După ce s-au ascuns de egipteni mulți ani în Peninsula Sinai, israeliții scoși din Egipt de Akhenaton / Moise au ajuns în cele din urmă în Canaan, pământul făgăduit patriarhilor lor. Acolo s-au amestecat cu localnicii fără prea multă greutate, ținând cont că erau cu toții frați semiți. Pe cale pașnică, nu prin cuceriri, așa cum susține Biblia, concluzie la care au ajuns majoritatea cercetătorilor. De exemplu, după cincisprezece ani de cercetări, arheologul israelian Yohanan Aharoni a stabilit că în timpul lui Ioșua (Yehoșu’a) nu a fost cucerit niciun oraș de israeliți, deoarece acele orașe menționate în Biblie nu mai existau de mult timp. Și istoricul Mandfred Claus consideră că preluarea Canaanului pe cale militară este o poveste inventată. Arheologul Israel Finkenstein a constatat că mai mult de 90% dintre cercetători au stabilit de comun acord că nu a existat niciun exod din Egipt al poporului lui Israel, prin urmare nici cucerirea Canaanului. Ierihonul nu a fost distrus de Ioșua, ci cu mult timp înainte, prin 1549 î.e.n. La fel și cetatea Ai, al cărei nume înseamnă „Grămada de ruine”. Cu toate acestea, un exod a avut loc, dar nu în modul prezentat de Vechiul Testament. În realitate s-au folosit două surse, care au fost compilate într-o singură poveste. Una reprezintă cele câteva sute de israeliți amestecați cu egipteni și beduini madianiți, conduși de Akhenaton. A doua sursă este exodul hyksoșilor din Egipt în Canaan după ce au fost goniți de prinții tebani prin 1550 î.e.n. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.e.n., este posibil ca hyksoșii să fi fost cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit și celelalte orașe canaaneene menționate în Biblie. Evreii au atribuit micului grup al lui Akhenaton faptele hyksoșilor, rezultând astfel marele exod biblic. Dacă acest mic exod a început în 1293 î.e.n. (anul morții faraonului Ramses I) și a durat patruzeci de ani, după cum afirmă Biblia, înseamnă că grupul lui Akhenaton a ajuns în Canaan în 1253 î.e.n.
Cu toate că Akhenaton / Moise nu a reușit să-și convingă adepții plecați din Egipt să-l accepte pe Aton ca unic zeu (a se vedea episodul cu vițelul de aur la care se închinau israeliții în deșert), influența cultului său se observă cel mai bine în Adonai, forma
de plural a lui Adon („Domnul”), care apare în scripturile evreiești ca epitet al lui Yahweh, iar singularul „adon” ca titlu regal pentru conducătorii pământeni. Pentru fenicieni, „Adon” era un titlu al zeului Tammuz, pe care grecii l-au transformat în Adonis. Atât „adon” cât și „adonai” provin din Aton, forma elenă a numele zeului egiptean Aten, litera egipteană „t” fiind echivalentă cu „d”-ul ebraic. Așadar, numele divin Adonai nu reprezintă decât traducerea în ebraică a titlului egiptean „Aton-ai”, adică „Aton al meu”. În plus, circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Yahweh, nu a fost inventată de Avraam, egiptenii practicând circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât și de mumiile descoperite. Așa cum remarca și Sigmund Freud, cel mai probabil tot egipteanul Moise / Akhenaton le-a adus evreilor acest obicei, nicidecum Avraam.
Neavând o religie puternică (cea a lui Akhenaton nu a reușit să îi convingă), israeliții sosiți din Egipt au adoptat zeitățile canaaneenilor. Când s-au oprit la un singur zeu, Yahu sau Yahweh, i-au atribuit acestuia însușirile, titlurile și epitetele marilor zei din Canaan, preferând să nu inventeze o religie nouă, ci să combine cultele deja existente în zonă. Influența religiilor canaaneene se observă cu ușurință în Torah sau Vechiul Testament. De exemplu:
– Dumnezeul biblic este numit de multe ori „El”, nume preluat din religia levantină (care include și Canaanul), unde El („Zeu”) era conducătorul panteonului vest-semitic, soțul zeiței Așerah. Pentru evrei, Yahweh i-a luat nu doar numele și funcția, ci și consoarta.
– „Elohim” este folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2600 de ori ca nume al zeului suprem. În limba ebraică „im” este terminație de plural, „elohim” reprezentând pluralul substantivului „eloah”, care de asemenea a devenit unul dintre epitetele zeului evreilor. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „elohim”, ne spun că acest nume al lui Yahweh are o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). În realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazată pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaaneeni, preluând obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament abundă de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaaneeni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei divinități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „elohim”, canaaneenii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din două sute de Elohim. Așadar, pentru canaaneeni, Elohim erau zeii. Chiar dacă evreii insistă că „elohim” este un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe, în cea de-a șaptea putând fi întâlniți Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și a devenit oficială. Prin urmare, chiar și astăzi Elohim reprezintă în religia evreilor o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaaneenilor.
– „Elah”, un alt epitet al zeului biblic, este doar varianta aramaică a ugariticului „eloah”, pluralul „elim” fiind echivalent cu „elohim”.
– În Biblie, marele rival al lui Yahweh este Baal, tot unul dintre marii zei ai Canaanului. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul s-a conformat. 
Din cauza acestei rivalități, în capitolul 18 din Cartea a treia a Regilor, profetul Ilie organizează un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiştea lui Baal, au scos idolii din capiştea lui Baal şi i-au ars. Şi au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal şi au dărâmat capiştea lui Baal şi au făcut din ea loc de necurăţenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28). Cu toate acestea, zeul evreilor a preluat atributele dușmanului său, cu care a ajuns chiar să se identifice. Dacă Baal era numit „călărețul norilor”, în Biblie Yahweh îl copiază: „Nimeni, o Israele, nu este ca Yahweh, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău şi pe nori întru slava Sa” (Deuteronomul 33:26), „în vifor și în furtună își face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele lui” (Cartea lui Naum 1:3). În plus, Yahweh recunoaște că era numit și Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Yahweh – că ea mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-mi va mai zice: «Baalul (stăpânul) meu».” (Cartea lui Osea 2:18).
– Povestea lui Iov (Iyyob în ebraică), care a suferit numeroase pierderi în urma pariului dintre Yahweh și Satan, este inspirată din Legenda lui Keret, un poem ugaritic compus în perioada 1500 – 1200 î.e.n. Regele Keret din Khuburu, fiul zeului El, și-a pierdut soțiile, copiii și frații, rămânând singurul supraviețuitor al familiei sale. Mai mult, zeii l-au pedepsit și cu o boală necruțătoare. Biblicul Iov, la fel ca regele Keret, și-a pierdut copiii, sănătatea și averile tot din cauza unor divinități.
Nu au apucat israeliții și canaaneenii să trăiască prea mult în pace, deoarece și-a făcut apariția o nouă amenințare: invazia Popoarelor Mării care au lovit Egiptul, pe hitiți și zonele ocupate de semiți (cum ar fi Canaanul, Grecia și Asiria). Grecii au numit această invazie „întoarcerea herakleizilor” (cercetătorii preferând însă termenul de „invazia doriană”), sugerând că invadatorii erau tracii care ocupaseră Grecia până la erupția vulcanului Santorini, când s-au refugiat în nord, lăsând tărâmul Eladei în mâinile hyksoșilor izgoniți din Egipt. Chiar se crede că Popoarele Mării erau un grup de traci, cretani și ionieni din Anatolia, cu toții făcând parte din rasa ariană. În jurul anului 1250 î.e.n., Popoarele Mării au atacat întâi cetăți din Grecia continentală. În regiunea Boeotia, cetățile Theba și Orchomenos au fost arse până la temelii, iar fortificațiile din Gla părăsite. În Peninsula Peloponez, clădirile care înconjurau citadela Micene (Mykenai) au fost atacate și incendiate. Deși cetățile grecești au luat măsuri defensive, nu au putut opri al doilea val al atacatorilor, din jurul anului 1190 î.e.n., care a dus la distrugerea statelor miceniene. Multe regiuni din Grecia continentală s-au confruntat cu o scădere dramatică a populației, în special Boeotia, Argolis și Messenia. Refugiații din Micene au migrat în Cipru și pe coasta Levantului. În mod curios, Acropola din Atena a fost scutită de distrugere. Să remarcăm că, pentru greci, în această perioadă s-au născut semizeii Hercule (Herakles) în Theba și Elena (Helene) în Sparta, iar Tezeu (Theseus) și-a găsit sfârșitul.
În Egipt, Popoarele Mării își fac apariția în timpul lui Merenptah, fiul lui Ramses II, faraonul lăudându-se că a reușit să le oprească atacul. Celelalte nații nu au fost la fel de norocoase, căzând rând pe rând în fața puternicilor năvălitori. Dramatismul momentelor reiese din câteva plăcuțe de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit și Suppiluliuma, regele hitiților, își cereau reciproc ajutorul. Atacurile au fost atât de rapide încât plăcuțele nu au mai fost trimise niciodată, fiind descoperite trei milenii mai târziu printre rămășițele cuptoarelor în care trebuiau să fie arse. Invadatorii au fost opriți de Ramses III, faraonul menționând că a obținut victoria doar cu ajutorul zeului Amon-Ra. Deși victorios, Imperiul Egiptean a intrat într-un declin din care nu și-a mai revenit niciodată, din pricina efortului financiar enorm întreprins pentru mobilizarea și echiparea unei armate numeroase care să facă față Popoarelor Mării.
După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace pentru a se proteja de puternicii invadatori. Ceea ce nu i-a ajutat prea mult pe hitiți, în 1198 î.e.n. atacatorii reușind să le distrugă imperiul. În același an a început războiul troian, sfârșit zece ani mai târziu, după cum susținea Homer în Iliada și alți autori ai căror lucrări au fost incluse în Ciclul epic. Deși în Antichitate povestea războiului troian era considerată o cronică a unor evenimente reale, în timp a devenit în concepția generală doar o fabulație. Până și celebra cetate Troia s-a transformat pentru întreaga lume într-un loc fantastic, inventat de poetul grec. Până în 1822, când jurnalistul și geologul scoțian Charles Maclaren a sugerat că Troia a existat în realitate și că ruinele ei s-ar afla pe muntele Hissarlik din Turcia.
Arheologul amator englez Frank Calvert a început excavările pe acel munte, însă cel care a descoperit Troia a fost afaceristul german Heinrich Schliemann, care a continuat munca englezului în anii 1870. Descoperirile arheologice au relevat urmele unui crunt război, întocmai precum cel descris de Homer și de ceilalți autori ai Ciclului epic, în care mai câteva națiuni grecești s-au unit împotriva troienilor și aliaților acestora, printre care se găseau multe triburi tracice (inclusiv cel al amazoanelor din nordul Mării Negre). Însă cine erau cu adevărat troienii?
