Apocalipsa lui Ioannes
Din multitudinea de texte referitoare la sfârșitul lumii, Apocalipsa lui Ioannes din Noul Testament, ultima carte biblică, este cea mai cunoscută și cea mai controversată. Agnosticul Robert Green Ingersoll o numea în secolul XIX „cea mai nebunească dintre toate cărțile”, George Bernard Shaw a calificat-o drept „o descriere ciudată a viziunilor unui drogat” iar Thomas Jefferson, unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii, o descria ca fiind „nălucirile unui maniac, nu mai demnă și nici mai capabilă de a fi explicată decât incoerența viselor noastre nocturne”. Însă, pentru cei mai mulți, Apocalipsa este parte a cuvântului lui Dumnezeu pentru oameni, fiind de secole bune privită ca un adevăr indubitabil și o profeție sigură despre viitor. Interpretată în mii de moduri, Apocalipsa lui Ioannes a înspăimântat omenirea veacuri întregi cu amenințarea iminentei Judecăți de Apoi. Însă, așa cum ne-au obișnuit textele vechi, și în această carte biblică lucrurile nu sunt ceea ce par a fi. La fel ca Ragnarokul scandinavilor, Apocalipsa lui Ioannes nu prezintă evenimente din viitor, ci dintr-un trecut îndepărtat, din timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, care s-a încheiat cu distrugerea vieții pământene printr-o inundație globală. În plus, în această carte nu este vorba despre o revelație sacră a vreunei divinități, ci doar despre evenimente ale trecutului înfățișate unui muritor în timpul unei petreceri „divine”. Cuvântul „apocalipsă” nu înseamnă „revelație”, așa cum ni se spune, ci exact ceea ce pare: „epoca lipsă”, adică perioada dinainte de Potop, care a dispărut din istoria oficială a omenirii.
Autorul susține că, într-o duminică, se afla „în duh” pe insula Patmos din marea Egee. Nu știm ce înseamnă a fi „în duh”, prin urmare nu putem decât să presupunem că Ioannes ori dormea, ori medita (lucru mai puțin probabil pentru un grec al acelor timpuri), ori era beat sau chiar drogat. La un moment dat a auzit în urma sa „glas mare de trâmbiță” care i-a spus: „Ceea ce vezi scrie în carte și trimite celor șapte Biserici: la Ephesus, și la Smirna, și la Pergamon, și la Thyatira, și la Sardis, și la Philadelphia, și la Laodiceea” (1:11). Întorcându-se pentru a vedea persoana care i se adresa, Ioannes a observat șapte sfeșnice de aur, în mijlocul cărora se afla „Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare și încins pe sub sân cu un brâu de aur” (1:13). Deși părerea generală este că Iesous era cel care îi vorbea lui Ioannes, autorul subliniază că era vorba despre cineva asemănător lui, nu de el însuși. În plus, „Fiul Omului” nu este o referire strictă la Iesous, ci un epitet des aplicat oamenilor. Prin urmare, Ioannes susține că vizitatorul său semăna cu un om (dar nu era identic cu unul). Aspectul fizic al acestui personaj este cel puțin bizar: „Capul lui și părul lui erau albe ca lâna albă și ca zăpada, și ochii lui, ca para focului. Picioarele lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul lui era ca un vuiet de ape multe; în mâna lui cea dreaptă avea șapte stele; și din gura lui ieșea o sabie ascuțită cu două tăișuri, iar fața lui era ca soarele, când strălucește în puterea lui” (1:14-16). Părul „ca lâna albă și ca zăpada” indică aspectul fizic al unuia dintre zeii din vechime, care erau reprezentați în mituri cu podoabe capilare de culori deschise, blonde sau albe. Culoarea roșie a ochilor și a picioarelor, fața strălucitoare și sabia care îi ieșea din gură dau de înțeles că respectivul personaj purta un costum și o cască. Este drept că ni-l putem imagina cu o sabie cu două tăișuri în gură, dar nu putem găsi niciun motiv logic pentru care cineva ar purta un asemenea accesoriu. Cel mai probabil este vorba despre o cască prevăzută cu două furtunuri în dreptul gurii, asemănătoare măștilor de gaze. Această cască poate fi răspunzătoare și pentru vocea metalizată a personajului, acel „glas mare de trâmbiță” sau „vuiet de ape multe”. Nu știm ce era dispozitivul luminos de forma a „șapte stele” din mâna sa, dar putem bănui că acele „șapte sfeșnice de aur” în mijlocul cărora și-a făcut apariția reprezintă un mijloc de transport.
Văzând misterioasa apariție, Ioannes a „căzut la picioarele lui ca un mort”. Vizitatorul l-a sfătuit să nu se teamă și să scrie mesaje pentru îngerii a șapte biserici din Asia. Trebuie remarcat că mesajele nu erau pentru conducători umani ai acelor biserici, Apocalipsa numindu-i „îngeri”. Celui din Ephesus i-a transmis următoarele: „adu-ți aminte de unde ai căzut și te pocăiește și fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând și voi mișca sfeșnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi” (2:5), ceea ce sugerează că era vorba despre unul dintre îngerii decăzuți sau un Veghetor. Orașul Ephesus, aflat pe coasta de vest a Asiei mici, a fost locul în care se găsea una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, și anume templul zeiței Artemis, numit Artemision în limba greacă. În Ephesus au avut loc trei sinoade bisericești în anii 190, 431 și 449, iar tradiția creștină susține că orașul a fost vizitat de apostolul Paulos și că aici au fost înmormântați Maria Magdalena și evanghelistul Loukas. Să fie oare Artemis (Iștar) „îngerul Bisericii (templului – n.a.) din Ephesus”?
„Îngerului Bisericii din Smirna”, Ioannes trebuia să-i transmită următoarele: „Nu te teme de cele ce ai să pătimești. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți, și veți avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții” (2:10). Smirna, numit astăzi Izmir, locul nașterii poetului grec Homeros, se află în sud-vestul Turciei, pe țărmul Mării Egee.
Mesajul pentru îngerul bisericii din Pergamon era: „știu unde sălășluiești: unde este scaunul satanei; și ții numele meu și n-ai tăgăduit credința mea, în zilele lui Antipas, martorul meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuiește satana. Dar am împotriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care țin învățătura lui Balaam, cel ce învăța pe Balac să pună piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită idolilor și să se dea desfrânării. Astfel ai și tu pe unii care, de asemenea, țin învățătura nicolaiților. Pocăiește-te deci, iar de nu, vin la tine curând și voi face cu ei război, cu sabia gurii mele” (2:13-16). Orașul Pergamon din Turcia de astăzi avea temple închinate zeităților Dionysos, Hera, Athena, Demeter, Asklepios și Serapis. Mitologia creștină susține că în anul 92 a fost ucis în templul lui Serapis Sfântul Antipas, primul arhiepiscop al Pergamului, ars de viu în interiorul unui taur în flăcări care îl reprezenta pe egipteanul Apis. Cum Serapis și Apis erau manifestări ale sumerianului Enki, numit Lucifer de creștini, putem intui că acest templu era locul „unde este scaunul satanei”.
„Îngerului” bisericii din Thyatira (oraș închinat zeităților Apollon și Artemis, numit astăzi Akhisar), vizitatorul i-a reproșat tolerarea unei femei numite Izabel, care se considera prooroc și îi învăța pe oameni „să facă desfrânări și să mănânce cele jertfite idolilor” (2:20). Nu știm de ce era atât de importantă această femeie încât să merite atenția unor entități superioare, însă este posibil ca ea să fie doar o copie a Izabelei din Vechiul Testament, soția regelui Ah’ab, care promova închinarea la Baal și persecuta profeții lui Yahweh. Tot pentru acest „înger”, vizitatorul mai are un mesaj cel puțin ciudat: „Și celui ce biruiește și celui ce păzește până la capăt faptele mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri. Și le va păstori pe ele cu toiag de fier și ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum și eu am luat putere de la Tatăl meu. Și-i voi da lui steaua cea de dimineață” (2:26-28). Cu alte cuvinte, cei care îi vor rămâne fideli vor primi stăpânirea omenirii, pe care o vor strivi „ca pe vasele olarului”, în același mod în care interlocutorul lui Ioannes a luat putere de la tatăl său. Ba, mai mult, el le va oferi adepților săi planeta Venus. Această preluare a puterii pare o uzurpare de tron, iar singurul despre care știm că încercat să preia tronul în acest mod este Lucifer al creștinilor, al cărui simbol era planeta Venus sau luceafărul de dimineață. Să fi fost Enki cel care îi vorbea lui Ioannes?
Al cincilea „înger” era cel din Sardis (fosta capitală a regatului Lidiei, aflat pe teritoriul Turciei de astăzi), mesajul către el fiind: „Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort. Priveghează și întărește ce a mai rămas și era să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului meu. Drept aceea, adu-ți aminte cum ai primit și ai auzit și păstrează și te pocăiește. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur și nu vei ști în care ceas voi veni asupra ta” (3:1-3). Îndemnul „priveghează” ne duce cu gândul tot la un Veghetor, căruia misteriosul personaj îi sugera să-și facă treaba pentru care se afla pe Pământ.
Celui de-al șaselea „înger”, cel din Philadelphia (aflat tot în Turcia și numit în prezent Alașehir), i s-a spus: „îți dau din sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine că sunt iudei și nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină și să se închine înaintea picioarelor tale și vor cunoaște că te-am iubit” (3:9). Despre această iubire vorbește chiar și numele orașului, Philadelphia traducându-se ca „Iubire frățească”.
Ultimul mesaj îi era adresat „îngerului” din Laodicea: „Știu faptele tale; că nu ești nici rece, nici fierbinte (…) Fiindcă tu zici: sunt bogat și m-am îmbogățit și de nimic nu am nevoie! Și nu știi că tu ești cel ticălos și vrednic de plâns, și sărac și orb și gol! Te sfătuiesc să cumperi de la mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și veșminte albe ca să te îmbraci și să nu se dea pe față rușinea goliciunii tale, și alifie de ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi” (3:15-18). Cu această ocazie, vizitatorul lui Ioannes și-a declinat identitatea: „Acestea zice Cel ce este Amen, martorul cel credincios și adevărat, începutul zidirii lui Theos” (3:14). Cuvântul românesc „amin” se scrie „amen” în latină, greacă și ebraică. Varianta oficială este că „amen” înseamnă „așa să fie”, ceea ce ar transforma citatul biblic în „acestea zice Cel ce este așa să fie”. Privind lucrurile din acest unghi, fraza nu are niciun sens, nici măcar pentru cei mai fanatici credincioși. Prin urmare, traducerea este greșită. Amen sau Amun era zeitatea egipteană numită de greci Amon ori Ammon și de cartaginezi Ba’al Hamon. Cel care l-a trimis pe Ioannes la îngerul bisericii din Laodicea nu folosea fraze ambigue, ci și-a declinat identitatea: el era marele Amen / Amun al egiptenilor. De asemenea, acest zeu sub forma Amen (sau Amin în română) este pomenit la sfârșitul fiecărei rugăciuni creștine. Care ar fi motivul? Răspunsul îl găsim în cartea Despre Isis și Osiris a istoricului Plutarchus: „Aproape toți cred că Amun, pe care grecii l-au făcut Amon, era pentru egipteni numele propriu al lui Iupiter. Manethon Sebenitul crede că acest cuvânt indică ceea ce este ascuns, sau chiar faptul de a te ascunde. Hecateus din Abdera însă spune că egiptenii se foloseau de acest nume pentru a se striga unul pe altul; că din firea lui acest cuvânt este o chemare; că acest popor crede că cel dintâi dintre zei, pe care îl confundă cu universul, este un zeu ascuns și necunoscut și că îl roagă să li se arate rostind «Amun»; pe atât este neamul egiptean de reținut și de secret în ce privește filosofia lui religioasă. Și toate acestea sunt adeverite unanim de către cei mai înțelepți dintre greci, ca Solon, Thales, Platon, Eudoxius, Pythagoras urmați, printre mulți alții, de Licurgus însuși, care toți au călătorit în Egipt și acolo au stat în preajma preoților din această țară”. Așadar, toți acei înțelepți greci pomeniți de Plutarchus considerau că egiptenii foloseau foarte des numele Amun / Amen, în speranța că astfel li se va arăta zeul. Acesta este adevăratul motiv pentru care, la sfârșitul fiecărei rugăciuni, milioanele de credincioși din ultimile două milenii îl pomenesc pe Amun, fără să fie conștienți de acest lucru. Întemeietorii creștinismului au preluat o parte din cultul lui Amun și l-au introdus în religia lui Iesous, sperând în continuare că zeul li se va arăta dacă numele lui va fi rostit de un număr suficient de ori. Zeul egiptean Amun era Enki al sumerienilor, ceea ce sugerează de altfel și mesajul către „îngerul” din Thyatira.
După ce a notat mesajele pentru cei șapte „îngeri” din Anatolia, Ioannes spune că „m-am uitat și iată o ușă era deschisă în cer și glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: suie-te aici și îți voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; și iată un tron era în cer și pe tron ședea cineva. Și cel ce ședea semăna la vedere cu piatra de iasp și de sardiu, iar de jur împrejurul tronului era un curcubeu, cu înfățișarea smaraldului” (4:1-3). Cel mai probabil Ioannes a fost luat cu un aparat de zbor și dus înaintea altui personaj cu înfățișare stranie, asemănător unor pietre prețioase ale căror culori naturale sunt brun, negru și roșu. Aspectul său fizic ciudat se poate explica tot printr-un costum similar celui purtat de primul personaj care l-a vizitat pe Ioannes. „În mijlocul tronului și împrejurul tronului” se aflau „patru ființe, pline de ochi, dinainte și dinapoi”, identice celor zărite de Y’hez’qel în Vechiul Testament: una asemănătoare leului, una asemănătoare vițelului, una cu chip de om și ultima cu aspect de vultur (4:6-7). „Și din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului” (4:5), o adevărată feerie de lumini și sunete. În fața tronului se afla ceva „ca o mare de sticlă, asemenea cu cristalul” (4:6), adică un ecran, iar în jurul tronului erau 24 de scaune pe care stăteau 24 de bătrâni „îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur” (4:4). Putem presupune că Ioannes îi considera bătrâni din cauza culorii albe a părului lor, o culoare obișnuită, alături de cea galbenă, la rasa „zeilor”. Aceștia, „căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului” (4:10). Aceste 24 de entități par a fi cele amintite de Lynn Picknett și Clive Prince în The Stargate Conspiracy: într-o ședință din 25 ianuarie 1981 a grupului secret Lab 9, un emisar al Celor Nouă, o entitate autointitulată Ra, povestea despre Consiliul lui Saturn, compus din nouă entități sprijinite de 24 de Gardieni (Veghetori?), care își oferă serviciile atunci când este nevoie. Tom, o altă entitate contactată de Lab 9, amintea și el despre 24 de entități care colaborau cu Cei Nouă.
În mâna celui de pe tron, Ioannes a văzut o carte „scrisă înăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți” (5:1). Un „înger puternic” a întrebat cine este vrednic să rupă pecețile și să deschidă cartea. Cum nimeni nu s-a oferit, Ioannes a început să plângă. Îngerul l-a liniștit și i-a arătat „un Miel, ca înjunghiat, și care avea șapte coarne și șapte ochi” (5:6). Creatura a luat cartea din mâna celui care ședea pe tron, moment în care „cei douăzeci și patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinților” (5:8). Aceștia „cântau o cântare nouă”, alături de ei auzindu-se „glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor, și era numărul lor zeci de mii de zeci de mii și mii de mii” (5:11). Să fi fost Ioannes martorul unei slujbe religioase sau a nimerit în mijlocul unei petreceri? Această ipoteză nu ar fi una extravagantă, ținând cont că miturile antice ale multor popoare descriau petreceri ale zeilor. Să nu uităm că țelul suprem al vikingilor era de a ajunge în Valhalla, unde să petreacă alături de zei până la Ragnarok.
Cei 24 aveau în mâini pahare și instrumente muzicale. Cântau și se tot aruncau la pământ, ceea ce ar putea fi metoda lui Ioannes de a descrie dansul. Nu doar aceștia cântau, ci se auzea „glas de îngeri mulți, de jur împrejurul tronului și al ființelor și al bătrânilor”; cu alte cuvinte, muzica răsuna în toată sala. „Din tron ieșeau fulgere și glasuri și tunete; și șapte făclii de foc ardeau înaintea tronului”, aceste sunete și jocuri de lumini fiind extrem de asemănătoare cu cele dintr-un club ori o discotecă. Prin urmare, cel care stătea pe „tronul” înconjurat de lumini ar putea fi D.J.-ul. Biblia susține că acesta chiar a comandat mâncare și alcool, Ioannes auzindu-l spunând: „măsura de grâu un dinar, și trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn și de vin să nu te atingi” (6:6). Deși adesea ignorat acest pasaj, nu poate reprezenta decât o negociere a prețurilor grâului (pâinii), untdelemnului (uleiului), orzului (berii) și vinului. Ce mai, o adevărată petrecere cu muzică, dans, mâncare și băutură! Nu lipsesc nici țigările, Ioannes susținând că „a venit un alt înger și a stat la altar, având cădelniță de aur, și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur dinaintea tronului (pupitrul D.J.-ului – n.a.). Și fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Theos, împreună cu rugăciunile sfinților” (8:3-4). De ce ar fi avut nevoie acele ființe de tămâie? Respectivul „înger” nu a fost trimis să ducă tămâie „pe altarul de aur dinaintea tronului”, ci țigări D.J.-ului. Ioannes nu văzuse țigări în viața lui, prin urmare nu le putea descrie. După cunoștințele lui, tămâia era cea care scotea un asemenea fum, așadar nu putea fi vorba decât despre tămâie. Însă noi astăzi putem recunoaște o țigară ca fiind acel obiect din mâna „îngerului”, care scotea fum. Se pare că Ioannes a făcut cunoștință tot atunci și cu ciocolata. Un glas din cer l-a trimis la un înger să-i ceară „o carte mică, deschisă”, pe care o ținea în mână. Îngerul i-a spus: „Ia-o și mănânc-o și va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului și am mâncat-o; și era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât” (10:9-10). Nu știm ce era acea „cărticică”, dar sunt mari șanse să fi fost o banală bucată de ciocolată, care să-i fi făcut gura „dulce ca mierea” și să-l fi stricat la burtă („pântecele meu s-a amărât”).
