SZ 43. Amurgul zeilor

În Antichitate oamenii nu credeau, ca în prezent, în divinități omnipotente, omnisciente, omniprezente și eterne, fără început și sfârșit, atribute care depășesc barierele logicii. Zeii anticilor erau asemănători oamenilor: aveau defecte și calități, slăbiciuni și puncte forte, se nășteau, iubeau, urau și, bineînțeles, mureau. E drept că mureau doar corpurile lor materiale, spiritele dăinuind etern. Ceea ce se spune și despre oameni, de altfel.

Religiile antice sunt pline de zeități care au murit și, cel mai adesea, au înviat. De exemplu, în Babilon, Marduk a omorât-o pe zeița primordială Tiamat, din corpul căreia a făcut lumea. În Sumer, Dumuzi (numit Tammuz de semiți) a fost ucis de cinci demoni galla în stâna surorii sale. Iubita sa, Inanna, a fost și ea ucisă în Lumea de Dincolo de zeița Ereșkigal, apoi înviată de Enki. Cel mai iubit zeu al egiptenilor a fost Asar (Osiris), cel care a fost ucis de fratele său, Sutah (Seth), ajungând astfel să conducă Lumea de Dincolo. A fost mumificat de Inpu (Anubis), ceea ce i-a permis să învie pentru scurt timp, cât să-și lase soția însărcinată. Și sumerianul Dumuzi a fost mumificat de Inanna pentru ca, într-o zi, să se poată întoarce la ea. În Fenicia și Siria exista cultul lui Adonis, zeul mort și înviat, asemănător cu Attis al frigienilor. În Canaan, Mot, zeul morții, l-a ucis pe Baal. Sora și iubita lui Baal, Anat, „l-a apucat pe credinciosul Mot și cu o sabie l-a tăiat”, ceea ce a dus la învierea lui Baal. Pentru scandinavi, zeul orb Hodr l-a ucis pe Baldr în urma unui șiretlic al înșelătorului Loki. La Ragnarok, apocalipsa nordicilor, majoritatea zeilor și-au găsit sfârșitul. Baldr a înviat după Ragnarok, pentru a conduce lumea alături de puținii zei supraviețuitori. Pe lângă Adonis, pe care l-au preluat de la fenicieni, grecii aveau în miturile lor și alte divinități care și-au găsit moartea. Dionysos a fost mâncat de titani și recreat apoi de Zeus. Titanul Prometheus, crucificat pe vârful Omu, era ucis în fiecare zi de vulturul lui Zeus, care îi mânca ficatul, și reînviat în următoarea. Semizeul Herakles a devenit zeu după ce și-a găsit sfârșitul în flăcările unui rug aprins. Pentru azteci, zeul Quetzalcoatl s-a sinucis dându-și foc din cauza remușcărilor pe care le avea pentru că se culcase cu sora sa după o noapte de beție. Iar Coyolxauhqui și cei 400 de frați ai săi și-au decapitat mama, pe zeița Coatlicue. Decapitată a fost și zeița egipteană Aset (Isis) de către fiul ei, Haru (Horos), și înviată de Djehuty (Thoth), care i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În Japonia, marea zeiță Izanami a murit după nașterea zeului focului, în urma arsurilor provocate de el. În mitologia filipineză, zeul Ulilang Kaluluwa, șarpele uriaș care trăia în nori, a fost ucis în luptă de zeul Bathala, îngrijitorul Pământului. Câțiva ani mai târziu, zeul înaripat Galang Kaluluwa a murit în regatul lui Bathala în urma unei boli. Pentru budiști, Siddhartha Gautama sau Buddha a murit la 80 de ani, iar în creștinism Iesous a fost crucificat la 33 de ani, înviind după două zile.

Secretul învierii morților nu era la îndemâna oricui. Un text sumerian arată că, odată, Marduk s-a plâns tatălui său, Enki, că nu i-a predat toate cunoștințele pe care le deținea. „Fiule”, a răspuns Enki, „ce anume nu cunoști? Ce ți-aș mai putea da?”. Informația ascunsă, a arătat Marduk, era secretul învierii din morți. Într-adevăr, după cum indică textele antice, Enki deținea acel secret. În Coborârea Inannei în Infern, el este cel care a înviat-o pe zeița ucisă de Ereșkigal. Enki a trimis două creaturi (cel mai probabil bioroboți cenușii) să recupereze cadavrul Inannei, pe care l-au conectat la două dispozitive misterioase. Apoi,

„Peste corpul care a fost lovit,

De 60 de ori Mâncarea Vieții,

De 60 de ori Apa Vieții,

Ei au stropit peste el

Și Inanna s-a ridicat”.

Într-o poveste egipteană, păstrată pe Papirusul Westcar, faraonul Khnum-Khufu (Kheops) a aflat de la unul dintre fiii săi despre un bătrân care „a fost inițiat în misterele lui Djehuty”, printre care se afla și capacitatea de a învia morți. Ne amintim că Djehuty era unul dintre numele atribuite de egipteni lui Enki. Pentru a verifica informația primită, faraonul a poruncit să-i fie tăiat capul unui prizonier, provocându-l pe bătrân să readucă omul la viață. Bătrânul a refuzat să folosească acea „magie a lui Djehuty” pe o ființă umană și a tăiat capul unei gâște. Apoi „a spus anumite cuvinte de putere” din Cartea lui Djehuty, iar capul tăiat s-a alăturat corpului gâștii, care a început să scoată sunete ca înainte. Conform miturilor egiptene, Djehuty este cel care a înviat-o pe Aset, înlocuindu-i capul tăiat de Haru cu unul de vacă.

Enki nu era singurul care deținea secretul învierii morților, ci și fosta sa soție, Ninhursag. Într-un mit egiptean, după ce a fost tăiat în bucăți de Sutah, Asar / Enki a fost mumificat de Inpu. Apoi, soția sa, Aset / Ninhursag, și-a folosit magia pentru a-l aduce la viață. În Mesopotamia, Inanna / Ninhursag este cea care l-a îmbălsămat pe Dumuzi / Enki, pregătindu-l pentru reîntoarcerea la viață. În Canaan, Baal a fost înviat de sora și soția sa, Anat, după ce ea l-a ucis pe zeul morții, Mot. În Japonia, Okuninushi (Marduk), fiului zeului exilat Susanoo (Enki), a fost ucis de frații săi de două ori, în lupta pentru supremația Pământului, și înviat de fiecare dată de mama sa (Ninhursag). În textele sumeriene despre facerea omului, Enki este prezentat dormind în Lumea de Dincolo, iar zeița mamă Ninmah / Ninhursag îl trezește pentru a-i cere ajutorul. În unele religii, precum creștinismul, decedații nu sunt considerați morți, ci adormiți pe lumea cealaltă, așteptând să fie treziți la Judecata de Apoi. În același mod și Enki este „adormit” în textul sumerian, Ninhursag fiind cea care îl „trezește” din morți pentru a-l aduce în lumea noastră.

Ninhursag nu a păstrat secretul învierii morților doar pentru ea, ci l-a împărtășit și lui Enlil, primul său fiu și cel de-al doilea soț. Ca Iesous și Viracocha, Enlil a înviat adeseori defuncți, după cum susțin textele creștine și legendele incașe. În mitul crucificării lui Prometheus, Zeus / Enlil îl aducea zilnic pe titan la viață, pentru a fi chinuit la nesfârșit de vulturul care îi devora ficatul. În legendele egiptene, Sutah / Enlil a demonstrat că știe cum să împiedice învierea fratelui său, Asar / Enki, tăindu-i corpul în 13 părți pe care le-a împrăștiat în tot Egiptul. Mai mult, conform mitologiei creștine, Iesous / Enlil a reușit, la rândul său, să învie a treia zi după ce a fost crucificat.

Primul conducător al Pământului, Enki, cel ucis și înviat de câteva ori, la un moment dat și-a găsit sfârșitul. Miturile din întreaga lume susțin că a fost ucis de Enlil, ocazie cu care Marduk, fiul lui Enki, a primit conducerea Terrei. Iar Enlil, alături de Celeștii săi, a părăsit planeta, îndreptându-se către casa tatălui său din ceruri, dimensiunea eterică a eonilor. Când a avut loc moartea lui Enki? Încă o dată, arheologia, istoria și mitologia ne pot ajuta să deslușim misterul. Pentru a înțelege când și de ce a fost ucis zeul, trebuie să aflăm evenimentele care au dus la acel moment, începute în Sumer la jumătatea mileniului al III-lea î.e.n.

Cronica Weidner spune că, în timpul domniei regelui Puzur-Nirah din Akșak, pescarii templului Esagila din Babilon, care au pescuit șapte sau opt zile pentru masa zeului Marduk, au intrat într-o zi în taverna cârciumăresei Kubaba (Kug-Bau în sumeriană). Văzându-i obosiți, ea i-a hrănit și s-a oferit să le gătească peștele pentru templu. Încântat peste măsură de masa pregătită de cârciumăriță, Marduk a hotărât să îi ofere conducerea lumii și a înscăunat-o ca regină a cetății Kiș. Lista Regilor Sumerieni susține că Kug-Bau a domnit timp de un secol. Este una dintre cele mai proeminente figuri ale istoriei antice, ținând cont că a guvernat singură Sumerul într-o perioadă patriarhală, când lumea era condusă doar de bărbați. După moarte a fost zeificată; în toată Mesopotamia s-au ridicat altare în cinstea ei. În zona hurrienilor a fost identificată cu Hebat / Kheba / Khepat, unul dintre epitetele zeiței-mamă Hannahannah. La nouă secole după moartea ei, la începutul perioadei hitiților, a fost numită zeitatea tutelară a orașului Karkemiș. Cultul său s-a răspândit iar numele ei i-a fost atribuit principalei zeități din Anatolia. Lidienii au numit-o Kuvav sau Kufav iar grecii i-au modificat numele în Kybebe și au considerat-o fiica lui Zeus. Este posibil ca anticii să fi avut dreptate iar Kug-Bau să fi avut într-adevăr o origine divină. Durata sa de viață a fost una mult superioară muritorilor de rând, ea ocupând tronul Kișului timp de 100 de ani. Nu știm cât de bine gătea, însă este puțin probabil ca Marduk să o fi înscăunat doar pentru că i-a plăcut mâncarea ei. Ținând cont de originea sa necunoscută, de ascensiunea ei nefirească, de longevitate și de zeificare, putem bănui că, în realitate, era fiica lui Marduk.

Este posibil ca Hebat a hurienilor, cu care a fost echivalată Kug-Bau, să fie Hebe a grecilor, paharnica zeilor pe muntele Olympos până s-a căsătorit cu Herakles. Nu doar datorită asemănării dintre numele Hebat – Hebe și Kug-Bau – Kheba, ci și prin prisma rolului ei: cârciumăriță în timpul vieții pe Pământ și paharnică a divinităților după zeificarea ei, cea care servea mâncare și băutură întâi muritorilor și mai apoi zeilor. Hebat / Kheba a fost echivalată cu Kybele a frigienilor, care a fost adoptată și de greci. Din secolul al cincilea grecii au numit-o Kubele, însă cercetătorii consideră că forma inițială a numelui ei era Kybebe. Un nume extrem de asemănător cu Kubaba, numele dat de babilonieni reginei Kug-Bau. Identitatea ei devine clară dacă observăm că, pentru greci, Hebe a devenit soția lui Herakles după ce acesta a fost zeificat iar pe Herakles l-am echivalat deja cu Ninurta, zeul războiului la sumerieni. Soția lui Ninurta era Gula, numită inițial Bau sau Baba. Nume care nu o pot indica decât pe cârciumărița Kug-Bau / Kubaba.