După cum spuneam, cercetătorii au stabilit că războiul troian a început în 1198 î.e.n., an în care s-a prăbușit Imperiul Hitit din cauza invaziei Popoarelor Mării. Până în acel moment, Troia (numită și Ilion de greci) a făcut parte din Imperiul Hitit. Hitiții erau arieni apăruți puțin înainte de anul 2000 î.e.n. în Anatolia (Turcia de astăzi); locul lor de origine reprezintă și în prezent o enigmă pentru cercetători. Acești emigranți s-au amestecat cu localnicii traci, tot arieni, fiind cunoscuți din acel moment ca hitiți. În jurul anului 1900 î.e.n. au ocupat Troia (pe care au numit-o Wilusa) iar trei secole mai târziu și-au fondat propriul imperiu. Prin urmare troienii lui Homer, asediați de ahei, nu puteau fi decât hitiți, iar Troia a reprezentat ultimul bastion al Imperiului Hitit în fața năvălirii Popoarelor Mării. Deși Homer susținea că atacatorii erau greci, a lăsat în urmă câteva indicii cu privire la identitatea lor. Poetul îi numea „akhaioi” și „danaoi”, echivalente cu „ekweș” și „denyen”, două dintre numele date de egipteni Popoarelor Mării. Grecii nu ar fi putut ataca Troia pentru că și ei erau loviți în acea perioadă de Popoarelor Mării, eveniment numit de cercetători „invazia doriană” și de vechii eleni „întoarcerea herakleizilor”. Numele grecesc al Troiei, Ilion, inițial era Wilion, foarte asemănător cu Wilusa al hitiților. De altfel, o scrisoare a unui rege hitit necunoscut către regele din Ahhiyawa (regatul aheilor) amintește de un „episod Wilusa” în care au avut loc ostilități din partea celor din Ahhiyawa, ceea ce duce cu gândul la războiul troian. Merită menționat și că doi dintre regii hitiți se numeau Piyamaradu și Alaksandu, nume asemănătoare cu Priamos (regele Troiei în timpul războiului homeric) și Alexandros (numele primit la naștere de Paris, unul dintre fiii lui Priamos).
Despre Troia se spunea că a fost fondată de traci, arieni ca și hitiții. În Eneida, poetul roman Publius Vergilius Maro susține că troienii provin din Italia iar anticii credeau că Italia era locuită în vechime de traci, motiv pentru care războaiele daco-romane au fost considerate fratricide. Să fi venit troienii / hitiții într-adevăr din Italia în Anatolia? Slabe șanse. În 2004 î.e.n. a avut loc distrugerea Sumerului prin furtuna nimicitoare a zeului Enlil, ceea ce a dus la dispariția sumerienilor din Mesopotamia. Exact în acea perioadă au apărut în Anatolia hitiții, arieni ca și sumerienii. Ceea ce înseamnă că sumerienii supraviețuitori ai furtunii lui Enlil s-au refugiat în nord, pe malul Mării Negre, s-au amestecat cu localnicii și au devenit hitiți. Chiar și miturile romane sugerează această ipoteză. Pentru ei, Roma a fost fondată de un grup de refugiați troieni, conduși de Romulus și Remus, urmași ai lui Eneas (Aineias în greacă), fiul zeiței Venus 
(Aphrodite) și al unui prinț troian. Numele Romei provine din cel al lui Romulus. Însă, citit invers, numele Roma se transformă în Amor care, numit de romani și Cupido (iar de greci Eros), era fiul zeiței iubirii și al zeului războiului. Astfel, romanii și-au sugerat nu doar descendența din Venus / Aphrodite, ci și-au motivat și latura războinică, care le-a permis să fondeze un imperiu. Curiozitatea apare în cazul celui de-al doilea fondator al Romei, Remus. Citit invers, acesta devine Sumer. Prin urmare, romanii dădeau de înțeles că sunt atât urmași ai zeiței iubirii și ai zeului războiului, cât și ai sumerienilor. Ceea ce întărește ipoteza de mai sus: troienii erau hitiți care, la rândul lor, erau foști sumerieni.
Învinse de Ramses III, Popoarele Mărilor au dispărut la fel de brusc precum și-au făcut apariția. Nu complet, unele stabilindu-se în zonă. Unii dintre ei sunt frigienii, care la scurt timp după căderea Imperiului Hititi au încercat să cucerească coloniile asiriene din sudul Anatoliei, fiind învinși de regele asirian Tiglath-Pileser I (Tukulti-apil-Eșarra). Alții sunt filistenii, care s-au oprit în Canaan, unde s-au aflat într-un conflict încontinuu cu israeliții. Biblia amintește câteva lupte dintre cele două nații, cum ar fi:
– „Filistenii năvăliseră în cetăţile din ţinuturile de la şes şi de la miazăzi ale lui Iuda şi luaseră Bet-Şemeşul, Aialonul, Ghederotul şi Soco cu satele care ţineau de el, Timna cu satele care ţineau de ea, şi Ghimzo cu satele lui şi se aşezaseră acolo” (Cartea a doua a Cronicilor 28:18).
– „În vremea aceea s-au sculat Filistenii să se războiască cu Israeliţii şi a fost cuvântul lui Samuel către tot Israelul. Şi au păşit Israeliţii împotriva Filistenilor cu război şi au tăbărât la Eben-Ezer, iar Filistenii au tăbărât la Afec. Apoi Filistenii s-au aşezat în rânduială de război în faţa Israeliţilor şi, dându-se bătălia, au fost bătuţi Israeliţii de către Filisteni, care au ucis pe câmpul de luptă ca la patru mii de oameni” (Cartea întâia a Regilor 4:1-2).
– „Iar Israeliţii au ieşit din Miţpa şi au urmărit pe Filisteni şi i-au bătut până sub Bet-Car. (…) Aşa au fost înfrânţi Filistenii şi nu s-au mai apucat să mai umble peste hotarele lui Israel. Mâna Domnului a fost asupra Filistenilor în toate zilele lui Samuel. Şi au fost întoarse lui Israel toate cetăţile pe care le luaseră Filistenii de la Israel, de la Ecron până la Gat, şi ţinuturile acestora le-a liberat Israel din mâinile Filistenilor şi a fost pace între Israel şi Amorei” (Cartea întâia a Regilor 7:11-14).
– „În ziua aceea au bătut pe Filisteni de la Micmaş până la Aialon” (Cartea întâia a Regilor 14:31), „Astfel şi-a întărit Saul domnia sa peste Israel şi s-a luptat cu toţi vrăjmaşii de primprejur: cu Moab şi Amoniţii, cu Edom, cu regii din Ţoba şi cu Filistenii şi pretutindeni, împotriva oricui a mers, a avut izbândă” (14:47).
– Lângă Valea lui Elah, păstorul David l-a învins în luptă pe uriașul filistean Goliat din Gat, iar „Filistenii, văzând că uriaşul lor a murit, au fugit. Deci s-au sculat bărbaţii lui Israel şi ai lui Iuda şi cu strigăte au gonit pe Filisteni până la gura văii şi până la porţile Ecronului. Şi au căzut ucişi Filistenii pe calea Şaaraim, până la Gat şi Ecron” (Cartea întâia a Regilor 17:51-52).
– „Filistenii însă s-au bătut cu Israeliţii şi au fugit aceştia de Filisteni şi au căzut ucişi pe muntele Ghelboa. I-au ajuns Filistenii pe Saul şi pe fiii lui şi au ucis pe Ionatan, pe Aminadab şi pe Melchişua, fiii lui Saul” (Cartea întâia a Regilor 31:1-2).
– Regele Iezechia „a bătut pe Filisteni până la Gaza, precum şi în cuprinsul ei, de la turnul de pază până la cetatea întărită” (Cartea a patra a Regilor 18:8).
Conform Bibliei, cele douăsprezece triburi israelite au trăit în comunități conduse de judecători. Triburile s-au unit prin 1047 î.e.n., formând regatul Israel, sub conducerea lui Saul (Șa’ul în ebraică). Sub stăpânirea lui David (Dawid), regatul a devenit o mare putere mondială. Apogeul a fost atins în timpul lui Solomon (Șelomo), fiul lui David, care a transformat Ierusalimul într-o metropolă. Însă această versiune nu este decât o poveste. După cum susțin arheologii, numele lui David și al lui Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic și nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenței lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, așa cum afirmă Vechiul Testament. Dacă lui Solomon i-au fost atribuite faptele faraonului Amenhotep III, așa cum am văzut, cele ale lui David sunt în realitate ale faraonului egiptean Thutmose III. În Biblie, David a transformat Israelul într-un imperiu; în realitate, Thutmose III a transformat Egiptul într-un imperiu. David s-a luptat la Raba cu amoniții și sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Zobah, înainte să-și întărească domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, Thutmose III este cel care, pe la sfârșitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii și canaaneenii în afara orașului Meggido. În timpul celor șapte luni, cât a durat asediul orașului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Dușmanii au reușit să scape și s-au refugiat în Kadeș de pe râul Oronte, oraș cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Trei ani mai târziu a trecut Eufratul și l-a învins pe regele din Mitanni. „Thoth” sau „Thut”, prima parte a numelui faraonului, scris „Tht”, în ebraică devine „Dwd”, rădăcina numelui regelui Dawid. Iar restul faptelor lui David, care nu au fost copiate din istoria faraonului, sunt pure invenții, după cum demonstrează arheologia. De exemplu, David nu putea să se lupte cu Goliat din Gat deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Goliat era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice, ceea ce demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până și Vechiul Testament este confuz în ceea ce privește ucigașul uriașului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigașul lui Goliat
este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraș al filistenilor o oală pe care era inscripționat numele Golyat, au presupus că reprezenta o dovadă a acurateții poveștii biblice. Însă un nume inscripționat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puțin o persoană cu numele Golyat în rândul filistenilor, nu și că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David și Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet, un curtean aflat în serviciul prințesei Nefru, fiica faraonului Sehetepibre Amenemhat din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, „un mare bărbat din Canaan”, și a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal. Partea uciderii lui Goliat cu o piatră în frunte pare a fi copiată din mitologia scandinavă, unde zeul Thor l-a omorât pe uriașul Hrungnir aruncându-i ciocanul în frunte. Să reținem și că Psalmul 104, atribuit aceluiași rege David, este copia unui poem compus de faraonul Akhenaton.