Când mielul cu „șapte coarne și șapte ochi” a rupt primele patru peceți ale cărții luate de la D.J.-ul de pe „tron”, lui Ioannes i s-au arătat cei patru călăreți apocaliptici. Primul, călare pe un cal alb, era înarmat cu un arc „și i s-a dat lui cunună și a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (6:2). Celui de-al doilea, care călărea un cal roșu, „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; și o sabie mare i s-a dat” (6:4). Al treilea, înfățișat pe un cal negru, „avea un cântar în mâna lui” (6:5). Ultimul avea un cal galben-vânăt iar numele său era „Moartea; și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ” (6:8). Pentru a afla cine sunt acești patru călăreți apocaliptici, care au înfricoșat nenumărate generații de aproape două milenii, nu trebuie decât să aruncăm o privire spre mitologia egipteană. Aici, actorii principali ai marilor conflicte divine erau în număr de patru, fiecare având o culoare specifică: Ra era galben, Asar (Osiris) era negru, Sutah (Seth) era roșu iar Haru (Horos) alb. Aceștia au fost identificați cu Anu, Enki, Enlil și Marduk ai popoarelor mesopotamiene. Primul călăreț, cel care avea calul alb, era înarmat cu un arc. Marduk / Haru prezenta adeseori aspecte ale unei divinități războinice. Biblia afirmă că „i s-a dat lui cunună și a pornit ca un biruitor ca să biruiască”, în timp ce lui Marduk a fost numit de tatăl său conducător al Veghetorilor, după care a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva lui Enlil. Celui care călărea un cal roșu „i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; și o sabie mare i s-a dat”. Popoarele antice susțineau că epoca de Aur a omenirii, perioada de pace și armonie, s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil / Sutah. Venirea sa pe planeta noastră a dus la începerea primului război al zeilor. Despre călărețul calului negru Biblia afirmă că „avea un cântar în mâna lui”. În Cartea egipteană a morților, Asar / Enki era judecătorul lumii de dincolo, în fața căruia inima fiecărui defunct era cântărită într-o balanță. În plus, acțiunile sale au pus în balanță suveranitatea Pământului în repetate rânduri, atunci când a pornit revolta Veghetorilor și când a trimis oamenilor religia prin Hanok / Nabu, aceste evenimente având loc chiar în era Balanței. Apocalipsa lui Ioannes îl numește Moartea pe călărețul calului galben; Anu / Ra este cel care a aprobat moartea oamenilor în timpul celui de-al doilea război al zeilor, atât prin molime cât și prin Potop. Despre acești patru cavaleri (adică nobili, diferențiindu-se de restul) apocaliptici, Biblia afirmă că „li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ”. Din miturile antice știm că al doilea război al zeilor, precum și molimele sau foametea din acea perioadă, au cuprins toată porțiunea de uscat a Pământului, care reprezintă astăzi 29,2% din suprafața totală a planetei noastre. Adică aproximativ un sfert din suprafața Terrei sau, după cuvintele Bibliei, „a patra parte a pământului”.
Când a fost ruptă a cincea pecete, Ioannes a văzut „sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Theos și pentru mărturia pe care au dat-o” (6:9), adepții lui Enlil uciși în acel mare război, care așteptau răzbunarea: „până când, stăpâne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru, față de cei ce locuiesc pe pământ?” (6:10). Apocalipsa susține că „fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veșmânt alb și li s-a spus ca să stea în tihnă, încă puțină vreme, până când vor împlini numărul și cei împreună-slujitori cu ei și frații lor, cei ce aveau să fie omorâți ca și ei” (6:11).
După ce a fost ruptă cea de-a șasea pecete, „s-a făcut cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr și luna întreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ, precum smochinul își leapădă smochinele sale verzi, când este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat în lături, ca o carte de piele pe care o faci sul și toți munții și toate insulele s-au mișcat din locurile lor. Și împărații pământului și domnii și căpeteniile oștilor și bogații și cei puternici și toți robii și toți slobozii s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților, strigând munților și stâncilor: cădeți peste noi și ne ascundeți pe noi de fața celui ce șade pe tron și de mânia Mielului; că a venit ziua cea mare a mâniei lor, și cine are putere ca să stea pe loc?” (6:12-17). Aceste întâmplări par a descrie exact perioada celui de-al doilea mare război al zeilor, anticii susținând că atunci a fost acoperit Soarele (ceea ce a dat naștere erei glaciare), stelele au căzut pe Pământ iar bătălia finală dintre armatele lui Enlil și Marduk a fost precedată de un cutremur devastator. În a doua versiune a legendei Luanei din munții Buzăului, ea i-a învățat pe oameni să se ascundă în stânci pentru a se salva din calea flăcărilor aruncate de dușmani, ca dovadă existând mulțimea de așezări rupestre din zona Carpaților de Curbură, în special între Colți și Bozioru. Ioannes susține că tot atunci a văzut patru „îngeri” care țineau „cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici peste mare, nici peste vreun copac” (7:1). Un alt „înger” „care se ridica de la Răsăritul Soarelui și avea pecetea Viului Theos” (7:2) le-a ordonat celor patru să țină vânturile în frâu până când vor fi pecetluiți „pe frunțile lor” 144.000 de oameni, dintre „robii Dumnezeului nostru”, câte 12.000 din fiecare trib israelit. Această descriere a îngerilor care țineau vânturile în frâu amintește de perioada de secetă menționată de epopeele lui Gilgameș și Atra-Hasis, cea din urmă afirmând că
„Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;
Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.
Și vântul să bată, pământul să usuce,
Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.
După ce a fost ruptă ultima pecete „s-a făcut tăcere în cer, ca la o jumătate de ceas” (8:1). Apoi, Ioannes a văzut șapte „îngeri” cărora li s-a dat câte o trămbiță. Un alt „înger” și-a făcut apariția și a aruncat foc pe Pământ. Imediat după „s-au pornit tunete și glasuri și fulgere și cutremur” (8:5). Primind semnalul, cei șapte au început să sufle în trâmbițele lor. „Și a trâmbițat întâiul înger, și s-a pornit grindină și foc amestecat cu sânge și au căzut pe pământ; și a ars din pământ a treia parte, și a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot. A trâmbițat, apoi, al doilea înger, și ca un munte mare arzând în flăcări s-a prăbușit în mare și a treia parte din mare s-a prefăcut în sânge; și a pierit a treia parte din făpturile cu viață în ele, care sunt în mare, și a treia parte din corăbii s-a sfărâmat. Și a trâmbițat al treilea înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzând ca o făclie, și a căzut peste izvoarele apelor. Și numele stelei se cheamă Absintos. Și a treia parte din ape s-a făcut ca pelinul și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare” (8:7-11). Despre focul care a căzut din cer arzând o mare parte a planetei noastre vorbesc miturile multor popoare, care specifică însă că această întâmplare a avut loc înainte de Potop, mai exact în timpul bătăliei finale dintre armatele lui Enlil și Marduk. De exemplu, pentru indienii hopi, „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor”, pentru scandinavi uriașul Surtr a dat foc Universului în timpul Ragnarokului iar în Ramayana prințul Rama a lansat împotriva demonului Ravana arma „aducătoare de moarte prin foc ceresc”. După ce a trâmbițat al patrulea „înger”, Apocalipsa susține că „a fost lovită a treia parte din soare, și a treia parte din lună, și a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte a lor și ziua să-și piardă din lumină a treia parte, și noaptea tot așa” (8:12). În capitolul 12, coada unui balaur roșu „târa a treia parte din stelele cerului și le-a aruncat pe pământ”. O întâmplare asemănătoare se găsește în scrierea persană Bundahish, unde Angra Mainyu a „atacat și tulburat cerul”, stăpânind „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”. În același timp, planetele s-au răsculat împotriva cerului, stârnind haos în tot Cosmosul. Acest episod a avut loc în timpul marelui război al zeilor, după „înghețul pustiitor și necruțător” (era glaciară). Vedem așadar din nou că Apocalipsa lui Ioannes nu reprezintă o profeție a viitorului, ci amintirea trecutului. De ce a fost lovită a treia parte din cer? Răspunsul se găsește la sumerieni, pentru care cerul era împărțit în trei regiuni: partea superioară era a lui Enlil, partea mediană a lui An iar cea inferioară a lui Enki. În timpul celui de-al doilea mare război al zeilor, Marduk a luat locul tatălui său. Prin urmare, acea parte de cer împânzită „cu întunecime” de Angra Mainyu (Enlil) sau de îngerii Apocalipsei era cea moștenită de Marduk.
Ce erau acel „munte mare arzând în flăcări” care a căzut în mare, prefăcând în sânge a treia parte a ei, și acea „stea uriașă, arzând ca o făclie”, numită Absintos, care „a căzut peste izvoarele apelor”, făcând amară a treia parte din ele? Mulți le-au interpretat în fel și chip, considerându-le asteroizi, meteoriți sau chiar planete de mici dimensiuni. Însă un corp ceresc natural nu ar putea face o parte din ape roșii sau amare. Cel mai probabil este vorba despre arme ale „zeilor”, bombe chimice, lansate din nave în cel de-al doilea mare război al lor. Miturile antice ne spun că Enlil a lovit omenirea cu diferite molime, însă nu ne-au oferit nicio descriere a modalității prin care a făcut-o. Dacă a fost vorba despre viruși creați în laborator, Apocalipsa lui Ioannes tocmai ne-a descris modalitatea prin care au fost împrăștiați pe Pământul măcinat deja de cumplitul război.
După ce al cincilea „înger” a sunat din trâmbiță, Ioannes a văzut „o stea căzută din cer pe pământ și i s-a dat cheia fântânii adâncului. Și a deschis fântâna adâncului și fum s-a ridicat din fântână, ca fumul unui cuptor mare, și soarele și văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii” (9:1-2). Și din acest pasaj reiese descrierea unei bombe teribile, asemănătoare „muntelui înflăcărat” și „stelei” Absintos. O astfel de „stea” căzută din cer, care a penetrat scoarța terestră, ajungând până în lumea subterană (cartierul general al Veghetorilor), se întâlnește și în Ramayana. Numită „Arma Strămoșului”, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o bombă nemaintâlnită până în acel moment: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Conform miturilor, această armă a fost lansată de Enlil la începutul bătăliei finale dintre el și Marduk, chiar înainte de Potop. Atacând lumea subterană, ea a cauzat enorme mișcări tectonice, descrise de strămoșii noștri ca o serie de cutremure devastatoare. Astfel, Marduk și Veghetorii săi au fost nevoiți să-și părăsească ascunzătoarea și să înfrunte armata lui Enlil. Epopeea lui Gilgameș descrie acest episod astfel: „La primele licăriri ale zorilor, un nor negru (nava lui Enlil – n.a.) s-a ivit în slava cerului, tuna acolo unde Adad, stăpânul furtunii (Enlil – n.a.), călărea pe nori. Peste dealuri și câmpii, zeii Șullat și Haniș, crainicii furtunii, o călăuzeau. Apoi zeii din hăurile Infernului (Veghetorii – n.a.) se ridicară. Nergal (Marduk – n.a.) deschise zăgazurile apelor din lumea de dincolo, Ninurta, stăpânul războiului, deschise canalele, iar cei șapte judecători ai Infernului, Anunnaki (căpeteniile Veghetorilor – n.a.), înălțară torțele lor, aprinzând toată țara cu flacăra lor strălucitoare (au lansat arme asemănătoare rachetelor – n.a.). În Apocalipsa biblică, după ce „steaua” a lovit „fântâna adâncului”, din care s-a ridicat fum similar unei ciuperci atomice, „din fum au ieșit lăcuste pe pământ și li s-a dat lor putere precum au putere scorpiile pământului. Și li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului și nici o verdeață și nici un copac, fără numai pe oamenii care nu au pecetea lui Theos pe frunțile lor” (9:3-4). Aceste „lăcuste” venite din lumea subterană nu erau insecte obișnuite, aspectul lor fizic fiind mai mult decât straniu: „înfățișarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiți de război. Pe capete aveau cununi ca de aur, și fețele lor erau ca niște fețe de oameni. Și aveau păr ca părul de femei și dinții lor erau ca dinții leilor. Și aveau platoșe ca platoșele de fier, iar vuietul aripilor era la fel cu vuietul unei mulțimi de care și de cai, care aleargă la luptă. Și aveau cozi și bolduri asemenea scorpiilor; și puterea lor e în cozile lor, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (9:7-10). Cel mai probabil, „lăcustele” din Adânc sunt navete de luptă asemănătoare avioanelor militare, trimise de Veghetori în luptă ca urmare a atacului lui Enlil împotriva cartierului lor general subteran. Apocalipsa dezvăluie în mod clar identitatea conducătorului „lăcustelor”: „au ca împărat al lor pe îngerul adâncului, al cărui nume, în evreiește, este Abaddon, iar în elinește are numele Apollion” (9:11). Nu încape nicio îndoială că acest Apollion este zeul numit de greci Apollon și de romani Apollo, nimeni altul decât Marduk, fiul lui Enki, conducătorul Veghetorilor în cel de-al doilea război al zeilor. Un alt text apocaliptic, descoperit la Marea Moartă și intitulat Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului, susține că Belial va fi conducătorul „fiilor întunericului” în bătălia sfârșitului lumii. Numele Belial provine din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaaneenii l-au transformat în Baal. Prin urmare și acest manuscris descrie Apocalipsa din trecut, indicându-l tot pe Marduk ca fiind conducătorul Veghetorilor.
După ce a sunat din trâmbiță cel de-al șaselea „înger”, „au fost dezlegați cei patru îngeri, care erau gătiți spre ceasul și ziua și luna și anul acela, ca să omoare a treia parte din oameni” (9:15). Aceștia fuseseră „legați la râul cel mare, Eufratul” (9:14). Nu știm cine i-a legat pe acești „îngeri” lângă Eufrat, cum nu știm nici dacă este vorba despre patru zei mesopotamieni. Ar putea fi vorba despre Azazel / Enki și ajutoarele sale ținând cont că, în Cartea lui Hanok, zeul Elah i-a spus arhanghelului Mikha’el: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor” (10:11-16). De asemenea, în mitologia scandinavă, Loki și copiii săi (zeița Hel, lupul Fenrir și șarpele Jörmungadr) au fost legați în lumea subterană până la Ragnarok; odată eliberați, ei au început cruntul război împotriva zeilor Aesir, care a dus la distrugerea lumii. La fel ca în miturile scandinave, și acești patru „îngeri” ai Apocalipsei creștine au pornit la război după ce au fost dezlegați. „Și numărul oștilor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii de călăreți, căci am auzit numărul lor” (9:16), povestește Ioannes, indicându-ne numărul exact al soldaților implicați în acel război: 200 de milioane. „Și așa am văzut, în vedenie, caii și pe cei ce ședeau pe ei, având platoșe ca de foc și de iachint și de pucioasă; iar capetele cailor semănau cu capetele leilor și din gurile lor ieșea foc și fum și pucioasă. De aceste trei plăgi: de focul și de fumul și de pucioasa care ieșea din gurile lor a fost ucisă a treia parte din oameni. Pentru că puterea cailor este în gura lor și în cozile lor; căci cozile lor sunt asemenea șerpilor, având capete, și cu acestea vatămă” (9:17-19). Acești „cai” cu capete de lei și cu „platoșe ca de foc și de iachint și de pucioasă”, din gurile cărora ieșea „foc și fum și pucioasă”, nu par a fi animale obișnuite ci, mai degrabă, mijloace de transport probabil de genul motocicletelor de astăzi, dotate cu aruncătoare de rachete. Acești „cai” motorizați, alături de navetele „lăcuste”, au luptat în bătălia finală care a precedat Potopul, ucigând o treime din populația Pământului.
Ioannes afirmă că a văzut și „alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor și pe capul lui era curcubeul, iar fața lui strălucea ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc, și în mână avea o carte mică, deschisă. Și a pus piciorul lui cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ, și a strigat cu glas puternic, precum răcnește leul. Iar când a strigat, cele șapte tunete au slobozit glasurile lor” (10:1-3). Acest „înger” ce stătea „pe mare și pe pământ”, care amintește de Colosul din Rhodos, „și-a ridicat mâna dreaptă către cer și s-a jurat pe cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și cele ce sunt în cer și pământul și cele ce sunt pe pământ și marea și cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi” (10:6). În acest fragment Ioannes pare a descrie aterizarea lui Enlil la locul bătăliei finale, existând în descrierea „puternicului înger” o serie de elemente specifice zeului furtunii; Soarele, focul, partea dreaptă, numărul șapte, norii și tunetele sunt simboluri ale lui Enlil, întâlnite în majoritatea religiilor antice.
Lui Ioannes i s-a dat apoi „o trestie, asemenea unui toiag” și i s-a cerut să măsoare cu ea „templul lui Theos și altarul și pe cei ce se închină în el”, dar nu și curtea din afara templului, deoarece aceasta „a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare cetatea sfântă patruzeci și două de luni” (11:2). Dacă acest templu este cel al lui Șelomo, atunci este vorba despre Marea Piramidă din Egipt, așa cum am demonstrat deja în urmă cu câteva capitole. Biblia nu ne oferă detalii despre motivul călcării în picioare a „cetății sfinte” de către neamuri, timp de trei ani și jumătate („patruzeci și două de luni”), însă acest episod pare a descrie Bătălia Piramidelor, în care Enlil și armata sa au atacat Veghetorii baricadați în Marea Piramidă de la Giza imediat după Potop. Cineva, probabil un „înger”, i-a spus lui Ioannes că „voi da putere celor doi martori ai mei și vor prooroci, îmbrăcați în sac, o mie două sute și șaizeci de zile (42 de luni a câte 30 de zile, adică tot trei ani și jumătate – n.a.)”. Acești doi martori „sunt cei doi măslini și cele două sfeșnice care stau înaintea Domnului pământului”, o referire clară la Enki, al cărui nume înseamnă „Domnul Pământului”. Nu poate fi vorba despre oameni obișnuiți, deoarece „dacă voiește cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor și mistuiește pe vrăjmașii lor; și dacă ar voi cineva să-i vatăme, acela trebuie ucis. Aceștia au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor, și putere au peste ape să le schimbe în sânge și să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (11:5-6). Cel mai probabil, aceste două personaje, care stau înaintea lui Enki, sunt soli ai lui Enlil trimiși pentru a-i convinge pe Veghetori să se predea. Însă, după cum am văzut, Marduk a refuzat să renunțe la luptă, fiind în cele din urmă închis în Marea Piramidă. Exact același lucru ni-l sugerează și Apocalipsa lui Ioannes: „când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, și-i va birui și-i va omorî” (11:7). Ba, mai mult, ne indică locul exact în care s-a petrecut acțiunea: „și trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetății celei mari, care se cheamă, duhovnicește, Sodoma și Egipt, unde a fost răstignit și Domnul lor” (11:8). Dacă cel răstignit este Iesous, așa cum susține creștinismul, locul ar trebui să fie Ierusalimul, iar varianta oficială iudeo-creștină este că Sodoma s-a aflat undeva la sudul Mării Moarte. Aceste două locații nu sunt în Egipt, oricum le-am lua în calcul. Însă Apocalipsa afirmă că cetatea cea mare „se cheamă, duhovnicește” Sodoma și Egipt, adică la modul figurat. Dacă este vorba despre Marea Piramidă din Egipt, atacul împotriva ei la scurt timp după Potop poate semăna cu atacul asupra Sodomei, descris în Vechiul Testament. La finalul conflictului, după capitularea lui Enki și a restului Veghetorilor, în Marea Piramidă a fost sacrificat Marduk, care a refuzat să se predea, ceea ce ar putea însemna acea „răstignire” la care se referea Ioannes. Despre cei doi soli uciși de Marduk, Apocalipsa spune că „locuitorii de pe pământ se vor bucura de moartea lor și vor fi în veselie și își vor trimite daruri unul altuia, pentru că acești doi prooroci au chinuit pe locuitorii de pe pământ” (11:10). După trei zile și jumătate, cadavrele celor doi au fost reanimate și luate la cer: „duh de viață de la Theos a intrat în ei și s-au ridicat pe picioarele lor și frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. Și din cer au auzit glas puternic, zicându-le: Suiți-vă aici! Și s-au suit la cer, în nori, și au privit la ei dușmanii lor” (11:11-12). Să mai susțină creștinismul că Iesous este singurul care a înviat după trei zile și s-a ridicat la cer… După plecarea celor doi în „nori”, „s-a făcut cutremur mare și a zecea parte din cetate s-a prăbușit și au pierit în cutremur șapte mii de oameni, iar ceilalți s-au înfricoșat și au dat slavă Dumnezeului cerului” (11:13), acesta fiind probabil momentul în care Veghetorii s-au predat.
