istorie însă puțini știu partea supranaturală a vieții sale. Părinții lui erau Filip II, regele Macedoniei, și Olympia, fiica regelui Epirului. Istoricul Plutarh nota că numele ei originar era Polyxena. Și l-a schimbat în Myrtale cu ocazia căsătoriei ei cu Filip, mai târziu a adoptat numele Olympia și, în final, a fost cunoscută ca Stratonice. Schimbarea numelui originar s-a datorat inițierii ei într-un cult necunoscut al Cabirilor, un grup de zeități htonice misterioase. Se spunea că Alexandru era fiul zeului Dionisos, care se împreuna cu Olympia sub formă de șarpe sau dragon. Ea însă susținea că Zeus era tatăl băiatului iar egiptenii l-au declarat fiul zeului Amon.
La sfârșitul secolului XII, în Europa și-a făcut apariția lucrarea Romance of Alexander, o biografie a lui Alexandru Macedon care includea o întâmplare cel puțin bizară, atribuită istoricului Callistene. Scrierile originale au dispărut, textele latinești care circulau în Europa medievală fiind considerate traduceri ale celor originale. În paralel cu acestea circulau în Orientul Mijlociu și în nordul Africii versiuni în mai multe limbi, printre care etiopiana, araba, persana, siriana, armeana și greaca.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că toate aceste texte, scrise în perioade diferite, au o sursă comună, probabil scrierile originale ale lui Callistene. Care spun că, în timpul celebrei sale campanii militare, Alexandru a cerut să se construiască în mijlocul unei mări un zid de plumb topit, care să se ridice până deasupra apei. După ce zidul a fost terminat, au fost trimiși înainte niște prizonieri pentru a-l testa. Când au ajuns la mijlocul zidului, „valurile mării au căzut asupra lor și marea i-a înghițit, pierind cu toții (…) Când Cel-cu-două-coarne a văzut asta, tare s-a înfricoșat de puterea apelor” și a renunțat la acea metodă. Nu însă și la ideea de a vizita „întunericul” de dincolo de mare. Alexandru a făcut câteva ocolișuri, în timpul cărora a vizitat izvoarele fluviilor Tigru și Eufrat, studiind „secretele cerurilor, stelelor și planetelor”. Lăsându-și trupele în urmă și luându-și cu el doar câțiva însoțitori, regele s-a întors în Ținutul Întunericului, ajungând la un munte numit Mușas. Acolo și-a părăsit însoțitorii și a plecat singur. După douăsprezece zile și nopți de mers „a zărit aura strălucitoare a unui înger”, dar când s-a apropiat a observat că era „un foc pârjolitor”. Atunci, Alexandru și-a dat seama că ajunsese la muntele care domina întreaga omenire. „Cine ești tu și de ce ai venit aici, muritorule?”, l-a întrebat îngerul. „Cum ai reușit să pătrunzi în întuneric, căci nimeni n-a făcut-o până acum?”. Alexandru i-a răspuns că Dumnezeu i-a ghidat pașii în acea direcție și i-a dat putere ca „să ajungă în acest loc, care este Paradisul”. După o discuție lungă despre oameni și Divinitate, îngerul i-a cerut regelui să părăsească acel loc, însă el a insistat să afle secretele cerului și Pământului, cerând să i se ofere ceva ce nu mai primise niciun om până în acel moment. Atunci, „îngerul îi zise: «Îți voi spune ceva astfel încât să trăiești fără a muri». Cel-cu-două-coarne zise: «Spune-mi». Iar îngerul îi spuse: «În ținutul Arabiei, Dumnezeu a făcut un întuneric, în care a ascuns comoara cunoștințelor sale. Tot acolo se află o fântână ale cărei ape sunt numite apele vieții și cel care bea din ea, chiar și o singură picătură, nu va muri în veci»”. Îngerul a atribuit acelor ape și alte însușiri, cum ar fi „puterea de a zbura prin ceruri asemenea îngerilor”. „În care sfert al Pământului se află fântâna?”, a întrebat Alexandru nerăbdător. „Întreabă-i pe aceia care sunt moștenitorii cunoștințelor”, i-a răspuns îngerul, care i-a oferit apoi un ciorchine de strugure pentru a-și hrăni oamenii. Întors la soldații săi, regele macedonean le-a povestit despre întâlnirea sa de gradul III și le-a oferit câte un bob de strugure. De fiecare dată când rupea un bob, altul apărea în locul lui, astfel reușind să-i hrănească pe toți. Alexandru cel Mare a adresat tuturor înțelepților pe care i-a putut găsi aceeași întrebare: „Ați aflat cumva, în cărțile voastre, că Dumnezeu a făcut un loc întunecat în care a pus toate cunoștințele și în acel loc se află o fântână numită Fântâna Vieții?”