Biblia susține că, după moartea lui Solomon, marele regat israelit s-a divizat în două: regatul Israel (cel din nord), cu capitala întâi la Șechem, apoi la Penuel, Tirzah și, în final, la Samaria, și regatul Iuda (partea de sud), cu capitala la Ierusalim. Deși, în mod oficial, separarea a fost una politică, se pare că s-a produs din motive religioase. Iuda (sau Yehuda în ebraică) înseamnă „Mulțumită lui Yahu / Yahweh”. Israel este format din „is” (prima parte a numelui akkadian „Iștar”), „ra” („conducător” în limba sumeriană) și „el” („zeu” în limbile semite), putând fi tradus ca „Iștar, zeița conducătoare”. Prin urmare, chiar dacă în mod oficial toți evreii venerau un singur zeu, cele două regate s-au separat din motive religioase, fiecare fiind adeptul uneia dintre cele două divinități: Iuda al lui Yahweh / Marduk iar Israel al lui Iștar. Vechiul Testament demonstrează clar că aceștia au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase (Menașșeh) „a făcut un idol cioplit și l-a așezat în templul lui Yahweh” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Așerei pe care îl făcuse l-a așezat în casa despre care Yahweh îi zisese lui David și lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta și în Ierusalim, pe care l-am ales din toate semințiile lui Israel, voi pune numele meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Așera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron și au făcut-o praf; și praful l-au aruncat asupra cimitirului obștesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilkiah arhiereul, preoților de mâna a doua și celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Yahweh toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte și pentru toată oștirea cerului și să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenușa lor să o ducă la Bethel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie (Eliyahu) și regele Yehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, teologul german Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ți sădești dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi lui Yahweh Elohim”. În Cartea Judecătorilor 6:25 este scris: „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău și taie copacul cel sfânt de lângă el”, însă în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile ulterioare ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăți toate pietrele jertfelnicului, ca niște pietre de var; dumbrăvile Astartei și stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Cartea lui Isaia 27:9). Cronicarul arab al-Massudi confirmă venerarea zeiței în templul lui Yahweh, relatând că, în anul 820, oamenii califului al-Ma’mun au găsit în Marea Piramidă din Egipt (adevăratul templu al lui Solomon) statuile unui zeu și a unei zeițe. De altfel, Vechiul Testament recunoaște că regele Solomon a început să o slujească pe Așerah. Relatările biblice sunt confirmate de descoperirile arheologice de la Khirbet el Qom, din inima Iudeei, și de la Kuntillet Ajrud, la granița vechiului regat. Într-un mormânt de la Khirbet el Qom, din secolul al VIII-lea î.e.n., s-a găsit pe o inscripție o rugăciune pentru Yahweh și Așerah, numele ei fiind invocat de trei ori. La Kuntillet Ajrud, situl arheologic este împânzit cu inscripțiile „YHWH și a sa Așerah”, una dintre ele ieșind în evidență: „Pentru YHWH de la Șomron și a sa Așerah” (Șomron sau Samaria a fost capitala regatului iudeu în secolele IX-VIII î.e.n.). Iar la Mota au fost descoperite numeroase figurine cu chip feminin, care atestă existența unui cult al unei zeițe ca „religie oficială de stat”, după cum a numit-o Erin Darby, profesor de studii religioase la Universitatea Tennessee – Knoxville.
Și totuși, nu Așerah era zeița venerată de evrei, ci Aștoret / Aștarot (numită Aștart de fenicieni, Uni-Astre de etrusci și Astarte de greci), nimeni alta decât Iștar a akkadienilor, al cărei cult se extinsese dincolo de granițele Mesopotamiei, ajungând până în Canaan, Egipt și Asiria. Așerah, soția zeului El, era 
numită în Sumer Ninhursag. Inanna / Iștar a preluat la un moment dat atributele și funcțiile mamei sale, motiv pentru care cele două au fost confundate adesea de antici. La fel s-a întâmplat și în Canaan, unde Aștoret i-a luat locul, epitetele și rolurile zeiței Așerah. Evreii o întâlniseră pe Aștoret / Iștar și în Egipt, ca Hathor, consoarta lui Heru (Horus), nimeni altul decât zeul lor tradițional, Yahweh (echivalările dintre zeități se găsesc în cartea Secretele zeilor). În „tărâmul promis” au găsit-o atât ca Anat pentru canaaneeni, cât și ca Aștart pentru sidonieni și fenicieni. Nu era o oarecare, ci chiar creatoarea rasei semite în jurul anului 3750 î.e.n., motiv pentru care semiții o considerau mama lor divină. Dacă poporul evreu îl venera pe Yahweh, cultul ei a fost rezervat doar elitei evreiești, inițiații în misteriile ei beneficiind de adevăratele secrete ale zeilor. Nu știm când a aderat elita la cultul zeiței, dar sunt mari șanse să o fi făcut în timpul lui Iosif (Yosep), fiul patriarhului Iacov (Ya’aqob), care în 1842 î.e.n. a devenit vizir al Egiptului. Faraonul i-a dat-o de soție pe Asenat, fiica preotului heliopolitan Potipherah. Numele ei, care înseamnă „Sfântă pentru Anat”, indică zeitatea sub protecția căreia se afla. Ca fiică a unui preot din Heliopolis, Asenat avea acces la anumite cunoștințe nu doar religioase, ci și magice (magia era parte importantă a religiilor egiptene). Iosif, care se ocupa cu interpretarea viselor și ghicitul viitorului (conform Bibliei avea o cupă pentru ghicit), a primit fără îndoială acele cunoștințe pe care le-a combinat cu cele pe care le avea deja. Este posibil ca atunci să fi apărut ceea ce a fost numit mai târziu Kabbalah, ori predată de zeița soției lui Iosif, ori creată chiar de patriarh prin combinarea ritualurilor magice mesopotamiene (transmise din tată în fiu de la Avraam) cu cele egiptene. Familia lui Iacov s-a mutat în Egipt în 1833 î.e.n. și a primit de la vizir ținutul Goșen din Delta Nilului, unde a stat până prin 1550 î.e.n., când a fost gonită odată cu hyksoșii. Cultul zeiței a fost acceptat de elita urmașilor lui Iacov și chiar de unii egipteni, Anat având temple în Avaris, capitala hyksoșilor, în Memphis (unde era considerată fiica zeului Ptah) și în Elephantine (unde era numită Anat-Yahu). Până și faraonul Ramses II a considerat-o gardian personal al său, mărindu-i templul din Pi-Ramesses și numindu-și fiica Bint-Anat („Fiica lui Anat”), câinele „Anat în vigoare” și calul „Anat este satisfăcută”.
Conform inscripțiilor asiriene, o alianță a regelui Ahab al Israelului și Ben Hadad II din Aram-Damasc a reușit să respingă în 854 î.e.n. un atac al asirienilor, ieșind victorioasă din bătălia de la Qarqar. Un secol mai târziu, regatul israelit și cel filistean au fost distruse de regele asirian Tiglath-Pileser III (Tukulti-apil-Eșarra în akkadiană), majoritatea populației israelite fiind trimisă în exil, mulți refugiindu-se în Iudeea. În 722 î.e.n., revolta israeliților a fost înăbușită de Sargon II (Șarru-ukin), fiul lui Tiglath-Pileser III, care a capturat capitala Samaria. Între 705 și 681 î.e.n., tronul Imperiului Asirian a fost ocupat de Sennacherib (Sin-ahhi-eriba), fiul lui Sargon II. Prima sa campanie militară a avut loc în 703 î.e.n., împotriva lui Marduk-apla-iddina II, regele Babilonului, care se aliase cu caldeenii, arameii și elamiții împotriva asirienilor. Au urmat și alte campanii împotriva Babilonului, cea din 689 î.e.n. ducând la distrugerea orașului. Sennacherib a înăbușit și revolta iudeilor din 701 î.e.n., care erau sprijiniți de egipteni și de babilonieni. Deși a asediat Ierusalimul, Sennacherib s-a întors brusc în Ninive, renunțând la asediu aparent fără niciun motiv. Cartea lui Isaia din Vechiul Testament susține că „a ieșit îngerul lui Yahweh și a bătut în tabăra Asiriei o sută și cincizeci de mii; iar dimineața, la sculare, toți erau morți. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra și a plecat și s-a oprit la Ninive” (37:36-37). Regele a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. I-a învins și pe egiptenii săriți în ajutorul orașelor cucerite de asirieni. Istoricul Herodot scria că, atunci când Sennacherib a atacat Egiptul, într-o noapte „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”, responsabil pentru această minune fiind zeul Ptah. Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, Sennacherib scria că a fost ajutat de zei pe câmpul de luptă: „M-am rugat lui Așșur, lui Sin, lui Șamaș, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iștar din Ninive, lui Iștar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor”. După ce a cucerit Babilonul în 689 î.e.n., le-a ordonat soldaților săi să jefuiască și să distrugă orașul, spre deosebire de Ierusalim și Egipt, acolo unde zeii l-au împiedicat să facă acest lucru. Într-una dintre inscripțiile sale, Asarhaddon (Așșur-ahu-iddin), fiul lui Sennacherib, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său, responsabil fiind „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat și a supus orașul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voința lui Marduk, orașul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu și prefăcut într-o mlaștină de nestrăbătut”. Pentru distrugerea Babilonului, Sennacherib a fost ucis de doi dintre fiii săi, care au încercat să-l omoare și pe fratele lor, Asarhaddon. Însă acesta a fost ascuns de către zei, apoi Iștar i-a învins dușmanii. Ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon a primit de la zeul Așșur „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și ordinul de a ataca Egiptul, după cum nota regele pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria).
Cartea lui Tobit din Vechiul Testament menționează o întâmplare supranaturală petrecută în această perioadă. Eroul poveștii este israelitul Tobit din tribul lui Neftali, care trăia în Ninive după ce Sargon II a deportat triburile nordice de israeliți în Asiria, devenind omul de încredere al regelui. După moartea lui Sargon, fiul acestuia, Sennacherib, a început să ucidă mulți israeliți, pe care Tobit îi îngropa pe ascuns. De frică să nu fie pedepsit, Tobit a fugit din Ninive iar Sennacherib i-a confiscat averea. S-a întors după moartea lui Sennacherib, când Ahiacar, nepotul său, l-a convins pe noul rege, Asarhaddon, să-l primească în Ninive. Acest Ahiacar era „paharnic şi păstrătorul sigiliului, cârmuitor al casei şi vistiernic”, al doilea după Asarhaddon, pe care regele îl pusese „peste toate veniturile regatului său şi peste toată cârmuirea casei lui”. Întors în capitala Imperiului Asirian, Tobit a stat într-o noapte afară, iar vrăbiile s-au găinățat în ochii lui, orbindu-l. După câțiva ani, îngerul Rafael a fost trimis să-i redea vederea. Și-a ascuns natura divină și s-a transformat în om, mințind că este „Azaria al lui Anania cel mare, din neamul fraţilor tăi”, și s-a oferit să îl însoțească în Media pe Tobie (Toviyah în ebraică), fiul lui Tobit. Pe drum, pe când se spălau în fluviul
Tigru, un pește a vrut să-l înghită pe tânăr. Îngerul l-a învățat să prindă peștele și să-i păstreze inima, ficatul și fierea. În orașul Ecbatana din Media, îngerul l-a sfătuit pe Tobie să o ia de nevastă pe Sara, fiica israelitului Raguel, care a fost măritată de șapte ori însă de fiecare dată demonul Asmodeu i-a ucis soții înainte ca aceștia să apuce să o dezvirgineze. Învățat de Rafael, Tobie a ars în noaptea nunții inima și ficatul peștelui, afumând camera, ceea ce l-a făcut pe demon să fugă în Egiptul de Sus, acolo unde a fost prins și legat de către înger. Întors în Ninive, Tobie i-a redat vederea tatălui său ungându-i ochii cu fierea peștelui. Apoi, Rafael și-a declinat identitatea și s-a întors în cer. După 92 de ani a murit Tobit iar după o vreme și soția sa, Ana. Tobie s-a mutat cu soția și copiii săi în Media, unde a trăit până la vârsta de 127 de ani. Moștenise nu doar averea tatălui său, ci și pe cea a socrului său, Raguel.
