
Deși există de mult timp, fenomenul O.Z.N. a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul O.Z.N., adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii s-a stabilit că O.Z.N.-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste doi metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deoarece informațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit nici stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singura ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar O.Z.N.-urile, navele lor spațiale.
Deoarece aparițiile O.Z.N.-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un O.Z.N. este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul I”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, dacă obiectul lasă și urme vorbim despre o „întâlnire de gradul II”. Dacă apar și ocupanți ai O.Z.N.-ului se consideră o „întâlnire de gradul III”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul IV”.
Deși fenomenul O.Z.N. este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:
În 2346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri țările au fost afectate de dezordini imediat după acele apariții.
În 480 î.e.n., câteva O.Z.N.-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.
În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de șapte luni orașul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare, deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în forma literei „V”. După un scurt tur deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, niște discuri zburătoare au bombardat elefanții macedonenilor, silindu-i să se retragă.
În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut pe cer doi sori sau trei luni, globuri stranii, flăcări și un nor părea că strălucește, s-au auzit zgomote ciudate din cer iar Soarele s-a ridicat noaptea.
În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius și Marius.
Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.
În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.
Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În a douăzeci și una zi a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din răsărit. Între orele 19 și 21 constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu o stea s-a năpustit în sus, către zenit, și a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.
În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 și 814.
În descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776, Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariția unor obiecte zburătoare care i-au pus pe fugă pe atacatori.
Textul chinez Călătorie în Apus, din secolul al X-lea, conține un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus și mai sus, cerul se face tot mai negru, ca și cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte știm noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.
Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în orașul Bristol din Anglia o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă iar un omuleț a ieșit și a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omulețul a intrat în navă și și-a luat zborul.
Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un O.Z.N. strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.
Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieșind din apă. Fernando Magellan și alți exploratori au văzut lumini asemănătoare.
Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) și pe 7 august 1566 în Basel (Elveția) s-au luptat pe cer sfere și discuri mari, colorate în roșu, albastru și negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.
În Letopisețul Țării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8 noiembrie 1517) și în Analele Brașovului (evenimente din 26 august 1536, 14 și 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie și 9 decembrie 1613, 9 august 1687 și 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roșii, bile de foc, sori și stele care se mișcau tăcute pe cer ziua și noaptea, lumini albe și roșii care se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluții aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, care apăreau ziua. Analele Brașovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 și 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-și culoarea alternativ în alb și roșu.
Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra orașului Târgoviște (aflat pe atunci sub ocupație otomană) a apărut o „cometă” bizară care a stat țintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar și cele italiene și germane au preluat informația. Trebuie menționat că apariția cometelor era strict observată și notată în arhivele vremii de astronomii europeni. Și totuși nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.
Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conține numeroase apariții de O.Z.N.-uri în Muddy River din Boston.
Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conține descrierea și desenul unui astfel de obiect.
În anii 1668, 1783 și 1787, astronomii francezi, englezi și germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părții întunecate a discului lunar.
Prima relatare a unui O.Z.N. văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.
În 1731, deasupra localității Kilkenny din Irlanda a fost observat un obiect luminos ieșind dintr-un nor roșu. Același obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.
Un vechi manuscris bănățean nota apariția la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roșu intens, care a staționat între orele 18 și 20 pe cer, separându-se și recuplându-se apoi din nou.
Un alt document românesc menționează că pe 27 noiembrie 1793 Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.
În 1794, Societatea Regală de Științe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare științifică despre apariția unui obiect luminos pe suprafața Lunii.
Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor care s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.
În 1812, Stan Irimie din Săcele-Brașov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat inițial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofițeri francezi și ruși, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanți italieni și francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război și Pace.
Francis Arago menționa în 1820 că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franța) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formație, având o traiectorie rectilinie.
Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut și a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853 „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mișcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute „norul a dispărut printr-un mic fulger”.
În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos și foarte zgomotos, care părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.
Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenușiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.
În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb, strălucitor, a traversat suprafața Lunii, rămânând vizibil mult timp. La un moment dat luminile au dispărut brusc.
Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roți cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeași zonă.
În 1896 se semnalau pe scară largă O.Z.N.-uri în vestul Americii.
Nu doar în cronici sunt întâlnite O.Z.N.-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât ființe coborâte din cer, cât și obiecte zburătoare cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul N.A.S.A. Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spațială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiță după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. În A Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh, unul dintre manuscrisele descoperite la Marea Moartă. Apocalipsa, ultima carte biblică, povestește că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavon Vedenia lui Isaia, profetul Isaia a fost ridicat la cer de un înger și dus într-un loc în care a primit niște învățături secrete. Deși i s-a părut că a fost plecat doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.