. În versiunea greacă a textului, el a fost nevoit să meargă până la capătul Pământului pentru a-l găsi pe înțeleptul care cunoștea răspunsul. Varianta etiopiană susține că acesta, pe nume Matun, se afla deja în armata macedoneană. Acel loc, spunea Matun, „se află în apropierea soarelui, când răsare pe partea dreaptă”. Ba chiar l-a condus pe Alexandru în locul respectiv, de asemenea un ținut al întunericului. După o lungă călătorie, regele macedonean l-a trimis pe înțelept înainte, să găsească drumul. Pentru a vedea în întuneric i-a dat o piatră magică, pe care o primise de la un rege bătrân care trăise printre zei, o piatră adusă din Eden de Adam. Rătăcindu-se, Matun a scos piatra magică, ce a început să lumineze în momentul în care a atins pământul. Astfel, înțeleptul a reușit să zărească un puț, fără să-și dea seama că tocmai descoperise Fântâna Vieții. Versiunea etiopiană a textului lui Callistene spune că Matun „luase cu el un pește uscat și fiindu-i foarte foame s-a dus cu el la apă să-l spele pentru a-l găti. Dar, când peștele a atins apa, a țâșnit în ea și a fugit. Când Matun a văzut asta, s-a dezbrăcat și s-a aruncat în apă după el”. Realizând că a descoperit Apa Vie, Matun s-a spălat și a băut, devenind El-Khidr („Veșnic tânăr”). Întors în tabăra macedoneană nu a suflat nimănui vreo vorbă despre descoperirea sa. Atunci, Alexandru însuși a pornit în căutarea fântânii și a descoperit piatra uitată de Matun „strălucind în întuneric și având acum doi ochi care aruncau lumină”. Dându-și seama că se află pe calea cea bună, regele a grăbit pasul, însă a fost oprit de o voce care l-a certat pentru ambițiile sale și l-a anunțat că, în loc de viață veșnică, va găsi în curând moartea. Speriat, Alexandru cel Mare s-a întors la oamenii săi și a renunțat la căutare. În altă variantă a legendei, vocea aparținea unei păsări cu chip uman, care l-a obligat să se întoarcă atunci când a ajuns într-un loc „bătut în smaralde, safire și iacinte”. În scrisoarea lui Alexandru către mama sa era vorba despre doi oameni-pasăre care i-au blocat trecerea. În versiunea greacă a textului lui Callistene, Andreas, bucătarul lui Alexandru, a fost cel care a spălat peștele uscat în fântâna „ale cărei ape luceau cu lumini”. Când peștele a atins apa, a înviat și a fugit, iar bucătarul, realizând ce a descoperit, a băut din acea apă și a păstrat puțină într-un vas de argint. Nici el nu a dezvăluit nimănui ceea ce descoperise. Când Alexandru (care în această versiune era însoțit de 360 de oameni) a ajuns într-un loc care strălucea deși nu se vedeau nici Soarele, nici Luna și nici stelele, calea i-a fost blocată de două păsări cu trăsături umane. Una dintre ele i-a spus: „întoarce-te, fiindcă pământul pe care calci aparține numai lui Dumnezeu. Întoarce-te, nefericitule, fiindcă în Țara Binecuvântaților tu nu poți pune piciorul!”. Înfricoșați, Alexandru și oamenii lui s-au întors, nu înainte de a-și lua ca suveniruri câteva pietre și o palmă de praf. Ajunși la lumină, după ce au ieșit din Țara Nopții Veșnice, au văzut că praful și pietrele pe care le luaseră erau praf de aur și pietre prețioase. Abia atunci bucătarul Andreas a povestit despre peștele care înviase, evitând totuși să admită că băuse și păstrase din Apa Vieții. Auzind acestea, Alexandru l-a bătut și l-a alungat din tabără. Însă Andreas nu voia să plece singur, deoarece se îndrăgostise de fiica regelui macedonean. Așa că i-a povestit fetei secretul și i-a dat să bea apa păstrată în vasul de argint. Când regele a aflat, a alungat-o și pe ea. „Ai devenit făptură zeiască, căpătând nemurirea”, i-a spus el, trimițând-o în Țara Binecuvântaților. Iar pe bucătarul Andreas l-a aruncat în mare cu piatră legată de gât. Însă, în loc să se înece, bucătarul s-a transformat într-un demon al mării. „Și așa se încheie povestea bucătarului și a fecioarei”, ne spune versiunea greacă a textului istoricului Callistene.