Se crede că demonul Asmodeu (Așmed’ay în ebraică) este Aeșma Daeva din zoroastrism, demonul mâniei și mesagerul lui Angra Mainyu (conducătorul divinităților malefice). Ceea ce ar avea sens, ținând cont că Biblia îl localizează în orașul Ecbatana din Media, acolo unde locuiau vara conducătorii Imperiului Persan în care a apărut zoroastrismul. Aeșma se găsește în opoziție cu Sraoșa („Supunerea”), care îl va învinge la refacerea lumii. În alte cărți, Aeșma va fi înghițit de Az, demonul avariției. Până 
atunci, cel însărcinat să se lupte cu Aeșma este Mithra, o divinitate angelică a legământului, luminii și jurământului, protector al adevărului și paznic al vitelor, recoltelor și apelor. Rolul lui Aeșma este de a distrage oamenii de la închinarea corectă, distorsionând semnificația reală a sacrificiului prin brutalitate față de vite, violență în război și beție. Conform Kabbalei, Asmodeu este un cambion (copil născut din împerecherea unui muritor cu un succubus sau un incubus), fiu al regelui David și al lui Agrat, una dintre reginele demonilor și unul dintre cei patru îngeri ai prostituției sacre. În Testamentul lui Solomon (scris în limba greacă undeva în secolele I – V) și în Talmud, Asmodeu l-a ajutat pe regele Solomon să construiască Marele Templu al lui Yahweh. Într-o legendă evreiască și într-una arabă, demonul l-a izgonit pe Solomon și a condus țara în locul lui pentru câtva timp. În Ars Goetia din Clavicula Salomonis Regis (secolul XVII), Asmodeu este „tare, puternic, și apare cu trei capete; primul este ca de taur, al doilea ca de om iar al treilea ca de berbec; coada unui șarpe iar din gură lansează flăcări”. În Dicționarul Infernal al lui Collin de Plancy (publicat în 1818) are piept de om, un picior de cocoș, o coadă de șarpe și trei capete (unul de om care scuipă flăcări, unul de oaie și unul de taur). Creștinii l-au portretizat adesea ca fiind un bărbat frumos și manierat însă șchiop, având ori gheare la un picior ori chiar un picior de cocoș. Motiv pentru care novelistul francez Alain-René Lesage l-a numit în 1707 „diavolul cu două bețe”, susținând că se ajută de ele pentru a se deplasa, epitet transformat mai târziu în „diavolul șchiop”. După Lesage, Asmodeu a devenit șchiop în timpul căderii din cer, după ce s-a luptat cu un alt demon, o copie a mitului grecesc al zeului Hefaistos, care a devenit șchiop după ce a fost aruncat de către Zeus de pe muntele Olimp. Poate totuși rana de la picior i-a fost cauzată de îngerul Rafael în timpul luptei din Egipt. Nu știm dacă relatarea biblică este adevărată, însă este confirmată de Voltaire în Dicționarul filosofic din 1764, unde scria că naturalistul francez Paul Lucas susținea că l-a găsit pe Asmodeu într-o grotă de lângă orașul egiptean Saata sau Taata cu mai bine de șase decenii înainte și chiar a vorbit cu el. Mai mult, i-a tăiat corpul de șarpe în bucăți, care însă s-au unit imediat la loc. Ceea ce ar însemna că demonul este în continuare legat acolo, așa cum l-a lăsat Rafael, dacă povestirea lui Lucas nu ar fi inventată. Totuși, în 1634, în localitatea franceză Loudun, preotul Urbain Grandier a fost acuzat că a invocat spirite malefice (printre care se afla și Asmodeu) care au posedat câteva călugărițe. Dacă ar fi adevărate mărturiile din timpul procesului lui Grandier, înseamnă că Asmodeu nu era legat în Egipt cu câteva decenii înainte de călătoria lui Paul Lucas. Mai mult, după cum relata scriitoarea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de șiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la 20 de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri și lățimea de șapte. Șirurile de urme se întindeau pe o distanță de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este unul singular. O cronică japoneză susține că în anul 929, în curțile și grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile șiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franța anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile orașului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189 – 1199) și celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit urme asemănătoare pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunța pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localității Glenorchy din Scoția. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiția. Șiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoția (1952) și pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Să fie oare Asmodeu, „diavolul șchiop”, eliberat din Egipt?
Dacă considerăm adevărată relatarea din Cartea lui Tobit, putem extrage din ea câteva amănunte semnificative. Tobit s-a întors în Ninive după moartea lui Sennacherib și înscăunarea lui Asarhaddon, adică în anul 681 î.e.n. La scurt timp a orbit. Biblia spune că atunci „când şi-a pierdut el vederea era de cincizeci şi opt de ani, şi a văzut după opt ani”. Ceea ce înseamnă că s-a născut în 739 î.e.n. și și-a recăpătat vederea în 673 î.e.n., când fiul său s-a întors din Media. Când a murit „era el atunci de o sută cincizeci şi opt de ani”, adică în 581 î.e.n. Cu puțin timp înainte de a se întoarce Tobie din Media, îngerul Rafael l-a legat în Egiptul de Sus pe demonul Asmodeu, adică în 673 î.e.n. Nu știm de ce demonul s-a refugiat tocmai acolo din Media cum nu știm nici locul exact în care a fost întemnițat, deși francezul Paul Lucas vorbea despre o grotă de lângă orașul egiptean Saata sau Taata. De asemenea, nu știm nici motivul pentru care Rafael nu l-a atacat direct, ci s-a folosit de oameni pentru a-l izgoni din Media, deghizându-se în om. Poate de vină era interdicția divinităților de a interfera cu muritorii, motiv pentru care Rafael și-a ascuns adevărata identitate și a acționat din umbră. Cum găinațul unor vrăbii nu poate cauza orbire, probabil Rafael este cel care l-a orbit pe Tobit pentru a-i folosi fiul în planul său de a-l captura pe Asmodeu. Fiind orb, Tobit nu putea pleca în Media, neavând de ales decât să-l trimită în locul său pe Tobie. Care, fiind tânăr, era mult mai ușor de manipulat. Astfel, Rafael l-a convins pe băiat să o ia de soție pe nefericita Sara și l-a învățat cum să izgonească demonul, fiind cel mai probabil vorba despre un ritual magic, nicidecum despre un simplu fum al unui pește ars. De ce nu l-a atacat Rafael pe Asmodeu în orașul Ecbatana din Media, numit astăzi Hagmatana, ci l-a alungat din zonă? Poate că demonul era
mult mai puternic în acel loc, în care probabil era venerat de localnici, ori datorită vreunui centru energetic al Pământului care îi amplifica puterea, ori pentru că era însoțit de alte divinități în fața cărora Rafael nu ar fi avut nicio șansă în eventualitatea unei înfruntări directe. Așa că s-a folosit de tânărul Tobie, care l-a izgonit pe Asmodeu printr-un ritual magic, iar Rafael l-a urmărit și l-a capturat. În Cartea lui Enoh, tot Rafael este cel care l-a legat pe Azazel, conducătorul Veghetorilor, l-a închis într-o grotă din deșertul Dudael și a așezat peste el „pietre ascuțite și mari” care par a fi piramide. În Talmud, Rafael este unul dintre cei doi îngeri trimiși în Sodoma înainte de distrugerea orașului, el având misiunea de a-l salva pe Lot, nepotul lui Avraam. Numele său (Rafa’el în ebraică) înseamnă „zeul vindecător”, care i se potrivește, ținând cont că în Biblie l-a vindecat pe Tobit de orbire iar în Talmud pe Avraam după circumcizie. Totuși, el ar putea fi Mithra din zoroastrism, cel însărcinat să se lupte cu Aeșma Daeva (Asmodeu) până la sfârșitul lumii. Mithra a fost împrumutat de la hinduși, care îl numeau Mitra, nume despre care se crede că provine din cuvântul sanscrit „mitram”, care înseamnă „legământ, contract, jurământ”. Însă ar putea proveni din „mei” („a lega”) combinat cu sufixul „tra” („ceea ce”), numele zeului însemnând „Cel care leagă”. Rafael i-a legat pe Azazel și pe Asmodeu în mitologia ebraică, ceea ce l-ar echivala cu Mithra. Uneori, Mithra era înfățișat luptându-se cu un taur, însă nu există niciun mit care să descrie această luptă. Răspunsul s-ar putea găsi în poemul Thebaid al poetului roman Statius din primul secol, unde Mithra se luptă într-o peșteră cu un monstru încornorat. Să fie oare vorba despre momentul biblic în care Rafael l-a închis pe Asmodeu într-o peșteră din Egiptul Superior? Poemul lui Statius se numește Thebaid și se referă la cetatea Theba din Grecia. Însă Thebaid sau Thebais era și numele atribuit de greci unei regiuni care cuprindea cele mai sudice treisprezece nome ale Egiptului Superior, de la Abydos la Aswan, numele regiunii provenind din cel al capitalei Theba. Să fi încercat Asmodeu în 673 î.e.n. să se refugieze în Theba, oraș închinat Veghetorilor? Să-l fi prins Rafael înainte de a intra în oraș și să-l fi închis într-o peșteră din apropiere? În zonă se află Wadi Hammamat, o regiune minieră în Antichitate, cunoscută pentru numeroasele petroglife și picturi rupestre vechi de aproximativ trei milenii. După cum nota Leonard W. King în cartea Legends of Babylon and Egypt in Relation with Hebrew Tradition, una dintre aceste imagini este unică în arta egipteană, reprezentând un personaj diferit de restul: îmbrăcat cu o haină lungă până sub genunchi, are părul lung și o barbă deasă, pe cap poartă un turban iar picioarele sale musculoase au gheare de pasăre. Să fie acest personaj demonul Asmodeu, care în Europa era reprezentat cu gheare la un picior sau cu un picior de cocoș? Vestimentația lui să sugereze că venea din Media? Să însemne această reprezentare că a fost închis într-adevăr într-o peșteră în acel loc? Și să-l fi rănit la un picior Rafael în timpul acelei lupte, devenind din acel moment „diavolul șchiop”? Probabil nu vom afla niciodată răspunsurile, însă știm că în acea perioadă au avut loc conflicte armate în acea zonă.
