În anul 363, Conciliul de la Laodicea a stabilit că doar cărţile Vechiului Testament şi cele 27 ale Noului Testament trebuie incluse în canon şi utilizate în Biserici. În 393, Conciliul de la Hippo a stabilit, la rândul său, drept canonice cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Conciliul de la Cartagina din anul 397 a stabilit că doar 26 de cărţi ale Noului Testament sunt de origine divină. Canonul de atunci nu includea Apocalipsa lui Ioan, care a fost adăugată la un Conciliu ulterior de la Cartagina în anul 419. Stabilind cărţile care să facă parte din Vechiul Testament, primele trei concilii au eliminat toate celelalte scrieri, considerate apocrife, utilizate până atunci în biserici. În mod oficial, canonul pentru Biserica Catolică a fost stabilit la Conciliul Tridentin, între 1545 şi 1563. În 1672, Sinodul de la Ierusalim a stabilit canonul pentru bisericile ortodoxe, alegând aceleaşi cărţi ca la catolici pentru Noul Testament, dar un canon diferit pentru cel Vechi.
Dintre cele 27 de cărţi ale Noului Testament, doar opt sunt considerate scrise de autorii cărora le sunt atribuite, şi anume şapte dintre epistolele lui Pavel precum şi Apocalipsa (despre care se ştie că a fost scrisă de cineva numit Ioan, dar nu se ştie cine a fost acesta). Restul sunt fie falsuri, fie false atribuiri, fie cărţi a căror autenticitate nu este certă.
Cărţile apocrife, eliminate de Biserică, provin de la unii iudei sau creştini, care au atribuit aceste scrieri unor personaje din Sfintele Scripturi, pentru a le conferi autoritate. Până în secolul al IV-lea nu a existat o delimitare clară între acestea şi cele considerate canonice. Ca urmare, multe dintre evenimentele prezentate în ele au fost integrate în tradiţia ortodoxă (cum ar fi adormirea Maicii Domnului, copilăria lui Iisus, coborârea sa în iad, etc.). Pentru credincioşi nu a contat dacă evenimentele din scrierile canonice ori apocrife au fost acceptate sau nu de Biserică, considerându-le multă vreme pe toate de inspiraţie divină. Lucru care se întâmplă chiar şi astăzi. Oricât de oarbă ar trebui să fie credinţa din punctul de vedere al Bisericii, poate ar trebui să ţinem măcar un ochi deschis atunci când alegem în ce să credem. Deoarece s-a demonstrat de ceva vreme că primele cinci cărţi ale Vechiului Testament nu au fost scrise de Moise, ci de cel puţin patru persoane diferite, că apostolii lui Iisus, care erau analfabeţi, nu erau în stare să-şi scrie nici măcar numele în limba lor, darămite evanghelii în greacă, că două persoane au scris cartea atribuită lui Enoh sau că gnosticii au compus multe dintre evangheliile atribuite apostolilor lui Hristos.
Dintre toate falsurile grosolane (canonice sau apocrife) am ales una singură, probabil cea mai evidentă, şi anume Apocalipsa lui Ezdra.
Conform tradiţiei evreieşti, Ezdra (care a trăit aproximativ între anii 480-440 î.Hr.) este marele preot care a introdus Tora în Ierusalim după întoarcerea evreilor din exilul babilonian. Neoficial, el este cel care, ajutat de un mare grup de preoţi, a compus cărţile Vechiului Testament. Nu dezbatem acum aceste detalii, ci ne interesează doar perioada în care se presupune că a trăit: secolul al V-lea î.Hr.
Apocalipsa lui Ezdra povesteşte cum profetul i-a cerut într-o zi lui Dumnezeu să-i arate tainele slavei sale. Pentru aceasta, a postit mai bine de trei ani (190 de săptămâni). După această perioadă a fost luat la cer, unde i s-au revelat anumite secrete. Se pare că autorul acestei cărţi stătea cam prost atât cu istoria, cât şi cu logica, deoarece a lăsat să scape o mulţime de nereguli. Dar, din moment ce mulţi credincioşi nu le-au observat timp de multe secole, se pare că şi-a îndeplinit misiunea.