Speriat de paznicii tărâmului divinităților, care pare a fi Dacia, prima țintă a campaniei sale, Alexandru cel Mare a încercat să obțină nemurirea prin alte mijloace. A vizitat preoții celor mai vechi civilizații ale lumii (egipteană, babiloniană și indiană), a consultat oracole ale zeilor și înțelepți ca Diogene ori Aristotel, în speranța că va găsi o altă metodă de a obține nemurirea. Mai mult, expediția sa a fost inspirată din cea a lui Ghilgameș, cel mai mare erou al Orientului Apropiat. Între Ghilgameș, Heracle (cel mai mare erou al grecilor, numit Hercules de romani) și Samson al evreilor (Șimșon în ebraică) există o serie de asemănări, care sugerează posibilitatea de a fi vorba despre aceeași persoană în toate cele trei cazuri. Deși se pregătea să devină un nou Ahile încă de mic, Alexandru s-a declarat urmaș al lui Hercule după mamă, adică al celui numit de sumerieni Ghilgameș. Ca și Gilgameș, împăratul macedonean a rătăcit printr-un „ținut al întunericului” de pe tărâmul zeilor, în căutarea nemuririi. Ghilgameș a locuit cu mama sa în Uruk, acolo unde a devenit rege după moartea tatălui său. Alexandru, care și el a devenit rege după moartea tatălui său, a locuit cu mama sa până și-a început celebra campanie. Epopeea lui Ghilgameș susține că eroul a ajuns la un moment dat în Liban; în timpul campaniei împotriva perșilor, Alexandru a ajuns și el în Liban, unde a asediat orașul Tyr timp de șase luni în anul 332 î.e.n. Asediul a avut loc ca urmare a refuzului localnicilor de a-i permite să aducă ofrande zeului Melkart, pe care grecii îl identificaseră cu Hercule (adică același Ghilgameș). După Tyr, Alexandru a trecut în Palestina, acolo unde în 2011 arheologii au descoperit o statuie a lui Hercule (mai exact în Valea Jezreel). Apoi a asediat Gaza, locul în care tradiția evreiască susține că Samson a fost capturat de filisteni după ce a fost trădat de prostituata Dalila. Din acel loc, oastea macedoneană s-a îndreptat către Egipt, acolo unde grecii îl identificaseră pe Hercule cu una dintre zeitățile
locale. Conform lui Ptolemeu Hefaistion, egiptenii l-au numit pe Hercule inițial Nilus. Potrivit unei tradiții, înainte de a pleca într-o călătorie, zeul Osiris l-a însărcinat pe Hercule cu guvernarea Egiptului. De acolo, Alexandru s-a îndreptat către Mesopotamia, unde Hercule era cunoscut ca Ghilgameș. După victoria de la Gaugamela din 331 î.e.n. împotriva perșilor, Alexandru s-a proclamat rege al Asiei. A fost primit ca atare nu doar în Babilon și Susa, așa cum ne indică istoricii, ci și în Uruk, orașul condus de Ghilgameș în urmă cu câteva milenii. Ca mărturie stă Lista regilor din Uruk, în care Alexandru (numit aici Aliksaandar) este acreditat cu o domnie de șapte ani. Din Mesopotamia macedonenii au plecat în India, unde grecii considerau că a ajuns la un moment dat Hercule. De altfel, grecii l-au identificat pe semizeul lor cu Vajrapani al indienilor, protectorul lui Buddha.