Imediat cum a ajuns pe tronul Asiriei în 681 î.e.n., Asarhaddon (cel care i-a permis lui Tobit să se întoarcă în Ninive) a ordonat refacerea templelor Esagila din Babilon, Ekur din Nippur și Eșarra din Așșur. A primit de la zeul Așșur ordinul de a ataca 
Egiptul dar și „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor”. Prima tentativă de invazie a asirienilor, din 674 î.e.n., a fost oprită de egiptenii conduși de faraonul nubian Taharqa (care era și regele regatului Kuș, Sudanul de astăzi) din Dinastia a XXV-a. Trei ani mai târziu, Asarhaddon a atacat din nou și a cucerit orașul Memphis, capturând numeroși membri ai familiei regale. Taharqa a reușit să fugă în sud, în Egiptul Superior. Asarhaddon l-a încununat pe Necho I rege în Egiptul Inferior și s-a întors în Asiria, iar Taharqa a pornit numeroase revolte împotriva stăpânirii asiriene. Pentru a înăbuși revoltele, Asarhaddon a plecat în 669 î.e.n. spre Egipt, însă a murit pe drum. Fiul său, Așșurbanipal (Așșur-bani-apli), a fost ultimul mare conducător al Imperiului Neo-Asirian. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. O inscripție regală asiriană povestește că același Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșurbanipal. La fel ca tatăl său și, mai mult ca sigur, la ordinul aceluiași zeu, Așșurbanipal a atacat Egiptul în 667 î.e.n. Regele chiar nota că zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva egiptenilor. Doborât de aureola lui Așșur și Iștar, faraonul Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. Așșurbanipal susținea că a folosit împotriva egiptenilor „Arma Strălucirii”, primită de la zei. Învins, Taharqa s-a refugiat în Theba. În 664 î.e.n., Așșurbanipal a trimis către Theba o sută cincizeci de soldați, conduși de Șarru-Kan, care au dispărut fără urmă pe drum, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția inexplicabilă, consemnată în biblioteca lui Așșurbanipal din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. În același an a murit și Taharqa iar tronul său a fost preluat de Tantamani care, imediat după plecarea asirienilor, l-a ucis pe Necho I (faraonul vasal lui Așșurbanipal), reocupând întregul Egipt. Asirienii s-au întors în forță, au învins în Delta Nilului armata lui Tantamani, i-au gonit pe nubieni din Egipt și au jefuit Theba. Astfel s-a sfârșit dinastia nubiană din țara faraonilor, Tantamani mulțumindu-se doar cu tronul regatului Kuș. Deși autoritatea sa a fost recunoscută în Egiptul Superior până în cel de-al optulea său an de domnie, când Wahibre Psamtik I, fiul lui Necho I, a preluat Theba pe cale pașnică, devenind conducătorul întregului Egipt. Nu știm dacă Asmodeu a influențat în vreun fel aceste evenimente care s-au petrecut în apropierea locului în care se presupune că a fost închis. Poate că Taharqa l-a eliberat iar demonul l-a ajutat cauzând dispariția asirienilor conduși de
Șarru-Kan, care primiseră ordinul de a-l captura pe faraonul nubian în Theba. Și poate tot din acest motiv, într-o sculptură aflată în prezent la Luvru, Taharqa s-a reprezentat îngenuncheat, oferindu-i două vase cu vin unui zeu-șoim obscur, Hemen, ceea ce amintește de picioarele de pasăre ale lui Asmodeu. Sau poate adevărul e altul.
Presupunând că relatarea biblică este adevărată, cum trăia Asmodeu în lumea noastră? Ca entitate imaterială, așa cum sunt în esență toate divinitățile, ori avea trup? Știm că aceste ființe nu au corpuri proprii și nu pot interacționa cu lumea noastră decât posedând trupurile unor muritori. Când i-a omorât nefericitei Sara cei șapte soți, demonul nu putea decât să intre în corpul cuiva pentru a săvârși crimele. Însă nu ar fi observat ea sau soții ei dacă ar fi intrat cineva peste ei în „camera de nuntă”? Respectivii nu ar fi putut încerca să se apere, nu ar fi țipat nimeni pentru a alerta toată casa? În corpul cui ar fi putut intra demonul încât să nu fie văzut decât atunci când era prea târziu pentru victimele lui? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Asmodeu o posedase pe Sara, care își ucidea soții în patul conjugal înainte de a-și consuma căsnicia, probabil în timpul preludiului. Această ipoteză este confirmată de Biblie, unde o slujnică o acuza pe Sara de crimă: „Da, tu eşti cea care ţi-ai ucis bărbaţii. Căci, iată, ai fost dată în căsătorie la şapte, şi n-ai avut noroc de nici unul!”. Prin urmare, izgonirea demonului prin fumul organelor arse ale peștelui nu reprezintă decât un ritual de exorcizare. Ceea ce îngerul Rafael chiar îi specificase tânărului Tobie, atunci când acesta a vrut să afle „pentru ce sunt bune ficatul, inima şi fierea acestui peşte”: „De-l chinuie pe cineva un demon sau un duh rău, se afumă bărbatul sau femeia aceea cu inima şi ficatul şi nu-l va mai munci”. Așadar, Tobie a afumat-o pe Sara iar Asmodeu a ieșit din ea și a fugit în Egiptul Superior, acolo unde Rafael l-a prins și l-a legat. Însă cum l-a legat într-o peșteră, dacă era un spirit? Pentru a fi legat la propriu, demonul avea nevoie de un trup. În legendele arabe, însă, spiritele pot fi închise în recipiente, așa cum este cazul duhului din lampa lui Aladin, de exemplu. Tot într-o legendă arabă, regele Solomon l-a închis pe Asmodeu într-o cutie de piatră, pe care a ferecat-o cu lanțuri și a aruncat-o în mare. Solomon obișnuia să captureze demoni pentru a-i interoga, folosindu-se de simboluri și formule magice. Prin urmare, Rafael îl putea închide pe Asmodeu într-un recipient asemănător, pe care l-a ascuns într-o peșteră. Această practică era una obișnuită în Egipt, după cum susține cartea A Search in Secret Egypt din 1936, scrisă de jurnalistul englez Paul Brunton. Aflat în Luxor (Theba, fosta capitală a Egiptului Superior), Brunton s-a întâlnit cu un inițiat care s-a prezentat ca Ra-Mak-Hotep. Acesta i-a spus englezului că cei „care au deschis mormintele Egiptului antic au eliberat și niște forțe care au pus lumea în pericol. Arheologii, ca și jefuitorii de morminte de odinioară, au descoperit fără să își dea seama criptele unor oameni ce practicau magia neagră”. Oamenii de vază dădeau indicații ca mormintele lor să fie păzite, astfel încât ei sau preoții invocau entități spirituale, cel mai adesea malefice, pe care le închideau în morminte. „Acolo unde trupul îmbălsămat îi aparținuse unei persoane cu anumite cunoștințe de magie sau aflate sub protecția și îndrumarea altei persoane cu asemenea cunoștințe, fuseseră invocate anumite forțe spirituale pentru a păzi mormintele și a-i pedepsi pe profanatori. Adesea, aceste forțe oculte erau de o răutate fără margini, amenințătoare și distrugătoare. Erau prezente în mormintele închise și ar fi putut să rămână acolo mii de ani”, dacă nu ar fi intervenit hoții de morminte și arheologii. „Când lumea voastră își va da seama că în multe dintre aceste morminte sunt închise spirite malefice, va fi poate prea târziu. Până atunci, toate mormintele vor fi fost deschise și creaturile diabolice vor fi scăpat de acolo”, mai spunea Ra-Mak-Hotep. Să-l fi închis Rafael pe Asmodeu într-un mormânt, așa cum obișnuiau să facă vechii egipteni? Lângă Theba, pe partea opusă a Nilului, există marea necropolă thebană, care include și celebra Vale a Regilor. Rafael ar fi putut alege unul dintre cele câteva sute de morminte de acolo. Dacă așa au stat lucrurile, nu avem nicio șansă să aflăm în ce mormânt a fost închis Asmodeu. Putem doar să bănuim. Asmodeu apare în multe legende evreiești, arabe și creștine ale miticului rege Solomon. Un personaj inventat, faptele sale cele mai importante fiind preluate de redactorii biblici de la faraonul Amenhotep III, tatăl ereticului Akhenaton. Mormântul lui Amenhotep se află în necropola thebană, mai exact în Valea Regilor. A fost descoperit în 1799 de ofițerii lui Napoleon, care au remarcat că mormântul fusese deschis cu mult timp înainte. Să fie oare acesta mormântul în care Rafael l-a închis pe Asmodeu, care a fost eliberat acum multă vreme, poate chiar de faraonul nubian Taharqa? Să fie acesta motivul pentru care a fost asociat în multe legende cu regele Solomon? Mai mult ca sigur, nu vom afla niciodată.
După moartea lui Așșurbanipal în 628 î.e.n., hoardele aliate ale sciților, cimmerienilor, mezilor și perșilor au invadat Asiria, ceea ce a dus la distrugerea imperiului. Babilonienii au profitat de situație și, la un an după moartea lui Așșurbanipal, în 627 î.e.n. s-au răzvrătit împotriva asirienilor, sub conducerea caldeanului Nabopolassar (Nabu-apla-ușur), care a înființat Imperiul Neo-Babilonian. Aliați cu mezii din Persia, babilonienii au cucerit capitala asiriană Ninive în 612 î.e.n. În anul 609 î.e.n., Nabopolassar a cucerit și orașul Harran, unde se refugiaseră forțele asiriene. În 610 î.e.n., Nabopolassar a început un război împotriva Egiptului, care se aliase cu asirienii. În 605 î.e.n., fiul regelui, Nabucodonosor II (Nabu-kudurri-ușur), a învins la Karkemiș armata faraonului Necho II și rămășițele armatei asiriene. Imediat după această victorie, Nabopolassar a abdicat în favoarea fiului său, constructorul grădinilor suspendate din Babilon – una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Înainte de a abdica, Nabopolassar a început restaurarea zigguratului Etemenanki la ordinul zeului său, după cum declara într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbușească, și să-i ridic vârful până la cer (…) zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat și se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul”. Conform cronicilor babiloniene, tot Marduk este cel care i-a ordonat lui Nabucodonosor II să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit regelui babilonian să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n. el a capturat Ierusalimul iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând apoi o mare parte a populației evreiești în Babilon. Conform Vechiului Testament, iudeii au fost pedepsiți pentru că și-au părăsit zeul, alegând alte divinități. Biblia susține că Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze șaptezeci de ani, același lucru hotărându-l și Marduk pentru Babilonul său, conform cronicilor babiloniene. Apocalipsa Siriacă a lui Baruh sau A Doua Apocalipsă a lui Baruh susține că patru îngeri au incendiat zidurile Ierusalimului, pentru a-i ajuta pe babilonieni să distrugă orașul.
În 556 î.e.n., Nabonid (Nabu-na’id în akkadiană) a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El nota că încoronarea sa a avut loc când zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabonid a reconstruit în Harran templul lui Sin, Ehulhul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Șamaș și Iștar. Mai mult, a adus în templul lui Marduk din Babilon statuile vechilor zei ai Sumerului și Akkadului, ceea ce nu a fost pe placul zeului. Fragmente de manuscrise descoperite la Marea Moartă susțin că Yahweh / Marduk l-a lovit pe Nabonid cu febră timp de șapte ani. Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Cyrus cel Mare (Kuruș) a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a mărșăluit alături de rege, apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabonid îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim. Cyrus a fondat Imperiul Ahemenid, cucerind imperiul mezilor, pe cel al lydienilor și pe cel Neo-Babilonian. Deși făcea parte din dinastia ariană a Ahemenizilor, într-o vreme când arienii dispăruseră din Mesopotamia, găsindu-se în număr restrâns doar prin Persia și India, și l-a ales ca zeu suprem pe Marduk, pe care îl numea Ahura Mazda, influențat fiind de profetul Zoroastru (Zarathuștra). Evreii l-au numit „mașiach” (salvator sau eliberator, tradus prin „cel uns”), considerându-l, conform Vechiului Testament, „unsul lui Yahweh”.