Unul dintre pasajele nelalocul lor este următorul: „Voiesc să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu pentru spiţa creştinilor”. Care creştini? Iisus s-a născut cu 450 de ani mai târziu iar creştinii, adepţii lui, nu puteau să creadă în el înainte ca el să existe. Însă autorul nu pare să ştie acest lucru, continuând cu aceeaşi greşeală: „Atunci Ezdra a zis: «Viu este Domnul, că nu voi înceta să cer de la Tine milă pentru neamul creştinesc»” şi „Iar proorocul a zis: «Doamne, îndură-Te de neamul creştinesc»”.
În lumea sa proprie, în care trecutul, prezentul şi viitorul există în acelaşi timp, autorul Apocalipsei îi atribuie lui Dumnezeu următoarele cuvinte, adresate lui Ezdra: „Vreau să-mi fii Mie precum Pavel şi Ioan, căci mi-ai adus nestricată comoara cea de mult preţ, şi să fii ca un turn de întărire pentru oameni”. Intuim că aceşti Pavel şi Ioan sunt doi dintre apostolii lui Iisus, care s-au născut cu peste patru secole mai târziu. Cum ar fi putut să-i ceară Dumnezeu lui Ezdra să fie ca doi oameni care se vor naşte peste patru sute de ani? Cum ar fi putut Ezdra să ştie cine vor fi acei doi apostoli? Oare era profetul capabil să călătorească în viitor? Sau mintea autorului acestei cărţi sfidează orice lege a fizicii? Sau chiar logica? Mai tărziu, este scris că profetul a fost dus spre răsărit, unde a văzut Pomul vieţii, dar şi pe Enoh, Ilie, Moise, Petru, Pavel, Luca şi Matei. Dacă despre primii trei putem presupune că au trăit înainte de Ezdra, nu putem înţelege totuşi cum de erau morţi patru apostoli cu câteva secole înainte de a se naşte.
Dus de îngeri în locurile de dedesubt ale Tartarului, Ezdra a văzut la un moment dat un bătrân aşezat pe un tron cuprins de limbi de foc. Întrebând cine era acel om şi care este păcatul lui, îngerii i-au răspuns: „Acesta este Irod, care a fost rege pentru o vreme; a poruncit cândva ca toţi pruncii de la doi ani în jos să fie omorâţi”. Cândva… în viitor, poate. În primul rând, nu există nici măcar o singură dovadă că regele Irod ar fi condamnat o mulţime de copii la moarte. Niciun istoric sau scrib al vremii nu a menţionat acest masacru. Această întâmplare este prezentată doar de Evanghelia după Matei, celelalte trei ignorând total acest aspect. Ceea ce ne duce la concluzia că nu s-a întâmplat în realitate, fiind doar o poveste inventată de un evanghelist, copiată din povestea lui Moise. Iar în al doilea rând, Ezdra a trăit cu peste patru sute de ani înainte de acest presupus eveniment. Prin urmare, Irod nu putea fi nici măcar născut, darămite mort, în acea perioadă iar folosirea timpului trecut în afirmaţia îngerului („a fost rege”, „a poruncit cândva”) denotă ignoranţa autorului acestei cărţi, care nu ştia nici măcar perioada în care a trăit profetul căruia îi atribuise această scriere.
Aceeaşi ignoranţă reiese şi din pasajul „pe loc şi cu multă cinste şi-a dat sufletul lui cel de mult preţ, în ziua a douăzei şi opta a lunii octombrie”. Pe vremea lui Ezdra nu exista luna octombrie. Pentru el, acea lună s-ar fi numit cheshvan, aşa cum o numesc şi astăzi evreii. Denumirile lunilor, aşa cum le cunoaştem în prezent, au apărut odată cu calendarul iulian în anul 46 î.Hr., cu patru secole după Ezdra. Cel care a introdus acest calendar şi a dat numele lunilor anului a fost Caius Iulius Cezar. Octombrie provine din latinescul octo („opt”), fiind în calendarul iulian a opta lună a anului. Prin urmare, pentru orice evreu, Ezdra nu ar fi murit pe 28 octombrie, ci pe 12 cheshvan. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că Ezdra nu ar fi putut să-şi descrie propria sa moarte şi înmormântare, fiind decedat în acel moment.