În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., Alexandru Macedon a fost ajutat de niște obiecte zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetății. În Istoria lui Alexandru cel Mare se spune că deasupra taberei macedonene au apărut cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de „V”. După un scurt tur deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a invada India, niște discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Speriați, generalii lui Alexandru s-au hotărât să renunțe la atac. Se presupune că falangele macedonene au fost atacate cu o armă asemănătoare celor atomice și silite astfel să se retragă. Iar destinul lui Alexandru a fost identic cu al lui Ghilgameș până la capăt, amândoi fiind răpuși de febră la capătul unor expediții glorioase. Regele macedonean a căzut în timp ce bea din cupa de doisprezece litri a lui Hercule. În cazul său s-a vorbit despre otrăvire, așa cum considera Olympia, mama sa. Dacă această ipoteză ar fi adevărată, moartea lui Alexandru ar fi identică cu cea a lui Hercule, care a fost la rândul său otrăvit.
Nu știm dacă Alexandru cel Mare a fost într-adevăr fiul vreunei divinități ori urmașul lui Hercule / Ghilgameș / Samson. Însă știm că a fost foarte important pentru dinastia hasmoneană, care i-a folosit des numele în semn de omagiu. Îi avem ca exemple, după cum spuneam, pe cel de-al doilea rege al dinastiei, Alexandru Iannaeus, pe soția sa, Salome Alexandra, și pe doi dintre nepoții lor, Alexandru Maccabeus și Alexandra Maccabea. Plus fratele lui Philon, Alexandru Alabarhul, și cei doi fii ai săi, Tiberius Iulius Alexandru și Marcus Iulius Alexandru. În plus, Philon și familia sa locuiau în Alexandria, orașul egiptean fondat de Alexandru Macedon, care mult timp a fost unul dintre cele mai importante locuri din lume. Mai mult, Alexandria era și locul în care a fost înmormântat Alexandru cel Mare. Este evidentă importanța dată de dinastia hasmoneană regelui macedonean. Importanță dată și de Philon, care l-a folosit și pe Alexandru ca model pentru Iisus. De exemplu, amândoi au murit la vârsta de 33 ani. Iisus era reprezentat în primele picturi cu păr șaten-deschis, la fel ca Alexandru. Pielea albă a lui Iisus, într-o regiune cu semiți, oameni cu o culoare a pielii ceva mai închisă la culoare, provine tot de la Alexandru. Iisus era fiul lui Dumnezeu, la fel cum Alexandru era considerat fiul lui Zeus, Ammon sau Dionysos. Numele lui provine din cel al localității Issus din Anatolia, unde pe 5 noiembrie 333 î.e.n. Alexandru Macedon a obținut o victorie importantă împotriva perșilor lui Darius III, care a reprezentat sfârșitul dominației persane. De ce era atât de important regele macedonean pentru Philon și familia sa? Pentru că, în momentul în care a fost inventat creștinismul, Alexandru Macedon era zeul suprem al întregii lumi elenistice, una dintre cele mai importante divinități din Orientul Mijlociu, Europa, nordul Africii și părți din Asia.