După ce al șaptelea „înger” a suflat în trâmbița sa, „s-au pornit, în cer, glasuri puternice care ziceau: Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Khristosului său și va împărăți în vecii vecilor” (11:15). Cei 24 de bătrâni din Consiliu i-au mulțumit conducătorului lor pentru că a preluat puterea și pentru că îi va pedepsi pe inamici: „neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia ta și vremea celor morți, ca să fie judecați, și să răsplătești pe robii tăi, pe prooroci și pe sfinți și pe cei ce se tem de numele tău, pe cei mici și pe cei mari, și să pierzi pe cei ce prăpădesc pământul” (11:18). Apoi „s-a deschis templul lui Theos, cel din cer, și s-a văzut în templul lui chivotul legământului său, și au fost fulgere și vuiete și tunete și cutremur și grindină mare” (11:19), din care reiese, fără să ne supunem la un exercițiu de imaginație prea dificil, descrierea aterizării unei nave.
Capitolul 12 al Apocalipsei descrie alte evenimente importante din istoria Pământului, pe care le-am întâlnit deja în miturile antice, cum ar fi nașterea pământeană a lui Enlil. Ioannes susține că din cer i s-a arătat un semn: „o femeie înveșmântată cu soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Și era însărcinată și striga, chinuindu-se și muncindu-se ca să nască” (12:1-2). Apoi a văzut un alt semn: „iată un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești” (12:3). Acesta „stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naște”, întocmai ca titanul Kronos din miturile grecești, care își înghițea copiii imediat ce se nășteau. Femeia „a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Și copilul ei fu răpit la Theos și la tronul lui, iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Theos, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute și șaizeci de zile” (12:5-6). Această femeie „înveșmântată cu soarele”, adică de partea luminii, a binelui, a taberei Celeștilor, care călca Luna în picioare (adică era o inamică a taberei lui Enki, simbolizată de Lună), nu poate fi decât Ninhursag, care și-a părăsit familia, trecând de partea lui Enlil. Unul dintre epitetele ei în Orientul Apropiat și cel Mijlociu era „Regina cerului” și exact acest lucru semnifică acea „cunună din douăsprezece stele” pe care o purta pe cap. „Balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea”, care a fost aruncat pe Pământ împreună cu îngerii săi și care aștepta să înghită copilul nou-născut, este „șarpele” Enki sau Kronos al grecilor. Acel „copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier”, abia născut de Ninhursag, este Enlil. Știm deja că Ninhursag a fost fecundată artificial, Enki a aflat și a încercat să-și ucidă vechiul inamic în jurul anului 426.000 î.e.n. Însă „copilul ei fu răpit la Theos și la tronul lui”, unde a stat până în momentul în care a fost gata să își înfrunte rivalul. Ninhursag „a fugit în pustie, unde are loc gătit de Theos”, dându-i-se „cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme și vremuri și jumătate de vreme, departe de fața șarpelui” (12:14). Enki a urmărit-o, încercând să obțină și el un fiu de la ea. „Și șarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa” (12:15), ne spune Apocalipsa. „Și pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul și-a deschis gura sa și a înghițit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. Și balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii și a pornit să facă război cu ceilalți din seminția ei, care păzesc poruncile lui Theos și țin mărturia lui Iesous. Și a stat pe nisipul mării” (12:16-18), continuă Ioannes. Ninhursag a stat ascunsă „o mie două sute și șaizeci de zile”, adică trei ani (divini) și jumătate, până când Enlil s-a întors pentru a-l ataca pe Enki. Apocalipsa ne descrie și lupta dintre cei doi: „Și s-a făcut război în cer: Mikhael și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele de demult, care se cheamă diavol și satana, cel ce înșeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ și îngerii lui au fost aruncați cu el” (12:7-9). Această „cădere” a lui Enki pe planeta noastră dovedește fără echivoc că lui Ioannes i s-au arătat evenimente din trecut, nicidecum dintr-un viitor apocaliptic.
Ioannes mai afirmă că, pe când „balaurul” Enki stătea pe nisipul mării, a văzut „ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne și șapte capete și pe coarnele ei zece cununi împărătești și pe capetele ei: nume de hulă. Și fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Și balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare” (13:1-2). Cu șapte capete și zece coarne, această „fiară” are un aspect fizic identic cu cel al „balaurului”. Ținând cont că „balaurul” este Enki, „fiara” identică cu el nu poate fi decât Marduk, fiul și moștenitorul său, care îi era totodată și clonă. Faptul că „fiara” Marduk a moștenit tronul „balaurului” Enki reiese și din pasajul „Balaurul i-a dat ei puterea lui și scaunul lui și stăpânire mare”. Ioannes susține că „unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată și tot pământul s-a minunat mergând după fiară” (13:3), dar și că „fiara” respectivă „a fost rănită cu sabia și a rămas în viață” (13:14), miturile antice confirmând că, în timpul celui de-al doilea război al zeilor, Marduk a fost rănit de unchiul său, Enlil.
Despre această „fiară” se mai spune că „și-a deschis gura sa spre hula lui Theos, ca să hulească numele lui și cortul lui și pe cei ce locuiesc în cer. Și i s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul” (13:6-7). Iar noi știm din legendele antice că Marduk a pornit cel de-al doilea război al zeilor împotriva unchiului său și că el a fost pentru o bună perioadă de timp conducătorul omenirii. Muritorii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; și s-au închinat fiarei, zicând: cine este asemenea fiarei și cine poate să se lupte cu ea?” (13:4). Într-adevăr, Enki și Marduk au fost venerați împreună. În Babilon, deși a preluat atributele și funcțiile celorlalți zei, Marduk nu a făcut același lucru și cu tatăl său, Enki fiind mereu la loc de cinste alături de el. Acest lucru se observă din turnurile gemene, foarte des întâlnite în arhitectura arabă care, deși pentru musulmani îi simbolizează pe Ibrahim și pe fiul său, Isma’il, în realitate sunt simboluri ale lui Enki și Marduk. Aceeași idee reiese și din cele două mari piramide de la Giza, considerate de unii morminte ale celor doi zei: cea a lui Khefren este mai mică decât cea a lui Kheops dar, fiind ridicată pe un teren mai înalt, se află la aceeași înălțime. Evreii, care îl venerează pe Marduk sub numele Yahweh, au avut grijă să introducă în scrierile lor numărul 40 (echivalentul titlului de Mare Prinț) al lui Enki, ca omagiu pentru tatăl zeului lor: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Șa’ul, Dawid și Șelomo au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani Moșeh a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moșeh a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otni’el a fost judecător 40 de ani; sub Gid’on au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Eliyahu a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Yișaq și Esaw s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iesous a petrecut 40 de zile în deșert și s-a înălțat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde. Șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcoatl iar verdele este culoarea zeului egiptean Asar, care sunt doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. Cu alte cuvinte, Apocalipsa lui Ioannes nu minte atunci când susține că oamenii „s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; și s-au închinat fiarei”.
În capitolul 17, Ioannes a fost dus „în duh, în pustie”, unde a văzut „o femeie șezând pe o fiară roșie, plină de nume de hulă, având șapte capete și zece coarne. Și femeia era îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile și de necurățiile desfrânării ei. Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului. Și am văzut o femeie, beată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iesous” (17:3-6). „Îngerul” care îl însoțea i-a spus că acea fiară călărită de femeie „era și nu este și va să se ridice din adânc și să meargă spre pieire. Și se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieții, văzând pe fiară că era și nu este, dar se va arăta” (17:8). Iar „cele șapte capete sunt șapte munți deasupra cărora șade femeia. Dar sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puțină vreme. Și fiara care era și nu mai este – este al optulea împărat și este dintre cei șapte și merge spre pieire. Și cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați, care încă n-au luat împărăția, dar care vor lua stăpânire de împărați, un ceas, împreună cu fiara” (17:9-12). În plus, „apele pe care le-ai văzut și deasupra cărora șade desfrânata, sunt popoare și gloate și neamuri și limbi. Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe desfrânată și o vor face pustie și goală și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc” (17:15-16), iar „femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împărații pământului” (17:18). Dacă interpretarea dată de „înger” imaginilor prezentate este reală, apare inevitabil întrebarea: de ce era nevoie să i se arate lui Ioannes simboluri în loc de lucruri concrete? De ce i s-a arătat o femeie pe o fiară, în loc de o cetate pe șapte munți, alături de zece conducători? După cum se observă din textul biblic, Ioannes nu a putut înțelege imaginile care i-au fost prezentate, fiind nevoie de explicațiile „îngerului” de lângă el. Ținând cont de nivelul tehnologic mult evoluat al zeilor și de primitivismul unui simplu muritor de acum două milenii, chiar nu se găsea o metodă mai simplă de transmitere a unei informații? Astăzi, dacă un părinte ar încerca să-și învețe copilul câteva lucruri despre un oraș și despre conducătorii săi, nu ar apela la desene cu femei și balauri cu zece coarne. Prin urmare, logica ne spune că imaginile văzute de Ioannes nu erau inutile, ci explicația lor este cea falsă. Fiara care „era și nu este și va să se ridice din adânc”, ce avea culoare roșie, șapte capete și zece coarne, este aceeași din capitolul 13, adică Marduk. Desfrânata împodobită cu pietre scumpe (ce denotă faptul că era de viță nobilă), „beată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iesous (Enlil – n.a.)”, care îl călărea pe Marduk și pe fruntea căreia era scris numele Babilonului, nu poate fi decât marea zeiță a Babilonului, „curtezana zeilor”, „vulva cerului” sau „prostituata divină”, nimeni alta decât Iștar. Reprezentarea ei călare pe Marduk poate fi o metodă de a simboliza relația lor sexuală. După cum am văzut, Iștar a luptat alături de Enki și Marduk în cel de-al doilea mare război al zeilor. Ea este cea din viziunea apocaliptică a lui Ioannes, „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului”.
Ioannes susține că a văzut și „o altă fiară, ridicându-se din pământ, și avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur și toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în fața ei. Și face pământul și pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Și face semne mari, încât și foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgește pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia și a rămas în viață. Și i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să și grăiască și să omoare pe toți câți nu se vor închina chipului fiarei” (13:11-15). Această „fiară” mai mică a fost numită „Antihrist” de literatură creștină ulterioară – deși Apocalipsa nu folosește nici măcar o singură dată acest cuvânt – și echivalată cu o mulțime de personaje de-a lungul timpului. În Apocalipsa lui Ezra, înfățișarea Antihristului este asemănătoare unei fiare sălbatice; pe chip are scris cuvântul „Antihrist”; ochiul său drept este precum luceafărul dimineții, în timp ce stângul stă nemișcat, are gura largă de un cot, dinții de o palmă, degetele ca niște coase iar urmele pașilor săi sunt late de două palme. În realitate, identitatea sa este complet diferită de cea imaginată de teologi. Simbolizarea sa ca „fiară” denotă o legătură de rudenie cu prima „fiară”, Marduk. Singura rudă a lui Marduk care „face pământul și pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi” este fiul acestuia, Nabu. Din miturile antice știm că Nabu a fost un slujitor devotat al tatălui său, lucru exemplificat de Ioannes prin „toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în fața ei”, el fiind totodată cel care care a adus oamenilor prima religie. Tot lui i s-au încredințat secretele magiei, astfel reușind să facă „semne mari, încât și foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor, și amăgește pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei”. Enki, numit „Balaurul” în Apocalipsă, era considerat zeul înțelepciunii; ulterior, în viziunea anticilor, Nabu a preluat acest atribut de la bunicul său. Ioannes subliniază această idee prin expresia „grăia ca un balaur”. Nu cu voce groasă, așa cum am fi tentați să credem, ci cu înțelepciune, precum „Balaurul” Enki. Așadar, „Antihristul” de care se tem sute de milioane de oameni nu este decât Nabu, fiul și moștenitorul lui Marduk.
Apocalipsa susține că „fiara” cea mică, Nabu, „îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este șase sute șaizeci și șase” (13:16-18). Ce înseamnă cu adevărat acest număr, care reprezintă unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii de aproape două milenii? S-au dat sute de explicații mai mult sau mai puțin plauzibile, însă nimeni nu a reușit să-i afle adevărata semnificație. Figuri dominante ale diverselor epoci au fost asociate cu acest „număr al fiarei”, ca de exemplu împăratul Nero, Napoleon Bonaparte, Hitler sau Papa (oricare dintre ei). Citatul lui Ioannes Teologul nu doar a băgat în ceață milioane de oameni, ci a și creat hexakosioihexekontahexafobia sau frica de numărul 666.
În matematică, 666 este suma primelor 36 de numere, fiind un număr triunghiular. Numerele triunghiulare sunt cele care pot forma un triunghi echilateral. Acesta este primul indiciu în decodificarea numărului. 666 este, de asemenea, suma pătratelor primelor șapte numere prime. În general, acest număr este privit ca unul malefic, fiind asociat cu Satan din cauza citatului biblic. Acesta este cel de-al doilea indiciu. Puțini știu însă că, pentru traci în general și pentru daci în special, 666 a fost un număr extrem de important. Legendele lor susțineau că Gemenii Divini Zalmoxis revin pe Pământ odată la 666 de ani. În timpul lui Burebista s-a decis ca primul an al calendarului dac să fie considerat anul nașterii Gemenilor Divini (adică 713 î.e.n.), iar cel de-al șase sute șaizeci și șaselea (47 î.e.n.) să fie anul reformelor politico-religioase. Acest număr apare pe tot felul de inscripții de pe întreg teritoriul tracilor, ca SSS, CCC (C = 6 grec) sau VIVIVI (VI = 6 latin). De exemplu, o rugăciune a unei femei gete a fost găsită pe o placă de marmură de la Tomis: „Ayrelia Beneria Symforo Syn dio Syn ze sase tri Kai tethi gatri Ayris nonam Niascharian”. Această rugăciune se traduce astfel: „Strălucitoare, curată, măreață Doamnă, sunt credincioasă, sunt cu trei de șase, dar atât te rog: cândva să mă ajuți să renasc”. Numărul 666 nu este întâlnit doar în textul curent („trei de șase”), ci și ascuns. Citind doar majusculele, reiese „AB SSS K AN”, care se traduce „cu 666 de ani”. Conform doctorului Napoleon Săvescu, acesta era semnul la care se închinau tracii întorși la adevărata religie, semn pe care îl purtau pe mâna dreaptă sau pe frunte. În cartea Dacia Secretă, Adrian Bucurescu prezintă mai multe astfel de exemple. Pe o placă de marmură descoperită în orașul Tetova din Macedonia se află următoarea inscripție: „Sunt cu numărul trei de șase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea să mă înalț în Tărâmul Zeilor”. Pe un opaiț de la Drobeta scrie, de la dreapta la stânga: „E NAMOR SSS” („cu numărul 666”). Pe un opaiț descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (județul Olt) este scris „CVIVI”, combinație între 6 grecesc (C) și 6 latinesc (VI). Tot în astfel de combinații apare 666 pe cărămizi și țigle găsite la Bumbești-Jiu, precum și în alte cetăți dacice.
Așadar, tracii asociau acest număr cu Gemenii Divini. Acesta este cel de-al treilea indiciu al nostru, care ne poate ajuta să descifrăm unul dintre cele mai bine păstrate coduri ale istoriei. Vă vine sau nu să credeți, răspunsul a fost chiar în fața noastră în tot acest timp.
Pentru strămoșii noștri, indiferent de cultura din care făceau parte, anumite numere (1,3,7,9,12, etc.) erau foarte importante. Aceste numere și-au păstrat importanța chiar și ziua de astăzi. Deși numerologii le dau tot felul de explicații, o ignoră pe cea mai importantă: numerele reprezintă divinități. 1 este zeul suprem, indiferent de religie. 2 este un cuplu de zei, care îi semnifică de obicei pe Gemenii Divini (Enki și Ninhursag, Marduk și Iștar, Apollo și Artemis, Freyr și Freyja). Cifra 3 este o trinitate, întâlnită în majoritatea religiilor. De exemplu, prima trinitate din Mesopotamia era formată din An, Enlil și Enki. A fost urmată de cea de-a doua, formată din Enki și copiii săi, Marduk și Iștar. În brahmanism avem Trimurti compusă din Brahma, Vișnu și Șiva, în creștinism Sfânta Treime și așa mai departe. Cifra 4 reprezintă familia „satanică”, adică pe Enki și Ninhursag alături de copiii lor, Marduk și Iștar. Pentru egipteni, cifra 8 reprezenta marea Ogdoadă din Khemenu (Hermoupolis Magna) iar 9, Marea Enneadă din Iunu (Helioupolis) – grupuri de opt, respectiv nouă zei. 12 este numărul titanilor și al zeilor olimpieni în Grecia antică, numărul rangurilor zeilor conducători sumerieni, numărul apostolilor lui Iesous în creștinism, etc. În concluzie, numerele „magice” reprezintă entități superioare oamenilor, pe care le-au numit zei. Prin urmare, sunt mari șansele ca și 666 să reprezinte una sau mai multe astfel de zeități. Ioannes spunea că „este număr de om”, prin om înțelegându-se o persoană, o entitate sau o ființă.
În Apocalipsă, 666 e asociat cu Răul, cu Satan, cu Fiara sau cu Antihristul. La traci era asociat cu Gemenii Divini Zamolxis, adică Marduk (cel numit de creștini Satan) și sora sa, Iștar. Ioannes scria: „cine are pricepere să socotească numărul fiarei”, dându-ne un indiciu foarte important în aflarea semnificației reale a acestui număr. Pentru a socoti „numărul fiarei”, este necesar să apelăm la matematică.
După cum ne-a relevat matematica, 666 este un număr triunghiular, adică poate fi simbolizat printr-un triunghi echilateral. Iar acest triunghi asociat cu răul nu poate fi decât triada „satanică” ce a pornit din Mesopotamia, formată din Șarpele Enki și copiii săi, Marduk și Iștar. Fiind amândoi copiii lui Enki, se găsesc pe poziții egale, pe aceeași linie. Enki, tatăl lor, fiindu-le superior, este reprezentat mai sus decât ei. Toți trei sunt egali (unghiurile și laturile sunt egale), de aceea trinitatea a fost reprezentată printr-un triunghi echilateral. Însă, pentru a arăta că Enki este puțin mai sus decât copiii săi, el reprezintă unghiul superior. Această trinitate formează un întreg, iar membrii ei câte un procent din acest întreg. Dacă ținem cont de regula de mai sus, că toți trei sunt egali, ar trebui să considerăm că fiecare dintre cei trei reprezintă 33,33333% din întreg. Însă trebuie să ne amintim că Enki este aproape egal cu copiii săi, fiind puțin mai sus. Prin urmare, împărțirea trinității în procente se poate realiza într-un mod foarte simplu: Marduk și Iștar reprezintă câte 33% (fiind egali) iar tatăl lor, care este aproape egal cu ei dar puțin mai sus, 34%. Astfel se explică importanța numărului 33 în satanism și masonerie: 33 este zeul lor, Marduk sau Satan, o parte din trinitatea „satanică”, cele 33 de procente.
Prin varianta de mai sus apare o diferență de 1% între Enki și copiii săi. Dacă vrem să o micșorăm, apelăm la zecimale. Marduk și Iștar, care sunt egali, vor reprezenta câte 33,3% din întreg. Iar tatăl lor, care este puțin mai sus decât ei, 33,4%. Prin urmare, diferența dintre ei este de doar 0,1 procente, ceea ce se apropie mai mult de ideea de triunghi echilateral, cu toate părțile sale (unghiuri și laturi) egale.