Mai mult decât atât, autorul necunoscut îşi transferă ignoranţa Dumnezeului său: „îmi voi întinde braţul şi voi apuca lumea din cele patru colţuri şi îi voi aduna pe toţi în Valea lui Ieosafat şi voi şterge sămânţa oamenilor ca lumea să nu mai fie”. Cu toţii ştim astăzi că Pământul nu are colţuri (spre deosebire de mintea autorului), fiind sferic şi, mai mult ca sigur, orice entitate superioară ştie acelaşi lucru. Prin urmare, nu Dumnezeul care vorbea cu Ezdra dă dovadă că nu ştie pe ce lume trăieşte, ci autorul necunoscut al acestei apocalipse.
Nici previziunile apocaliptice nu conţin amănunte senzaţionale, ci doar scorneli ale imaginaţiei umane: „şi Dumnezeu a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare şi a oamenilor; iar când vei vedea că fratele îşi lasă fratele pradă morţii, că fiii se vor ridica împotriva părinţilor, că femeia va uita de soţul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei şti că sfârşitul este aproape. În zilele acelea, fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmaşul omului va ieşi din Tartar şi îi va învăţa multe răutăţi pe oameni”. Chiar dacă mulţi vor recunoaşte prezentul în această descriere, adevărul e că ea se potriveşte oricărei perioade. Întotdeauna au existat fraţi care s-au ucis între ei, copii care şi-au atacat părinţii, femei care şi-au uitat soţii sau războaie între diferite popoare. Istoria ne învaţă aceste lucruri. Prin urmare, aceste informaţii despre „sfârşitul zilelor” nu sunt unele profetice, de inspiraţie divină, ci unele logice, aplicabile oricărei epoci.
Nu ştim cine este autorul acestei cărţi, dar putem presupune că era un creştin, din moment ce în acest manuscris întâlnim multe elemente creştine. De exemplu, „atunci Dumnezeu şi-a adus aminte de cei pe care i-a făcut, şi a zis către prooroc: «Cum aş putea să Mă îndur de cei care mi-au dat să beau oţet amestecat cu fiere şi care nu s-au pocăit nici măcar atunci?»” În această descriere îl recunoaştem pe Iisus iar echivalarea acestuia cu Dumnezeu este o idee exclusiv creştină. În plus, când a venit vremea ca Ezdra să-şi dea duhul, Dumnezeu l-a trimis să se ocupe de acest aspect pe „Fiul Său Unul născut”. Iar ideea unui fiu al lui Dumnezeu este evident creştină, nicidecum iudaică. Până şi prezenţa Antihristului în iad subliniază aceeaşi mentalitate creştină, ţinând cont că acesta nu este prezent (cel puţin cu acest nume) decât în creştinism (antihrist = împotriva lui Hristos). Putem presupune totuşi că autorul necunoscut al Apocalipsei lui Ezdra era un creştin grec, din moment ce pentru iad a folosit termenul grecesc Tartar, nu evreiescul Sheol.
Pentru a fi sigur că lumea îi va citi şi aprecia „opera”, autorul necunoscut o încheie cu binecuvântări şi blagosloviri: „dăruieşte binecuvântare cerească tuturor celor care copiază această carte, ca şi celor care o au sau îşi amintesc de numele meu şi cinstesc amintirea mea; şi binecuvântează-i pe aceştia în toate lucrările lor după cum l-ai binecuvântat pe Iosif, şi nu-ţi aminti de răutăţile lor de dinainte atunci când vor veni la judecată. Cât despre cei care nu au crezut în cele scrise aici, să ardă precum Sodoma şi Gomora. Şi s-a făcut un glas către el, zicând: «Ezdra, iubitul Meu, toate lucrurile pe care le-ai cerut vor fi date acelora»”. Oricât de mult mi-aş dori să fiu binecuvântat ca Iosif, nu pot să ignor erorile prezentate mai sus. Şi nici faptul că această încheiere seamănă izbitor cu acele scrisori / e-mail-uri / mass-uri în lanţ, de genul „dacă nu faci ce scrie aici şi nu dai mai departe la cel puţin cincizeci de persoane, vei păţi toate ororile posibile şi imposibile”. Şi oricât de credibilă ar părea confirmarea din final venită din partea Domnului, m-am resemnat deja cu gândul că mă aşteaptă o soartă asemănătoare Sodomei şi Gomorei. Sau a celor arşi pe rug în perioada Inchiziţiei, care au ales de asemenea să nu creadă poveştile absurde băgate pe gât de „locţiitorii lui Dumnezeu pe Pământ”. Pentru că întotdeauna e de preferat o moarte în lumina flăcărilor decât o viaţă în întunericul ignoranţei.