După moartea reginei Kug-Bau, în 2365 î.e.n., tronul Sumerului a revenit fiului ei, Puzur-Suen, care a păstrat scaunul de domnie în Kiș. Nu se cunosc detalii despre el, în afara faptului că a domnit un sfert de veac. În timpul guvernării lui Puzur-Suen, în orașul Azupiranu s-a născut Șarru-kinu (Sargon cel Mare). Conform autobiografiei lui Șarru-kinu, mama sa era Mare Preoteasă, iar tatăl său un necunoscut. După ce l-a născut pe Șarru-kinu în secret, preoteasa l-a așezat într-un coș de papură uns cu bitum și i-a dat drumul pe fluviul Eufrat. A fost găsit în Kiș de Akki, grădinarul regelui Puzur-Suen, care l-a adoptat. Potrivit Listei Regilor Sumerieni, Șarru-kinu a devenit paharnicul lui Ur-Zababa, fiul lui Puzur-Suen, care a primit tronul în 2340 î.e.n. Legenda lui Sargon spune că, înainte de asta, băiatul a fost grădinar, la fel ca tatăl său adoptiv. În acea vreme, Șarru-kinu a dat într-o zi peste Iștar, care se odihnea în grădina regelui. Zeița l-a plăcut și i-a devenit amantă. „Pe când eram grădinar, Iștar m-a învrednicit cu iubirea ei”, se lăuda el. În alt text a detaliat povestea amoroasă dintre el și zeiță:

„Într-o zi regina mea,

După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul – Inanna.

După ce a străbătut cerul, a străbătut Pământul,

După ce a străbătut Elamul și Șuburul,

După ce a străbătut […]

S-a apropiat obosită, a adormit.

Am văzut-o de la marginea grădinii;

Am sărutat-o, cu ea m-am împreunat”.

Domnia lui Ur-Zababa a fost scurtă, de doar șase ani. Cel puțin asta consideră cercetătorii deși toate copiile Listei Regilor Sumerieni susțin că el a domnit timp de patru secole, mai puțin o singură copie, care îi atribuie doar șase ani. Regele Lugal-Zage-Si din Umma l-a ucis, după ce i-a cucerit cetatea, alături de alte orașe-state sumeriene precum Lagaș, Nippur, Ur, Larsa și Uruk. Într-o inscripție, Lugal-Zage-Si anunța că zeul Enlil este cel care i-a oferit „toate pământurile dintre mările de sus și de jos”. Prin urmare, s-a autodeclarat rege al Sumerului și și-a stabilit capitala la Uruk. Nu a apucat să se bucure prea mult de regatul său; a fost prins de Șarru-kinu care, după ce a convins armata din Kiș să îl urmeze, a capturat Urukul, căruia i-a dărâmat zidurile. Pe Lugal-Zage-Si l-a dus în Nippur, unde l-a târât în lesă în fața templului lui Enlil. În 2334 î.e.n. și-a început domnia și, prin cucerirea nu doar a Sumerului, ci a întregii Mesopotamii, a înființat primul imperiu oficial al lumii, Imperiul Akkadian, la ordinul zeiței Iștar. Un text denumit Cronica lui Sargon declară că „Șarru-kinu, regele Agadei, s-a înălțat în era lui Iștar”. Pentru a-și clădi imperiul, Șarru-kinu a fost ajutat de zeiță, iubita sa de pe vremea când era grădinar. Lucru absolut firesc ținând cont că era semit, prin urmare adept al Veghetorilor. Într-o campanie întreprinsă peste munții Zagros, în timp ce „intra în țara lui Warahși (…) când înainta în beznă (…) Iștar a făcut o lumină să-i strălucească”. Astfel, Șarru-kinu a putut „răzbi prin întuneric”, ducându-și trupele prin trecători, până în Lurdistanul de astăzi. Regele a avut grijă să-și arate recunoștința și i-a ridicat zeiței un templu în Agade, capitala imperiului său. Oraș închinat tot ei, de altfel. „În Agade și-a înălțat sfânta Inanna un templu ca nobil sălaș; în Ulmaș a ridicat un tron”, spune un text sumerian. Se pare că, într-un final, domnia lui Șarru-kinu a primit și aprobarea Celeștilor. Cel puțin asta susținea regele. Un text bilingv, sumeriano-akkadian, înscris pe o statuie a lui Șarru-kinu, pusă înaintea lui Enlil în templul său din Nippur, anunță că Șarru-kinu era nu doar „Atoate-Veghetorul cuprinzător” al lui Iștar, ci și „preot uns al lui Anu” și „mare regent al lui Enlil”, Enlil fiind cel care „îi dăduse puterea și domnia”. Un alt text declara că „Enlil nu lăsa pe nimeni să i se împotrivească lui Șarru-kinu, regele țării; de la Marea de Sus până la Marea de Jos, Enlil i-a dat totul”. Exact același lucru îl susținea și Lugal-Zage-Si din Umma înainte de a fi ucis de Șarru-kinu.

55 de ani a domnit Șarru-kinu, care a fost supranumit „Cel Mare”. Soția sa, Tașlultum, i-a dăruit o fiică, Enheduanna, și patru fii: Rimuș, Maniștușu, Șu-Enlil sau Ibarum și Illaba’is-takal. După moartea lui Șarru-kinu din 2279 î.e.n., Rimuș a preluat tronul imperiului, pe care l-a condus timp de nouă ani. A urmat fratele său, Maniștușu, care a domnit timp de 15 ani, până în 2255 î.e.n., când a fost asasinat de membrii curții sale regale. Se presupune că și Rimuș a avut un sfârșit asemănător. Pe Enheduanna, Șarru-kinu a numit-o Mare Preoteasă a lui Nanna / Enki în Ur, pentru a-și cimenta puterea în sudul Sumerului. Prințesa și-a menținut postul până în timpul domniei lui Rimuș, când a fost expulzată din cauza implicării ei într-o formă de tulburare politică și reinstalată în cele din urmă ca Mare Preoteasă. Deși preoteasă a lui Enki, prințesa o prefera pe Iștar, căreia i-a compus un număr semnificativ de imnuri. Este prima deținătoare a titlului de „Preoteasă En” consemnată de istorie, un rol de o deosebită importanță politică, deținut adesea de prințese de-a lungul timpului. După moarte, Enheduanna a continuat să reprezinte o personalitate marcantă, fiindu-i atribuit chiar un statut semidivin.

Cine era cu adevărat Șarru-kinu? Atât mama, cât și fiica sa, au deținut funcția de Mare Preoteasă, iar el se declarase „preot uns al lui Anu”. În acele vremuri, fiind considerat locțiitorul zeilor pe Pământ, Marele Preot avea o influență atât de mare, încât putea chiar înscăuna regi. Din acest motiv, acest rol nu se atribuia oricui, ci doar membrilor caselor regale. Nu cunoaștem detalii despre părinții lui Sargon, însă despre mama sa putem intui că, prin prisma funcției deținute, era de viță regală. Șarru-kinu s-a născut pe vremea când rege al Sumerului era Puzur-Suen, fiul divinei Kug-Bau, fiica lui Marduk, cea care a domnit 100 de ani. Deși nu avem dovezi pentru a sprijini această ipoteză, sunt mari șanse ca mama lui Șarru-kinu să fi făcut parte din familia regală a lui Puzur-Suen, ținând cont de funcția ei supremă în preoțime. Fiind cam de aceeași vârstă cu regele, este posibil să fi fost chiar sora lui, prin urmare fiica reginei Kug-Bau. Ceea ce l-ar face pe Șarru-kinu strănepotul zeului Marduk. Rămâne un mister pentru istorici numirea unui simplu grădinar în funcția de paharnic al regelui Ur-Zababa, rol atribuit doar nobilimii, care însă se poate explica prin descendența lui Șarru-kinu din casa regală a divinei Kug-Bau. Tot un mister îl reprezintă și motivul pentru care zeii au ajutat un simplu grădinar să ajungă pe tronul Sumerului și să formeze primul imperiu din istorie, Iștar chiar devenindu-i amantă. Însă totul capătă sens acceptând posibilitatea ca Șarru-kinu să fi fost strănepotul lui Marduk, zeu care i-a adus în cele din urmă sfârșitul.

La finalul îndelungatei sale domnii, Șarru-kinu a construit orașul Agade / Akkad, pe care l-a desemnat capitală a imperiului. Etimologia numelui este necunoscută cercetătorilor, care sunt siguri însă că nu are o origine akkadiană ci, probabil, sumeriană sau hurriană. Originea non-akkadiană a numelui orașului sugerează că locul era deja populat în vremea lui Șarru-kinu, lucru care reiese și din menționarea sa într-o inscripție presargonică. Cel mai probabil, din motive necunoscute, regele a transformat un sat sau un orășel în ditamai capitala unui imperiu. Nici locația orașului nu a putut fi stabilită până în prezent, exact ca în cazul locului natal al lui Șarru-kinu, Azupiranu. Este posibil ca Agade și Azupiranu, cele două cetăți necunoscute cercetătorilor, despre care se știe doar că erau pe malul Eufratului, să fi fost unul și același. Pare logic ca Șarru-kinu să-și fi construit o capitală în locul său natal, ceea ce rămâne însă doar o ipoteză în lipsa dovezilor.

Cronica regilor timpurii susține că regele a ridicat Agade pe pământ adus din Babilon, cetatea lui Marduk. Scopul era sfințirea orașului; un oraș sfânt, precum Babilonul, era construit pe pământ sfânt. Cum nu a găsit un teren sfințit pe care să-și ridice capitala, cea mai firească soluție era să aducă astfel de sol din Babilon. Gest care l-a înfuriat la culme pe Marduk:

„Ținând seamă de sacrilegiul astfel făptuit de Șarru-kinu,

Marele domn Marduk s-a mâniat

Și i-a nimicit poporul prin înfometare.

De la răsărit la apus i-a înstrăinat de Șarru-kinu;

Iar lui i-a dat pedeapsa de a nu-și afla odihna”.

Istoria consemnează foamete, războaie și revolte în întregul imperiu pe finalul domniei lui Șarru-kinu. În autobiografia sa, regele declara: „toate ținuturile s-au revoltat împotriva mea și m-au asediat în Agade, dar bătrânul leu încă are dinți și gheare”. A murit în 2279 î.e.n., până atunci negăsindu-și odihna, în conformitate cu pedeapsa lui Marduk.

Imperiul Akkadian a ajuns la apogeu în timpul domniei lui Naram-Sin, fiul lui Maniștușu și nepotul lui Șarru-kinu, care a urcat pe tron în 2255 î.e.n., după asasinarea tatălui său. „Rege al celor patru părți ale lumii” după cum s-a intitulat, Naram-Sin era, ca toți semiții, un adept al Veghetorilor. Numele său conține unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin (Nanna la sumerieni). Regele mărturisea că Marduk i-a dat câteva teritorii dar și „Arma zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Într-o inscripție despre marșul lui Naram-Sin spre Liban, îi sunt recunoscute meritele lui Marduk:

„Deși din epoca domniei omului

Niciun rege nu a distrus vreodată Armanul și Ebla,

Acum zeul Nergal (Marduk – n.a.) deschis-a calea viteazului Naram-Sin,

I-a dat Ebla și Armanul, i-a dăruit Amanusul

Și Muntele Cedrilor și Marea de Sus”.

Marea greșeală a lui Naram-Sin, care a dus la distrugerea Imperiului Akkadian, a fost jefuirea templului lui Enlil din Nippur, numit Ekur, la ordinul zeiței Iștar. Imediat după acest sacrilegiu, ea și-a părăsit templul din Agade, capitala akkadienilor, ascunzându-se de mânia lui Enlil:

„Cuvântul Ekurului plutea peste Agade

Ca o tăcere de moarte;

Agade tremura tot;

Templul său, Ulmaș, era înfiorat;

Ea, care locuia acolo, a părăsit orașul.

Fecioara și-a uitat odaia,

Sfânta Inanna (Iștar – n.a.) și-a uitat altarul din Agade”.