Din câte ne spun miturile multor popoare, în timpul celui de-al doilea mare război al zeilor Marduk a devenit conducătorul pământenilor și al Veghetorilor, alături de sora sa, care i-a devenit consoartă. Exprimând în procente partea fiecăruia din întreg, ar însemna că ei împreună reprezintă 66,6% din trinitate. Sau, în prima metodă de calcul, 66%. Prin urmare, 666 poate reprezenta ori numărul de procente ale celor doi conducători ai Terrei, fără virgulă (în Antichitate matematica cu zecimale nu era la îndemâna omului simplu, ci doar a inițiaților), ori pe cei doi de zece ori mai puternici (66,6 X 10 = 666). Pe vremuri se practica această exagerare. Din combinarea egipteanului Djehuty (Thoth) și elenului Hermes a rezultat Hermes Trismegistos, adică „Hermes de trei ori mare”. Iesous era numit de gnosticii setieni „cel de trei ori bărbat” și exemplele ar putea continua. Așadar, este posibil ca 666 să îi reprezinte pe Marduk și Iștar (66,6) de zece ori mai puternici. Dacă folosim prima metodă de calcul, cea fără zecimale, suma procentelor Gemenilor este 66. Iar în viziunea masonilor, sataniștilor, ocultiștilor și numerologilor, 66 are aceeași valoare ca și 666.
Putem trage concluzia că 666 îi reprezintă pe cei doi copii ai Șarpelui Enki, Marduk și Iștar, conducătorii Pământului, indiferent dacă sunt sau nu de zece ori mai puternici. După cum am văzut, numărul 666 era asociat cu Gemenii Divini Zamolxis în viziunea tracilor, iar în Apocalipsa lui Ioannes cu Răul, fiind numărul Fiarei, fiul Balaurului. Așa se explică și de ce Marduk, după ce a renunțat la Babilon, și-a ales Ierusalimul, un oraș ale cărui coordonate însumate dau 66°60’ (31°47′N + 35°13′E), sau de ce slujitorul său, Șelomo (Solomon), primea anual un tribut de 666 talanți de aur (Cartea a doua a Regilor 10:14). Este totuși posibil ca acest număr să nu îi reprezinte doar pe Marduk și Iștar? Am văzut că 666 este un număr triunghiular; prin urmare simbolizează o trinitate și nu un cuplu. Pentru a afla semnificația numărului 666, trebuie să ne-o reamintim pe cea a cifrei 6.
În majoritatea religiilor, zeii erau echivalați cu corpuri cerești. Planetele poartă chiar și astăzi numele unor zei. Un bun exemplu este Cartea lui Hanok, în care îngerii sunt considerați stele (cei decăzuți sunt stele căzătoare), iar oamenii animale. Adeseori anticii foloseau stelele pentru a-și reprezenta grafic zeitățile. Numărul razelor stelelor reprezintă numărul planetei echivalate cu un zeu, numărând din exterior către Soare. Steaua cu patru raze este Saturn, a patra planetă din sistemul nostru solar, steaua cu cinci este Jupiter (a cincea planetă), cea cu șase este Marte (a șasea planetă), cea cu șapte este Pământul, cea cu opt, Venus, iar cea cu nouă raze, planeta Mercur. De multe ori steaua cu raze era înlocuită cu un cerc înconjurat de puncte, numărul lor având aceeași semnificație ca numărul razelor stelelor. Se știe deja că steaua cu opt raze era simbolul zeiței sumeriene Inanna sau al elenei Aphrodite, zeități identificate cu planeta Venus, a opta din sistemul nostru solar.
Iudaismul a păstrat această tradiție. Inițial, simbolul evreilor era steaua cu cinci raze, adică Jupiter, a cincea planetă din exterior către Soare. Romanul Iupiter sau grecul Zeus, numit de sumerieni Enlil, a fost zeul adus evreilor de Moșeh / Akhenaten sub numele Aten. După întoarcerea din exilul babilonian, evreii au adoptat ca simbol steaua cu șase raze, adică Marte, a șasea planetă. Mars al latinilor era Martu al sumerienilor sau Marduk al babilonienilor, noul dumnezeu al evreilor, pe care l-au numit Yahweh („Cel care a devenit Luna”). Numele acestui zeu se scrie întotdeauna YHWH, cele patru litere sugerând că este a patra zeitate în care a fost despărțită Sophia, eonul decăzut. Cifra 6 a devenit echivalenta zeului evreilor, Yahweh, evreii folosind-o în toate acțiunile lor importante. Dacă Marduk era reprezentat numeric prin cifra 6, tatăl său, Enki, considerat egalul său (așa cum am văzut mai devreme), era reprezentat prin aceeași cifră însă doar în raport cu Marduk. Anticii îi simbolizau pe Enki și Marduk în două moduri. Când era vorba doar de ei, erau simbolizați prin numărul 12 (suma celor doi 6). Însă Enki și Marduk de cele mai multe ori făceau parte dintr-o trinitate, alături de Iștar, așa cum se observă cel mai bine în Babilon. În acest caz, cei doi zei 6 erau alăturați, formând numărul 66, care în același timp reprezintă numărul lor de procente din respectiva trinitate. Prin urmare, numărul triunghiular 666 este format din cei doi zei 66, Enki și Marduk, alături de încă unul, egal cu ei. Cine ar putea fi această divinitate dacă nu Iștar, alături de care formau marea trinitate a Babilonului? Prin urmare, numărul care a stârnit groaza multor generații de creștini îi reprezintă pe Enki, Marduk și Iștar, cei trei conducători ai Veghetorilor.
Apocalipsa afirmă că „fiara” cea mică „îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”. Cei care consideră Apocalipsa lui Ioannes o previziune a viitorului se tem că vor fi obligați să poarte microcipuri sau acte cu coduri de bare care conțin numărul 666, fără a realiza că „profeția” lui Ioannes nu este decât o amintire a unui trecut demult uitat. După cum demonstra doctorul Napoleon Săvescu, tracii întorși la religia primordială purtau numărul 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte, întocmai cum susține Apocalipsa. Nu doar tracii, ci și alte popoare apelau la simboluri asemănătoare desenate sau chiar tatuate pe frunte. Chiar și astăzi hindușii își desenează pe frunți un cerc roșu care simbolizează al treilea ochi, deschis de șarpele Kundalini. Ochiul este simbolul Veghetorilor iar al treilea ochi poate semnifica al treilea Veghetor (o parte dintr-o trinitate) sau chiar trei Veghetori (întreaga trinitate), întocmai ca 666. Să ne amintim că „fiara” din Apocalipsă este descrisă ca având culoarea roșie, aceeași pe care o folosesc și hindușii.
De unde provine obiceiul desenării simbolului Veghetorilor pe frunte? Hindușii îl imită pe unul dintre principalii lor zei, Șiva (Enki al sumerienilor), cel care este întotdeauna reprezentat cu al treilea ochi deschis. Tot el este și șarpele Kundalini, energia care ajută la deschiderea acestui ochi (cu alte cuvinte, este Veghetorul care aduce cunoașterea). Unii practicanți Reiki își desenează pe frunte simbolul Nin Giz Zida („Șarpele de foc” în tibetană), denumire preluată din limba sumeriană, Ningișzida fiind unul dintre epitetele lui Enki. La fel ca hindușii și practicanții Reiki, tracii au preluat acest obicei de la zeul lor suprem, Zamolxis (același Enki), care, după o tradiție geto-dacă, a fost tatuat în frunte de niște răufăcători, din acest motiv umblând legat la cap. Din păcate nu știm nici cine erau acei răufăcători și nici motivul pentru care zeul a fost tatuat pe frunte, însă putem afla folosind miturile altor popoare. În cartea Facerea din Vechiul Testament, după ce Qayin și-a ucis fratele, a fost izgonit de dumnezeul său, nu înainte de a primi un semn: „și a pus Yahweh Elohim semn lui Qayin, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (4:15). Nu se știe ce fel de semn era acela, însă teologii iudei și creștini bănuiesc că era transmis tuturor urmașilor lui Qayin. În limba sumeriană, Kain (numele lui Qayin din Septuaginta) înseamnă „Gura care acuză”, iar în Apocalipsa lui Ioannes, „balaurul” Enki este numit de îngeri „pârâșul fraților noștri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua și noaptea” (12:10). Fără îndoială că pedeapsa lui Qayin este în realitate cea a exilatului Enki / Zamolxis, semnul pe care l-a primit fiind acel „tatuaj” din frunte, despre care aminteau dacii. Metoda însemnării pe frunte a răufăcătorilor era des utilizată în Antichitate. Goții își însemnau sclavii prin tatuaje. De asemenea, romanii își tatuau sclavii și infractorii, cel mai adesea pe frunte sau pe mâna dreaptă. În zona mării Mediterane, tatuajele au devenit asociate cu criminalitatea la mijlocul secolului al III-lea, pe frunțile condamnaților fiind inscripționate infracțiunile de care s-au făcut vinovați, pedepsele și numele victimelor lor. În Grecia și Roma antică, sclavii tatuați nu puteau deveni cetățeni ai țărilor respective nici măcar dacă își cumpărau libertatea. În principiu, tatuajele erau semne permanente ale vinovăției, degradante pentru cel care le purta. În timp infractorii au devenit mândri de tatuajele lor, chiar și astăzi fiind considerate semne ale onoarei în lumea infracțională (ca exemplu, membrii mafiei japoneze Yakuza își acoperă corpurile cu tatuaje). În concluzie, Apocalipsa lui Ioannes ne spune că în vremea celui de-al doilea mare război al zeilor, Nabu i-a convins pe majoritatea pământenilor să poarte tatuaje la vedere, pe frunte sau pe mâna dreaptă, simboluri ale lui Enki și Marduk. Scopul acestor însemnări era recunoașterea adepților Veghetorilor și diferențierea lor de cei care îl urmau pe Enlil în marele război al zeilor. Teologii consideră că semnul lui Qayin s-a transmis urmașilor săi iar Apocalipsa lui Ioannes confirmă acest lucru, susținând că ambii copii ai lui Enki aveau frunțile însemnate: „fiara” Marduk avea „pe capetele ei: nume de hulă”, iar pe fruntea zeiței Iștar era „scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului”. Aceste „nume de hulă” de pe frunțile zeilor, la fel ca tatuajele infractorilor din Antichitate, nu erau decât semne umilitoare și permanente ale vinovăției.
Se pare că nu doar Veghetorii își însemnau adepții prin această metodă, ci și zeii din cealaltă tabără. Ioannes spune că a văzut pe muntele Sion Mielul (Iesous / Enlil) „și cu el o sută patruzeci și patru de mii, care aveau numele lui și numele Tatălui lui, scris pe frunțile lor” (14:1). Acești 144.000 de virgini („care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici”) au fost „răscumpărați dintre oameni, pârgă lui Theos și Mielului” (14:4). Nu știm prețul plătit Veghetorilor de Enlil pentru acei virgini, însă Apocalipsa susține în mod explicit, chiar de două ori, că acei 144.000 „fuseseră răscumpărați de pe pământ” (14:3). După ce un „înger” „care zbura prin mijlocul cerului” i-a amenințat pe pământeni că a sosit ceasul judecății, un al doilea „înger” a anunțat că „a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale” (14:8). Cum Babilonul original era Eridu, primul oraș al lui Enki, probabil la distrugerea sa se referă mesajul „îngerului”. Un al treilea „înger” și-a făcut apariția pentru a-i amenința cu chinuri veșnice pe cei care au primit semnul Veghetorilor pe frunte sau pe mână. Apoi, Ioannes a văzut un „înger” care ședea pe un nor alb, de unde a aruncat o seceră pe pământ „și pământul a fost secerat”, iar un alt „înger”, care „a ieșit din templul cel ceresc”, a aruncat un cuțitaș „și a cules via pământului și strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Theos. Și teascul a fost călcat afară din cetate și a ieșit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie șase sute de stadii” (14:19-20). Acestă seceră amintește de cea folosită de Kronos pentru a-l castra pe tatăl său în mitologia greacă, o armă neobișnuită. Prin urmare, secera și cuțitașul aruncate de „îngeri” pe Pământ ar putea fi două dintre teribilele arme folosite în cel de-al doilea mare război al zeilor, descrise în miturile multor popoare antice.
Ioannes susține că a văzut apoi „în cer, alt semn, mare și minunat: șapte îngeri având șapte pedepse – cele de pe urmă – căci cu ele s-a sfârșit mânia lui Theos” (15:1) și „ca o mare de cristal, amestecată cu foc, și pe biruitorii fiarei și ai chipului ei și ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal și având alăutele lui Theos” (15:2), care cântau. După acestea, „s-a deschis templul cortului mărturiei din cer” (probabil nava lui Enlil) din care au ieșit cei șapte „îngeri” cu cele șapte pedepse. Una dintre cele patru creaturi de lângă tronul ceresc le-a dat „cele șapte cupe de aur pline de mânia lui Theos” (alte arme?) iar „templul se umplu de fum, din slava lui Theos și din puterea lui, și nimeni nu putea să intre în templu, până ce se vor sfârși cele șapte urgii ale celor șapte îngeri” (15:8). Cei șapte au primit ordin să verse „cupele de aur”. Primul a vărsat-o pe Pământ „și o bubă rea și ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei și care se închinau chipului fiarei” (16:2). Al doilea „a vărsat cupa lui în mare, și marea s-a prefăcut în sânge ca de mort, și orice suflare de viață a murit, din cele ce sunt în mare” (16:3). Al treilea „a vărsat cupa lui în râuri și în izvoarele apelor și s-au prefăcut în sânge” (16:4). Al patrulea „a vărsat cupa lui în Soare și i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui” (16:8). Al cincilea „a vărsat cupa lui pe scaunul fiarei și în împărăția ei s-a făcut întuneric și oamenii își mușcau limbile de durere” (16:10), însă în continuare „au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor și a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit” (16:11). Al șaselea „a vărsat cupa lui în râul cel mare Eufrat și apele lui au secat, ca să fie gătită calea împăraților de la Răsăritul Soarelui” (16:12), moment în care Ioannes a văzut „ieșind din gura balaurului și din gura fiarei și din gura proorocului celui mincinos trei duhuri necurate ca niște broaște” (16:13), care „sunt duhuri diavolești, făcătoare de semne și care se duc la împărații lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Theos, Atotțiitorul” (16:14). Armatele s-au adunat „la locul ce se cheamă evreiește Harmaghedon” (16:16). După ce și-a vărsat „cupa” în aer cel de-al șaptelea „înger”, „s-au pornit fulgere și vuiete și tunete și s-a făcut cutremur mare, așa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic. Și cetatea cea mare s-a rupt în trei părți și cetățile neamurilor s-au prăbușit, și Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Theos, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei lui. Și toate insulele pieriră și munții nu se mai aflară. Și grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Și oamenii huliră pe Theos, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare” (16:18-21). Toate aceste urgii, de la molime, secetă, otrăvirea apelor sau întuneric până la cutremure devastatoare, s-au întâmplat, conform cronicilor mesopotamiene (și nu numai), în timpul celui de-al doilea război al zeilor. Ne amintim din Epopeea lui Atra-Hasis că Enki este cel care i-a sfătuit pe oameni să nu îi mai venereze pe zeii Celești, Anu și Enlil, ceea ce reiese și din Apocalipsa lui Ioannes. Harmaghedon, locul unde cei mai mulți așteaptă să aibă loc bătălia finală a Apocalipsei într-un viitor nu prea îndepărtat, a fost identificat cu Tell Megiddo din actualul Israel. Acolo au avut loc câteva mari bătălii de-a lungul timpului, „împărații lumii” adunându-și armatele în trecut. Prima consemnată de istorie este cea din anul 1478 î.e.n., când faraonul Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Tuthmosis III) a învins o coaliție a statelor vasale canaaneene. A doua mare bătălie de la Meggido a avut loc în anul 609 î.e.n., când faraonul Wahemibre Necho (Necho II), alături de aliații săi asirieni, a pornit la război împotriva babilonienilor. Regele iudeu Yoșiyyahu (Iosia) nu le-a permis egiptenilor să treacă prin teritoriul său, așa că a fost nevoit să îi înfrunte la Meggido, unde și-a pierdut viața. Ultima mare luptă în acel loc a avut loc la finalul Primului Război Mondial, în 1918 trupele Imperiului Britanic, Franței și regatului Hedjaz înfruntându-le pe cele ale Imperiului Otoman și ale Germaniei.
După ce i-a fost arătată „mama desfrânatelor și a urâciunilor pământului” (17:5), Iștar, Ioannes a văzut „un alt înger, pogorându-se din cer, având putere mare, și pământul s-a luminat de slava lui” (18:1), care a strigat: „A căzut Babilonul cel mare și a ajuns locaș demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, și închisoare tuturor păsărilor spurcate și urâte” (18:2). După multe laude aduse lui Iesous și tatălui său, Ioannes a „văzut cerul deschis și iată un cal alb, și Cel ce ședea pe el se numește Credincios și Adevărat și judecă și se războiește întru dreptate. Iar ochii lui sunt ca para focului și pe capul lui sunt cununi multe și are nume scris pe care nimeni nu-l înțelege decât numai el. Și este îmbrăcat în veșmânt stropit cu sânge și numele lui se cheamă: Cuvântul lui Theos. Și oștile din cer veneau după el, călare pe cai albi, purtând veșminte de vison alb, curat. Iar din gura lui ieșea sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea. Și el îi va păstori cu toiag de fier și va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Theos, Atotțiitorul. Și pe haina lui și pe coapsa lui are nume scris: Împăratul împăraților și Domnul domnilor” (19:11-16). După această apariție din cer a lui Iesous (Enlil) și a armatei sale, lui Ioannes i s-a arătat „fiara și pe împărații pământului, și oștirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce șade pe cal și cu oștirea lui” (19:19). Această bătălie finală a celui de-al doilea război al zeilor, care a avut loc înaintea Potopului, s-a încheiat cu victoria lui Enlil, lucru confirmat și de Apocalipsă: „fiara a fost răpusă și, cu ea, proorocul cel mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei și pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncați de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care iese din gura celui ce șade pe cal, și toate păsările s-au săturat din trupurile lor” (19:20-21). În Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Paulos apare o idee asemănătoare: „atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iesous îl va ucide cu suflarea gurii sale și-l va nimici cu strălucirea venirii sale” (2:8). La finalul acestui mare război, Enki a fost închis din nou în temnița sa subterană. Ioannes susține la rândul său că a „văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului și un lanț mare în mâna lui. Și a prins pe balaur, șarpele cel vechi, care este diavolul și satana, și l-a legat pe mii de ani. Și l-a aruncat în adânc și l-a închis și a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârși miile de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat câtva vreme” (20:1-3). Miturile ne spun că, după marele război, Enki a fost din nou eliberat. Apocalipsa afirmă și ea că „și către sfârșitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui. Și va ieși să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, și să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. Și s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer și i-a mistuit. Și diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor” (20:7-10). După ce „balaurul” a fost închis, Ioannes spune că a văzut „sufletele celor tăiați pentru mărturia lui Iesous și pentru cuvântul lui Theos, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, și nu au primit semnul ei pe fruntea și pe mâna lor. Și ei au înviat și au împărățit cu Khristos mii de ani” (20:4). Această înviere a morților este descrisă și în Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Paulos, unde se spune că „trâmbița va suna și morții vor învia nestricăcioși, iar noi ne vom schimba” (15:52), dar și în Epistola întâia către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Paulos, unde același apostol declară că „însuși Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului și întru trâmbița lui Theos, se va pogorî din cer, și cei morți întru Khristos vor învia întâi, după aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul” (4:16-17).
După ce a asistat la judecata morților și la aruncarea păcătoșilor în „iezerul cel de foc”, Ioannes a „văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut; și marea nu mai este” (21:1). Ultima parte a acestui verset indică în mod clar că Pământul cel nou și cerul cel nou au apărut după retragerea apelor Potopului. Incașii din regiunea peruană Cuzco afirmau și ei că, după Potop, zeul Viracocha a refăcut Soarele, Luna și stelele (un „cer nou”), apoi „a reînnoit populația omenească a Pământului”. În Scandinavia, după cruntul Ragnarok, zeii supraviețuitori și-au refăcut casa cerească Asgard. Iar conform poemului Voluspa:
„Se vede iar ieșind
Pentru a doua oară
Pământul din mare,
Gingaș înverzit”.
Cu alte cuvinte, doar după al doilea război al zeilor și Potop și-au făcut apariția un „cer nou și pământ nou”.
Ioannes susține că a observat și aterizarea unei nave: „am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Theos, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (21:2). A auzit și un glas puternic din dreptul tronului ceresc, care spunea: „Iată, cortul lui Theos este cu oamenii și el va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul lui și însuși Theos va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (21:3-4). Acest pasaj ne amintește de Epopeea lui Gilgameș, unde se spune că supraviețuitorii Potopului, Utnapiștim și soția sa, au primit nemurirea și privilegiul de a locui în Grădina zeilor. Cel care ședea pe tron i-a spus lui Ioannes: „celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții” (21:6). Conform cronicilor antice, acest izvor al vieții se afla în Grădina zeilor, acolo unde a fost mutat Utnapiștim. După o descriere detaliată a navei numite „noul Ierusalim”, ni se dă de înțeles că ea a aterizat în Grădina zeilor, Ioannes afirmând că apa vieții „izvorăște din tronul lui Theos și al Mielului, și în mijlocul pieței din cetate, de o parte și de alta a râului crește pomul vieții” (22:1-2). În această Grădină a zeilor, Apocalipsa spune că „noapte nu va mai fi; și nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina Soarelui, pentru că Domnul Theos le va fi lor lumină și vor împărăți în vecii vecilor” (22:5). N-ar trebui să ne pară fantastică această afirmație, cronicile fiind pline cu descrieri ale unor „sori” artificiali care luminau cetățile zeilor. Însă, la fel ca mai toate „profețiile” din această carte biblică, și sferele luminoase au existat pe Pământ în trecut, nu în viitor.
Cine este personajul care l-a însoțit pe Ioannes în toată această călătorie cerească? „Eu, Iesous, am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, steaua care strălucește dimineața” (22:16), spune el. În altă versiune a Bibliei, expresia „steaua care strălucește dimineața” este înlocuită cu „luceafărul de dimineață”. Zeul identificat cu planeta Venus sau cu luceafărul de dimineață era, în majoritatea culturilor antice, Enki. Să ne amintim că în capitolul 3 și-a mai declinat o dată identitatea, susținând că el este Amun, unul dintre alter-ego-urile egiptene ale aceluiași Enki. Prin urmare, nu Iesous / Enlil era cel care i-a arătat lui Ioannes evenimentele din cel de-al doilea război al zeilor, ci adevăratul conducător al Veghetorilor, Enki.
Apocalipsa Evangheliei lui Matthaios
Apocalipsa lui Ioannes nu este singurul text neotestamentar referitor la sfârșitul lumii. În capitolul 24 al Evangheliei lui Matthaios, Iesous a fost întrebat de ucenicii lui care va fi „semnul venirii” sale „și al sfârșitului veacului”. El le-a răspuns: „veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și va fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri. Dar toate acestea sunt începutul durerilor” (24:6-8). Într-adevăr, Potopul a avut loc după aproximativ 93 de milenii de la începutul marelui război al zeilor, timp în care pământenii au avut de suferit și din cauza molimelor trimise de Enlil, a foametei și a cutremurelor. Iesous spune că atunci vor apărea „khristoși mincinoși și prooroci mincinoși”, care vor încerca să-i amăgească pe cei aleși. „Khristos” înseamnă „Cel uns”, unși fiind în vechime doar regii, iar proorocul este o persoană cu inspirație divină care prezice viitorul. Prin urmare, Iesous se referă la regi și la profeți mincinoși, ceea ce amintește de evenimentul care a dus la începerea celui de-al doilea război al zeilor: Marduk s-a declarat fiul lui Enki și a cerut tronul Pământului, ocupat în acel moment de Enlil. Miturile egiptene ne-au relevat că a avut loc o îndelungată judecată a Consiliului Zeilor, lui Haru / Marduk fiindu-i acordat titlul de rege după ce Djehuty / Nabu (căruia Veghetorii i-au arătat viitorul) a demonstrat că, din punct de vedere genetic, este într-adevăr fiul lui Asar / Enki. Sutah / Enlil nu a fost de acord cu decizia Consiliului, ceea ce a dus la un mare război între el și nepotul lui. Din punctul său de vedere, Marduk și Nabu erau un rege și un prooroc mincinos, ceea ce reiese și din Evanghelia lui Matthaios. Iesous mai spune că în acea perioadă zilele vor fi scurtate „iar îndată după strâmtorarea acelor zile, Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (24:29), aceleași detalii des întâlnite în multe culturi despre perioada celui de-al doilea război al zeilor. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. Și va trimite pe îngerii săi, cu sunet mare de trâmbiță, și vor aduna pe cei aleși ai lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (24:30-31), mai spune Iesous / Enlil, povestind despre începutul bătăliei finale dintre el și Marduk. Nu lipsește nici judecata de la finalul războiului: „Când va veni Fiul Omului întru slava sa, și toți sfinții îngeri cu el, atunci va ședea pe tronul slavei sale. Și se vor aduna înaintea lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre” (25:31-32). Dacă am ajuns la concluzia că aceste „profeții” ale Apocalipsei viitoare se referă în realitate la cea din trecut, din timpul marelui război încheiat cu Potopul, surprinzător este faptul că Iesous compară aceste două evenimente, sugerând că sunt identice: „Și precum a fost în zilele lui Noah, așa va fi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noah în corabie, și n-au știut până ce a venit potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și venirea Fiului Omului” (24:37-39).
Apocalipse apocrife creștine
Pe lângă aceste texte ale Noului Testament există o mulțime de alte scrieri apocaliptice creștine, inspirate din cele biblice, care prezintă același sfârșit al lumii din trecut. Una dintre ele, numită Revelația lui Ioannes Teologul sau Apocalipsa lui pseudo-Ioannes, spune că „În zilele acelea, spicul grâului va da o litră de făină (aproximativ o jumătate de kilogram – n.a.) iar o singură mlădiță va rodi o mie de ciorchini de struguri, iar un ciorchine va da o jumătate de vas de vin. Însă în anul ce va urma acestuia nu se va găsi pe fața pământului nici măcar o jumătate de litră de făină ori o jumătate de vas cu vin (perioada de foamete din timpul celui de-al doilea război al zeilor – n.a.)”. Apoi se vor arăta Tăgăduitorul și Antihristul (cele două fiare din Apocalipsa lui Ioannes), care vor face răutăți timp de trei ani. Enok și Elias (Hanok și Eliyahu, cei doi martori din capitolul 11 al Apocalipsei biblice) se vor întoarce pe Pământ pentru a-l demasca pe Antihrist, iar acesta îi va omorî pe altar. După aceea toți oamenii vor muri, însă arhanghelii Mikhael și Gabriel vor sufla în coarnele berbecului care aleargă pe nori, iar oamenii vor învia. Îngerii vor duce în cer toate icoanele, crucile și cărțile sfinte, toți oamenii vor fi răpiți pe nori, duhurile rele se vor uni sub stăpânirea Antihristului și se vor ridica pe nori iar îngerii vor pârjoli Pământul, care va rămâne curat. „Atunci voi trimite îngerii mei peste toată fața Pământului din care vor pârjoli 8500 de coți iar munții cei înalți vor fi mistuiți de foc; toate stâncile vor fi topite de pară și se vor preface în praf, toți pomii vor ajunge cenușă. Se va șterge urma oricărei fiare ce umblă pe fața pământului și a oricărei târâtoare ce mișună, și nicio pasăre ce zboară-n văzduh nu va mai fi; nimic nu va mai mișca pe pământ, iar pământul va rămâne nemișcat”, spune dumnezeul autorului textului. Zeul Sabaoth va coborî pe Pământ cu oștile cerești și îi va învinge pe cei răi. La fel ca în Apocalipsa biblică, după ce Mielul va rupe pecețile Cărții, stelele vor cădea din ceruri, Luna se va ascunde, Soarele își va opri lumina, cerurile vor dispărea, Pământul se va rupe, jumătate din mare va dispărea iar iadul se va arăta. „Apoi Domnul va mătura păcatul de pe pământ, care va rămâne în urmă alb ca zăpada, făcându-se curat precum o foaie de hârtie, fără peșteri, munți, dealuri ori stânci; drept și alb ca zăpada va fi pământul de la un capăt la celălalt. Iar frâiele pământului vor fi arse în foc”. Îngerul Telemakhos va strânge la un loc mulțimea păcătoșilor, după care va lovi Pământul, care se va desface în mai multe părți, păcătoșii fierbând în grozave chinuri. În final demonii și oamenii vor fi judecați, ceea ce ne duce cu gândul la procesul Veghetorilor de la finalul Bătăliei Piramidelor, care a avut loc după retragerea apelor Potopului. Să remarcăm și prezența lui Hanok / Nabu în timpul evenimentelor acestei Apocalipse, despre care știm deja că a jucat un rol important în cea din trecut.
Într-un alt text creștin, intitulat Apocalipsa lui Ezra, „Theos a zis: «Mai întâi voi aduce un cutremur pentru pieirea tuturor fiarelor cu patru picioare și a oamenilor; iar când vei vedea că fratele își lasă fratele pradă morții, că fiii se vor ridica împotriva părinților, că femeia va uita de soțul ei, că un popor se va porni împotriva altuia cu război, atunci vei ști că sfârșitul este aproape. În zilele acelea fratele nu se va mai îndura de frate, nici bărbatul de femeia lui, nici prietenii de prieteni, nici robul de stăpânul lui; fiindcă cel care este vrăjmașul omului va ieși din Tartaros și îi va învăța multe răutăți pe oameni”. Așa cum am văzut, eliberarea „vrăjmașului” Enki din lumea subterană, războiul și marele cutremur au avut loc în trecutul îndepărtat al planetei noastre. „Apoi va răsuna trâmbița, iar mormintele se vor deschide și morții vor învia întru nestricăciunea vieții. Atunci vrăjmașul, auzind înfricoșătoarea amenințare, se va ascunde în întunericul cel mai dinafară. Iar cerul, pământul și mările vor fi nimicite. Apoi voi arde optzeci de părți din cer și opt sute de părți din pământ”, spune zeul care îi vorbea profetului. Întrebat de Ezra cum a păcătuit Pământul, acel zeu a răspuns: „Pentru că vrăjmașul se va ascunde la auzul trâmbiței, este destul acest lucru ca să topesc pământul dimpreună cu toți vrăjmașii spiței omenești”, ceea ce confirmă faptul că distrugerea vieții pe Pământ prin molime, război și o inundație globală a avut ca scop doar înfrângerea Veghetorilor.
Apocalipsa Vechiului Testament
Elemente ale sfârșitului lumii se întâlnesc și în multe dintre cărțile Vechiului Testament, toate referindu-se, de asemenea, la cel de-al doilea război al zeilor care a avut loc acum aproximativ 32.000 de ani. „Și tu, fiul omului, spune: Așa grăiește Yahweh Elohim țării lui Yisra’el: Vine, vine sfârșitul asupra celor patru laturi ale pământului. Iată îți vine sfârșitul! Trimite-voi împotriva ta mânia mea și te voi judeca după căile tale și după toate ticăloșiile tale te voi pedepsi. Ochiul meu nu te va cruța, nici nu te va milui, ci-ți voi răsplăti după căile tale, ticăloșiile tale vor fi peste tine și vei cunoaște că eu sunt Domnul” (Cartea lui Y’hez’qel 7:1-3). Acest „Ochi” al Domnului pare a fi Ochiul lui Ra din mitologia egipteană, leoaica Sekhmet, pe care conducătorul zeilor a trimis-o pentru a pedepsi pământenii răzvrătiți. „Râurile vor bate din palme, deodată, munții se vor bucura de fața Domnului, că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate și popoarele cu nepărtinire” (Psalmul 97:10-11); „Mulțimi și iar mulțimi în Valea Judecății. Căci aproape este ziua Domnului în Valea judecății! Soarele și luna se întunecă și stelele își pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic și din Ierusalim va slobozi tunetul său: pământul și cerurile se vor cutremura atunci” (Cartea lui Yoel 4:14-16). Acest loc al judecății finale este amintit și în Apocalipsa lui Ezra, unde zeul care își anunța întoarcerea declara: „îmi voi întinde brațul și voi apuca lumea din cele patru colțuri și îi voi aduna pe toți în Valea lui Yehoșapat și voi șterge sămânța oamenilor ca lumea să nu mai fie”. În scripturile evreiești, momentul Apocalipsei este numit adesea „ziua Domnului”: „Iată ziua Domnului, ea vine aprigă, mânioasă și întărâtată la mânie ca să pustiiască pământul și să stârpească pe păcătoși de pe el. Luceferii de pe cer și grămezile de stele nu-și vor mai da lumina lor; Soarele se va întuneca în răsăritul lui și Luna nu va mai străluci. Atunci voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei și pe cei nelegiuiți pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfați și obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ. Voi face ca oamenii să fie mai rari decât aurul cel mai scump, mai căutați decât aurul de Ofir. Pentru aceasta voi prăbuși cerurile; și pământul se va clătina din locul lui, din pricina mâniei Domnului Sabaoth, în ziua iuțimii mâniei lui” (Cartea lui Yeșa’yahu 13:9-13); „Iată că vine ziua Domnului, când se vor împărți prăzile tale în mijlocul tău. Și voi aduna toate neamurile pentru război împotriva Ierusalimului, și cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile necinstite. Atunci jumătate din cetate va fi dusă în robie, iar restul poporului meu nu va fi stârpit din cetate. Atunci Domnul va ieși la luptă și se va război împotriva acestor popoare, ca în vreme de luptă, ca în vreme de război” (Cartea lui Zekarya 14:1-3); „Tăceți toți înaintea lui Yahweh Elohim, că aproape este ziua lui, că Yahweh a pregătit ospăț și a sfințit pe cei chemați ai lui!” (Cartea lui Sepanya 1:7). „Ziua Domnului” este menționată și în Noul Testament, unde Iesous spune: „Abraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua mea și a văzut-o și s-a bucurat” (Evanghelia lui Ioannes 8:56), referindu-se la momentul distrugerii Sodomei și Gomorei, ceea ce confirmă faptul că aparține trecutului, nicidecum viitorului. „În ziua aceea Yahweh se va năpusti cu sabia sa grea, mare și puternică, asupra liwyatanului, a șarpelui care fuge, asupra liwyatanului, a șarpelui încolăcit, și va omorî balaurul cel din Nil” (Cartea lui Yeșa’yahu 27:1). Această ucidere a balaurului este descrisă și în Apocalipsa lui Ioannes, fiind momentul în care Mikhael l-a învins și l-a aruncat pe Pământ, dar și în mitologia egipteană, unde „Șarpele Nilului” sau „Șopârla malefică” Apep (Apophis) a fost învins de protectorii lui Ra, conduși de Sutah. Așadar este vorba tot despre un eveniment din trecut. „În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului și un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Yahweh. Acesta va fi un semn și o mărturie pentru Yahweh Elohim în pământul Egiptului. Când vor striga către Yahweh în strâmtorările lor, atunci el le va trimite un mântuitor și un răzbunător care-i va mântui. Domnul se va face știut în Egipt și egiptenii vor cunoaște pe Yahweh în ziua aceea” (Cartea lui Yeșa’yahu 19:19-21), o aluzie evidentă la Bătălia Piramidelor de după Potop. „În vremea aceea nu va mai fi lumină, ci frig și ger. Va fi o zi deosebită pe care Yahweh singur o știe; nu va fi nici zi și nici noapte, ci în vremea serii va fi lumină” (Cartea lui Zekarya 14:6-7), pasaj în care întâlnim o menționare a erei glaciare în timpul căreia a avut loc adevărata Apocalipsă. „«Voi nimici totul de pe fața pământului», zice Yahweh. «Voi nimici oamenii și dobitoacele, păsările cerului și peștii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiții și voi pierde pe oameni de pe fața pământului», zice Yahweh” (Cartea lui Sepanya 1:2-3), „Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei lui Yahweh, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei lui; căci el va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului” (Cartea lui Sepanya 1:18), „Atunci Yahweh va fi înfricoșător pentru ei, căci el va distruge pe toți dumnezeii pământului și înaintea lui se vor închina locuitorii ținuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sepanya 2:11). Într-adevăr, o mare parte a zeilor a fost distrusă în cruntul război dinainte de Potop.
Apocalipsa de la Marea Moartă
Am văzut în Apocalipsa lui Ioannes că nu „balaurul” Enki a fost conducătorul armatei care a luptat împotriva lui Enlil, ci fiul său, „fiara” Marduk, Ioannes susținând că a văzut „fiara și pe împărații pământului, și oștirile lor adunate, ca să facă război ce cel ce șade pe cal și cu oștirea lui” (19:19). Același lucru l-au afirmat și popoarele antice care au păstrat amintirea celui de-al doilea război al zeilor de dinaintea Potopului: Marduk era conducătorul Veghetorilor, al semizeilor și al oamenilor. În literatura ebraică mai există un text care confirmă acest fapt, descoperit în apropierea Mării Moarte, numit Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului. Manuscrisul începe astfel: „Prima luptă a fiilor luminii împotriva fiilor întunericului – adică împotriva oștirii lui Belial – va fi un atac asupra oștirilor edomiților, moabiților, amoniților, filistenilor, asupra kiteenilor din Asiria și împotriva călcătorilor Legământului care le-au dat ajutor. Când fiii luminii, care acum sunt în exil, se vor întoarce din «pustia neamurilor», așezându-și tabăra în deșertul Ierusalimului, copiii lui Lewi, Yehudah și Benjamin vor purta război împotriva tuturor acestor neamuri. După acest război, ei vor năvăli asupra kiteenilor din Egipt. La scurtă vreme, ei vor porni război împotriva regilor din nord, fiind porniți în mânia lor să-și nimicească vrăjmașii și să le ia puterea”. După cum am mai spus, numele Belial este derivat din babilonianul Bel („Domnul”), unul dintre epitetele lui Marduk, pe care canaaneenii l-au transformat în Baal, și particula „el”, care înseamnă „zeu”, Belial traducându-se cel mai corect prin „Domnul zeu” sau „Dumnezeu”. Și în Cartea lui Yirmiyahu din Vechiul Testament, zeul care îi vorbea profetului anunța o luptă împotriva aceluiași personaj: „voi pedepsi pe Bel în Babilon și voi smulge din gura lui cele înghițite de el; popoarele nu se vor mai îngrămădi spre el de acum înainte” (51:44), iar în Cartea lui Sepanya, același zeu spunea: „voi distruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămășițe, numele slujitorilor săi, împreună cu al preoților” (1:4). La fel ca în Apocalipsa lui Ioannes, textul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului susține că oamenii vor lupta alături de zei: „În ziua căderii kiteenilor, luptă aprigă și vărsare de sânge va fi dinaintea Domnului lui Yisra’el, căci aceasta e ziua hărăzită de el pentru cea de pe urmă luptă împotriva Fiilor Întunericului. Iar puterile cerești se vor alătura oștirilor oamenilor, Fiii Luminii luptând împotriva Fiilor Întunericului cu adevărată putere dumnezeiască, în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor, în ziua prăpădului”. Deși „Fiii Luminii” și „Fiii Întunericului” sunt considerați îngeri de teologi, expresia „în mijlocul strigătelor de război ale zeilor și oamenilor” demonstrează că ei erau vechii zei ai Pământului, între cei doi termeni neexistând vreo diferență pentru antici. Echivalarea îngerilor cu zeii reiese și dintr-un text descoperit la Nag Hammadi în 1945, numit Ascensiunea lui Yeșa’yahu, într-un pasaj care se referă, de asemenea, la Apocalipsă: „Atunci tu vei judeca și vei nimici prinții, îngerii, zeii acestei lumi și lumea condusă de aceștia, căci m-au negat și au spus: «Suntem doar noi și nu mai există nimeni în afară de noi»” (10:12-13). Manuscrisul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului abundă în informații clare și detaliate, spre deosebire de restul textelor apocaliptice: „Când aceștia vor lupta cu kiteenii […] și vărsării de sânge, Fiii Luminii vor avea sorți de izbândă de trei ori pentru a nimici puterile vrăjmașe, însă tot de trei ori vor fi puși pe fugă de oștile lui Belial. Atunci, puterea lui Elah le va întări inimile și la cel de-al șaptelea atac mâna Domnului va birui până la urmă […] pe toți îngerii și pe toți bărbații […] El va apărea […] și va face ca adevărul […] aducând blestem asupra Fiilor Întunericului […] și ei se vor da prinși”. Capitolul Despre succesiunea campaniilor aduce mai multe informații: „Din cei treizeci și cinci de ani de război, primii șase sunt pentru adunarea oștirii, toată comunitatea luând parte la acesta. Pentru cei douăzeci și nouă de ani rămași, războiul va fi purtat în mai multe campanii separate. În primul an […] vor lupta în Mesopotamia; în cel de-al doilea, împotriva lidienilor; în cel de-al treilea, împotriva restului Siriei, împotriva lui Us, Hul, Geter și Maș (copiii lui Aram, menționați în Facerea 10:23 – n.a.), care se află de-a lungul Eufratului; în cel de-al patrulea și al cincilea an, împotriva lui Arpakșad; în timpul celui de-al șaselea și al șaptelea an, împotriva tuturor asirienilor, persanilor și răsăritenilor până la Marele Deșert; în cel de-al optulea an, împotriva Elamului; în cel de-al nouălea an, împotriva fiilor lui Yișma’el și Qetura (din Arabia de Sud, enumerați în Facerea 25:1-5 – n.a.). Pentru următorii zece ani, lupta va fi dusă împotriva hamiților, oriunde aceștia își vor avea sălașul; și pentru anii rămași, vor lupta împotriva tuturor […] oriunde li s-ar afla așezările”.
Deși este privit ca un text apocaliptic, și acest manuscris se pare că se referă la marele război al zeilor din trecut. Pe lângă faptul că Marduk conduce armata „Fiilor Întunericului” și a oamenilor împotriva „Fiilor Luminii”, întocmai ca în războiul de dinaintea Potopului, descrierea exactă a evenimentelor și detaliile numeroase nu par a fi rezultatul unor viziuni ale viitorului – care de obicei sunt vagi și neclare -, ci cronica unui eveniment care a avut loc deja. Textul descrie organizarea și strategia militară, modul în care se va desfășura lupta, armele care vor fi folosite, echipamentele purtate și chiar textele inscripționate pe steaguri, arme și armuri: „Linia trebuie să fie alcătuită din o mie de oameni. Fiecare linie-de-front trebuie să aibă o adâncime de șapte bărbați, unul în spatele celuilalt. Toți trebuie să poarte scuturi din bronz, strălucind precum oglinzile (…) Fiecare scut trebuie să fie de doi coți și jumătate lungime și de doi coți și jumătate lățime. Bărbații trebuie să poarte în mâini o suliță și o lance. Lungimea suliței trebuie să fie de șapte coți, din care un cot și jumătate trebuie să fie lama (…) După ei, trei detașamente de pedestrime vor înainta și vor lua poziție între linii. Primul detașament va arunca șapte sulițe în liniile vrăjmașe. Pe ascuțișul fiecărei sulițe vor scrie: «Tăișul vădește puterea Domnului». Iar pe cea de-a doua lance vor scrie: «Zvâcnirile sângelui îi nimicește pe ucigași prin mânia Domnului». Iar pe cea de-a treia suliță vor scrie: «Focul sabiei va nimici răul prin judecata lui Elah». Toți aceștia vor arunca sulițele de șapte ori și apoi se vor întoarce la pozițiile lor. După ei vor înainta celelalte două detașamente ale oștirii și vor lua poziție între cele două linii. Primul […] va purta sulițe și scuturi iar celălalt sulițe și săbii, pentru a nimici vrăjmașul prin dreapta judecată a lui Elah și pentru a cuceri linia dușmanului (…) Cele șapte linii de bătaie vor fi flancate în stânga și în dreapta de călărime. Fiecare linie va fi însoțită de două sute de călăreți și astfel vor fi în total șapte sute de-o parte și șapte sute de cealaltă parte”. Nu putem să ignorăm folosirea în acest război apocaliptic a săbiilor, sulițelor, scuturilor, cailor, steagurilor și preoților, elemente specifice trecutului, nicidecum unui viitor în care luptele se vor duce cu arme automate, bombe, avioane, elicoptere și submarine. De altfel, generalul Yigael Yadin, șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene în perioada 1949-1952, observa că războiul descris în acest manuscris corespunde standardelor romane cu privire la organizare militară, proceduri și strategie. Prin urmare face parte din trecut, nicidecum din viitor. Probabil cea mai clară dovadă în acest sens îl reprezintă un pasaj din același text, în care este folosit timpul trecut: „Tu ai pogorât asupra noastră biruința mâinii tale – tu ai purtat război împotriva vrăjmașilor noștri și a oștirilor lui Belial – cele șapte neamuri netrebnice – pentru a cădea în mâinile poporului sărman pe care tu l-ai răscumpărat prin puterea-ți măreață și […] în pace și siguranță”.
Războiul dintre cele două tabere a fost unul crunt, așa cum ne-au împărtășit deja cronicarii antici. „Când Belial se va încinge spre a-i ajuta pe Copiii Întunericului, astfel ca prin tainica voință a Domnului «aurul să fie pus la încercare», trupurile pedestrașilor vor începe să cadă; atunci preoții vor suna semnalul de adunare pentru ca a doua linie să se avânte în luptă”. După lupte îndelungate, „Fiii Întunericului” conduși de Marduk au fost înfrânți: „Când mâna lui Elah se va ridica împotriva lui Belial și a tuturor puterilor aflate în stăpânirea lui, spaima îi va împresura; iar când strigătele de luptă ale Israelului și ale îngerilor se vor auzi, vor prigoni Asiria; și când fiii lui Yapheth nu vor mai putea nicicând să se ridice, și când kiteenii vor fi nimiciți […] apoi […] când mâna Domnului lui Yisra’el va birui oștile lui Belial, preoții vor trâmbița sunetul aducerii aminte, și cu toții vor primi partea cuvenită de pradă”. Deși acest manuscris ne dă de înțeles că dumnezeul ceresc a luptat în marele război, se pare că altcineva a condus armata „Fiilor Luminii” în luptă: „Aceasta este ziua pe care Elah a hotărât-o pentru […] domniei nelegiuite. Însă el îi va ajuta veșnic pe cei părtași la izbăvirea lui prin puterea lui Mikha’el, căpetenia îngerilor (…) Astfel, domnia lui Mikha’el va fi slăvită asupra îngerilor”. În mitologia iudeo-creștină, Mikha’el este mâna dreaptă a conducătorului Universului; același lucru îl sugerează și acest manuscris, Mikha’el fiind „mâna lui Elah” care „se va ridica împotriva lui Belial”. De asemenea, în Cartea lui Daniyyel din Vechiul Testament se spune că „în vremea aceea se va scula Mikha’el, marele voievod care ocrotește pe fiii poporului tău, și va fi vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până în vremea de acum” (12:1). Dacă în aceste două texte el este conducătorul „Fiilor Luminii” în lupta împotriva „Fiilor Întunericului” și a oamenilor, iar Iesous în Apocalipsa lui Ioannes, ambele nume îl reprezintă pe sumerianul Enlil, cel care în cel de-al doilea război al zeilor l-a învins pe Marduk și armata acestuia formată din Veghetori, semizei și oameni.
Din miturile antice ne amintim că, în bătălia finală dintre Enlil și Marduk, pământul a fost pârjolit, apoi inundat. Un alt manuscris descoperit la Marea Moartă, numit Cartea imnurilor sau Psalmii recunoștinței, sugerează același lucru, menționând atât focul, cât și Potopul în timpul bătăliei finale a Apocalipsei:
„Când vremea judecății va veni
Când mânia Domnului se va arăta
Asupra celor părăsiți,
Când mânia lui se va pogorî asupra celor nelegiuiți,
Când mânia judecății de apoi
Va cădea asupra tuturor lucrărilor lui Belial,
Când torentele morții vor cuprinde,
Atunci nu va mai fi scăpare;
Când râurile lui Belial
Se vor învolbura
– Râuri ce sunt ca focul
Mistuind tot ceea ce apele sale au tras,
Râuri ale căror valuri nimicesc
Copacii uscați și pe cei înverziți,
Râuri ce sunt ca focul
Și care mătură cu scânteieri arzătoare
Înghițind tot ceea ce poartă apele lor
– Un foc ce mistuie
Toată temelia de lut,
Și orice trainică fundație;
Când temeliile munților
Devin cârpe în flăcări,
Când rădăcinile de granit sunt schimbate
În râuri de smoală,
Când pârjolul va mistui
Înăuntru, în marele adânc,
Când potopul lui Belial se va revărsa
Asupra iadului însuși;
Când adâncimile abisului vor fi tulburate,
Aruncate în noroiul gros,
Când pământul plânge în chinuri
Pentru nenorocirile făcute în lume,
Când adâncurile sale sunt zguduite,
Și toate cele sunt înspăimântate
Tremurând de cumplita soartă;
Când cu al său strigăt
Elah se face auzit,
Iar tăriile sale răsună
Căci al său adevăr este arătat,
Și oștile cerului dau glas strigătului lor
Și temelia lumii se clatină;
Când bătălia purtată de ostașii cerului
Cuprinde lumea întreagă
Până la judecata de apoi.
– Oare fost-a vreodată
Luptă ca aceasta?”.
De fapt chiar a fost una exact ca aceasta, acum aproximativ 32 de milenii…
Apocalipsa lui Hanok
Cea mai clară dovadă că profețiile apocaliptice se referă nu la viitor, ci la trecut, se găsește în Cartea lui Hanok, descoperită tot la Qumran, în apropierea Mării Moarte. Încă din primul capitol manuscrisul afirmă: „Cel Mare și Sfânt va veni din sălașul său, și Elah cel veșnic va umbla pe pământ pe muntele Sinai. Și va apărea din sălașul lui și se va ivi în toată puterea măreției sale din cerul cerurilor. Și toți vor fi loviți de spaimă, și Veghetorii se vor cutremura, și mare frică și groază îi va cuprinde pe toți din toate părțile pământului. Și munții cei înalți se vor zgudui, iar dealurile înalte vor fi făcute mici și se vor topi precum ceara dinaintea flăcării. Și pământul va fi zdrobit cu totul, și tot ce se află pe fața pământului va pieri, și va fi o judecată a tuturor. Dar cu cei drepți el va face pace. Și îi va feri pe cei aleși, și mila va coborî asupra lor (…) Și iată! El vine însoțit de zece mii dintre sfinții săi pentru ca el să aducă judecată împotriva lor și să-i nimicească pe toți nelegiuiții. Și pentru a osândi toate făpturile pentru faptele nelegiuite pe care le-au săvârșit în răutatea lor, și pentru toate lucrurile rele pe care păcătoșii nelegiuiți le-au vorbit împotriva lui” (1:3-9). Nu doar în primul capitol, ci și în multe altele manuscrisul prezintă elemente ale sfârșitului lumii: „În ziua aceea Alesul meu se va afla pe tronul de slavă și le va cerceta faptele (…) Atunci voi face ca Alesul meu să locuiască printre ei. Și voi schimba cerul și voi face din el binecuvântare și lumină veșnică, și voi schimba pământul și voi face din el o binecuvântare” (45:3-5), „În zilele acelea, când el va aduce un foc cumplit asupra voastră, voi unde veți fugi și unde veți găsi scăpare? (…) Toți luminătorii se vor înspăimânta și întreg pământul se va înfricoșa și se va cutremura” (102:1), „În zilele acelea Elah le-a poruncit să strângă pe copiii pământului și să le mărturisească din înțelepciunea lor: Arătați-o lor pe aceasta, căci voi sunteți călăuzele lor și răsplata de pe tot pământul. Căci eu și fiul meu ne vom uni cu ei pe veci pe căile dreptății din viețile lor; și voi veți avea pace, bucurați-vă, copii ai dreptății” (105:1-2). Observăm în această carte aceleași evenimente descrise de restul textelor apocaliptice: sosirea zeului Elah și a fiului său în fruntea unei armate pentru a pedepsi divinitățile malefice și pe adepții lor umani, un mare război, distrugerea Terrei, judecata finală și salvarea celor drepți, care vor locui cu zeii Celești pe un nou Pământ, sub un nou cer. Spre deosebire de restul scrierilor care compun literatura apocaliptică, acest manuscris prezintă detaliat cauzele sfârșitului lumii. Acum foarte mult timp „venise o vreme când copiii oamenilor se înmulțiseră și în acele zile li se născuseră fiice frumoase și pline de grație. Și îngerii, copiii cerului, le-au văzut și au poftit după ele, și și-au spus între ei: «Veniți să ne alegem femei dintre oameni și să avem copii cu ele»” (6:1-2). Departe de a fi o coincidență, primele două versete ale aceluiași capitol 6 (numărul lui Marduk) descriu același eveniment în Facerea biblică: „Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, fiii lui Yahweh Elohim, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit” (6:1-2). În Cartea lui Hanok, Azazel (Enki) și Veghetorii săi au făcut copii cu pământencele, apoi le-au împărtășit oamenilor și semizeilor o serie de „taine ale cerului”. Aflând de la Hanok toate acestea, conducătorul suprem ceresc a hotărât pedepsirea Veghetorilor și a adepților lor umani: „Du-te, leagă-l pe Semjaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului și fă ca toată fărădelegea să se sfârșească, și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și va fi ca o binecuvântare; iar faptele dreptății și ale adevărului vor aduce bucurie veșnică” (10:11-16). Întocmai precum călăreții din Apocalipsa lui Ioannes, cei patru arhangheli însărcinați cu distribuirea pedepsei divine i-au legat pe Veghetori în lumea subterană și i-au făcut pe semizei să se lupte între ei, antrenând astfel Pământul într-un crunt război. Nu toți arhanghelii au fost de acord cu sentința, însă și-au îndeplinit misiunea: „Și în ziua aceea Mikha’el i-a zis lui Rafa’el: «Puterea duhului mă face să mă cutremur din pricina asprimii judecății lucrurilor tainice, a judecății îngerilor; cine poate să îndure judecata aspră care a fost îndeplinită, și în fața căreia se risipesc?». Și Mikha’el i-a zis din nou lui Rafa’el: «Cine să fie cel a cărui inimă să nu fie înmuiată de toate acestea, și a cărui liniște să nu fie tulburată de acest cuvânt de judecată ce a fost coborât asupra lor din pricina celor care i-au ademenit astfel?». Și când Mikha’el se afla în fața Domnului Duhurilor, i-a zis lui Rafa’el astfel: «Nu le voi ține partea în fața Domnului, căci Domnul Duhurilor s-a mâniat pe ei că s-au purtat ca dumnezeii. De aceea, tot ce stă ascuns va veni asupra lor în vecii vecilor; căci nici înger nici om nu vor avea parte, ci numai ei și-au primit judecata în veci»” (68:2-5). După ce le-a descris Veghetorilor pedeapsa care îi aștepta, Hanok a făcut același lucru și cu adepții lor umani: „Vai vouă, păcătoșilor, pentru cuvintele gurii voastre și pentru faptele nelegiuite ale mâinilor voastre ce din necredința voastră s-au născut. Veți fi mistuiți în văpăi ce ard mai rău decât focul. Aflați că el îi va chema pe îngeri despre faptele voastre, va întreba Soarele, Luna și stelele despre păcatele voastre, căci voi ați făcut judecată asupra celor drepți pe pământ” (100:9-10). În Apocalipsa lui Paulos, versetele de la patru la șase susțin că Soarele, Luna, stelele și marea i-au cerut lui Theos să-i lase să distrugă omenirea. „Și va chema să aducă mărturie fiecare nor, fiecare ceață, fiecare ploaie; căci ele vor fi oprite să coboare asupra voastră din pricina voastră, și ele vor păstra păcatele voastre. Și acum dați daruri ploii ca ea să nu se oprească în a coborî peste voi, și picăturilor de rouă dați-le aur și argint ca să coboare și ele. Și promoroaca și zăpada împreună cu frigul lor, și toate furtunile de zăpadă cu toate nenorocirile lor se vor năpusti asupra voastră (era glaciară – n.a.), și în acele zile nu veți putea să le stați în cale” (100:11-13), a continuat Hanok. Care erau acele păcate pentru care oamenii trebuiau pedepsiți? Vechiul Testament este zgârcit în explicații, spunând doar că „răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele” (6:5). Însă Cartea lui Hanok ne oferă răspunsul concret: „Elah a dat o poruncă pentru cei ce sălășluiesc pe Pământ – ca ei să piară căci au aflat toate tainele îngerilor, toate silniciile demonilor, toate puterile lor – cele mai tainice dintre ele – toate puterile celor care practică magia, puterea vrăjitoriei și puterea celor care făuresc chipuri turnate pretutindeni pe Pământ. Și cum este produs argintul din țărâna pământului, și cum metalul moale poate fi extras din pământ” (65:6-7). În plus, povestește Hanok, „El mi-a zis: «Din pricina nelegiuirilor lor (ale oamenilor – n.a.), li s-a hotărât judecata și aceasta nu va fi înlăturată de mine nicicând. Din pricina vrăjitoriilor ce le-au căutat și le-au învățat, Pământul și cei ce se află pe el vor fi nimiciți». Și aceștia (Veghetorii – n.a.) nu vor avea niciodată loc de căință, căci ei le-au arătat tainele și ei sunt cei osândiți” (65:10-11). Prin urmare, „păcatul” omenirii nu era răutatea, ci dezvoltarea sa în urma informațiilor primite de la Veghetori. În plus, acei „păcătoși” „vor ajunge fără credință din cauza smintelii inimilor lor” (99:8), această pierdere a credinței fiind explicată în Epopeea lui Atra-Hasis, unde Enki i-a învățat pe oamenii loviți de molime, foamete și secetă să nu se mai închine zeilor Celești, confirmându-se din nou perioada apocaliptică. La fel ca în Biblie, în Cartea lui Hanok zeul Elah a hotărât distrugerea pământenilor prin Potop, fiind salvați doar Noah și familia sa, ei fiind singurii oameni „neprihăniți” care meritau să locuiască alături de zei.
Păcatele Bisericii creștine
Cei care așteaptă sfârșitul lumii de câteva milenii îl așteaptă inutil, ținând cont că el a avut loc acum foarte mult timp, toate profețiile apocaliptice referindu-se la Potop. A doua sosire a lui Iesous / Enlil pe Pământ a avut loc cu puțin timp înainte de acea catastrofă globală, el întorcându-se pentru a-l pedepsi pe Enki pentru că a civilizat omenirea și pentru a se lupta cu Veghetorii conduși de Marduk. Religiile, al căror unic scop este manipularea maselor, au modificat evenimentele istoriei reale a planetei noastre. Pentru un control eficient al omenirii este nevoie de o amenințare constantă; prin urmare, au mutat Apocalipsa din trecut într-un viitor care poate sosi dintr-o clipă în alta. „Păcatul” omenirii distruse de Potop a fost doar acceptarea civilizării oferite de Veghetori. Religiile au ascuns acest lucru, inventând alte „păcate” pentru a ține constant omenirea în jug. Bineînțeles, doar reprezentanții oficiali ai religiilor dețin modalitatea ștergerii respectivelor „păcate”, pe care o oferă turmelor de dreptcredincioși de cele mai multe ori contra cost… Dacă aceste „păcate” erau la început într-un număr extrem de mic, ca de exemplu nerespectarea celor zece porunci ale lui Moșeh, în timp s-a ajuns la sute, majoritatea fiind extrem de aberante. Cele recunoscute de Biserica Ortodoxă au fost publicate în Sfânta taină a spovedaniei pe înțelesul tuturor (1997) de Ioachim Pârvulescu unde, pe lângă cele șapte păcate capitale („mândria (trufia), iubirea de argint și zgârcenia, desfrânarea, zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia), lăcomia (neînfrânarea), mânia (supărarea, ținerea de minte a răului), lenea (trândăvia)”) întâlnim alte aproape 300 de „păcate” de care doar preoții ne pot „elibera”. „Păcate au existat de când este omul pe pământ, însă puterea de iertare a venit numai acum aproape 2000 de ani, prin Mântuitorul Iisus Hristos și numai prin Biserica Sa, prin preoții Săi și prin Tainele instituite de El”, declara protosinghelul Pârvulescu, adăugând că „toate răutățile și păcatele ce se întâmplă în lume, care produc mari pagube omenirii, sunt datorate lipsei de Spovedanie”. Iată câteva dintre „păcatele” pe care trebuie să le recunoască cei care se tem de pedeapsa divină, conform acestei cărți care se dorește a fi „un îndrumător cât mai actual pentru Spovedanie”, pentru a nu fi chinuiți în iad pentru eternitate:
Păcate ale copiilor:
– „Nu am învățat rugăciunile pe de rost: Înger, îngerașul meu, Tatăl nostru și altele”.
– „Nu m-am rugat înainte de a-mi face temele și înainte de a merge la școală pentru a-mi lumina Dumnezeu mintea ca să pot învăța bine”.
– „Am mâncat dulciuri Miercurea și Vinerea, fără să mă uit la ele dacă sunt de post sau nu”.
– „Am copiat la școală”.
– „Am dat diavolului”.
– „M-am mândrit și m-am dat mare înaintea colegilor la școală că am haine frumoase și că am bani”.
– „M-am uitat la reviste și la poze pornografice spurcându-mi vederea”.
– „M-am uitat, din curiozitate, la filme pornografice și mi-am întinat vederea, mintea și inima”.
– „Nu mi-am făcut metaniile (10-20) în fiecare zi”.
– „Când am trecut pe lângă biserică nu m-am închinat tot timpul”.
– „Nu am purtat tot timpul cruciuliță la gât ca să mă ferească Dumnezeu de rele”.
– „Câteodată diavolul mi-a dat o lenevie și o plictiseală fiind în biserică de m-a scos afară în timpul slujbei”.
– „Am fost la discotecă fără să-mi dau seama că acolo este casa diavolului care își bate joc și râde de toți tinerii ce merg acolo”.
– „Mi-am pierdut timpul uitându-mă la televizor la filme distructive și neinstructive”.
– „Fiind băiat am sărutat o fată și am îmbrățișat-o, luându-ne după oamenii maturi”.
Păcate împotriva Duhului Sfânt:
– „Am interpretat din Biblie versete după mintea mea, fără să cercetez învățăturile Sfinților Părinți”.
– „Mi-am otrăvit sufletul citind cărți eretice”.
– „Am crezut în reîncarnare și am zis că nu există suflet, rai, iad, viață viitoare etc.”.
– „Am râs de preoți că sunt inculți”.
– „Am zis câteodată că atâtea rele se întâmplă în lume și Dumnezeu nu ia măsuri”.
– „Am judecat pe preoți că una spun și alta fac punându-mă eu pe scaunul de judecată în locul lui Dumnezeu, fără să-mi dau seama ce este preoția în esență și că preoții au și ei aceleași legi ale firii, însă posedă mari daruri supraomenești, depășind chiar și pe îngeri în această putere sfințitoare”.
– „Am adus ață de la mort și apă de la vrăjitor în casă să-mi meargă bine”.
Păcate strigătoare la cer:
– „Fiind căsătorit(ă) ne-am ferit de a face copii căzând în păcatul onaniei”.
– „Am făcut malahie (masturbație) înainte de căsătorie și în timpul căsătoriei. Fac și în prezent”.
– „Am făcut sodomie și gomorie (perversități sexuale) cu soția mea, cu alte femei, cu rude”.
– „Am făcut bărbat cu bărbat și femeie cu femeie”.
Păcate împotriva celor zece porunci:
– „N-am crezut că Taina Botezului iartă păcatul strămoșesc”.
– „Am avut îndoieli în puterea Sfintelor Taine”.
– „M-am căsătorit cu un(o) sectar(ă), cu un(o) catolic(ă)”.
– „Ca femeie m-am împreunat cu bărbatul meu înainte de cununia religioasă la biserică. Nu am știut că dacă o femeie face asemenea păcat al curviei înainte de cununie nu mai are voie să îmbrace haina albă de mireasă, ce simbolizează curățenia trupească și sufletească”.
– „Am grăit glume cu colegi și prieteni folosind cuvinte sfinte”.
– „Am privit la diferite priveliști păcătoase, jocuri, râsuri”.
– „De rușine nu m-am închinat tot timpul când am trecut pe lângă biserici”.
– „Mi-a fugit mintea în altă parte în timpul rugăciunii și nu m-am luptat să o aduc înapoi”.
– „Din neștiință, am zis uneori că toate religiile sunt bune și de la Dumnezeu lăsate, neștiind că, în esența lor, foarte multe sunt împotriva lui Dumnezeu, Singurul Mântuitor, așa cum ne învață Biserica Ortodoxă”.
– „Ca femeie m-am rujat, pudrat, pensat, machiat, desfigurându-mi astfel chipul firesc pe care mi l-a lăsat Dumnezeu”.
– „Ca femeie am purtat cercei, inele, mărgele, diferite zorzoane pentru așa-zisa înfrumusețare, neglijând că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia frumusețea naturală pe care trebuie să o păstrăm”.
– „Ca femeie am smintit mulți bărbați în viața mea datorită nesimțirii mele sufletești, deoarece puteam foarte ușor să evit orice privire, orice gest, orice cuvânt, orice atingere de la bărbați, însă nu am făcut-o. De aceea mă simt vinovată înaintea lui Dumnezeu”.
– „Ca femeie am purtat îmbrăcăminte indecentă (fustă și rochie scurtă, crăpată sau transparentă). Nu mi-am dat seama că prin acest port am ispitit mulți bărbați și i-am făcut să păcătuiască în mintea și în inima lor cu mine când m-au văzut așa dezvelită”.
– „Când eram fetiță (15-16 ani) de asemenea m-am purtat indecent în familie față de tata și frații mei”.
– „Am luat din terenul bisericii”.
– „Nu am cedat din terenul meu pentru biserică”.
– „Am fost la nuntă, am jucat și am dansat”.
– „M-am mândrit că sunt cineva”.
– „Am lovit pe tata sau mama fără să-mi dau seama că este un păcat foarte mare și, așa cum spun Sfinții, risc să nu-mi putrezească (atunci când voi muri) mâna cu care am lovit pe părinții mei”.
– „Am vândut vin sau țuică împreunată cu apă pentru a lua bani mai mulți”.
– „Miercurea și Vinerea nu am ținut post tot timpul vieții mele”.
– „Am ascultat pe la uși sau pe la ferestre ce se vorbea”.
– „Am trimis sau am primit scrisori de dragoste (după căsătorie)”.
– „În ziua când m-am împărtășit am vomat”.
– „Am fumat și fumez încă”.
– „Nu m-am rugat în toate momentele vieții, atât la bucurii, cât și la necazuri și strâmtorări”.
– „Am râs, vorbit, dormit mult”.
– „Am ascultat, am cântat și am învățat și pe alții cântări lumești”.
– „Am cheltuit mulți bani pentru bijuterii. Cu acești bani puteam să fac mult bine oamenilor dându-mi de pomană din această viață și strângându-mi comoara în ceruri, care este veșnică”.
– „Am jucat cărți de noroc și la diferite jocuri electronice de noroc”.
– „Fără să știu sau cu știință am mâncat sau băut lucruri necurate (în care căzuseră un șoarece, o pisică)”.
– „M-am uitat la televizor la filme pornografice și de sexualitate spurcându-mi mintea, inima și trupul cu acele imagini pe care mi le-a întipărit diavolul în mintea mea, cu voia mea”.
– „Am vândut sau am dat gratuit (în loc să le ard) reviste, poze sau casete pornografice, producând astfel mult rău oamenilor”.
– „Ca femeie am folosit prezervative, pastile anticoncepționale sau sterilet pentru a nu rămâne gravidă”.
– „Ca femeie am intrat în biserică cu capul descoperit, atrăgând astfel atenția bărbaților asupra mea și smintindu-i”.
– „Ca bărbat, am intrat în biserică când am avut scurgere noaptea și fără să fac 50 de metanii mari”.
– „Am visat că am făcut păcate cu cineva și când m-am trezit eram exact ca și cum aș fi făcut păcatul”.
– „Am trecut cu vederea greșelile copiilor mei și nu i-am bătut la timpul potrivit”.
– „Nu am știut și nu știu încă să mă spovedesc cum trebuie. În loc să fiu la obiect cu explicarea păcatului, fac multe introduceri, parafrazări și divagații înaintea duhovnicului în Scaunul de Spovedanie și astfel îl plictisesc pe duhovnic”.
Păcate împotriva milosteniei trupești:
– „N-am mers să cercetez pe cel din închisoare”.
– „N-am primit pe cel străin în casa mea”.
– „N-am îmbrăcat pe cel gol”.
Citind absurditățile de mai sus observăm cu ușurință că, după părerea Bisericii, absolut orice om păcătuiește încontinuu. Cum doar Biserica pare a fi cea care ne scapă de „păcate”, manipularea maselor prin această metodă este evidentă. Nu doar creștinismul apelează la „păcate” inventate și la amenințările unei pedepse divine care va lovi atât după moartea individului, cât și după Apocalipsă, ci mai toate cultele religioase. Dacă ar ști lumea că „păcatul” omenirii din ochii divinităților cerești a fost doar acceptarea civilizării oferite de către Veghetori, restul fiind pure invenții umane, poate s-ar elibera din jugul religiilor…
Apocalipsa mayașă
Nu doar reprezentanții religiilor profită de pe urma unei amenințări a Apocalipsei, ci și organizații secrete precum masoneria, diferite guverne și, mai nou, scriitori sau realizatori de filme, deoarece sfârșitul lumii s-a dovedit a fi o afacere foarte profitabilă. Ne amintim de nebunia din anul 2000, când eram intoxicați cu „prezicerile” lui Nostradamus și presupuse alinieri ale unor planete care ar fi trebuit să aducă Armaghedonul, dar și de cea din 2012, „prezisă” de mayașii care și-ar fi încheiat calendarul în respectivul an. Știm prea bine că lumea nu s-a sfârșit nici în 2000, nici în 2012, și nici nu a trecut printr-o schimbare majoră, așa cum se profețea. Manipulatorii susțin că acest lucru nu se datorează vreunei erori de calcul, ci Apocalipsa a fost amânată din diferite motive (au oprit-o extratereștrii sau i s-a făcut milă lui Dumnezeu de noi). Și totuși, au prezis mayașii că se va sfârși lumea în 2012? Chiar s-a terminat calendarul lor în acel an?
În primul rând, mayașii nu aveau un calendar, ci trei. Calendarul solar, numit Haab, era împărțit în 18 luni a câte 20 de zile, plus alte cinci zile la final, rezultând anul de 365 de zile. Al doilea, Tzolkin, era Calendarul Anului Sacru, în care cele 20 de zile principale erau rotite de 13 ori, rezultând un an de 260 de zile. Cele două calendare erau contopite pentru a crea Marele Ciclu Sacru de 52 de ani. Acest ciclu de 52 de ani era sfânt nu doar pentru mayași, ci pentru toate popoarele din America Centrală și de Sud. Acest lucru se datorează zeului Quetzalcoatl, care le-a dăruit oamenilor calendarul și le-a promis că se va întoarce la finalul unui astfel de ciclu. Cele două calendare aveau formă circulară, prin urmare fără început sau sfârșit. La fel și cel al Marelui Ciclu Sacru, obținut prin contopirea celor două.
Cel de-al treilea calendar este denumit Numărătoarea Lungă. Cercetătorii au stabilit că prima sa zi este 11 august 3114 î.e.n., dată la care probabil mayașii considerau că au fost creați oamenii. Numărătoarea Lungă nu este un calendar propriu-zis, ci o enumerare a unor date importante. În fiecare oraș mayaș s-au descoperit stele de piatră pe care era inscripționat acest „calendar”, dar de obicei datele difereau. Lucru absolut firesc, ținând cont că fiecare comunitate își nota cele mai importante evenimente proprii (cum ar fi domniile regilor, războaiele cu alte triburi, molime, etc.). De exemplu, Numărătoarea Lungă de pe Stela 2 din Chiapa de Corzo începe cu data de 6 decembrie 36 î.e.n., cea de pe Stela C din Tres Zapotes cu 1 septembrie 32 î.e.n., cea de pe Stela 1 din El Baul cu 2 martie 37, iar cea de pe statueta Tuxtla de lângă La Mojarra începe cu data de 12 martie 162. Există și date comune mai multor inscripții, cum ar fi 11 august 3114 î.e.n. sau datele unor eclipse. Mult prea comentata zi de 20 decembrie 2012 se pare că există într-o singură inscripție de pe Monumentul 6 din El Toruguero. Unii au interpretat-o ca fiind ultima zi a erei prezente. Alți cercetători au considerat data de 21 decembrie 2012 ca fiind ziua în care zeul mayaș Bolon Yokte’ K’uh va reveni pe Pământ. Ținând cont că există o singură menționare a anului 2012 pe o inscripție obscură, pe care fiecare cercetător a interpretat-o după capacitățile imaginației sale, aceasta nu poate fi considerată o profeție veritabilă a mayașilor. De exemplu, în Templul Inscripțiilor din Palenque apare într-o porțiune din text data de 21 octombrie 4772. După logica celor care susțineau ideea de Apocalipsă în 2012, unii ar putea considera 4772 ca fiind anul sfârșitului. În concluzie, calendarul mayaș nu se termină în 2012 (fiind un cerc nu are început sau sfârșit) și nici nu credeau mayașii că în acel an va veni Apocalipsa. Doar unul singur era de părere că se va întâmpla ceva în acel an, mai exact cel care a lăsat acea inscripție dubioasă. Iar istoria ne învață că de-a lungul timpului au existat numeroși astfel de „profeți”, ale căror previziuni nu s-au împlinit. În măsura în care nici măcar mayașii nu au luat în seamă această „profeție” (care există pe o singură inscripție, din miile lăsate în urmă), de ce ar face asta oamenii secolului XXI? În plus, remarcabil este faptul că, din multitudinea de cercetători ai culturii Maya, până acum câțiva ani nici măcar unul singur nu a pomenit ceva despre anul 2012. Dacă mayașii ar fi preconizat că se va întâmpla ceva în acel an, ciudat este că nimeni nu a observat asta, deși cultura mesoamericană a fost studiată intens de nenumărați cercetători. În realitate, cei care conduc lumea ne-au manipulat constant prin câteva așa-zise apocalipse, menite doar să creeze panică în rândul maselor, frica fiind cea mai eficientă metodă de control.
Zeul Bolon Yokte’ K’uh, despre care se presupunea că se va întoarce în 2012, este de fapt nu o divinitate, ci un grup, al celor Nouă Zei Subpământeni ai Nopții, numiți de obicei Bolon Ti Ku (nimeni alții decât liderii Veghetorilor). Prima parte a numelui acestui grup de divinități provine din aceeași particulă Bel (unul dintre epitetele lui Marduk în Babilon) ca și Baal, Baldr sau Belial, Marduk fiind unul dintre personajele principale ale Apocalipsei. Chiar dacă nu avem de a face cu o profeție apocaliptică, cercetătorii au găsit o legătură cu un personaj central al respectivelor evenimente. Dar dacă mayașii nu știau prea multe despre Apocalipsa din trecut, poate predecesorii lor aveau mai multe informații.
Mayașii au preluat atât calendarul, cât și cunoștințele astrologice și scrisul de la olmeci, care au reprezentat prima mare civilizație a Mexicului. Datările cu carbon radioactiv din orașul mexican La Venta au indicat că olmecii s-au stabilit aici între anii 1500-1100 î.e.n., dispărând brusc în jurul anului 400 î.e.n. În anii 1940, arheologul american Matthew Stirling a descoperit în La Venta o stelă de piatră înaltă de mai bine de patru metri, lată de doi și groasă de aproape un metru, care a fost numită Stela Bărbosului. Pe ea este reprezentată întâlnirea dintre doi bărbați înalți, cu veșminte bogate și încălțări elegante, cu vârfurile întoarse. Eroziunea sau mutilarea deliberată a distrus complet chipul unuia dintre ei. Celălalt, un bărbat caucazian cu nasul proeminent și o barbă lungă și stufoasă, pe care arheologii l-au botezat Unchiul Sam, era intact. Stela Bărbosului era îngropată lângă piramida conică, între 600 de coloane de bazalt, înalte de trei metri. În cartea Fingerprints of the Gods (1995), Graham Hancock scria: „scena întâlnirii, pe care o înfățișa, trebuie să fi fost – cine știe din ce motiv? – de o importanță capitală pentru olmeci, de unde și această stelă grandioasă și formidabilul scut de coloane ridicate ca s-o protejeze”. Într-adevăr, dimensiunile stelei sugerează că era vorba despre două personaje importante. Aspectul fizic al celor doi bărbați – trăsături caucaziene, barbă, înălțime și haine bogate – dau de înțeles că este vorba despre doi dintre zeii vechi. Această întâlnire foarte importantă, pe care olmecii au hotărât să o ascundă între 600 de coloane de bazalt înalte de trei metri, ar putea fi cea dintre Marduk și tatăl său. „Profețiile” apocaliptice iudeo-creștine vorbesc despre eliberarea „Balaurului” și reuniunea sa cu „Fiara”. Așa cum am văzut deja, Marduk l-a eliberat pe Enki, care fusese crucificat pe vârful Omu din munții Bucegi. Reuniunea celor doi a dus la un crunt și îndelungat război, în care omenirea a avut cel mai mult de suferit, terminat cu o inundație globală. Este posibil ca olmecii să fi reprezentat această întâlnire care, indiferent dacă era privită ca aparținând trecutului ori viitorului, le-a părut a fi înfricoșătoare, cauzatoare de imense distrugeri. Drept pentru care au ales să o îngroape și să o înconjoare cu 600 (6 este numărul lui Marduk) de coloane foarte înalte, pentru a fi siguri că nimeni nu va avea acces la această informație. Nu înainte de a distruge chipul unuia dintre zei, pentru a nu fi recunoscut în cazul în care cineva ar fi recuperat, totuși, Stela Bărbosului. Probabil un conducător olmec a ordonat realizarea stelei după ce a primit informația despre întâlnirea divină de la vreun profet, iar un predecesor al său a ordonat ascunderea stelei, considerând-o a fi un eveniment mult prea crunt pentru a rămâne la vedere.
Dacă într-adevăr profețiile apocaliptice despre viitor sunt în realitate amintiri ale trecutului, cum s-a putut întâmpla o asemenea confuzie? Dacă anumite persoane au privit spre viitor, cu ajutorul divinităților ori prin diverse metode de clarviziune, cum de au văzut trecutul? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înțelegem timpul.
Timpul
Alături de spațiu, timpul reprezintă o noțiune de bază a fizicii, ambele fiind miezul multor structuri. Însă nimeni nu știe ce sunt ele cu adevărat. Încă din Antichitate, numeroși filosofi și oameni de știință au încercat să descopere natura timpului. Teologul Augustinus din Hippo observa că „încercarea de a defini timpul se manifestă prin înșiruirea unor cuvinte ce se vor pierde fără a reuși, însă, să contureze un portret al acestuia”, în acea vreme oamenii considerând că timpul și spațiul ne-au fost date de Dumnezeu. Însă acest lucru nu i-a oprit pe cercetători. Galileo Galilei a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării, el descoperind în 1637 principiul ceasului cu pendul, jucându-se cu un felinar pe care îl pendula în timpul unei slujbe religioase plictisitoare. În 1686 Isaac Newton și-a fondat teoria despre timp, considerând că Universul este asemănător unui mecanism de ceasornic, părțile acestuia mișcându-se cu precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Din punctul său de vedere, timpul era absolut și universal, fiind același pentru toată lumea. Alexander Friedman a demonstrat că un Univers aflat în continuă expansiune poate avea un început localizat în timp. La începutul secolului XX, Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente, demonstrând că timpul este relativ și că variază în funcție de mișcare și de gravitație. Teoria sa a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp. Matematicianul Hermann Minkowski a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură între spațiu și timp, cele două noțiuni neputând fi separate. El afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre”. Fizicianul John Archibald Wheeler, inventatorul termenului de „gaură neagră”, considera găurile negre niște țesături infinite ale timpului. „Timpul este modalitatea prin care natura a făcut ca lucrurile să nu se întâmple toate deodată”, declara el.
Totuși, aceste încercări de definire a timpului nu au oferit răspunsurile necesare. Are timpul un început și un sfârșit? De ce se mișcă într-o singură direcție? Și, de fapt, ce este timpul? Demonstrația lui Albert Einstein, conform căreia timpul este relativ, a cauzat un șoc atât pentru comunitatea științifică, cât și pentru cea religioasă. Nu era ușor de acceptat ideea că intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Însă în 1971, doi fizicieni au instalat două ceasuri atomice într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului, ele înregistrând o diferență de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ, demonstrându-se astfel acuratețea teoriei lui Einstein. La începutul mileniului al III-lea, majoritatea fizicienilor sunt convinși că timpul nu se scurge ireversibil și că în curând vom avea instrumentele necesare descoperirii adevăratei sale naturi, care ar putea fi mai complexă decât bănuim. În plus, pentru fizica modernă, noțiunile de trecut, prezent și viitor nu mai au sens, fiind considerate doar etichete menite să ne organizeze viețile. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar iluzii” iar fizicienii moderni, la fel ca filosofii din toate timpurile, se întreabă dacă scurgerea timpului este un adevărat efect fizic, ori doar o iluzie. Multe relatări despre întâlniri cu „extratereștri” conțin afirmații de genul: „timpul nostru este altfel” sau „noi trăim concomitent trecutul, prezentul și viitorul”. Este oare posibil așa ceva?
În Tunelul timpului (2003), scriitoarea Rodica Bretin prezenta mai multe întâmplări în care trecutul și prezentul s-au intersectat. Una dintre ele îl are ca protagonist pe francezul Nicolas Gautier, care pe 4 septembrie 1923 a plecat în Cambodgia, la Angkor („Orașul zeilor”). În a zecea zi de vizită, Gautier a văzut în Angkor Vat o dansatoare apsara, care i-a dansat până când au apărut niște războinici cu lănci și scuturi, care au prins-o. Aceștia au aruncat cu o lance spre Gautier, însă arma a trecut prin el ca prin aer. Speriați, războinicii și apsara au fugit. După 31 de ani de la această întâmplare, arheologii francezi au descoperit un basorelief care înfățișa condamnarea unei frumoase apsara la moarte prin strivirea de către un elefant. Iar într-o cronică de acum nouă secole, ambasadorul tibetan Rgya Nysho nota că în anul 1171 a fost martorul execuției unei apsara, fiica unui nobil, condamnată pentru că nu și-a îndeplinit menirea. Ea dansase în fața unui zeu fără nume, apărut noaptea în templu, pe care gărzile l-au făcut să dispară. Dansatoarea a fost strivită de un elefant, exact ca în basorelieful descoperit în 1954.
Și John D. Ralphs în Exploring the Fourth Dimension (1992) descria un caz similar, în care trecutul și prezentul s-au intersectat, însă nu doar o dată, ci în repetate rânduri. Mediumul Matthew Manning relata în 1978 că, după ce s-a mutat într-o casă veche, a conversat de mai multe ori cu Robert Webbe, proprietarul casei cu două secole și jumătate în urmă. Fiecare dintre ei îl auzea pe celălalt, fără să îl vadă, considerând că celălalt este o fantomă. Când Manning i-a spus lui Webbe că el murise în 1736, iar ei se aflau în 1968, Webbe i-a replicat că totul e o aiureală, deoarece lumea se afla abia în 1726, adăugând că probabil a înnebunit, din moment ce tot auzea în cap vocea interlocutorului său. Și totuși niciunul dintre ei nu era nebun și nici nu era vorba despre fantome. Din cauze necunoscute, în acel loc se intersectau adeseori trecutul și viitorul, fiecare dintre cei doi trăind în propriul său prezent, aflat în 1726 și, respectiv, 1968.
Chiar dacă omenirea se încăpățânează să considere timpul a fi liniar, fizicienii și filosofii îl cred ciclic. De altfel, ciclic era și pentru antici. De exemplu, în China se spunea că au trecut zece kis (epoci pierite) de la începutul timpului până la Kong Fuzi (Confucius). După cum scria Gustav Schlegel în Uranographie chinoise din 1875, la sfârșitul fiecărui kis, „într-o convulsie generală a naturii, marea iese din matca ei; munții țâșnesc din pământ, râurile își schimbă cursurile, ființele omenești și toate celelalte sunt nimicite, iar vechile urme se șterg”. Scripturile budiste vorbesc despre cei „șapte sori”, fiecare dintre ei încheiat prin apă, foc sau vânt. La finalul celui de-al șaptelea soare, actualul „ciclu al lumii”, se așteaptă ca „pământul să izbucnească în flăcări”. Tradițiile aborigene din Sarawak și Sabah reamintesc că odinioară cerul se afla „jos” și ne spun că „șase sori au pierit (…) în prezent lumea este luminată de al șaptelea soare”. Oracolele Sibiline vorbesc despre „nouă sori și nouă vârste” și profețesc alte două vârste care vor urma. Aztecii credeau că au fost patru ere, numite tot „sori”, înainte de a noastră. Indienii hopi din Arizona consemnează trei sori precedenți, fiecare sfârșindu-se printr-o uriașă anihilare urmată de renașterea treptată a omenirii. Conform World Mythology, miturile lor spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos. A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal. Lumea actuală este a patra. Soarta ei depinde de purtarea locuitorilor săi, dacă va fi sau nu conformă cu planurile Creatorului”. Scripturile sacre indiene Purana vorbesc despre patru ere ale Pământului, numite yuga, care totalizează 12.000 de „ani divini” sau „Era Mare” Mahayuga. Grecii antici aminteau și ei de patru ere ale omenirii. Calendarele din America Centrală și de Sud, asemănătoare celui egiptean, erau bazate pe cicluri de câte 52 de ani. Toate acestea prezintă timpul ca pe un ciclu care se repetă la infinit, reprezentat grafic ca un cerc, numit de obicei „roata timpului”. Această „roată” se aseamănă cu cercul zodiacal despre care vorbește și Rigveda când amintește de „o roată cu doisprezece spițe, pe care s-au așezat 720 de fii ai lui Agni” (1:64). Dacă timpul ar fi circular, deplasându-se într-un singur sens, atunci toate evenimentele s-ar repeta. Prin urmare, un punct care se deplasează pe acel cerc într-o singură direcție va trece la un moment dat prin locurile pe care le-a mai ocupat. Astfel, viitorul devine trecut, iar trecutul viitor. Într-o colecție a Profețiilor Asiriene, zeul Nabu chiar îi spune regelui Așșur-ahu-iddin (Asarhaddon) că „Viitorul va fi ca trecutul”. Prin această ipoteză am putea înțelege de ce oamenii cărora li s-a arătat viitorul au văzut trecutul și, în același timp, de ce se consideră că istoria se repetă. În acest caz, am putea înțelege și ipoteza destinului, prezentă în multe religii dispărute și contemporane. Dacă evenimentele se repetă identic ori aproape identic în fiecare ciclu temporal, înseamnă că se urmează de fiecare dată același „scenariu”, pe care îl putem numi „destin”. Și tot prin ipoteza timpului ciclic am reuși să înțelegem de ce, în Apocalipsa lui Ioannes, „balaurul” Enki va fi închis, apoi eliberat și din nou închis.
Dacă evenimentele se repetă la nesfârșit și, după cum se vede, cu aceleași personaje, putem explica și teoria reîncarnării, prezentă astăzi mai ales în culturile orientale. Adepții acestei credințe nu cunosc nici regulile după care un spirit se reîntrupează pe Pământ, nici durata de timp la care o face. Însă considerând că evenimentele se repetă cel puțin aproape identic în fiecare ciclu temporal, prin urmare și ființele, putem presupune că reîncarnările au loc o dată în fiecare ciclu. Fizica cuantică oarecum confirmă teoria reîncarnării, diferența dintre ea și religiile orientale reprezentând-o posibilitatea ca fiecare om să primească exact corpul pe care l-a avut în precedenta viață. De exemplu, dacă o persoană ar fi închisă într-o cutie vidată și impenetrabilă, ar muri prin asfixiere în scurt timp; însă mișcarea aleatorie a moleculelor care o compun ar face ca, peste un număr de ani (care se scrie ca un 1 urmat de un milion ori un miliard de zerouri), respectiva persoană să fie recompusă în starea moleculară pe care o avea înaintea morții și să învie pur și simplu. Exact asta afirmă și textele apocaliptice: după sfârșitul lumii și judecata finală, morții vor învia într-o nouă lume. Totuși, privind spre istoria Pământului de la exilarea Sophiei până la Potop, observăm că, deși anumite evenimente par a se repeta, nu sunt identice. Prin urmare, ori este vorba despre un ciclu temporal mult mai mare, care încă nu s-a sfârșit, ori despre unul mai mic, care se repetă într-un mod asemănător, însă nu identic.
Dar dacă timpul este într-adevăr ciclic, însă reprezentarea sa grafică nu ar trebui să fie în formă de cerc? Și dacă timpul nu se scurge întotdeauna cu aceeași viteză? Știm că pământenii au fost la un moment dat deosebit de avansați tehnologic, în timp au involuat apoi au evoluat din nou. Prin urmare, se respectă ciclul temporal. Considerăm timpul ca un oval așezat vertical, un punct din partea superioară reprezentând punctul maxim al dezvoltării civilizației, iar unul de la polul opus fiind punctul minim al dezvoltării. Deplasându-ne într-un sens pe acest oval (de exemplu în cel al acelor de ceasornic), omenirea trece încontinuu de la involuție la evoluție și viceversa. Dacă timpul se scurge din punctul de jos spre cel de sus pe o porțiune din oval, oare revine la punctul inițial pe un drum diferit ori pe unul asemănător? Dacă din acel punct timpul se scurge în sens invers? Această idee, oricât de trăsnită ar părea, este folosită chiar și astăzi în măsurarea timpului. Stabilind ca punct de referință presupusa naștere a lui Iesous, până în acel moment calculăm anii în mod descrescător, iar după, în sens invers, crescător. Dacă istoria într-adevăr se repetă, putem ști cu siguranță că o face după parcurgerea unui ciclu temporar? Ori după parcurgerea a jumătate de ciclu și în sens invers? Dacă timpul s-ar scurge astfel, ar face-o oare cu aceeași viteză în ambele sensuri? Dacă pe ovalul imaginat de noi urcă de la punctul minim al evoluției la cel maxim cu o anumită viteză și coboară cu una diferită? Vedem că astăzi, din punct de vedere tehnologic, omenirea pare să avanseze mult mai repede decât acum câteva secole. Prin urmare, o trecere a timpului cu viteze diferite poate fi posibilă, cel puțin teoretic, Einstein chiar susținând că timpul este relativ, viteza sa fiind influențată de mișcare și de gravitație. În plus, ne amintim că, pentru sumerieni, un an divin era egal cu 3600 de ani pământeni, în timp ce pentru egipteni și indieni anul divin era de zece ori mai mic, având doar 360 de ani pământeni. Este oare posibil ca timpul să se scurgă până într-un punct cu o viteză, iar din acel punct cu o viteză de zece ori mai mare? Evanghelia lui Matthaios din Noul Testament afirmă un lucru asemănător, referindu-se la perioada Apocalipsei: „Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile” (24:22). Dacă timpul își schimbă viteza, cum s-ar putea realiza acest lucru? Prin cel puțin trei metode. Prima, cea mai puțin probabilă, se referă la creșterea gravitației Pământului și a Soarelui de zece ori mai mult, o dată la câteva milenii. A doua, mai realistă, presupune o creștere a vitezei de rotație a Pământului atât în jurul axei sale, cât și în jurul Soarelui. Dacă într-adevăr Terra a fost creată de Enlil ca închisoare materială a eonului răzvrătit, schimbarea vitezei de rotație ar fi una posibilă pentru divinitățile celeste. Și chiar nedetectată de noi, dacă ar avea loc treptat, pe parcursul a câtorva milenii. Oamenii de știință ne oferă o a treia metodă: deplasarea axei Pământului în urma unui cutremur cu magnitudine mare, așa cum s-a întâmplat în 2004, când un cutremur de 9,1 grade, care a provocat un tsunami în Oceanul Indian, a modificat axa Terrei cu aproximativ 6,67 centimetri, scurtând ziua cu 6,8 microsecunde. Această teorie poate fi plauzibilă, mai ales amintindu-ne că miturile lumii vorbesc despre cutremure devastatoare înainte de Potop, însă modificarea axei nu ar modifica trecerea timpului, ci doar durata zilelor. Pământul ar efectua o rotație completă în jurul axei sale în mai puțin de 24 de ore, însă timpul nu și-ar schimba viteza. Prin urmare, rămâne în picioare modificarea intenționată a vitezei de rotație a Pământului, atât în jurul axei sale cât și în jurul Soarelui, de către „zei”. Parcă pentru a confirma această ipoteză, Vechiul Testament afirmă despre Yahweh că „El este cel care schimbă timpurile și ceasurile, cel care dă jos de pe tron pe regi și cel care îi pune” (Cartea lui Daniyyel 2:21).
Cât durează un ciclu temporal? În astrologie există conceptul de Mare An, un ciclu care durează 25.920 de ani pământeni, timp în care planeta noastră străbate toate cele 12 case zodiacale, parcurgând câte 2160 de ani în fiecare zodie. Dacă acest Mare An nu se referă doar la trecerea planetei prin dreptul unor constelații, ci și la ciclul temporal al Pământului? În acest caz, am putea presupune că timpul parcurge o jumătate de cerc / oval cu o viteză constantă în zece cicluri mici de câte 2160 de ani, cealaltă jumătate cu o viteză de zece ori mai mare – adică un ciclu de 2160 de ani -, ultimul ciclu rămas fiind împărțit în două, reprezentând perioada în care Pământul își schimbă viteza (1080 de ani pentru accelerare și alți 1080 pentru decelerare, situați grafic la polii ovalului imaginat de noi). O schimbare treptată a vitezei Pământului pe parcursul a mai bine de un mileniu nu poate fi detectată în vreun fel de pământeni și, din păcate, nici nu poate fi verificată, cel puțin nu în prezent. Însă putem spera că tehnologia ne va oferi în viitor răspunsurile care ne frământă de mii de ani despre timp și despre secretele pe care le ascunde. Până în acel moment putem doar să înțelegem de ce viziunile viitorului, apocaliptice ori nu, sunt de fapt amintiri ale trecutului. Și viceversa.
Este posibil ca lumea să treacă prin cicluri temporale de câte 25.920 de ani? Dacă da, înseamnă că fiecare astfel de ciclu ar trebui să se încheie cu o mare distrugere sau o apocalipsă atunci când omenirea se află în punctul maxim de dezvoltare tehnologică. Cum după calculele noastre Potopul a avut loc acum aproximativ 32 de milenii, finalul unui ciclu temporal ar fi trebuit să provoace o altă catastrofă în perioada 5000-4000 î.e.n. Și se pare că exact așa au stat lucrurile. În 1997, cercetătorii William Ryan și Walter Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că Marea Neagră a fost un lac cu apă dulce inundat acum șapte milenii de un masiv torent de apă. La rândul său, oceanograful Robert Ballard, cel care a descoperit epava Titanicului, a ajuns în 2012 la concluzia că acum aproximativ șapte milenii a avut loc într-adevăr un potop care a dus la apariția Mării Negre, cauzat de topirea ghețarilor în timpul unei perioade de încălzire globală. Dacă după fiecare apocalipsă ia naștere o nouă lume, exact în perioada de după acest mini-potop consideră creaționiștii că a apărut Pământul. Să nu uităm că tot atunci s-a dezvoltat practic peste noapte civilizația sumeriană, urmată la scurt timp de cea egipteană și cea indiană.
Dacă există această buclă temporală, cine ar fi putut-o crea? Nimeni alții decât Celeștii, care „schimbă timpurile și ceasurile”. Când au creat această buclă temporală și în ce scop? Nu putem ști cu siguranță, însă putem intui. Dacă Pământul este închisoarea Sophiei și a Veghetorilor, mai mult ca sigur Enlil și-a luat măsuri pentru a-i împiedica să părăsească planeta. Am văzut deja că Veghetorii și-au construit „porți ale cerului” cu care voiau să evadeze. Prin urmare, era nevoie de o măsură de securitate mai eficientă, așa cum ar fi o buclă temporală. În timp ce în dimensiunile imateriale ale zeilor timpul se scurge într-un anumit mod, probabil chiar liniar, evoluând pe măsura trecerii anilor, Pământul închis într-o sferă a timpului este ținut pe loc, condamnat să-și repete istoria la infinit. Sau, cel puțin, până la distrugerea totală a planetei.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