Este de înțeles de ce Alexandru era important pentru greci. Unul de-al lor a reușit să înființeze un vast imperiu, contribuind la răspândirea culturii elenistice în lume. Pentru evrei a fost important din același motiv, unul de-al lor (grecii sunt semiți, la fel ca evreii) a reușit să înființeze unul dintre cele mai mari imperii din istorie. În drumul lui Alexandru către Egipt, iudeii s-au predat pașnic, iar regele macedonean le-a permis să-și păstreze privilegiile politice și religioase pe care le-au avut sub stăpânirea persană. În primul secol al erei noastre, istoricul Flavius Iosephus scria că Alexandru a vizitat Ierusalimul și a descălecat de pe cal pentru a-l întâlni pe arhipreotul Simon, respectând nu neapărat preotul, cât divinitatea pe care acesta o reprezenta. Cercetătorii consideră că profeția lui Isaia din Vechiul Testament, „Când vor striga către Domnul în strâmtorările lor, atunci El le va trimite un mântuitor și un răzbunător care-i va mântui” (19:20), se referă la Alexandru care, în perioada stăpânirii persane, era privit ca o încarnare a lui Mesia, salvatorul așteptat de evrei. Se pare că și numele lui indica acest rol, Alexandros însemnând în greacă „Apărătorul oamenilor”. După moartea lui Alexandru, teritoriul evreilor a fost condus de ptolemei în cea mai mare parte a secolului al III-lea î.e.n., căzând în cele din urmă în mâinile seleucizilor, împotriva cărora a avut loc revolta maccabeilor, care a dus la instaurarea dinastiei hasmoneene. Având un dușman comun, Imperiul Seleucid, expansiunea comunității evreiești din Alexandria ptolemeilor este firească.
În 321 î.e.n., Ptolemeu I Soter, care a preluat conducerea Egiptului, a luat cadavrul lui Alexandru, care era dus din Babilon către Macedonia, și l-a înmormântat în Memphis. Fiul acestuia, Ptolemeu II Filopator, a mutat sarcofagul lui Alexandru în Alexandria. În ultimul său an de viață, Alexandru le ceruse supușilor săi să-l trateze ca pe un zeu, așa că Ptolemeu I l-a declarat inițial zeul protector al Alexandriei, iar apoi zeul suprem al întregii populații elene din Imperiul Ptolemaic. Fostul rege a primit un loc important în panteonul grecesc, fiind asociat cu cei 12 zei olimpieni. Ptolemeii s-au folosit de zeificarea lui Alexandru pentru propria lor zeificare, Ptolemeu II declarându-și părinții „zei salvatori”, sora și soția lui, Arsinoe II, devenind „zeița soră”, Berenice II Euergetis, soția lui Ptolemeu III Euergetes, fiind considerată „zeița binefăcătoare”, fiica lor, Arsinoe III Filopatora și Cleopatra VII (ultima conducătoare a dinastiei ptolemeilor) adoptând titlul „zeița care își iubea tatăl” iar Cleopatra III s-a considerat „zeița binefăcătoare și iubitoare de mamă”. Reginele Cleopatra III și Cleopatra VII s-au declarat și încarnări ale zeiței Isis. În aceste condiții, ținând cont că Alexandru Macedon era zeul național al grecilor din întreaga lume elenistică, influența sa asupra creștinismului creat de evrei elenizați este firească. În lumea elenistică în primă fază, imaginea lui Alexandru zeificat, înconjurat de cei 12 zei olimpieni, s-a transformat cu ușurință în cea a lui Iisus înconjurat de cei 12 apostoli. Mai mult, se crede că, fără expansiunea elenismului datorată lui Alexandru, creștinismul nu s-ar fi putut extinde, prin urmare își datorează existența regelui macedonean.