După ocupația babiloniană, mulți iudei au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Mai mult ca sigur au fost impresionați atât de cultura babiloniană, cât și de religia foarte bine organizată. În zeul suprem al Babilonului, Marduk, chiar l-au recunoscut pe Yahu / Yahweh al lor, iar în Iștar pe Aștoret. Astfel, un grup condus de 
Ezdra (Ezra în original) a hotărât să creeze pentru iudei o religie asemănătoare celei babiloniene, la fel de bine organizată din toate punctele de vedere. Acest Ezdra, scrib și preot, era fiul lui Seraia (Sraya în ebraică), ultimul Mare Preot al iudeilor înainte de exil, și urmaș al lui Aaron, fratele lui Moise. În plus, era discipolul nobilului Baruh (numit Baruch ben Neriah de evrei), fratele lui Seraia (șambelanul regelui Sedechia) și prietenul apropiat al profetului Ieremia. Conform tradiției evreiești, Ezdra a instituit Marea Adunare a învățaților și a profeților, la fel ca în vremurile lui Moise. Această adunare, numită Marele Sanhedrin, formată din 71 de membri, reprezintă autoritatea supremă legislativă și religioasă a evreilor. Sanhedrinul a hotărât renunțarea la alfabetul numit astăzi paleo-ebraic (derivat din cel al fenicienilor) și inventarea unuia nou, inspirat din cel babilonian. Tot atunci s-a decis adoptarea calendarului lunar babilonian, lucru care se observă și în prezent, lunile anului evreiesc fiind identice cu cele ale babilonienilor. Slujind în templele babiloniene, viitorii preoți ai mozaismului au învățat tot ce se putea despre cultele lui Marduk și Iștar, astfel încât au adoptat ritualurile babiloniene în noua lor religie. Ba chiar au hotărât să-și construiască în Ierusalim un templu identic cu Esagila, cel al lui Marduk din Babilon. Cum orice religie bine organizată avea nu doar temple, preoțime și ritualuri, ci și scrieri sfinte, Sanhedrinul lui Ezdra s-a pus pe treabă. Membrii elitei iudaice și-au creat propria mitologie, copiind părți din religia babiloniană și canaaneană. Odată stabilite poveștile care aveau să formeze noua religie, preoții evrei le-au așternut în scris. La final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat și completat, rezultând „sfintele” scripturi care formează astăzi Vechiul Testament biblic.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că în Babilon au fost compuse Cartea lui Ieremia, secțiunea finală a Cărții a Doua a Regilor, Cartea lui Daniel, Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, începutul Cărții lui Ezdra, Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei și Plângerile lui Ieremia. Tradiția evreiască susține că Ezdra este autorul celor două cărți ale Cronicilor și al Cărții lui Maleahi. Profesorul său, nobilul Baruh, a compus cartea care îi poartă numele dar și altele inspirate de mentorul său, profetul Ieremia, cum ar fi Cartea lui Ieremia, Cărțile Regilor și Plângerile lui Ieremia. Restul cărților biblice au fost redactate după întoarcerea din exil, în perioada stăpânirii persane. Au fost incluse în mitologia biblică părți din religia persană a profetului Zoroastru, iar iudeii reveniți din Egipt au completat cu părți din cultele egiptene. Iată câteva dintre dovezile plagiaturii, care demonstrează că scripturile evreilor sunt formate din legendele popoarelor cu care au intrat în contact:
– Cele șapte zile ale Genezei biblice (șase în care zeul suprem a creat lumea și una în care s-a odihnit) corespund celor șapte tăblițe de lut pe care a fost scris Enuma Eliș, mitul babilonian al Creației. Varianta scrisă a Enumei Eliș datează din Epoca de Bronz, evreii având acces la acest mit în timpul robiei babiloniene.
– Grădina biblică a Edenului se afla în Mesopotamia, adică în locul în care trăiau zeii conform legendelor mesopotamienilor. Numele „eden” provine din cuvântul sumerian „edin” („casa zeilor”), care a devenit „edinu” („stepă” sau „câmpie”) pentru akkadieni.
– Pomul cunoașterii din Grădina Edenului, din care au mâncat Adam și Eva, nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Inanna i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă în care care creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Zeul-soare a ajutat-o iar Inanna, după ce mâncat din fructul pomului cunoașterii, a devenit zeița iubirii. De asemenea, și pomul vieții este „împrumutat” tot de la sumerieni. Pe o tăbliță de lut se pot observa zeul Enki și preotul Adapa șezând la taclale în jurul copacului vieții. Nu lipsesc nici șerpii din acel peisaj care ar părea copiat din prima carte biblică dacă nu ar fi mai vechi decât scripturile evreilor cu câteva mii de ani.
– Lilit, prima soție a lui Adam și mama demonilor din mitologia ebraică, este copia demonilor mesopotamieni lilitu, menționați în scrieri sumeriene, akkadiene, asiriene și babiloniene. În Biblie apare în Cartea lui Isaia, într-o listă a unor animale „necurate” care vor locui în Edomul lovit de mânia lui Yahweh: „Câini și pisici sălbatice se vor pripăși pe acolo și satiri se vor strânge (fără număr). Acolo va zăbovi Lilit și în acele locuri își va găsi odihna” (34:14).
– Numele biblicului Satan provine din cel al zeului egiptean Sutah, care mai era numit și Setan. Dacă inițial Satan era privit ca o entitate neutră, pe alocuri chiar pozitivă, după întoarcerea evreilor din Babilon lucrurile s-au schimbat. Influențați de religia persană a lui Zoroastru, unde erau delimitate divinitățile benefice de cele malefice, evreii l-au transformat pe Satan în inamicul lui Yahweh și al oamenilor. Fiind întâlnită în mai toate religiile lupta lui Enlil cu Marduk, este firească postura sa de inamic al zeului evreilor.
– Povestea lui Cain (Qayin) și Abel (Hebel) este o copie a legendei celor doi zei sumerieni, Enlil și Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învățat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Enki a fost primul conducător al Pământului iar zeul furtunii l-a ucis și i-a luat locul. Același mit se întâlnește și la egipteni, unde păstorul Osiris, primul faraon al Egiptului, a fost ucis de fratele său, Seth, care i-a luat tronul. Deși nu s-a ajuns la o traducere exactă a numelor celor doi fii ai lui Adam și ai Evei, răspunsul se găsește în limbile mesopotamiene. În akkadiană (limba vorbită de babilonieni), Abel înseamnă „Domnul apelor” („a” = „apă” iar „bel” = „domnul”). Sumerianul Enki, cel care a fost ucis, era zeul apelor, babilonienii numindu-l Ea, care înseamnă „Casa apelor”. În sumeriană, Cain se traduce prin „Gura care acuză” („ca” = „gură” iar „in” = „a acuza”). Enlil era cel care acuza de multe ori în fața zeului suprem, An, atât oamenii, cât și pe Enki. Satan din Biblie, care provine din numele zeului Seth (varianta egipteană a sumerianului Enlil), era de asemenea un acuzator, principala sa atribuție fiind cea de a aduce acuze sufletelor ajunse la judecata lui Yahweh. Povestea în care Cain și Abel au adus jertfe zeului lor, care le-a preferat pe cele ale păstorului, este identică cu cea sumeriană în care zeița Inanna, pentru a-și alege un soț, le-a cerut păstorului Dumuzi și agricultorului Enkidu să-și prezinte roadele muncii. Fiind încântată mai mult de friptură decât de terci, Inanna l-a ales pe Dumuzi.
– Seth, numele grecesc al celui de-al treilea fiu al lui Adam și al Evei, Șet, este numele atribuit de greci zeului egiptean al deșertului și al furtunii.
– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk le-a cerut supușilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru și a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supușilor lui Marduk. Evreii nu doar au auzit legenda turnului în timpul robiei babiloniene, ci chiar au avut ocazia de a-l vedea. Regii Nabopalassar și Nabucodonosor II îl reconstruiseră cu puțin timp în urmă, la porunca zeului Marduk. Vechiul Testament oferă aceeași localizare mesopotamiană a turnului, ținutul Șinear din Biblie fiind Sumerul.
– Potopul biblic este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Gilgameș, o scriere akkadiană formată din mai multe legende și poeme sumeriene, Utnapiștim este pământeanul care, sfătuit de Enki, și-a construit o arcă în care a închis câte o pereche din fiecare specie de animale. După retragerea apelor, el și familia sa au repopulat Pământul. Fără îndoială că, în timpul robiei babiloniene, evreii au avut acces și la acest mit.
– Cele zece porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea Egipteană a Morților. Fiind faraon, Moise / Akhenaton a avut acces la această carte, probabil în perioada în care a fost preot la Heliopolis.
– Psalmul 104 este copia unui poem compus de faraonul Akhenaton.
– Povestea morții soției lui Lot este inspirată din cea a soției lui Orfeu (Orpheus), Euridice (Eurydike), din mitologia greacă. În mitul elen, Orfeu a încercat să-și salveze soția decedată din lumea de dincolo. Zeii Hades și Persefona i-au permis să-și ia consoarta, cu condiția să nu o privească până nu ajung amândoi în lumea celor vii. Însă, din cauza neliniștii, odată ajuns la suprafață Orfeu s-a întors și a privit-o. Iar Euridice, care nu ajunsese încă afară, s-a întors pentru totdeauna în lumea morților. În mitul biblic, Lot, soția sa și cele două fiice ale lor au fost scoși din Sodoma de doi îngeri, care le-au interzis să se oprească sau să privească înapoi. Soția lui Lot a ales să nu respecte porunca și, asemenea lui Orfeu, s-a uitat în urmă, prefăcându-se instantaneu „în stâlp de sare”.
– Influența babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica devenită regina Imperiului Persan, și Marduheu (Mordokay), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soție numită Ester. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor acestei cărți biblice, Ester și Mordokay, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu.
Pe lângă acestea există și cele pe care le-am amintit deja, copiate din religiile Canaanului, precum și cele din istoria Egiptului, cum ar fi transformarea faraonului Akhenaton în profetul Moise și atribuirea faptelor faraonului Amenhotep III regelui Solomon iar pe cele ale lui Thutmose III biblicului David. În mod oficial, cărțile biblice au fost scrise de diferiți patriarhi, însă în realitate scripturile Vechiului Testament au fost compuse de preoții lui Ezdra. Iar adevărul începe să iasă încet-încet la lumină. De exemplu, dacă mult timp s-a crezut că Moise este autorul Pentateuhului, primele cinci cărți ale Bibliei, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut pe 16 ianuarie 1948 că Pentateuhul nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoții lui Ezdra care au modificat legendele copiate de la alte popoare, pentru a-și compune propria mitologie.