O.Z.N.-urile sunt prezente și în manuscrisele de la Marea Moartă. În Geneza este scris că „oameni au venit din cer și alți oameni au fost luați de pe Pământ și duși în cer. Oamenii veniți din cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam și Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roțile căreia ieșea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roți de foc acoperite cu ochi, iar pe roți era un tron învăluit în flăcări care curgeau în jurul lui.
În cărțile tibetane Tantjua și Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier și un metal dur, negru, echivalat de cercetătorii americani cu titaniul.
În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunțit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieșea foc) și vehiculele pe care le foloseau la sol. În Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăștia în timpul deplasării „foc și mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează și ele pe folosirea plasmei propulsive obținută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise vimane care zburau la mari înălțimi, producând un puternic curent de aer, propulsate de mercur. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză și puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare și la aterizare. În Mahabharata, prințul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra și pe soția acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care își ia zborul după ce Arjuna urcă la bord. Indra l-a luat și pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăța pe oameni „legea înțelepciunii”.
Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre ființe care au creat și civilizat oamenii, le-au transmis cunoștințe și i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în unele timpuri și locuri au purtat denumiri diferite, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:
În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în Războiul iudeilor a istoricului Flavius Iosephus: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Și a deschis Domnul ochii slujitorului și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).
În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), care avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki, unde a întâlnit un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, care s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon cu o pălărie mare, care privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.
Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Panini că inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.
În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.
Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.
În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni și despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.
Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii precum sunt cercetătorii fenomenului O.Z.N. de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D’Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, Ulrich Molitor, doctor în legi la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat în 1489 astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.
În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.
În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susanoo, capabile de a zbura, care practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un tengu bătrân, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.
Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul O.Z.N. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Abduction (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri O.Z.N.” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta O.Z.N. deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.
Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă trei făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.
Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul III sau IV. De exemplu:
George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de ființe, care dispune de o uriașă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federația Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei stații spațiale controlate de Consiliul Celor Șapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are același nume cu zeul luceafărului de dimineață în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreștini el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeița akkadiană Iștar.
Tot George Adamski susținea că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, care se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).
Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deșertului Mojave din California, mecanicul de întreținere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleți înalți de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe șefa expediției, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.
Fermierul elvețian Eduard Meier declara că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereștri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumusețe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.
În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul și pilotul de curse Claude Vorilhon (ce și-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleț. Acolo a întâlnit ființe dotate cu rațiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este unul dintre numele dumnezeului biblic, precum și numele divinităților ugaritice.
Pe 2 august 1952, mecanicul de aviație Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, și pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de greci. Orion poartă numele unui vânător din mitologia greacă, care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.
Taximetristul londonez George King a fost anunțat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăția cosmică a stăpânilor spațiului”. Unul dintre acești „frați cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de 3000 de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spațiului sau al aerului superior la grecii antici.
Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entități cu înfățișare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat și călătorii astrale. Una dintre entitățile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.
Lab Nine, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, care s-a recomandat drept Tom, a afirmat că ea este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.
Conform celor nouă entități ale grupului Lab Nine, Iisus este „ultimul dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În cartea The Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviație Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, care afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunțat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.
În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 2070 kilometri de Pământ o epavă extraterestră cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerțului, artelor, meșteșugurilor, cunoașterii și fertilității pentru azteci.
Pe 26 decembrie 1980, un O.Z.N. a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 128 kilometri nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 2 metri și lată de 2,75, care avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, care indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, care folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.
Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, duhuri, spiriduși, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci să avem și dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate „anomalii” de oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:
Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experții cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcționează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmației că arma nu este de origine terestră”.
Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznațev a dezgropat în Iacuția craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, care are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.
În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafețe lise și regulate.
În 1973, lângă orașul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte știm, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonții au existat înainte de apariția omului, până acum 800.000 de ani.
Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în același strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de știință din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în același strat cu urme de dinozaur. Și în Parcul Național „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.
În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.
La Im Habeter și Hoggar s-au găsit desene vechi de 6000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puțin numeroși, ocupă o poziție privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situații dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în fața ei dansând bărbați negri sau care poartă doar măști negre.
În celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3000-5000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peșteră de pe așa-numitul „Munte de Foc” din deșertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoțitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât și cu mâneci, pantaloni strâmți, mănuși, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roșu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme și pe cap o cască cu vizieră. Ceilalți oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe și arme specifice perioadei.
În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franța se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, șorturi.
În desenele descoperite pe platoul stâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode și groase, având căști rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.
În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5500 de ani, gravate în pereții unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui și a Lunii, oameni, șerpi și figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini și la picioare.