Să fie acesta singurul motiv pentru care Alexandru era atât de apreciat de evrei? Sau există încă unul, mai sinistru? S-a spus că fondatorii Romei, Romulus și Remus, Alexandru Macedon, împăratul Octavian Augustus, Platon, Scipio Africanul, vrăjitorul Merlin și ducele Robert Magnificul, tatăl regelui William Cuceritorul, erau cambioni. În mitologia medievală europeană, cambionii erau copii ai unor demoni și ai unor oameni, identici cu nefilimii ebraici sau cu semizeii altor popoare. Conform Kabbalei, și demonul Asmodeus era un cambion, fiind un fiu al regelui David și al demoniței Agrat, regina demonilor și îngerul prostituției sacre (în care o recunoaștem pe zeița Iștar). Inițial erau numiți cambioni copiii demonilor, care luau locul unor copii umani, mai târziu primind acest nume copiii demonilor și ai oamenilor. Despre Alexandru cel Mare s-a spus că ar fi fost semizeu, fiul Olympiei și al lui Dionisos, Zeus sau Amon. Olympia a făcut parte dintr-un cult ascuns al cabirilor, un grup de zeități subpământene misterioase și întunecate, ale căror nume erau secrete. Se spune că și Herodot și argonauții conduși de Iason au fost inițiați în acest cult. Secretomania din jurul cultului cabirilor ne împiedică să știm ce fel de ritualuri erau folosite de membrii săi și identitatea acestor zeități ascunse, deși putem să bănuim. Fiind vorba despre divinități subpământene și întunecate, e clar că nu pot fi decât Veghetorii. Se spune că Olympia, mama lui Alexandru, se împreuna cu o divinitate care lua forma unui șarpe, o relatare asemănătoare celor medievale, în care vrăjitoarele se împreunau cu demoni în timpul sabaturilor. Pare evident că această împreunare nefirească face parte din cultul întunecaților cabiri, un indiciu suplimentar fiind șarpele în care se transforma respectiva entitate, unul dintre simbolurile Veghetorilor. Dacă acest amănunt este real, înseamnă că sunt mari șanse ca Alexandru Macedon să fi fost un cambion / semizeu, un copil al unui Veghetor. Ținând cont că liderii Veghetorilor erau divinitățile evreilor, este de înțeles de ce elita evreiască l-a apreciat atât de mult pe Alexandru, fiul pământean al zeilor lor. Un fel de Mesia, sosit pe Pământ pentru a pune în aplicare o parte a planului Veghetorilor. Pentru a înființa un imperiu care să deschidă drumul unei noi religii prin care Veghetorii și adepții lor umani să conducă o mare parte a Pământului.
Iulius Cezar a vizitat mormântul lui Alexandru, pentru a-și aduce omagiile. La fel și succesorul său, Octavian, primul împărat roman, despre care se spune că i-a rupt accidental nasul regelui macedonean. Mormântul a fost vizitat și de alți împărați romani, cum ar fi Caligula, Vespasian, Titus, Hadrian și Caracalla. Caligula i-a furat regelui platoșa iar Caracalla s-a declarat reîncarnarea lui Alexandru. Nu se cunoaște soarta mumiei lui Alexandru, care a dispărut fără urmă în secolul al IV-lea. Se crede că a fost distrusă de creștini din cauza decretului împăratului Teodosie, care a interzis păgânismul în Imperiul Roman Răsăritean. Creștinii din Alexandria au distrus atunci locurile venerate de păgâni, cum ar fi Serapeumul, templul lui Serapis construit de ptolemei. Pare logic să fi făcut același lucru cu mormântul lui Alexandru, care nu era doar un monument, ci un loc de închinăciune și pelerinaj de câteva secole bune. Pentru a distruge păgânismul din Alexandria, creștinii ar fi distrus atât mormântul, cât și mumia lui Alexandru. Sau le-ar fi transformat, o practică des întâlnită la începuturile creștinismului, când temple ale vechilor zei au fost transformate în biserici, iar zeii în sfinți creștini. După doi ani de la ultima menționare a cadavrului regelui macedonean a apărut Biserica „Sf. Marcu” tot în centrul Alexandriei, la fel ca mormântul lui Alexandru, despre care se spunea că păstrează mumia sfântului. Chiar dacă Marcu fusese incinerat, conform tradiției creștine, prin urmare nu putea fi mumificat. În anul 828, un grup de creștini venețieni au luat mumia sfântului Marcu și au dus-o în Veneția. Copții consideră că în biserica din Alexandria a rămas capul sfântului iar părți din relicvele lui se găsesc în catedrala „Sf. Marcu” din Cairo. Unii cred că restul corpului se găsește în bazilica „Sf. Marcu” din Veneția, acolo unde a fost dus în secolul IX. Însă în 1063, în timpul construirii unei noi bazilici în Veneția, moaștele sfântului nu au putut fi găsite. Potrivit unei legende, mâna sfântului a apărut în 1094 pe un stâlp, pentru a indica locația rămășițelor sale. Aceste relicve au fost depozitate într-un sarcofag în noua bazilică, lăsând în urmă întrebarea: mumia din Veneția este într-adevăr a sfântului Marcu, ori a lui Alexandru Macedon?