Zeița avea un motiv pentru această acțiune sfidătoare. Un text intitulat Regina tuturor ME-urilor recunoaște că Iștar încerca să spulbere Vechea Ordine Divină și să instaureze o Nouă Ordine Mondială. Hotărâtă să devină zeitate supremă, ea a sfidat autoritatea lui Anu și a lui Enlil, precum și legile date de ei. Anunțând că „a devenit mai mare decât mama care i-a dat naștere (…) mai mare chiar decât Anu”, Iștar a ocupat templul E-Anna („Casa lui Anu”) din Uruk:

„Cereasca monarhie a fost răpită de o femeie (…)

A schimbat complet legile Sfântului Anu,

Nu s-a temut de marele Anu.

I-a luat lui Anu E-Anna,

Casa cu farmec fără egal, cu durabilă noblețe.

Acelei case i-a adus nimicirea;

Inanna își atacă oamenii, îi face prizonieri”.

Lovitură de stat a zeiței se desfășura pe două fronturi. În timp ce ea cucerea templul lui Anu din Uruk, Naram-Sin îl ataca pe cel al lui Enlil din Nippur. Conform textului intitulat de savanți Blestemul Akkadului, după ce a primit ordinul pe care îl așteptase șapte ani, regele akkadian

„A sfidat cuvântul lui Enlil;

I-a strivit pe slujitorii lui Enlil,

Și-a mobilizat trupele și

Ca un erou deprins cu despotismul

A prins Ekurul în mână de fier”.

Cucerind cu ușurință Nippurul, Naram-Sin „ca un tâlhar l-a prădat”. A intrat cu forța în templul Ekur, „ridicând mari scări pe zidul Casei”. A ajuns în Sfânta Sfintelor, loc permis doar preoților lui Enlil. „Acum, oamenii i-au văzut chilia sacră, o încăpere ce nu cunoștea lumina; akkadienii au văzut sfintele vase ale zeului”, pe care regele „le-a azvârlit în foc”. Pentru ca sacrilegiul să fie complet, a „tras bărci mari la cheu lângă Casa lui Enlil și a luat averile orașului”.

Blestemul Akkadului mai spune că, pentru sacrilegiul comis de Naram-Sin, Enlil a blestemat Imperiul Akkadian. A provocat o secetă, foametea cuprinzând tot imperiul. Bogații erau jefuiți, oamenii se luptau între ei pentru mâncare iar statuile zeilor erau arse. Deși blestemul lui Enlil a fost considerat multă vreme un eveniment fictiv, la sfârșitul secolului trecut, după ce a examinat solul mesopotamian, arheologul Harvey Weiss a ajuns la concluzia că în jurul anului 2200 î.e.n. a avut loc o îndelungată secetă, care a uscat solul și a provocat foamete, confirmând astfel mitul mesopotamian. Este posibil ca schimbările climaterice să fi fost cauzate de cometa Hale-Bopp, care a trecut pe lângă Pământ în 2215 î.e.n. Această schimbare climaterică sau „blestem” nu a fost de ajuns pentru zeul dornic de răzbunare. Mânios peste măsură, „fiindcă iubitul său Ekur fusese atacat”, Enlil i-a chemat în Mesopotamia pe gutieni pentru a nimici Imperiul Akkadian slăbit de foamete, secetă și revolte. În 2193 î.e.n., după moartea lui Șar-Kali-Șarri, fiul lui Naram-Sin, hoardele gutienilor au năvălit „în număr mare, ca lăcustele (…) nimic n-a scăpat brațului lor”. Mulți akkadieni au fost măcelăriți fără milă: „cel ce dormea pe acoperiș, pe acoperiș a murit; cel ce dormea în casă n-a fost dus la groapă (…) capete erau zdrobite, guri erau strivite (…) sângele trădătorilor curgea peste sângele credincioșilor”. Pentru a împiedica devastarea întregii zone, opt dintre zeii cei mari au hotărât ca Agade, „orașul care a îndrăznit să atace Ekurul”, să fie distrus, iar celelalte cruțate. „Lovește în Agade cu un blestem de ură”, i-au spus lui Enlil, numai să lase în pace celelalte regiuni. Enlil a acceptat iar hoardele gutiene au șters de pe fața pământului capitala akkadienilor, i-au gonit pe semiți, apoi au condus Mesopotamia, Lagaș fiind cartierul lor general. Sosirea hoardelor în Mesopotamia a avut loc cu puțin înainte de trecerea în Era Berbecului. După ce gutienii au preluat conducerea Mesopotamiei, Anu și Enlil au implantat în cetatea Kiș arma Șuhadaku iar Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații, distruse de „blestemul” lui Enlil. Multe orașe au fost reclădite și repopulate, doar Agade rămânând pustiu pentru totdeauna. Tot Ninurta, fiul lui Enlil, i-a cerut gutianului Gudea (2144-2124 î.e.n.), regele din Lagaș, să-i construiască un nou templu, numit Eninnu. Ba chiar i-a oferit planul templului, pe care Gudea l-a respectat întocmai. Când templul a fost gata, după cum nota regele, Ninurta a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat” (naveta zeului), pe care a închis-o în templu, unde a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”. Și se părea că Mesopotamia era din nou în mâinile Celeștilor prin adepții lor, arienii. Însă Veghetorii nu au acceptat înfrângerea prea ușor.

În anul 2119 î.e.n., Utu-Hengal, guvernatorul orașului Uruk, s-a răzvrătit împotriva gutienilor conduși de regele Tirigan, pe care i-a învins și i-a gonit din Mesopotamia, apoi s-a înscăunat ca rege al Sumerului. Astfel a început perioada sumeriană renascentistă, care a dus la nașterea Imperiului Neo-Sumerian. Utu-Hengal nu a rezistat mult timp pe tron, după numai șapte ani locul lui fiind luat de Ur-Nammu (2112-2094 î.e.n.), ginerele său și guvernatorul orașului Ur. Deși arieni, acești regi sumerieni nu ascultau ordinele Celeștilor, ci erau adepți ai Veghetorilor. Utu-Hengal conține în numele său unul dintre epitetele sumeriene ale lui Marduk, Utu. Ur-Nammu, care se proclamase semizeu, susținând că mama sa era zeița Ninsun, a început să construiască în orașul Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, numit Etemennigur („Casa a cărei fundație creează teroare”). Zigguratul a fost terminat de Șulgi, fiul său, care și el a dus câteva războaie cu gutienii. Ur-Nammu scria că zeul Nanna / Enki i-a ordonat să-i construiască acel templu, pentru care i-a dat măsuri precise, oferindu-i chiar și o prăjină și o sfoară de măsurat. Șulgi se lăuda că a petrecut cu Marduk și cu Iștar în templul lui Anu din Uruk și că a făcut sex cu zeița. Fiul său, Amar-Sin, a înființat la Eridu (orașul lui Enki) o reședință regală și a adoptat funcții preoțești. Iar ultimii trei regi ai Sumerului, Amar-Sin, Șu-Sin și Ibbi-Sin, și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin. De ce Enlil a permis ca gutienii lui să fie izgoniți iar Mesopotamia să fie condusă de susținători ai Veghetorilor? Răspunsul ni-l dă Codul lui Ur-Nammu, cel mai vechi cod de legi descoperit până în prezent, care începe astfel: „După ce An și Enlil au predat regalitatea cetății Ur lui Nanna (Enki – n.a.), în acea vreme a făcut Ur-Nammu, fiul născut al lui Ninsun, pentru mama sa iubită care l-a purtat în pântec, în conformitate cu principiile sale de echitate și adevăr…”. Chiar așa să fi stat lucrurile? Să-i fi predat Anu și Enlil de bună voie conducerea lui Enki? Sau căpetenia Veghetorilor a preluat-o din proprie inițiativă? În teorie, este logic ca Enki să fi încercat să recapete puterea în era sa, cea a Berbecului, și să fi ales arieni în locul semiților săi, care în acele vremuri nu aveau forța necesară pentru a recuceri Mesopotamia.

Și în Egipt s-au produs evenimente de importanță majoră, asemănătoare celor din Mesopotamia și contemporane cu ele. După căderea Regatului Vechi, în jurul anului 2181 î.e.n., Egiptul a intrat în Prima Perioadă Intermediară, o perioadă întunecată a istoriei egiptene. Haosul, foametea, revoltele și luptele pentru putere au cuprins pământul faraonilor timp de aproximativ un secol. Templele erau vandalizate, statuile regilor erau distruse, în timp ce dinastiile din Waset / Thebai (oraș al lui Enki) și Henen-nesut / Herakleopolis (închinat lui Ninurta) se luptau pentru putere, împărțindu-și Egiptul în două. Schimbările climaterice au adus seceta egiptenilor și, implicit, o perioadă de foamete, la fel ca în Imperiul Akkadian. Și exact în același timp. În jurul anului 2055 î.e.n., în ultimii ani de domnie ai lui Șulgi în Sumer, pe tronul capitalei Waset a urcat Nebhepetre Mentuhotep, care a unificat Egiptul. Odată cu domnia lui Utu-Hengal a luat naștere Imperiul Neo-Sumerian, în timp ce Nebhepetre este considerat fondatorul Regatului Mijlociu al Egiptului. Și faraonul era un adept al Veghetorilor, capitala sa, Waset, fiind principalul centru de cult al lui Amun / Enki. Nebhepetre chiar era reprezentat în artă purtând coroana lui Amun. Dacă Șulgi a terminat de construit în Ur un mare ziggurat închinat lui Enki, Nebhepetre și-a ridicat un uriaș templu morturar, dedicat aceleiași divinități. Totul se petrecea aproape identic și aproximativ în același timp în Egipt și în Mesopotamia.

Schimbări majore în această perioadă au avut loc și în China. Conform Proiectului Cronologic Xia-Shang-Zhou din 1996, în jurul anului 2070 î.e.n. a fost înființată dinastia Xia, prima tradițională a Chinei. Fondatorul ei a fost Da Yu (Yu cel Mare), urmașul Împăratului Galben Huangdi (un personaj divin considerat inițiatorul civilizației chineze). Înainte de a ajunge pe tronul Chinei, Yu a inventat un sistem de control al inundațiilor care loviseră țara în același timp cu schimbările climaterice menționate de egipteni și de mesopotamieni, provocate probabil de apariția cometei Hale-Bopp (ori de mânia zeului Enlil). Miturile spun că Yu a oprit inundațiile tăind creasta unui munte cu ajutorul unei arme divine, pentru a crea un canal de scurgere a apei. Alte legende susțin că a fost ajutat de un dragon galben și de o țestoasă neagră. Folclorul chinezesc mai afirmă și că Yu l-a ucis pe Xiangliu, șarpele cu nouă capete al zeului apelor Gong Gong, care devasta pământurile Chinei. La fel ca Mesopotamia și Egipt, China acelor vremuri era lovită de lupte interne, care aveau loc frecvent între triburile Xia și Chi You. Pentru că a oprit inundațiile și a refăcut agricultura, Yu a primit tronul Chinei, înființând astfel dinastia Xia. Spre deosebire de Nebhepetre Mentuhotep, care a unificat Egiptul, Da Yu a împărțit China în nouă provincii.

Ținând cont de toate aceste evenimente similare din Mesopotamia, Egipt și China, la care adăugăm și construirea Seahenge din Marea Britanie în 2049 î.e.n., nu putem să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat în acea perioadă. Mai mult ca sigur a avut loc un eveniment important, cu repercursiuni în întreaga lume. Ce eveniment? Răspunsul poate fi găsit în Egipt, tărâmul faraonilor.

În timpul domniei lui Nebhepetre Mentuhotep, la scurt timp după ce Enki a preluat conducerea Egiptului și Mesopotamiei, puțin după 2050 î.e.n. a apărut cultul lui Asar (Osiris), un alter-ego al lui Enki. În religia osiriană, zeul, primul conducător al lumii, a fost ucis de fratele său, Sutah (Seth) / Enlil, care i-a luat tronul. După o luptă cu unchiul său, Haru (Horus) / Marduk, fiul lui Asar, a primit mult-râvnitul tron și, implicit, conducerea întregii lumi. Apoi, Ra / Anu l-a luat cu el pe Sutah, pentru a-l însoți în Barca Milioanelor de Ani, cu care zeul suprem se plimba în cer. Un mit asemănător au dogonii din Mali, unde zeul răzvrătit Nommo a fost tăiat în bucăți de mama sa și împrăștiat pe toată suprafața Pământului. Religia lui Asar a luat naștere în orașul Abju, numit Abydos de greci. Abju provine din Abzu, casa subterană a lui Enki în religia sumeriană. Prin urmare, egiptenii considerau orașul Abydos casa terestră a zeului. Chiar susțineau că în acel loc se afla, la loc de cinste, capul lui Asar, zeul care a fost închis într-o cutie apoi tăiat în bucăți de fratele său, bucăți împrăștiate în tot Egiptul.

Apariția în acel moment al cultului lui Asar, zeul ucis, poate însemna că moartea sa a avut loc cu puțin timp înainte. Iar motive pentru acea crimă se găseau. Enki tocmai preluase Mesopotamia și Egiptul din mâinile lui Enlil, căruia încă nu-i trecuse supărarea pentru jefuirea templului său din Nippur, pentru care responsabili erau akkadienii, adepții Veghetorilor. Conflictul dintre Celești / Anunna și Veghetori / Igigi era unul îndelungat, iar aceste ultime fapte ale lui Enki nu au reprezentat decât picăturile care au umplut paharul. După aceasta întâmplare, începând cu perioada din jurul anului 2000 î.e.n., aparițiile zeilor printre oameni s-au rărit considerabil. Atât Celeștii cât și Enki au dispărut, singurii care și-au mai făcut apariția, conform cronicilor antice, fiind Veghetorii. Iar odată cu zeii au dispărut și sumerienii, după cum susțin istoricii.

Plecarea Celeștilor de pe Pământ nu poate fi pusă decât pe seama unui ordin al lui Anu. Trimiși aici de împărat pentru a-i supraveghea pe Veghetori, s-au retras fără îndoială tot la porunca sa. Cel mai probabil, pentru uciderea lui Enki, Anu a hotărât să-l ia pe Enlil în lumea zeilor, iar Terra să rămână sub stăpânirea fiului celui ucis, Marduk. Înscăunarea lui Marduk ca rege al Pământului reiese din mai multe surse antice. Pe lângă mitul egiptean al lui Haru, care a primit tronul de la zeul suprem Ra, există poemul babilonian Enuma Eliș, care descrie alegerea lui Marduk în fruntea panteonului, și prologul Codului lui Ammurapi, care începe cu afirmația: „Când exaltatul Anu, rege pentru Anunnaki și Ellil (Enlil – n.a.), stăpân al cerului și Pământului (…) a acordat stăpânirea divină a multitudinii de oameni lui Marduk, fiul prim-născut al lui Ea (Enki – n.a.), el l-a preamărit printre Igigi (Veghetori – n.a.)”. În cronicile japoneze, Okuninushi a devenit conducătorul Pământului și a primit titlul de „Stăpân al Terrei” după ce tatăl său s-a mutat în Lumea Cealaltă. Pentru scandinavi, Baldr a ajuns conducătorul panteonului după Ragnarok, apocalipsa care a adus moartea majorității zeilor. Grecii nu au păstrat mituri care să explice ascensiunea lui Marduk, însă au lăsat să scape un indiciu, numindu-l pe Apollon moștenitorul lui Zeus (Enlil), deși Ares (Ninurta) era mâna dreaptă a zeului suprem. Pentru perși, Ahura Mazda sau Ormuzd a ajuns zeul suprem al panteonului odată cu apariția zoroastrismului, iar pentru musulmani Allah a devenit singurul dumnezeu. După întoarcerea din Babilon, iudeii l-au adoptat pe Marduk ca unic zeu, atribuindu-i numele Yahweh. În Noul Testament, care îl numește Satan pe Marduk, zeul este considerat stăpânul acestei lumi (Evanghelia după Matthaios) și „dumnezeul veacului acestuia” (A Doua Epistolă către Corinteni 4:4). Iar în Apocalipsa lui Ioannes, Marduk este Fiara căreia „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:2), autorul adăugând că „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Adepții lui Marduk au exagerat uneori importanța zeului lor. De exemplu, pentru babilonieni, Marduk a devenit conducătorul tuturor zeilor cerești și pământeni, în textul sumerian Enki și ordinea lumii este scris că „lui i-a dat Enki în grijă întregul Univers”, iar pentru akkadieni și asirieni el era „stăpânul cerului și al Pământului”. În realitate, Anu și-a păstrat funcția de conducător suprem al lumii, lui Marduk lăsându-i doar tronul Pământului.

Moartea lui Enki în jurul anului 2050 î.e.n., plecarea Celeștilor și accederea lui Marduk pe tronul Terrei au acoperire istorică. În acea perioadă, amoriții și elamiții (semiți, prin urmare adepți ai Veghetorilor) au invadat Mesopotamia, ceea ce a dus la dispariția sumerienilor (arieni care s-au retras din zonă, rămași fără protecția zeilor lor). După domnia lui Șulgi, fiul lui Ur-Nammu, Imperiul Neo-Sumerian a fost condus de regi care și-au inclus în nume unul dintre epitetele akkadiene ale lui Enki, Sin, în onoarea zeului lor suprem care tocmai decedase: Amar-Sin (2048-2039 î.e.n.), Șu-Sin (2039-2030 î.e.n.) și Ibbi-Sin (2030-2006 î.e.n.). Înainte de domnia acestor trei regi, Șulgi a terminat de construit marele templu al lui Enki din Ur, început de tatăl său, iar regele asirian Ușpia, care a domnit în jurul anului 2030 î.e.n., a ridicat pentru același zeu un templu în orașul Așșur din Asiria. Babilonul, fondat în secolul al XXIII-lea î.e.n. (undeva între 2286 î.e.n. și 2231 î.e.n. conform diferitelor cronici antice) și închinat lui Marduk, a fost transformat de amoriți dintr-un biet orășel în ditamai capitala Imperiului Babilonian. În secolul al XVIII-lea î.e.n., cel de-al șaselea rege al Babilonului, amoritul Ammurapi (Hammurabi), susținea că a primit de la Marduk un cod de legi și o armă foarte puternică. „Zeii Ea și Bel m-au strigat pe nume pe mine, Ammurapi, destoinic domnitor, cu frică de zei, ca să dau în țară puterea dreptății, ca să nimicesc pe cel rău și viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfățișez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina țara – eu, Ammurapi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogății și averi (…) Când zeul Marduk mi-a încredințat cârma lumii și să aduc țărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul și dreptatea în limba țării, făcându-i pe oameni să se bucure”, scria regele în codul său. Ba chiar a sculptat momentul în care Marduk i-a încredințat legile. Predarea unor legi de către Marduk nu reprezintă un caz izolat, cu puțin timp în urmă el dându-i un cod asemănător regelui sumerian Ur-Nammu iar mai târziu, conform Bibliei, și lui Moșeh legi pentru israeliți. Tot la ordinul zeului său, Ammurapi a înălțat zidurile Babilonului și a construit temple pentru principalii zei, Marduk, Ea / Enki și Iștar, care au înlocuit triada supremă sumeriană, formată din An, Enlil și Enki. Probabil folosindu-se de arma primită de la zeul său, Ammurapi și-a cucerit vecinii și a format Imperiul Babilonian. A decretat Babilonul ca fiind „cel mai sfânt oraș” din Mesopotamia, titlu deținut până în acel moment de Nippurul lui Enlil. Cultul lui Marduk s-a răspândit rapid iar în perioada neo-babiloniană s-a dezvoltat atât de mult, încât zeul a ajuns fără rival. În timpul lui Ammurapi, preoții propovăduiau că Marduk, odată ajuns în fruntea panteonului, a preluat toate titlurile și atributele lui Enlil. Iar sora și consoarta sa, Iștar, a făcut același lucru cu mama ei, Ninhursag. Singurul considerat egalul lui Marduk a fost tatăl său, Ea. Transformarea cultului lui Marduk în henoteism a fost pasul decisiv pentru trecerea de la politeism la monoteism, cea mai logică dezvoltare a religiei stăpânului acestei lumi. „Să nu ai alți dumnezei afară de mine!” a devenit astfel prima poruncă a zeului pentru toți supușii săi.

Dacă într-adevăr Enki a fost ucis de fratele său în jurul anului 2050 î.e.n., cum a murit? Primul indiciu ni-l dau tot egiptenii antici, care au consemnat cele mai multe detalii despre moartea zeului. În scrierile lor, sufletele morților mergeau la Asar, în lumea subterană pe care o conducea. În mod bizar, sufletele se îndreptau spre cer pentru a ajunge în împărăția din interiorul Pământului. Mai exact, spre centura Orion, echivalată de egipteni cu Asar. Câțiva egiptologi moderni au ajuns la concluzia că Duat, lumea subterană a lui Asar, a devenit la un moment dat o parte a cerului. Ba chiar i-au identificat coordonatele cerești. În anii 1940, egiptologul Selim Hassan a fost primul care a încercat să identifice acele coordonate. După un studiu minuțios al multor texte funerare și referitoare la înviere, el a stabilit că Duat a fost imaginat de vechii egipteni „în partea răsăriteană a cerului”, putând fi descoperit atunci când steaua Sirius și constelația Orion deveneau vizibile înaintea zorilor. „Orion a fost învăluit de Duat în timp ce acela care trăiește la orizont se purifică. Sothis (Sirius – n.a.) a fost învăluită de Duat în timp ce acela care trăiește la orizont se purifică”, spune unul dintre textele funerare, din care Hassan a dedus că se bazează pe observații astronomice, care duc la concluzia că Duat se afla localizat în cer. „Am trecut de căile lui Asar; acestea sunt la limita cerului”, spune unul dintre Textele Sarcofagelor, manuale pentru călăuzirea sufletelor în Viața de Apoi, scrise cu puțin înainte de 2040 î.e.n., la câțiva ani de la moartea lui Enki / Asar. În drumul său spre Orion, sufletul decedatului se oprea în Centura de Asteroizi dintre Marte și Jupiter. Cum a ajuns zeul de sub pământ în cer? Și de ce sufletele se opreau în Centura de Asteroizi, dacă zeul le aștepta în Centura Orion? Să fi văzut egiptenii antici vreo legătură între meteoriții din Centură și corpul dezmembrat al lui Asar?

Întinsă pe aproximativ 2-3,4 Unități Astronomice, Centura de Asteroizi aflată între Marte și Jupiter are o origine necunoscută. Oamenii de știință au emis câteva ipoteze care să încerce să explice proveniența asteroizilor, însă niciuna satisfăcătoare. Nu poate fi vorba despre rămășițele vreunei planete, deoarece masa totală a asteroizilor din Centură ajunge la aproape 4% din masa Lunii, ceea ce ar însemna un corp ceresc mai mic decât Charon, satelitul planetei Pluto. Pentru a forma o planetă de mărimea Terrei ar fi nevoie de aproximativ 2000 de astfel de centuri de asteroizi. Dacă ar fi fost vorba totuși despre un astfel de corp ceresc, apare următoarea întrebare: ce sau cine l-a spart? Se pare că asteroizii din Centură nu pot fi atrași de planeta Marte din cauza gravitației lui Jupiter și viceversa, ceea ce înseamnă că se află exact în punctul în care gravitațiile celor două planete acționează asupra lor în mod egal, pentru a-i menține în același loc. Ceea ce ar fi o coincidență cam mare, dacă am pune-o pe seama întâmplării. Orbitele principalilor asteroizi din Centură sunt eliptice, spre deosebire de planete, care au orbite aproape circulare. Pe Ceres, planeta pitică a Centurii, cât și pe câțiva asteroizi, a fost descoperită gheață, a cărei proveniență ridică, de asemenea, semne de întrebare. Mai mult, unii cercetători au calculat că întreaga masă a asteroizilor din Centură ar încăpea perfect în Groapa Marianelor din Oceanul Pacific care are, de asemenea, o proveniență necunoscută.

Groapa Marianelor se află în apropiere de Japonia, la circa 2000 de kilometri est de Insulele Filipine și la sud de insula Guam. La nord se continuă cu groapa Bonin care, la rândul ei, continuă tot în nord cu groapa Japoniei. Fiind cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului, cu o adâncime de 10.994 de metri, explorarea fundului Gropii Marianelor este aproape imposibilă, presiunea exercitată de apă fiind de aproape două tone pe centimetru pătrat. Cu alte cuvinte, la acea adâncime organismul uman ar fi supus unei presiuni echivalente cu greutatea a 20 de avioane de mare capacitate. Nimeni nu știe cum s-a format, mediul academic considerând-o opera unui meteorit. Care însă nu se găsește acolo, la drept vorbind. „Este un loc cu aspect selenar, dezolant, foarte izolat. Sentimentul a fost unul de izolare față de întreaga umanitate”, spunea regizorul James Cameron, care a explorat-o în 2012. Groapa Marianelor se află pe locul unde se presupune că s-a scufundat un continent mitic, numit Lemuria, Mu sau Kumari Kandam, pe care ar fi trăit o civilizație mult avansată, ipoteză desființată de teoriile moderne privind plăcile tectonice. Cu toate astea, Oceanul Pacific conține în jur de 25.000 de insule, mai multe decât conțin toate celelalte oceane împreună, iar în apropiere de Groapa Marianelor au fost descoperite orașe și structuri piramidale scufundate. Groapa se află într-o regiune de o mare instabilitate tectonică, numită Cercul de Foc al Pacificului, cea mai întinsă și activă zonă vulcanică de pe Pământ, care conține 62% dintre vulcanii activi existenți în prezent pe planeta noastră. Tot aici se află punctul de îmbinare a trei plăci tectonice: placa Pacificului, placa Filipinelor și placa Euroasiatică. De asemenea, Groapa Marianelor se află în Triunghiul Dragonului sau Marea Diavolului, o zonă misterioasă, aflată pe același meridian cu Triunghiul Bermudelor din Oceanul Atlantic. În ambele triunghiuri au avut loc numeroase cazuri de dispariții de vapoare, bărci sau avioane, precum și de apariții ale unor nave-fantomă și O.Z.N.-uri. Supraviețuitorii povesteau că în acea zonă misterioasă aparatura nu le mai funcționa, o ceață apărută pe neașteptate le-a redus vizibilitatea iar timpul a început să se scurgă mult mai repede. Vladimir Ajaja, unul dintre cei mai respectați ufologi ruși, afirma: „Cinzeci la sută din întâlnirile O.Z.N. au legătură cu oceanele. Alte cincisprezece cu lacurile. Astfel O.Z.N.-urile tind să se asocieze cu apa”, adăugând că „au fost incidente în care oamenii de știință au văzut obiecte neidentificate în Groapa Marianelor”. Prin urmare, nu putem să nu ne întrebăm ce se întâmplă în acea zonă. Și cum s-a format Groapa Marianelor?

Într-o legendă japoneză, pescarul Urashima Taro a salvat o broască țestoasă din mâinile unor copii care o torturau. Drept mulțumire, o țestoasă mai mare l-a dus în Ryugu-jo, palatul de pe fundul mării al lui Ryujin, împăratul dragonilor și zeul apelor. Ajuns în palatul submarin, pescarul a aflat că țestoasa pe care o salvase era prințesa Toyatama-hime sau Otohime, fiica împăratului dragonilor. Urashima Taro a petrecut trei zile în palatul de sub ape apoi s-a întors în satul său, unde a aflat că a fost dispărut timp de 300 de ani. Conform acestei legende, palatul submarin se afla în Triunghiul Dragonului, în apropiere de Groapa Marianelor. Împăratul dragonilor și zeul apelor nu poate fi decât Enki. Și pentru greci, ca Poseidon, locuia pe fundul mării, iar babilonienii, care îl numeau și Uanna (Oannes), considerau că locuiește în adâncul Golfului Persic. În Sumer se credea că Enki trăia în Abzu, sursa apelor freatice. Această casă a sa din interiorul Pământului era unul dintre orașele regatului subteran Agartha. Fiind considerat sursa apelor freatice, Abzu era localizat sub scoarța terestră, sub o mare sau un ocean, acesta fiind adevăratul motivul pentru care anticii credeau că zeul locuiește pe fundul apei, iar în zilele noastre jumătate dintre O.Z.N.-uri sunt văzute ieșind sau intrând în oceane. Ca exemplu, în Apocalipsa lui Ioannes, Fiara din Adânc vine în lumea oamenilor „ridicându-se din mare” (13:1). Departe de a fi o coincidență, din Abzu, locul subteran în care a fost obligat Enki să locuiască, fiind închis acolo de fratele său, provine cuvântul „abis”, iar Groapa Marianelor mai este numită și „Marele Abis”. În limba greacă „abyssos” înseamnă „adânc” sau „prăpastie fără fund”, denumiri care se potrivesc perfect Gropii din Pacific. Grecii au numit Abydos orașul egiptean Abju după cuvântul „abyssos”, Abju provenind, la rândul său, din sumerianul Abzu. Iar Abju / Abydos era principalul centru de cult al zeului Asar / Enki, zeul ucis de fratele său și trimis în lumea subterană. În Noul Testament, cuvântul „abyssos” apare de nouă ori, desemnând locuința demonilor (Evanghelia după Loukas 8:31), locuința morților (Epistola către Romani a Apostolului Paulos 10:7), locul din care provin Fiara și îngerul Abaddon / Apollion, precum și închisoarea celui considerat „balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana” (Apocalipsa lui Ioannes). În A Doua Epistolă Sobornicească a Apostolului Petros 2:4, pentru închisoarea îngerilor păcătoși a fost preferat cuvântul sinonim „tartaros”. În mitologia greacă, Tartaros era cea mai joasă regiune a lumii, în care erau închiși titanii, un loc de pedeapsă a păcătoșilor, umani sau divini. A fost descris de grecii antici ca un loc întunecat, umed și trist, o descriere asemănătoare cu cea a Gropii Marianelor, făcută de James Cameron: „un loc cu aspect selenar, dezolant, foarte izolat. Sentimentul a fost unul de izolare față de întreaga umanitate”. Prin urmare, sunt mari șanse ca Groapa Marianelor să fie locul în care se găsea cândva Abzu, orașul subteran al lui Enki. Se potrivesc acestei ipoteze și miturile continentului dispărut în acel loc, Lemuria / Mu, populat cândva de ființe mult evoluate tehnologic și spiritual, care au adus civilizația omenirii. În cartea sa din 1926, scriitorul britanic James Churchward chiar afirma că Osiris provenea de pe continentul Mu din Pacific. Dacă e așa, unde a dispărut orașul?

După cum au concluzionat unii cercetători, asteroizii din centura aflată între Marte și Jupiter ar încăpea perfect în Groapa Marianelor. Cu alte cuvinte, din Oceanul Pacific a dispărut o mare bucată de pământ, iar între Marte și Jupiter a apărut aceeași cantitate, dar fărâmițată. Oare nu ar fi posibil ca misterioasa Centură de Asteroizi să provină din Oceanul Pacific? Este o ipoteză îndrăzneață însă, în același timp, și logică. Știm din mituri că Enlil și-a ucis fratele, care locuia în Lumea Subterană. Știm și că l-a mai asasinat de câteva ori înainte, însă de fiecare dată Enki a înviat. Prin urmare, pentru a pune capăt conflictului odată pentru totdeauna, Enlil avea nevoie de o soluție permanentă. Pentru a fi sigur că Enki nu va mai putea fi înviat, Enlil l-a smuls cu tot cu orașul subteran în care se afla și cu pământul care îl înconjura, trimițând totul în spațiu, departe de Terra, după Marte, unde l-a sfărâmat în bucați, cel mai probabil printr-o explozie. Scandinavii chiar considerau că Loki (Enki) a murit ars, în urma lui rămânând doar un pumn de cenușă. Nu cunoaștem metoda prin care Enlil a reușit acest lucru. Însă o entitate atât de avansată încât să creeze lumea materială ar reuși fără prea mari dificultăți să lanseze un oraș în spațiu. Mitul egiptean al lui Asar pare să susțină această variantă. Sutah l-a închis într-o cutie (care ar putea reprezenta orașul subteran în care a fost închis Enki de fratele său), apoi l-a tăiat în bucăți și l-a împrăștiat în toată lumea sau, cu alte cuvinte, l-a aruncat în aer cu tot cu „cutie” (și cu bucata de pâmânt în care era înfășurat), împrăștiindu-l între Marte și Jupiter, formând astfel Centura de Asteroizi. Dogonii din Mali au mitul zeului răzvrătit Nommo, care a fost rupt în bucăți și împrăștiat în toată lumea. Unii asteroizi încă prezintă urme de apă înghețată, ceea ce se poate explica prin proveniența lor din Oceanul Pacific. Alții, precum 16 Psyche, sunt metalici, conținând cantități uriașe de fier, fiind probabil rămășițe ale „cutiei” (orașul subteran) lui Asar / Enki. Astfel înțelegem și de ce sufletele morților egipteni nu se mai duceau sub pământ, la zeul lor, ci în Centura de Asteroizi.

Ipoteza orașului lui Enki spulberat în spațiu reiese din concepțiile religioase ale anticilor. Babilonienii susțineau că există un Babilon în cer, identic cu cel de pe Pământ. Tot ei considerau Babilonul copia orașului Eridu, casa pământeană a lui Enki. Prin analogie rezultă că, pentru babilonieni, exista în cer un oraș al lui Enki. În Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament se spune că va coborî pe Pământ un imens oraș, numit Noul Ierusalim: „Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Theos, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21:2). Acest oraș coborât din cer, în care locuiau divinitățile, „este în patru colțuri și lungimea ei este tot atâta cât și lățimea. Și a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea și lărgimea și înălțimea ei sunt deopotrivă” (21:16). 12.000 de stadii înseamnă 2220 de kilometri, care nu reprezintă lungimea fiecărei laturi ale cetății (ceea ce ar da o arie de 4.928.400 de kilometri pătrați, adică aproape 1% din suprafața totală a Pământului), așa cum se consideră în mod eronat, ci aria cetății. O construcție cu aria de aproape 5 milioane de kilometri pătrați ar ocupa foarte mult spațiu. Făcând o comparație, orașul american New York are o suprafață de doar 831,4 kilometri pătrați. Așadar, o arie de 2220 de kilometri pătrați este mai acceptabilă. Ținând cont că Groapa Marianelor are o suprafață de 2540 de kilometri pătrați, putem considera că Noul Ierusalim al Apocalipsei lui Ioannes este orașul subteran smuls din acel loc și distrus între Marte și Jupiter. Ierusalim se traduce ca „Așezarea lui Șalim”, acesta fiind fiul zeului suprem El, zeul canaanean al amurgului, care avea ca simbol Luceafărul de seară. Aceste caracteristici ale sale îl identifică pe Șalim cu Enki. Conform tradiției biblice, Ierusalimul a fost construit de regele Dawid, scris în ebraică „Dwd” și în egipteană „Tht”, nimeni altul decât zeul înțelepciunii Djehuty (Thoth), un alter-ego egiptean al lui Enki.

Dacă trupul zeului înțelepciunii a fost fărâmițat printre asteroizi, nu ar trebui să ne mire că un asteroid a primit numele său. 1923 Osiris sau 4011P-L este numele atribuit unui asteroid descoperit pe 24 septembrie 1960 de Cornelis Johannes van Houten și de Ingrid van Houten-Groeneveld. Un alt asteroid, depistat pe 11 septembrie 1999, a primit numele 101955 Bennu sau 1999 RQ36, Bennu fiind în mitologia egipteană o divinitate-pasăre asociată cu Asar (Osiris) și cu Ra. Pe 8 septembrie 2016 a fost lansată naveta spațială OSIRIS REx pentru a colecta probe de sol din asteroidul 101955 Bennu. N.A.S.A. a anunțat că, dacă va dispune de fonduri, va construi și naveta OSIRIS REx 2, care va studia sateliții naturali ai planetei Marte, Phobos și Deimos (despre care se crede că provin din Centura de Asteroizi). Deși OSIRIS REx reprezintă inițialele a „Origins Spectral Interpretation Resource Identification Security Regolith Explorer”, în limba latină înseamnă „Regele Osiris”. Sonda spațială Rosetta (botezată după orașul egiptean în care a fost descoperită celebra piatră care le-a permis francezilor să decodifice hieroglifele egiptene), lansată pe 2 martie 2004, care a studiat asteroizii 1 Ceres și 21 Lutetia din Centură, deține un sistem de imagistică științifică intitulat OSIRIS („Optical, Spectroscopic and Infrared Remote Imaging System”). Pe 6 martie 2015, pe orbita asteroidului 1 Ceres a ajuns și sonda spațială Dawn, lansată de N.A.S.A. pe 27 septembrie 2007. De asemenea, planeta HD 209458 b din constelația Pegasus a fost numită neoficial Osiris. Iar în februarie 2013, N.A.S.A. a hotărât să lanseze în spațiu un mini-satelit numit OSIRIS-3U („Orbital Satellite for Investigating the Response of the Ionosphere to Stimulation and Space Weather”). După cum am mai spus, egiptenii antici îl echivalaseră pe Asar cu Centura Orion. Deloc surprinzător, următoarele misiuni ale N.A.S.A. se vor numi Orion. Același nume l-a purtat și modulul lunar al misiunii Apollo 16, iar sigla misiunilor Apollo conține cele trei stele ale Centurii Orion. Mitul grecesc al lui Orion este diferit de cel egiptean, pentru greci Orion fiind ucis de Artemis, zeița Lunii, din cauza înșelăciunii lui Apollon, zeul al cărui nume a fost purtat de misiunile N.A.S.A. pe Lună. Și nu putem să nu remarcăm cât de des apare Asar în legătură cu spațiul cosmic și, mai ales, cu asteroizii… Scriitorul american Richard Charles Hoagland chiar susținea că N.A.S.A. este condusă de o elită secretă formată din adoratori ai lui Osiris. Este posibil să aibă dreptate, ținând cont de folosirea repetată a numelui zeului egiptean. În plus, prima presupusă aselenizare a unui om pe Lună a avut loc pe 20 iulie, dată la care începea calendarul egiptean vechi (fiind, de asemenea, și ziua în care s-a născut Alexandros Makedon). De asemenea, egiptenii considerau că în luna iulie s-a născut Asar. Șapte ani mai târziu de la așa-zisa primă aselenizare, exact în aceeași zi, ajungea pe Marte pentru prima oară o sondă pământeană, Viking 1. Pentru egiptenii antici, Asar a fost ucis în cea de șaptesprezecea zi a lunii Athyr sau Hathor, corespunzând zilei de 26 noiembrie în calendarul gregorian, după cel egiptean reformat (sau 4 octombrie după cel vechi); ultima misiune N.A.S.A. cu echipaj uman a fost Apollo 17, iar următoarea va fi Orion 17. Luna Athyr era cea de-a treia a calendarului egiptean; sigla misiunii Orion 17 conține trei stele. Iar Apollon, după cum susțineau numeroși cronicari greci, a fost echivalat cu Haru, fiul lui Asar. Ca o curiozitate suplimentară, pe 4 octombrie, ziua în care se considera că a fost ucis Asar, a decedat și fizicianul Max Planck, cel care a dat numele unei societăți ce se ocupă cu cercetarea în 83 de domenii, unul dintre ele fiind spațiul cosmic. Institutul Max Planck pentru Cercetarea Sistemului Solar este principalul colaborator al N.A.S.A. Și tot ca o curiozitate, pe 4 octombrie, data morții lui Asar pentru egiptenii antici, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Amun sau Ammon, acesta fiind numele unui zeu egiptean care, la fel ca Asar, a fost echivalat cu Enki.

Nu puteau să lipsească ciudățeniile din Centura de Asteroizi. Pe lângă obiectele zburătoare neidentificate care au fost surprinse în Centură de câteva ori, un scriitor american, Richard Charles Hoagland, susține că a găsit forme geometrice pe suprafața asteroidului Vesta, surprinse în timpul misiunii Dawn. Iar în august 2013, o echipă de astronomi, condusă de profesorul universitar David Jewitt, a observat în Centură un „obiect straniu, năucitor”, diferit de meteoriți, care se învârte în jurul propriei axe ca un aspersor, expulzând praf. Obiectul, considerat asteroid și numit P/2013 P5, are șase cozi luminoase. Deși arată ca o cometă, profesorul Jewitt a insistat că toate dovezile sugerează că este vorba despre un asteroid. Care are totuși șase cozi de cometă și își schimbă aspectul periodic… „Acesta este un obiect extraordinar pentru noi și cu siguranță vom mai descoperi și altele”, a mai spus profesorul Jewitt, care nu a reușit să găsească o explicație rațională pentru aspectul misteriosului asteroid.

Poate cea mai mare ciudățenie legată de Centura de Asteroizi este menționarea ei în Biblie, chiar la început. „Și a zis Elohim: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!» Și a fost așa. A făcut Elohim tăria și a despărțit Elohim apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Elohim cer. Și a văzut Elohim că este bine” (Facerea 1:6-8). Ce ar putea fi acea „tărie” numită „cer”, care a despărțit apele? Este drept că anticii își imaginau cerul ca fiind o suprafață solidă, care acoperă Pământul ca o cupolă. Însă ar putea fi o referire la Centura de Asteroizi? Cuvântul ebraic pentru „tărie” este „rakia” sau „raqiya”, care desemnează ceva întins. În sumeriană, „rakia” poate fi tradus ca „pământul aruncat din apă”, ceea ce ne duce cu gândul la porțiunea de pământ luată din Pacific cu tot cu orașul lui Enki și împrăștiată în spațiu. Poate că această formulare este interpretabilă, însă Biblia conține și alte indicii care sprijină ipoteza formării Centurii de Asteroizi, bine ascunse de ochii cititorului. Cele 27 de cărți ale Noului Testament pot fi grupate în patru părți, în funcție de conținutul lor, și anume: cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 21 de epistole și Apocalipsa. În limba latină, folosită de Conciliul de la Nicea din anul 325, când s-a format Biblia, cele patru grupe poartă numele Evangeliums, Acta Apostolorum, Epistolas și Apocalypsis. Inițialele acestora sunt EAEA, adică de două ori Ea, numele atribuit de babilonieni lui Enki. Noul Testament începe cu cele patru evanghelii, a lui Matthaios, a lui Markos, a lui Loukas și a lui Ioannes, așezate exact în această ordine. Inițialele celor patru evangheliști sunt MMLI, ceea ce înseamnă 2051, scris cu numere latine. Ar fi posibilă așezarea evangheliilor într-o ordine care să redea un număr latin? Conciliul de la Nicea, care a stabilit această ordine, s-a format la porunca unui împărat roman. În acea fază creștinismul se pregătea să devină religia oficială a Imperiului Roman iar Biblia, cartea sfântă a imperiului. Dacă Biblia a fost compilată pentru Imperiul Roman, din ordinul unui împărat roman, sunt mari șanse să se fi ascuns în ea un număr latin. Ce ar putea semnifica acel număr? Cel mai probabil, un an. Ținând cont că Enki a fost ucis în jurul anului 2050 î.e.n. iar numele său babilonian se află ascuns în inițialele celor patru părți ale Noului Testament, sunt mari șanse ca numărul reieșit din inițialele celor patru evangheliști, 2051, să fie anul morții sale (î.e.n.). În Biblie doar patru cărți conțin capitolul 51 (Psalmii, Cartea lui Yeșayahu, Cartea lui Yirmiyahu și Ecclesiasticul), toate sugerând ideea ruperii bucății de pământ din Pacific, în care se afla casa lui Enki, și împrăștierea ei în spațiu:

– Psalmul 51: „Ce te fălești întru răutate, puternice? Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuțit a făcut vicleșug. Iubit-ai răutatea mai mult decât bunătatea, nedreptatea mai mult decât a grăi dreptatea. Iubit-ai toate cuvintele pierzării, limbă vicleană! Pentru aceasta Yahweh te va doborî până în sfârșit, te va smulge și te va muta din locașul tău și rădăcina ta din pământul celor vii”. Acel viclean puternic, care se fălește întru răutate și care iubește nedreptatea și răutatea, este în toate religiile Enki. A fost doborât de un zeu, smuls și mutat din locuința sa, la fel și rădăcina sa aflată în pământ.

– Cartea lui Yeșayahu: „Dreptatea mea este aproape, vine mântuirea mea și brațul meu va face dreptate popoarelor, întru mine vor nădăjdui ținuturile cele depărtate, că de la brațul meu așteaptă scăparea”; „Ridică-te, scoală-te, îmbracă-te cu tărie, braț al lui Yahweh! Înalță-te ca odinioară, ca în veacurile trecute! N-ai zdrobit tu pe Rahab și n-ai spintecat tu balaurul?”; „Așa grăiește Stăpânul, Yahweh Elohim al tău, care se luptă pentru poporul său”. Zeul lui Yeșayahu se întoarce pentru a se lupta, pentru a face dreptate. Sunt menționate victoriile sale împotriva lui Rahab (monstru marin al mărilor, dragon care reprezintă abisul primordial) și a balaurului, ambele creaturi simbolizându-l pe Marele Șarpe și zeul apelor, Enki. „Ridicați la ceruri ochii voștri și priviți jos pământul; cerurile vor trece ca un fum și pământul ca o haină se va învechi (…) Și să dai uitării pe Yahweh, ziditorul tău, care a întins cerurile și a întemeiat Pământul?”. Două pasaje în care se vorbește despre cum au fost întinse cerurile precum și despre un fum în ele, ceea ce ar putea fi referiri la explozia care a dus la formarea Centurii de asteroizi. Nu lipsesc nici menționările mării din care a fost smuls Enki și locașul său: „Nu ești tu, oare, cel ce ai secat marea și apele adâncului celui fără fund, cel ce adâncimile mării le-ai prefăcut în cărare largă pentru cei răscumpărați ai tăi? (…) Eu sunt Yahweh Elohim care stârnesc marea și fac să mugească valurile ei”. Ne este indicat în acest psalm chiar și orașul care a suferit mânia zeului: „Trezește-te, trezește-te, scoală-te, Ierusalime, tu care ai băut din mâna lui Yahweh paharul urgiei lui”, Ierusalimul fiind, așa cum am văzut, „Așezarea lui Șalim”, zeul amurgului, care avea ca simbol Luceafărul de seară.

– Cartea lui Yirmiyahu: „Așa zice Yahweh: Iată, voi ridica împotriva Babilonului și a locuitorilor țării Caldeii un duh nimicitor. Și voi trimite la Babilon vânturători, care-l vor vântura și vor pustii țara lui, căci în ziua nenorocirii vor năvăli asupra lui din toate părțile”. După cum am mai spus, babilonienii își considerau cetatea copia orașului Eridu, casa pământeană a lui Enki. În același timp, ei susțineau că există un Babilon în cer, identic cu cel de pe Pământ, prin urmare o casă cosmică a lui Enki. Despre acest Babilon susține Cartea lui Yirmiyahu că a fost nimicit de un zeu. „Căzut-a fără de veste Babilonul, și s-a zdrobit (…) Cei puternici ai Babilonului au încetat lupta, șed în întăriturile lor; secătuitu-s-a puterea lor și au ajuns ca femeile; locuințele lor sunt arse și zăvoarele sfărâmate (…) Zidurile cele groase ale Babilonului le voi dărâma până la temelie și porțile lui cele înalte vor fi arse cu foc”, pasaj care descrie soarta orașului nimicit în spațiu: distrus, sfărâmat și ars. „De aceea iată vin zile când voi pedepsi pe idolii Babilonului și toată țara lui va fi rușinată” ne indică cine erau cei pedepsiți din Babilonul ceresc: idolii, adică zeii Veghetori. „Că Yahweh va pustii Babilonul și va pune capăt glasului celui mândru al lui”, cel mândru fiind, fără îndoială, stăpânul orașului, Enki. „Voi pedepsi pe Bel în Babilon și voi smulge din gura lui cele înghițite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte”. „Bel” este un epitet akkadian al zeilor, tradus prin „Domnul”; prin urmare, Bel al Babilonului este Domnul / zeul acelui oraș. În timp ce în Babilonul pământean Bel era Marduk, în cel ceresc acest epitet i se aplica lui Enki. Nu lipsesc nici de aici referirile la marea sub care se afla orașul subteran: „O, tu, cel ce locuiești lângă apele cele mari și ești plin de comori, venit-a sfârșitul tău și măsura lăcomiei tale ți s-a umplut! (…) Suna-vor valurile lor, ca apele cele mari, răsuna-va glasul lor (…) Iată eu iau apărarea pricinii tale și te voi răzbuna și voi seca marea lui și canalele lui le voi usca”. Ba chiar există o referire și la întinderea cerurilor sau crearea Centurii de Asteroizi: „El a făcut pământul cu puterea sa, a întemeiat lumea cu înțelepciunea sa și cu mintea sa a întins cerurile”. Despre ridicarea orașului la cer și despre pedeapsa lui în cer vorbesc următoarele pasaje: „Am voit să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat! Lăsați-l și haideți să mergem fiecare în țara noastră, pentru că osânda lui s-a ridicat până la nori și a ajuns până la cer! (…) De s-ar ridica Babilonul până la cer și de și-ar întări întru înălțime cetatea sa, tot vor veni din porunca mea pustiitorii, zice Yahweh”. Este menționată și aruncarea orașului: „Voi întinde împotriva ta mâna mea, te voi arunca jos de pe stânci și te voi face munte dogorit de soare, zice Yahweh”. Acest capitol al Cărții lui Yirmiyahu ne oferă indicii și pentru identificarea zeului care a pedepsit orașul: „La glasul lui freamătă apele în ceruri și el ridică nori de la marginile pământului; făurește fulgerele în mijlocul ploii și scoate vânturile din vistieriile sale”. Această descriere nu se poate potrivi decât unei singure zeități: Enlil, zeul furtunii. Motivul distrugerii „Babilonului” este, conform acestui capitol, răzbunarea: „Fugiți din Babilon, și fiecare să-și scape viața, ca să nu pieriți pentru fărădelegile lui, căci acesta este timpul răzbunării pentru Yahweh, căci el îi va da răsplată”. Despre ce răzbunare este vorba aflăm din același loc: „Aceasta este răzbunarea lui Yahweh, răzbunarea pentru templul său”. Și ne amintim că evenimentele care au dus la sfârșitul lui Enki au început cu jefuirea templului lui Enlil din Nippur de către akkadienii conduși de Naram-Sin. Atunci, Enlil a blestemat Imperiul Akkadian provocând secetă, foamete și revolte, ceea ce a dus la nimicirea imperiului. Enki însă nu s-a lăsat și a revenit la putere atât în Mesopotamia, cât și în Egipt, aceasta fiind picătura care a umplut paharul răbdării lui Enlil. „Ne rușinam când auzeam ocara, și necinstea acoperea obrazul nostru, când străinii au venit în locul cel sfânt al templului lui Yahweh” mai spune textul, o referire la akkadienii care au invadat și jefuit templul lui Enlil.

– Cartea înțelepciunii lui Yeșu’a ben Sira (Ecclesiasticul): „Și m-ai scăpat din lațul limbii ocărâtoare și de buzele celor care grăiesc minciună, și te-ai făcut mie ajutor împotriva vrăjmașilor mei. Și m-ai izbăvit pe mine după mulțimea milei și a numelui tău, de la cei care răcneau gata să mă mănânce; din mâna celor care căutau sufletul meu, din multe necazuri pe care le-am avut; din înecăciunea fumului de primprejur și din mijlocul focului pe care nu-l aprinsesem eu; din adâncul pântecelui locuinței morților și de limba necurată și de cuvântul mincinos și de limba cea nedreaptă cu pâră la împărat. S-a apropiat până la moarte sufletul meu și viața mea era aproape de fundul împărăției morții. M-au înconjurat de toate părțile și nu era cine să-mi ajute, am căutat ajutorul oamenilor și nu era (…) Am chemat pe Yahweh, tatăl Domnului meu, ca să nu mă lase fără de ajutor în zilele necazului și în vreme de jale grea”. Anticii credeau că în lumea subterană a lui Enki ajungeau sufletele oamenilor după moarte. Acest Yeșu’a, fiul lui Sira, pare că a scăpat din acea lume, pe care o numește „adâncul pântecelui împărăției morților”, unde niște entități malefice îi căutau sufletul, pe care doreau să i-l devoreze. Zeul său, pe care l-a chemat în ajutor, l-a salvat „în zilele necazului și în vreme de jale grea”. Coborârea lui Enlil / Iesous în lumea subterană și eliberarea sufletelor captivilor există în mitologia creștină. Yuhanna ad-Dimașqi (Ioan Damaschinul), considerat sfânt în creștinism, scria acum 13 secole: „Pogorâtu-te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Christoase”. Un alt sfânt al creștinismului, Ioannes Khrystostomos (Ioan Gură de Aur), amintea la rândul său de distrugerea lumii subterane. El nota că, atunci când Iesous a coborât în lumea de jos, iadul „s-a amărât… s-a stricat… a fost batjocorit… a fost omorât… s-a surpat… a fost legat”. Datorită acestui episod, creștinii consideră că, la întoarcerea pe Pământ a lui Iesous / Enlil, morții vor învia și vor ieși din morminte. Această idee nu este una originală, creștinii preluând-o din zoroastrism, religie ale cărei scripturi susțin că „a cincea parte dintre morți vor ieși din morminte, cu același trup și înfățișare pe care le-au avut în clipa morții. Chiar din locul acela unde suflarea le-a părăsit trupul”.

Conform arheologilor, vulcanul Mariveles din Insulele Filipine a erupt ultima oară în jurul anului 2050 î.e.n. Cum insulele sunt în imediata apropiere a Gropii Marianelor, erupția vulcanului în acea perioadă poate fi rezultatul catastrofei din 2051 î.e.n., când orașul lui Enki a fost smuls de pe fundul Oceanului Pacific. Legendele filipinezilor chiar vorbesc despre un oraș fermecat, numit Biringan, care reprezintă o poartă către altă lume. Se spune că este locuit de engkantos, ființe capricioase și răutăcioase care răpesc oameni și provoacă boli. Locația orașului este necunoscută, deoarece Biringan apare și dispare din când în când. Nu lipsește nici Enki din folclorul filipinez; numit Bakunawa, este zeul lumii subterane, care are aspect de dragon sau de șarpe marin gigantic. Prezența sa și a orașului său în miturile filipineze dovedesc prezența sa în zonă cu mult timp în urmă. Din acel episod s-a născut o superstiție a localnicilor, păstrată până în ziua de astăzi: pentru filipinezi, un singur huruit de tunete anunță moartea unei persoane importante. Cel mai probabil, superstiția amintește de zeul furtunii, ale cărui arme erau fulgerul și tunetul, care l-a ucis pe zeul exilat Enki.

Nu putem ști cu siguranță dacă Enki a fost ucis în 2051 î.e.n. sau dacă Centura de Asteroizi provine din Groapa Marianelor. Știm însă că Enlil a părăsit Pământul acum patru milenii, care i-a revenit lui Marduk. Fără îndoială, uciderea lui Enki l-a determinat pe împăratul Anu să-și retragă fiul din închisoarea Sophiei. Sătul de nesfârșita luptă dintre Celești și Veghetori, le-a ordonat să încheie un tratat de pace, le-a împărțit teritoriile și oamenii, a acceptat unele calamități precum Potopul sau cele două mari războaie, însă se ajunsese prea departe. Moartea unuia dintre Anunnaki, zeii cei mari, era o încălcare gravă a legilor. Pedeapsa maximă a unui zeu era conform miturilor exilul. Zeii puteau fi încarcerați, torturați, exilați, însă niciodată uciși. Enlil a încălcat această regulă, așa că Anu nu a avut de ales decât să îi retragă titlul de rege, pe care să i-l ofere lui Marduk, fiul zeului ucis. Nu a fost o alegere ușoară, Enlil fiind preferatul său. Însă legile erau făcute pentru toți, iar un împărat care le-ar încălca de dragul fiului său și-ar pierde încrederea supușilor. Astfel, Anu a hotărât ca Enlil să se întoarcă în dimensiunea eonilor. Veghetorii au rămas în continuare exilați pe Terra, mai exact în lumea subterană, însă li s-a interzis cu desăvârșire amestecul în viețile oamenilor. Din acest motiv textele antice, inclusiv cele biblice, susțin că zeii, începând cu acea perioadă, nu s-au mai înfățișat aleșilor lor în carne și oase, ci pe ascuns, cel mai adesea în vis. Întâlnirile de gradul III ale extratereștrilor din ziua de astăzi, inclusiv răpirile oamenilor, au loc de obicei noaptea, la adăpostul întunericului, din cauza aceluiași ordin al lui Anu. Pentru că Veghetorii nu au acceptat să-și piardă supușii, ci au învățat să se ascundă mai bine. Zeii decăzuți nu au fost lăsați pe Pământ de capul lor; o parte a Celeștilor a rămas aici, cel mai probabil pe Lună, pentru a-i supraveghea de la distanță, fără a fi reperați de oameni (din cauza aceleiași reguli de a nu interveni în vreun fel în existența muritorilor). În Rig-Veda se spune că toți cei care părăsesc Pământul se opresc pe Lună, care este poarta lumii cerești, doar cine răspunde la întrebările ei fiind autorizat să meargă mai departe. Ceea ce înseamnă că, probabil, Celeștii și-au stabilit baza pe satelitul Terrei, acolo unde se află și „poarta cerului”, calea de acces către dimensiunea eonilor. O curiozitate legată de Lună este timpul petrecut pe ea de oameni. Varianta oficială spune că au avut loc șase misiuni cu echipaj uman pe Lună, astronauții petrecând acolo în total 80 de ore, 32 de minute și 11 secunde sau 289.931 de secunde. Deși este imposibil ca pământenii să fi reușit să treacă de Centura Van Allen, înseamnă că acest număr simbolizează altceva. Cum în jurul anului 289.200 î.e.n. a luat naștere Homo sapiens, putem presupune că 289.931 î.e.n. este anul în care Enki și Ninhursag au început să lucreze la crearea omului. Celeștii și-au făcut treaba conștiincioși, având grijă ca Veghetorii să respecte regulile, mai ales pe cea care le interzice intervenția directă în existența omenirii. O întâmplare din 1991 ne prezintă o mostră de conștiinciozitate din partea lor. Într-un film realizat pe 15 septembrie 1991, în cadrul misiunii STS-48 a navetei spațiale Discovery se observă cam o duzină de puncte luminoase care se deplasează în direcții diferite, cu viteze variabile. La un moment dat unul dintre obiecte s-a apropiat de navetă. După o izbucnire de lumină, obiectul și-a schimbat brusc traiectoria într-un unghi de 120 de grade și, accelerând, a dispărut în spațiu. Peste numai două secunde, locul ocupat mai înainte de acel obiect a fost traversat de două dâre luminoase. Putem presupune că obiectul luminos care s-a apropiat de Discovery era o navetă a Veghetorilor, pusă pe fugă de un „foc de avertisment” al Celeștilor.

O inscripție a regelui babilonian Ammurapi conține ordinul lui Anu de a-i ceda lui Marduk conducerea Terrei. Regele babilonian scria că Anu

„Hotărâte de Marduk, primul născut al lui Enki,

Sarcinile lui Enlil peste toată omenirea,

L-a făcut pe el mare printre zeii Veghetori.

Numit Babilon ce urmează să fie înălțat,

L-a făcut suprem în lume;

Și a stabilit pentru Marduk, în mijlocul său,

Domnia veșnică”.

Acest text al lui Ammurapi confirmă relatarea Apocalipsei lui Ioannes, unde Fiarei „i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:7). Încoronarea este descrisă în poemul babilonian Enuma Eliș. Într-o adunare a marilor Anunnaki, a celor „7 zei ai Destinului” și a sute de zeități de rang minor a avut loc o ceremonie festivă. Enlil i-a oferit lui Marduk arma sa divină, arcul (și astfel înțelegem originea celebrei arme a lui Apollon, care a ajuns și la Herakles, pe care solomonarii o păzeau cu sfințenie și o ofereau doar celor mai virtuoși conducători ai dacilor). Apoi a avut loc transferul puterilor lui Enlil și a numărului 50, adică rangul de rege. Acesta s-a făcut prin recitarea celor „50 de nume” pe care le-a primit cu această ocazie noul rege al Pământului. Toate puterile zeilor erau incluse în acele nume, despre care cercetătorii consideră că ascund mesaje secrete, codate, pe care nu le putem încă descifra. Unul dintre ei, asirologul Ephraim Avigdor Speiser, sublinia că „etimologiile care însoțesc efectiv fiecare nume de pe lista lungă par să aibă un sens mai degrabă simbolic și cabalistic decât unul strict lingvistic”. Se pare că există într-adevăr un sens „cabalistic” al acestor nume primite de Marduk, despre care Enki afirma: „Toate instrucțiunile mele sunt incluse în cele 50 de nume”. În cartea Die funfzig Namen des Marduk („Cele 50 de nume ale lui Marduk”) din 1936, olandezul Franz Marius Theodor de Liagre Bohl scria că, în timpul ceremoniei de încoronare a lui Marduk, primele nouă nume au fost rostite de părinții lui Anu, iar trei dintre ele conțin câte un triplu înțeles. Dintr-un astfel de înțeles aflat în cadrul altui înțeles reiese capacitatea de a „reînvia zeii morți” pe care a primit-o în sfârșit Marduk. Următoarele trei nume (cele de la 10 la 12) conțin variante ale epitetului „asar” („prințul apelor”), numele egiptean al lui Osiris / Enki. Astfel, noul conducător al Pământului sau „dumnezeul veacului acestuia”, cum îl numește A Doua Epistolă către Corinteni, a primit și secretul pe care i-l refuzase tatăl său până atunci: capacitatea de a învia morți. Secret pe care Marduk încearcă din răsputeri să-l pună în aplicare, pentru a-și învia tatăl.

Obligat să-și părăsească teritoriul și supușii, Enlil s-a văzut nevoit să respecte ordinul tatălui său. Însă nu a plecat fără a distruge Sumerul înainte de a i-l ceda lui Marduk, la fel cum dacii pârjoleau totul în calea invadatorilor atunci când erau atacați. Cinci texte mesopotamiene, numite Lamentații, descriu catastrofa provocată de Enlil, care a lovit sub forma unei furtuni. Unul dintre ele, intitulat Lamentație pentru Ur, reprezintă jelirea orașului de către zeița Ningal, după ce l-a rugat pe Enlil să-și retragă furtuna distrugătoare. Ea descrie transformarea Urului într-un oraș-fantomă, amintește de furia furtunii lui Enlil și invocă protecția zeului Nanna (Enki) împotriva unor posibile viitoare calamități. Zeița i-a rugat pe Anu și pe Enlil să se răzgândească cu privire la distrugerea orașului, atât în particular cât și în fața Consiliului Zeilor: „Mi-am încrucișat picioarele, i-am ținut de mâini, sincer am vărsat lacrimi în fața lui An, sincer m-am închinat în fața lui Enlil: «Fie ca orașul meu să nu fie devastat», le-am spus, «fie ca Ur să nu fie devastat»”. Consiliul Zeilor însă a decis ca dinastia conducătoare din Ur a Imperiului Neo-Sumerian să ajungă la final. Visteria templului a fost golită de invadatorii elamiți iar centrul puterii imperiului s-a mutat în Isin. Sunt enumerate câteva clădiri distruse de furtuna lui Enlil, părăsite de zeitățile lor protectoare, cum ar fi sanctuarele Agrunkug și Egalmah, templul Ekur al lui Enlil, Irikug, Eridug și Unug. „Din păcate, furtună după furtună au distrus împreună țara: marea furtună a cerului, furtuna mereu urlătoare, furtuna răufăcătoare care a spulberat țara, furtuna care a distrus orașe, furtuna care a distrus case, furtuna care a distrus grajduri, furtuna care a ars stâne, care a pus mâna pe ritualurile sfinte, care a spurcat consiliul cu greutate, furtuna care a tăiat tot ce este bun în țară”, este notat în Lamentația pentru Ur. „Stepa mea, făcută pentru voie bună, a fost arsă ca într-un cuptor”, completează zeița orașului. „Secerătoarea furtună se târa prin toată țara. Ca un uragan a distrus complet orașul. Furtuna care anihilează țara a adus orașul la tăcere. Furtuna care va face totul să dispară a venit să facă rău. Furtuna care lumina ca focul și-a îndeplinit misiunea deasupra oamenilor. Furtuna comandată de ura lui Enlil, furtuna care duce tărâmul departe, a acoperit cetatea Ur ca un veșmânt, s-a întins peste ea ca o pătură (…) Cel care fugea de ea era copleșit de furtună; oamenii gemeau. Cei slabi și cei puternici ai Urului au murit de foame. Mamele și tații care nu și-au părăsit casele au fost înghițiți de flăcări. Micuții ce stăteau în brațele mamelor lor au fost duși de apă ca niște pești”, mai spune textul. Urmările furtunii au fost dezastruoase: „Oameni, nu cioburi. Acopereau ce era în apropiere. Pereții au înghițit porțile înalte, drumurile erau pline cu cadavre. La marginea drumurilor, unde se adunau ciorile pentru ospăț, ele stăteau împrăștiate. Pe marginile tuturor străzilor și drumurilor se găseau cadavre. Câmpuri, pline cândva cu dansatori, s-au umplut cu grămezi de corpuri. Sângele țării umple găurile, cum umple metalul o matriță. Cadavrele s-au dizolvat ca grăsimea lăsată la soare”. Și alte texte vorbesc despre abandonarea întregului Sumer de către zei și oameni din cauza unui „vânt rău” care a făcut ca „orașele să fie părăsite, a făcut ca staulele să fie părăsite, stânele să fie golite”. „Furtuna a pustiit orașele, a pustiit casele”, mai spun Lamentațiile. Oamenii au rămas neîngropați: „oamenii morți, ca grăsimea pusă la Soare se topeau singuri”. Pe câmpuri, „vitele mari și mici se făceau nevăzute, toate creaturile vii pieriseră”. Iar „pe malurile Tigrului și Eufratului doar buruieni firave mai creșteau, în mlaștini trestiile putreziseră într-o duhoare”. Nu știm ce fel de furtuni au fost cele provocate de Enlil, care au cauzat distrugerea Sumerului. Vânt puternic, ploaie, inundații, flăcări… Cert este că supraviețuitorii au părăsit Sumerul, împrăștiindu-se pe unde au apucat.

Ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii sumerieni? Rămâne o enigmă dispariția lor, însă este posibil să aflăm destinul unora dintre ei din legenda Troiei. Despre cetatea devenită celebră datorită Iliadei lui Homeros se spunea în Antichitate că a fost fondată de traci. Să fi făcut într-adevăr troienii parte din numerosul neam al tracilor? În Eneida, poetul roman Publius Vergilius Maro susține că troienii provin din Italia iar anticii considerau că Italia era locuită în vechime de traci, motiv pentru care războaiele daco-romane au fost considerate fratricide. Și din nou ajungem la aceeași ipoteză. Romanii, care susțineau că Roma a fost fondată de un grup de refugiați troieni, au ascuns în mitologia lor o versiune stranie cel puțin la prima vedere. Pentru ei, fondatorii Romei au fost Romulus și Remus, urmași ai lui Aeneas (Aineias în greacă), fiul zeiței Venus (Aphrodite) și al unui prinț troian. Numele Romei provine din cel al lui Romulus. Însă, citit invers, numele Roma se transformă în Amor care, numit de romani și Cupido (iar de greci Eros), era fiul zeiței iubirii și a zeului războiului. Astfel, romanii și-au sugerat nu doar descendența din Venus / Aphrodite, ci și-au și motivat latura războinică, care le-a permis să fondeze un imperiu. Curiozitatea apare în cazul celui de-al doilea fondator al romei, Remus. Citit invers, acesta devine Sumer. Prin urmare, romanii dădeau de înțeles că sunt atât urmași ai zeiței iubirii și a zeului războiului, cât și ai sumerienilor. Este posibil ca troienii să fi fost sumerieni? Am văzut că sumerienii făceau parte din neamul tracilor, la fel și troienii. Prin urmare, cel puțin la nivel teoretic, este posibil ca Troia să fi fost fi fost ocupată la un moment dat de sumerieni. Însă istoria ne poate ajuta să aflăm cu exactitate identitatea troienilor. Războiul troian a început în 1198 î.e.n., an în care s-a prăbușit Imperiul Hitit din cauza invaziei Popoarelor Mării, alcătuite din traci, cretani și ionieni. Până în acel moment Troia (numită și Ilion de greci) a făcut parte din Imperiul Hitit. Hitiții erau arieni apăruți puțin înainte de anul 2000 î.e.n. în Anatolia (Turcia de astăzi); locul lor de origine reprezintă și în prezent o enigmă pentru cercetători. Dacă în 2004 î.e.n., când a avut loc distrugerea Sumerului, au dispărut din Mesopotamia sumerienii, popor arian, și exact în acea perioadă au apărut în nord arieni cu o origine necunoscută, putem presupune că hitiții sunt sumerienii supraviețuitori ai furtunii lui Enlil, care s-au refugiat în nord, pe malul Mării Negre. S-au amestecat cu localnicii traci, tot arieni, fiind cunoscuți din acel moment ca hitiți. În jurul anului 1900 î.e.n. au ocupat Troia (pe care au numit-o Wilusa) iar trei secole mai târziu și-au fondat propriul lor imperiu. Prin urmare troienii lui Homeros, asediați de ahei, erau hitiți, foști sumerieni (sau traci, mai exact). Iar Troia a reprezentat ultimul bastion al Imperiului Hitit în fața năvălirii Popoarelor Mării. Deși Homeros susținea că atacatorii erau greci, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la identitatea lor. Poetul îi numea „akhaioi” și „danaoi”, echivalente cu „ekweș” și „denyen” / „tanaju”, două dintre numele date de egipteni Popoarelor Mării. Grecii nu ar fi putut ataca Troia pentru că și ei erau loviți în acea perioadă de Popoarelor Mării, eveniment numit de cercetători „invazia doriană” și de vechii greci „întoarcerea herakleizilor”. Numele grecesc al Troiei, Ilion, inițial era Wilion, foarte asemănător cu Wilusa al hitiților. De altfel, o scrisoare a unui rege hitit necunoscut către regele din Ahhiyawa (regatul aheilor) amintește de un „episod Wilusa” în care au avut loc ostilități din partea celor din Ahhiyawa, ceea ce duce cu gândul la războiul troian. Merită menționat și că doi dintre regii hitiți se numeau Piyamaradu și Alaksandu, nume asemănătoare cu Priamos (regele Troiei în timpul războiului homeric) și Alexandros (numele primit la naștere de Paris, unul dintre fiii lui Priamos).

Un alt supraviețuitor al calamității din Sumer a fost Avraham (Avraam în română), conform Bibliei, Coranului și Talmudului, care a plecat înainte de începerea catastrofei mulțumită zeului său, Marduk, noul rege al Pământului.

Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.