În 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic care reprezintă un om cu o cască sferică etanșată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluția liberă în spațiul cosmic. Cercetătorul rus G. Șațki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap este acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localității Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5000 de ani, reprezintă oameni dotați cu aparate respiratorii.
O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei ființe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.
În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic care reprezintă un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate și cască rotundă cu vizor și antene.
În 1956, la Jebbaren, în podișul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereți acoperiți cu picturi și gravuri redând mii de animale și oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentație neobișnuită pentru acea epocă. Ele țin în mâini verigi de care sunt fixate niște cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creștetul căștilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căști rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marțian, înalt de șase metri. Are un costum complet etanșat, asemănător celui spațial, și o cască ce are câteva fante în dreptul nasului și gurii.
Statuetele Gangu din orașul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de aproximativ 8000 de ani, înfățișează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanșare între căști și costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marțian din Tassili.
În peșterile din Norvegia și Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari și uniforme, fără trăsături distincte, precum și obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.
Pe stâncile de la Val Camonica din Elveția, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenați oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviație. Pe capete au căști rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini țin obiecte triunghiulare.
În 1913 și între 1969 și 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un umanoid are același ciudat combinezon cu pantaloni bufanți și cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene și alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.
Într-un basorelief vechi de 4000 de ani din Guatemala, un om cu plete și barbă este îngenuncheat în fața unei ființe stranii, care stă cu mâinile în șolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanți, bluză cu centură și cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuși cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.
La Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căști rotunde, cu o mulțime de accesorii neidentificabile (țepi, bile, triunghiuri, cercuri).
La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.
În Insula Paștelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („Satul oamenilor-păsări”) și pe Motunui („Insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi și cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinți.
Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000-300 î.e.n., descoperite în munții provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căști rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale și filtre de lumină, difuzoare și filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.
Între 1970 și 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, care reprezintă un umanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme și mănuși.
În deșertul San Pietro din Chile au fost găsite pe niște dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând ființe umanoide cu aripi, figuri geometrice și inscripții săpate în piatră, având litere de peste doi metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.
În Peru, în valea dintre orașele Nazca și Palpa, a cărei suprafață măsoară 120 de kilometri pătrați, se află gigantice desene și linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deșerturile Majes și Sihuas (la 1000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3000 de ani. Printre ele se află un șarpe lung de 72 de metri și lat de 2. În apropiere există două cetăți cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de șase milenii. Un alt mister din Peru este așa numita „Bandă de Gropi”, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanță de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.
În sudul Angliei, în valea dintre orașele Oxford și Swindom se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafața orbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră care poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor așezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriașul desen a fost realizat de triburile de călăreti celți care au trăit în acele locuri cu peste 2000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanțe variind între 800 si 3000 de metri, astfel că, dacă celții ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi și în special de un mijloc de comunicare la distanță pentru a transmite coordonatele respective executanților. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălțime de 800-1000 de metri, și este atât de clar conturat încât în cel de-al Doilea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloților germani.
În comitatul Somerset din Anglia o mlaștină a fost secată, astfel încât contururile canalelor și porțiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog și Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă umanoidă.
La Mochica din Peru s-au găsit măști funerare, statuete, figurine și basoreliefuri aparținând civilizației incașe moche, de prin 1500 î.e.n., care prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale și somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci și scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conchistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măștile funerare, sunt realizate din jad verde de proveniență necunoscută.
Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) și la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania și Franța (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în Polinezia și în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coșuri, canale de aerisire și cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obținea cupru. Această topitorie are peste șase milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarț, hematită și ocru roșu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner și cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.
La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, care prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb și cobalt.
În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcționaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.
Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalații sanitare cu 1600 de ani înaintea erei noastre. Orașele Pompei și Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafețe netede și perfect executate. Cetățile mayașilor, incașilor și aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriașe și conducte de piatră.
Pe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare și selenare în corelație cu mișcările Pământului, precum și poziția tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul în care se aflau și direcția de urmat în timpul nopții. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.
La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieșirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toți afluenții săi.
În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, care a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheață, așa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezenta Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre prețioase.
În primul secol al erei noastre, matematicianul și inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.
Când în anul 214 î.e.n. au fost atacați de o flotă romană, grecii din orașul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă realizată de Arhimede, formată din oglinzi uriașe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.
În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă orașul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, care reprezintă figuri geometrice.
Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon și francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos și Georgios Akropolites sau arabii Abul Feda și Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care niște ființe venite din cer le dăruiseră unor cetăți, eroi sau înțelepți din Europa, Asia și Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut și aveau formă sferică. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros și dădeau o lumină și o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcționau, sferele declanșau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăți sau orașe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus și păstrat parțial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican) este scris că, în campaniile lor din Orientul Mijlociu și bazinul mediteranean, templierii au întâlnit orașe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură și lumină. În insula Cipru, câteva fortărețe și palate din Famagusta și Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres, și învățatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin și toți peștii din zonă au murit. Învățații din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger și Johannes Jager, amintesc și ei despre lămpile care ardeau zi și noapte, găsite în cripte și cavouri subpământene din Anglia și Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autoritățile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conchistadorii au găsit un stâlp înalt de opt metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” care lumina toată cetatea și alunga întunericul pe distanțe de sute de metri. În incendiul care a urmat jefuirii orașului obiectul a dispărut, nefiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldații lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populații indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din orașe bogate în aur, puternic fortificate și luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.
Ținând cont că pe o frescă din templul din Dendera al zeiței Hathor sunt înfățișați doi oameni care poartă becuri uriașe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoșii noștri cunoșteau electricitatea.
În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat și nivelat. Acolo se află un oraș megalitic extrem de vechi.
În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor trei stele ale constelației Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.
În Puma Punku din Bolivia există blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.
Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află șanțuri pentru aceste fierăstraie uriașe.
La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de știință, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu și natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.
Tot în România, la Sarmizegetusa există roci radioactive dar și sulfură de fier, vanadium, nichel și siliciu. Pe multe pietre ale construcțiilor dacice nu se dezvoltă microvegetația, iar mușchiul crește foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins mușchi și au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că dacii au instalat sub pietre lupe de argilă care adună razele infraroșii și ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.
Pe coasta de nord-vest a Franței, la sud de Marea Britanie se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porțiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 și 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4500-2500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul afirmă că simt acolo energii puternice. O legendă spune că giganții au construit Carnacul.
În 1994, în Turcia un păstor a descoperit ruinele orașului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu șapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriașe în formă de cerc, coloane masive de aproape șase metri, sculpturi care reprezintă animale (mistreți, tatu și gâște) ce nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.
Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o rețea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoția până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susține într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de așezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoția, până la Marea Mediterană”, declara arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colțuri, spații mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă rețea subterană”, susține Heinrich Kusch.
La 800 de kilometri de sudul orașului Cairo, în deșertul nubian din Egipt, la Nabta Playa se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are șapte milenii, fiind cu 1000 de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.
În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan se află orașul Sisian. Alături de el se găsește un vast platou cu multe pietre care cântăresc mai mult de 50 de tone și se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, care are aproximativ 7500 de ani. Așezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelației Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc și petroglife vechi de zece milenii, care reprezintă ființe ciudate.
S-a demonstrat că Stonehenge, piramidele din Egipt și cele din America, alături de alte construcții megalitice, au fost construite în funcție de alinierea planetelor.
În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David susține că poziția geografică a ruinelor indienilor hopi din sud-vestul Americii oglindește cu precizie structura unor constelații. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius, structurile hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon, iar centura Orion se oglindește în complexele mayașe de-a lungul Străzii Morților din Mexico City (care indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) și în piramidele de la Giza (care indică orașul Heliopolis).
În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 și 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu patru etaje și sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoștințe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, trei bucăți gigantice de rocă sunt poziționate lângă două petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstițiilor și echinocțiilor acele roci captează lumina Soarelui în așa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.
Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, realizează o rotație completă în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii și știu că rotația ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic și greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cerești cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoșteau încă de acum patru milenii existența stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeița Isis.
Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie care traversează globul.
În provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda, zeul suprem al perșilor. Acesta zboară pe deasupra celorlalți într-o ladă cu aripi, de sub care țâșnesc raze, iar în mâna stângă ține o inconfundabilă manșă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăblițe și gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje care purtau pe cap stele sau ființe care zboară în globuri înaripate.
La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea orașului s-au ridicat la suprafață, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate mașini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.
În Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spațiale, formată din zece sfere lipite între ele, așezate pe un cadru dreptunghiular susținut de doi stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.
La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoții de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1500 de ani, aparținând civilizației precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experții germani în aviatică Algund Eenboom și Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare și motor. „Insecta” a zburat fără probleme.
În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqara din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparținea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deși egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică și aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiași avion, de cinci ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqara este reprezentarea unui planor.
Tot în Egipt, pe pereții unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion și al unui submarin.
Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi arată pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, care seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar O.Z.N.-uri conduse de oameni care asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un O.Z.N. care lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revistei Supermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, care conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după doi ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.
Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoșii noștri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar și în scris, în cărți, papirusuri, tăblițe de lut, pe pereții templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaște adevărata istorie ar trebui să învățăm să ascultăm ceea ce înaintașii noștri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce știm și să încercăm să găsim substratul acestor așa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.
Continuarea în cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu.