Acum vreo trei săptămâni am aflat că o bătrână dintr-un sat din Ialomița, tanti Ilinca, își dorea foarte mult un scaun cu rotile pentru a putea ieși din casă. Pe care nu și-l permitea din cauza pensiei sale mizere. Rămasă și fără soț, și fără fiu, și fără nepoți, bătrâna de 92 de ani se vedea obligată să-și petreacă restul zilelor la pat și să vadă lumina soarelui doar prin fereastră, neavând cine să o scoată din casă. Așa că am întrebat cei 2400 de membri ai grupului de Facebook „Secretele Zeilor” dacă se găsește printre ei cineva dispus să o ajute pe bătrânică cu un scaun cu rotile. Din păcate doar o singură persoană a oferit o mână de ajutor financiar, care însă nu a fost îndeajuns. Deși gestul este apreciat, de multe ori nu putem muta singuri munții din loc.
Însă nu după mult timp și-a făcut apariția salvatorul, care s-a oferit să plătească integral prețul scaunului cu rotile. Nu este vorba despre vreun Gigi Becali care face pomeni în fața
camerelor de luat vederi, ci despre unul dintre mulții români obligați să muncească din greu departe de casă, printre străini, pentru a oferi un trai decent celor dragi. Un om trecut prin greutăți, singurătate și suferință, care ar face orice pentru a-și ajuta semenii. Un Om în adevăratul sens al cuvântului, dispus să se sacrifice pentru ceilalți fără a cere nimic în schimb. Nici măcar mulțumiri. Iar noi începem să conștientizăm o altă realitate cruntă: România nu își exportă doar mințile sclipitoare, ci și sufletele luminoase.
Din păcate tanti Ilinca s-a îmbolnăvit subit, pregătindu-se să-și încheie socotelile cu această lume pentru a se îndrepta către una mai bună. Cum scaunul cu rotile a devenit inutil peste noapte, Omul nostru nu s-a lăsat descurajat. Așa că i-a cumpărat bătrânei toate cele necesare înmormântării tradiționale, de la prosoape, pături și batiste până la costum complet și lenjerie pentru interiorul sicriului. Ba i-a trimis chiar și dulciuri, pentru a-i face ultimele zile ceva mai suportabile. Ceea ce i-a cauzat sărmanei femei o bucurie fără margini, știind că va putea păși liniștită în lumea celor drepți.
Omul nostru se numește Alin Simion și este un dac izgonit de soartă pe meleagurile Marii Britanii, de unde visează să se întoarcă într-un viitor cât mai apropiat în brațele țării-mamă. Deși și-a exprimat dorința de a rămâne în anonimat, mă văd nevoit să-i refuz
cererea. Pentru că nu este doar o raritate într-o societate din ce în ce mai robotizată și obsedată de materialism, ci și un adevărat exemplu de urmat. Pentru că și-a rupt din pâinea de la gură pentru a hrăni un străin. Pentru că nu a cerut nimic în schimbul acestui ajutor, nici măcar un „mulțumesc”. Pentru că mi-a demonstrat că omenirea nu este complet pierdută, ci mai are o speranță. Pentru că nădăjduiesc că și alții îi vor urma exemplul, deoarece doar uniți putem să trecem peste orice lovitură a vieții. Pentru că nu știu cum aș putea altfel să-i mulțumesc, deși mulțumirile nu vor fi niciodată pe măsura ajutorului său. Și pentru că m-a învățat că supereroii nu poartă măști și pelerine ca în filme, ci se costumează în Oameni.
Alin este un supererou. Fii ca Alin!