În Babilon, Marduk a absorbit titlurile și funcțiile celorlalți zei, ba chiar și-a atribuit o parte dintre faptele lor. Același lucru l-au făcut și evreii cu Yahweh al lor. Faptele tuturor divinităților din miturile pe care le-au plagiat pentru a-și compune scripturile i-au fost atribuite zeului evreilor. De exemplu, în Sumer, Enki și Ninhursag au creat oamenii. Potopul a avut loc la dorința lui Enlil, zeul suprem An aprobând calamitatea, Enki fiind cel care a învățat un muritor să-și construiască o arcă, pentru a salva omenirea. Tot Enlil este cel care, într-un mit babilonian, a distrus Turnul Babel înălțat de adepții lui Marduk. În textul Enmerkar și Stăpânul din Aratta, Enki este cel care a amestecat limbile oamenilor. În Vechiul Testament
, toate acestea (și celelalte fapte ale zeităților) i-au fost atribuite lui Yahweh, în încercarea evreilor de a demonstra că el este singurul dumnezeu. Asimilarea celorlalte zeități într-una singură reiese cu ușurință din scripturile vetero-testamentare dar și din multiplele sale nume și epitete: El, Elohim, Baal (nume ale unor zeități din Canaan), Sabaoth (de la Sabazios al tracilor și frigienilor), Adonai (de la egipteanul Aton), Yahu (de la egipteanul Yah). Pentru a-l onora pe tatăl zeului lor, Enki (numit Ea în Babilon), redactorii biblici i-au inclus numărul foarte des în scripturi: Potopul a durat 40 de zile și 40 de nopți; spionii israeliți au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Saul, David, Solomon și Iehoa au domnit câte 40 de ani; israeliții au rătăcit în deșert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-și lua poporul și a murit după alți 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile și 40 de nopți; Otniel a fost judecător timp de 40 de ani; sub Gideon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliți timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isaac și Esav și-au luat neveste la vârsta de 40 de ani. Coarnele de berbec folosite de preoții evrei sunt tot simbolul lui Enki. În plus, la mijlocul secolului al XX-lea, Brigada 35 de Parașutism din cadrul Forțelor Defensive Israeliene avea ca siglă un șarpe înaripat de culoare verde; șarpele înaripat este Lucifer sau Quetzalcoatl iar verdele e culoarea zeului egiptean Osiris, acestea fiind doar trei dintre numele alternative ale lui Enki. În folclorul ebraic, tot Enki este și Samael, îngerul decăzut privit atât ca entitate pozitivă, cât și negativă.
Pasiunea elitei iudaice pentru misticism nu putea să nu atingă și scripturile lui Ezdra. Isaac Newton era ferm convins că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. A învățat limba ebraică, a studiat kabbalah și și-a petrecut jumătate din viaţă încercând să descopere acel cod. După spusele biografului său, John Maynard Keynes, Newton credea nu doar în existenţa unui cod al Bibliei, ci și în unul al Universului. Pentru el, Universul era o „criptogramă alcătuită de Atotputernicul”. Codul Bibliei a apărut în discuţie și în secolul al VIII-lea, când un cărturar numit Geniul din Vilna scria că: „Rânduiala este că tot ce a fost, este şi va fi până la sfârșitul vremii e inclus în Torah, de la primul până la ultimul cuvânt. Și nu doar într-un sens general, ci cu amănunte despre fiecare neam și despre fiecare fiinţă omenească în parte, și amănunte la amănunte despre tot ce i s-a întâmplat din ziua nașterii sale până la săvârșirea sa din viață”. În anii 1950, rabinul slovac Chaim Michael Dov Weissmandl a observat că, dacă sărea câte 50 de litere, găsea înscris cuvântul Tora la începutul capitolelor Facerea, Ieșirea, Numerii și Deuteronomul. Ceea ce nu demonstrează existența unui cod biblic, dar sugerează că ar putea fi ascunse anumite informații secrete în textul Bibliei. Sute de ani, rabinii au încercat să descopere acele secrete analizând Torah pe toate părțile, comentariile unora dintre ei fiind compilate în Talmud, compus din 63 de volume care însumează 6200 de pagini. Și Kabbalah reprezintă un set de învățături ezoterice menite să explice relația dintre Yahweh și lumea materială, ascunsă în scrierile evreiești. Însă adevăratele secrete ale zeilor au fost păstrate doar de elita iudaică, Marele Sanhedrin reînviat de Ezdra după modelul celui de pe vremea lui Moise / Akhenaton. A Patra Carte a lui Ezdra susține că profetul a dictat 24 de cărți (cele cuprinse în Vechiul Testament) pentru public și 70 pentru învățați, susținând astfel existența unei doctrine secrete. Alimentată și de misteriile lui Iștar, găsită în Babilon de elita iudaică, nimeni alta decât Aștoret, zeița-mamă a semiților. Membrii Marelui Sanhedrin au păstrat zeița doar pentru ei, poporul închinându-i-se lui Yahweh / Marduk.
Întorși în Ierusalim, iudeii și-au construit un templu după modelul celui babilonian al lui Marduk. Pentru a nu fi acuzați de plagiat dar și pentru a crea noii lor religii rădăcini cât mai adânci, au susținut că templul era o reeditare a unuia mult mai vechi, clădit de Solomon și distrus de babilonieni. Însă, așa cum am văzut, nu a existat nici regele Solomon și nici vreo dovadă a unui mare templu înainte de cucerirea babiloniană. Împăratul persan Cyrus cel Mare nu doar le-a permis iudeilor să-și construiască templul, ci chiar l-a finanțat, după cum specifică Ezdra într-una dintre cărțile sale biblice: „În anul întâi al regelui Cirus, regele Cirus a dat această poruncă pentru templul lui Yahweh cel din Ierusalim: Să se zidească templul pe locul acela unde se aduc jertfele şi să i se pună temelii sănătoase! Înălţimea lui să fie de şaizeci de coţi şi lărgimea lui tot de şaizeci de coţi. Să se pună trei rânduri de pietre şi un rând de lemn, iar cheltuielile să se dea din casa regelui” (Cartea întâia a lui Ezdra 6:3-4). Se pare că însuși Yahweh / Marduk l-a convins pe rege: „Eu l-am ridicat întru dreptatea mea şi toate căile lui le voi netezi. El va zidi cetatea mea şi va libera pe robii mei, fără răscumpărare şi fără daruri” (Cartea lui Isaia 45:13). Cyrus, supranumit „mașșiach” (Mesia) de către evrei, a oprit însă lucrările de construcție din cauza unei acuzații de trădare, templul fiind terminat abia în 515 î.e.n., în timpul împăratului Darius I (Darayavahuș). Și acesta era un adept devotat al lui Ahura Mazda / Marduk, așa cum reiese dintr-o inscripție descoperită pe Muntele Behistun, unde Darius se lăuda că zeul său i-a oferit tronul Imperiului Persan. Mai mult, el credea că toate revoltele din imperiul său erau rodul forțelor întunecate ale minciunii. Pe lângă finalizarea templului lui Yahweh din Ierusalim, el a construit un templu pentru Amon (Enki, tatăl lui Marduk) în Egipt, a sprijinit preoții elamiți și câteva culte grecești. A fost nevoit să înăbușe revolte în întregul său imperiu, rezultate a lipsei de susținere din partea maselor care nu vedeau cu ochi buni această toleranță religioasă a conducătorului lor.
Primul grup de iudei care s-au întors din exilul babilonian, conform Bibliei, era condus de Zorobabel (Zerubbabel), nepotul lui Iehonia (penultimul rege al Iudeei), și de Ioșua (Yehoșua), fiul fratelui lui Ezdra. Cartea lui Neemia ne oferă o listă cu o parte dintre conducătorii iudeilor din acea vreme, fără îndoială cu toții membri ai Marelui Sanhedrin: „Iată preoţii şi leviţii care au venit cu Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi cu Ioșua: Seraia, Ieremia, Ezdra, Amaria, Maluc, Hatuş, Şecania, Rehum, Meremot, Ido, Ghineton, Abia, Miiamin, Moadia, Bilga, Şemaia, Ioiarib, Iedaia, Salu, Amoc, Hilchia, Iedaia. Aceştia au fost căpeteniile preoţilor şi ale fraţilor lor în vremea lui Ioșua” (12:1-7). Zorobabel a fost numit guvernator al provinciei persane Iudeea de către împăratul Darius I, iar Ioșua a devenit primul Kohen Gadol (Mare Preot) al Templului lui Yahweh. Ambii au turnat fundația templului, conform Bibliei. Sursele rabinice sunt contradictorii în ceea ce îl privește pe Ezdra, neputând stabili dacă a ocupat și el funcția de Mare Preot. Ținând cont că a instituit Marele Sanhedrin și a supervizat realizarea scripturilor, el însuși compunând o parte dintre ele, Ezdra pare să fi fost adevăratul lider al iudeilor în acel moment. Prin urmare, este posibil ca el să fi ocupat și funcția de Mare Preot al lui Yahweh, nepotul său, Ioșua, înlocuindu-l după construirea templului. Importanța lui se vede și în Coran, unde profetul Mahommed îi acuza pe evrei că îl consideră pe Ezdra fiul lui Allah. Poate că Ezdra i-a lăsat pe Zorobabel și pe Ioșua să fie conducătorii oficiali ai poporului, el preferând să conducă din umbră. Sau poate că și-au împărțit cu toții sarcinile, Ezdra ocupându-se de redactarea scripturilor, Ioșua de partea ritualică iar Zorobabel de cea politică. Oricum, merită remarcați câțiva dintre conducătorii iudeilor de atunci: Seraia (nu știm exact care dintre ei era: ori ultimul Mare Preot al iudeilor înainte de exil, ori fostul șambelan al regelui Sedechia), preotul Ezdra (fiul ultimului Mare Preot), Zorobabel (nepotul penultimului rege al Iudeei), Ioșua (nepotul lui Ezdra). Restul ne rămân necunoscuți, însă fiind fără îndoială persoane importante, ținând cont că erau „căpeteniile preoţilor şi ale fraţilor lor în vremea lui Ioșua”.
Ce s-a întâmplat cu nobilul Baruh (al cărui nume înseamnă „binecuvântat”), prietenul profetului Ieremia și fratele fostului șambelan al regelui Sedechia, cel care l-a inspirat pe Ezdra să pornească reforma religioasă a iudeilor? O legendă evreiască susține că a plecat în Egipt cu Ieremia, unde a și murit. Altele 
spun că regele Nabucodonosor II l-a dus de acolo în Babilon după ce a cucerit Egiptul. Baruh nu se afla printre cei întorși în Iudeea, prin urmare ori a murit în Babilon, ori a rămas acolo, ori a plecat în altă parte. Unele legende creștine din Siria și Arabia îl identifică cu profetul Zoroastru (Zarathuștra în limba avestană), cel care a instaurat în Imperiul Persan zoroastrismul sau religia lui Ahura Mazda. Un argument în favoarea acestei identificări îl reprezintă faptul că numele arab al profetului Ieremia (Irmiya, Armiya sau Urmiya), bunul prieten al lui Baruh, este identic cu numele orașului Urmiya, unde a trăit Zoroastru. Conform acestor legende, cei trei magi din Persia care au urmat steaua până la Iisus știau de nașterea lui datorită unei profeții a lui Baruh-Zoroastru. Zoroastru anunțase sosirea lui Saoșiiant, un mesia născut dintr-o fecioară, care va conduce omenirea într-o bătălie finală împotriva răului. Legendele persane spun că, pe când acest profet cu origine necunoscută avea 36 de ani, i s-a arătat zeul Ahura Mazda care i-a încredințat misiunea de a înlocui vechile religii cu una nouă. Zeul lui Zoroastru era același Yahweh / Marduk, după cum am demonstrat în Secretele zeilor. Numele său provine din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Horus”), pe care Baruh ar fi putut-o afla în timpul șederii sale în țara faraonilor. Noua religie era una henoteistă, declarându-l pe Ahura Mazda cel mai important zeu, așa cum erau toate închinate lui Marduk de când a preluat tronul Pământului. Timp de patru ani Zoroastru a propovăduit învățăturile zeului său, fiind alungat de preoți, până când, într-un final, a ajuns la curtea lui Viștaspa, care a îmbrățișat noul cult și l-a impus în tot regatul Balch. Acest Viștaspa ar putea fi tatăl viitorului împărat Darius I, cunoscut sub numele său elenizat ca Hystaspes, satrapul provinciilor persane Bactria și Persis. Membru al casei regale ahemenide și satrap în timpul domniilor lui Cambyse și Cyrus, Viștaspa avea acces la Cyrus cel Mare, pe care l-a însoțit în expediția împotriva masageților. Prin urmare, îi putea insufla noua religie a lui Zoroastru, care l-a convins să elibereze iudeii din Babilon și să le finanțeze construirea Marelui Templu. Dacă Baruh era într-adevăr Zoroastru, planul său (realizat fără îndoială împreună cu profetul Ieremia și cu preotul Ezdra) capătă contur: cuceriți de babilonieni și forțați să-și părăsească țara, iudeii s-au văzut nevoiți să găsească o soluție pentru a se întoarce acasă. În timp ce în Babilon Ezdra organiza o conducere centralizată a iudeilor, Marele Sanhedrin, și punea bazele religiei iudaice, Baruh a căutat ajutorul singurei forțe capabile să învingă Imperiul Neo-Babilonian: Imperiul Ahemenid. L-a convins întâi pe nobilul Viștaspa să adere la cultul lui Yahweh, iar prin acesta a ajuns la împăratul Cyrus. Cu ajutorul ritualurilor kabbalistice sau poate chiar cu intervenția directă a zeului l-a convins pe împărat că are de îndeplinit o misiune sfântă (o poveste asemănătoare cu cea a lui Moise / Akhenaton), care astfel a pornit un război împotriva babilonienilor, i-a eliberat pe iudei, le-a finanțat templul și a instituit cultul lui Ahura Mazda în întregul său imperiu. Legendele persane spun că Zoroastru a devenit preotul oficial și consilierul intim al protectorului său, Viștaspa, locuind alături de acesta până când și-a găsit sfârșitul, la vârsta de 77 de ani. Fiul cel mare al lui Viștaspa, Darius I, a devenit și el conducător al Imperiului Ahemenid, finanțând finalizarea construirii templului iudeilor din Ierusalim. Tot Darius este cel care l-a numit pe Zorobabel guvernator al provinciei persane Iudeea și merită remarcată asemănarea dintre numele atribuite de greci lui Zerubbabel și Zarathuștra: Zorobabel și Zoroastres, ambele conținând particula „zoros”, adică „nediluat”. Să fie vreo referire la o eventuală puritate genetică a lor?
Să fi fost Baruh cel care a plănuit eliberarea iudeilor și apariția iudaismului? Sau planul îi aparținea maestrului său, profetul Ieremia? În iudaism, Ieremia (Yirmiyahu) este considerat al doilea mare profet după Moise, deși nu ne este prea clar din ce motiv. Născut în Anathoth, pe teritoriul tribului lui Beniamin, el era fiul lui Hilchia (Hilkiah), Marele Preot din timpul regelui 
Iosia (Yoșiyahu) și capul unei familii deosebit de influente în Iudeea. Biblia susține că Hilchia a găsit „cartea legii”, echivalată de cercetători cu Deuteronomul. Sau poate că el a scris-o și i-a atribuit-o lui Moise, știind că doar astfel legile sale vor putea fi acceptate de iudeii care se îndepărtaseră de cultul lui Yahweh. Ieremia a continuat misiunea religioasă a tatălui său și s-a declarat profet al lui Yahweh, prevestind lovirea Ierusalimului cu foamete și distrugerea lui de către invadatori străini, care îi vor lua pe iudei în captivitate. Motivul era unul simplu: urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov nu au respectat legile lui Moise și și-au abandonat zeul, adorându-l pe Baal sau sacrificându-și copiii lui Moloch, ceea ce l-a determinat pe Yahweh să-și retragă binecuvântările. Nu știm dacă Ieremia într-adevăr primise o misiune de la Yahweh sau doar se declara profet al zeului pentru a fi ascultat de popor, însă știm că în literatura rabinică este menționat adesea alături de Moise, viețile lor luând pe alocuri drumuri asemănătoare, Ieremia fiind profetul la fel ca Moise promis de Yahweh. Ținând cont că nu a făcut nimic diferit de ceilalți profeți biblici, ba chiar se situează mult sub nivelul lui Moise, Enoh, Ilie sau Elisei, care aveau puteri miraculoase, este deosebit de curioasă poziționarea lui Ieremia pe locul al doilea în rândul profeților evreilor, uneori chiar pe poziție de egalitate cu Moise. Însă această onoare de care are parte se poate explica simplu: el este cel care a plănuit eliberarea iudeilor din captivitate, reînvierea Marelui Sanhedrin și înființarea unei religii după modelul celor civilizate, cu scrieri sfinte, ritualuri preoțești și un mare templu. După cucerirea Ierusalimului, Ieremia s-a refugiat în Egipt cu discipolul său, Baruh, acolo unde probabil a întocmit planul. L-a trimis pe Baruh în Babilon pentru a-l însărcina pe Ezdra cu înființarea consiliului și redactarea scripturilor, apoi în Persia, pentru a o atrage în război împotriva Babilonului. Cum planul i-a reușit în totalitate, Ieremia a fost declarat de Sanhedrin al doilea mare profet al evreilor, fiind astfel onorat de mai bine de două milenii.
Lui Baruh i-au fost atribuite multe cărți, cel puțin majoritatea fiind pseudoepigrafe. Una dintre ele, A Treia Apocalipsă a lui Baruh (scrisă în limba greacă undeva între secolele I – III), iese în evidență printr-un amănunt bizar. Textul susține că, pe când deplângea cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, Baruh a primit vizita unui înger care l-a plimbat prin ceruri pentru a-i împărtăși mari secrete divine. În cel de-al treilea cer, Baruh a văzut o uriașă pasăre phoenix care protejează Pământul de razele Soarelui, întinzându-și aripile deasupra lumii. Pentru unii, această pasăre phoenix nu reprezintă decât un… satelit. Avem și în prezent sateliți care funcționează cu energie solară, panourile cu care captează energia putând fi asemănate cu niște aripi. „Pasărea” lui Baruh a fost identificată de unii cu Cavalerul negru, un satelit mitic extraterestru care oribitează Pământul de 13.000 de ani. Nu știm cum s-a stabilit vârsta satelitului însă știm că s-a dovedit a fi doar o pătură termală, pierdută în spațiu de echipajul navei Endeavor pe când lucra la construirea Stației Spațiale Internaționale. Surprinzător este și că adepții ipotezei satelitului lui Baruh ignoră restul cărții, care este plin de elemente fanteziste. De exemplu, când îngerul l-a luat pe Baruh, au fost nevoiți să treacă o apă înainte de a ajunge în locul în care este fixat cerul. Noi în prezent știm că cerul nu este nici fixat, nici nu conține apă, însă strămoșii noștri nu aveau aceste cunoștințe. Pentru ei, cerul era o materie solidă în care se află chiar și o mare din care provine ploaia care cade pe Pământ. Îngerul i-a spus lui Baruh că grosimea cerului este egală cu distanța de la pământ la cer sau cu cea de la est la vest. În primul cer, Baruh a văzut oameni cu forme de animale, constructorii Turnului Babel, pe care Dumnezeu i-a transformat astfel. În cerul al treilea, Baruh a văzut un dragon lung cât distanța de la est la, cu burta cât Hadesul (lumea subterană din mitologia grecilor), care mănâncă trupurile celor răi și care bea zilnic o mare parte a mării cerești, pentru a nu se revărsa pe Pământ. Întrebându-l pe înger care era copacul din care au mâncat Adam și Eva, i s-a răspuns că era vorba despre vița-de-vie, pe care Potopul a distrus-o, drept pentru care Noe a replantat-o imediat după retragerea apelor. Tot aici, Baruh a văzut Soarele ca fiind un bărbat cu o coroană de foc, care străbătea cerul într-un car, iar Luna ca fiind o femeie într-un car tras de boi și miei. Printre aceste elemente fanteziste, care redau concepțiile ignorante ale omenirii de acum câteva milenii, era normal să apară și o pasăre uriașă, care protejează Pământul de razele Soarelui. Care nu reprezintă dovada existenței unui satelit, fiind doar o mică parte dintr-un tablou fantezist, creat de imaginația ignoranților noștri strămoși. Dacă am considera adevărată relatarea despre pasărea-satelit, ar trebui să le considerăm adevărate pe toate. Ceea ce este cam greu, ținând cont de stupiditatea fabulațiilor descrise în această carte atribuită lui Baruh dar scrisă la multe secole după moartea lui. Și totuși un O.Z.N. s-ar putea găsi într-una dintre cărțile biblice.
Preotul Iezechiel (Y’hezqel în ebraică), fiul lui Buzi, profet în iudaism, creștinism și islam, este considerat autorul Cărții lui Iezechiel din Vechiul Testament. În primul capitol, acesta povestește că „în anul al cincilea al robirii regelui Ioiachim” (adică în 593 î.e.n.), în cel de-al treizecilea său an de viață (ceea ce înseamnă că s-a născut în 623 î.e.n.), pe când se afla „la râul Chebar, în ţara Caldeilor” (Canalul Kebar de lângă Nippur, unul dintre cele mai vechi orașe sumeriene), i „s-au deschis cerurile” și a „văzut nişte vedenii dumnezeieşti”. Dinspre nord a văzut venind „un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie”. În mijloc a zărit „ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte, iar copitele picioarelor lor erau cum sunt copitele picioarelor de viţel şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau sprintene. De cele patru părţi ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau feţele lor şi aripile lor. Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte. Feţele lor? – Toate patru aveau câte o fată de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate. Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau
întinse, iar două le acopereau trupul. Fiecare fiară mergea drept înainte şi mergea încotro îi dădea duhul să meargă şi în mersul său nu se întorcea. Înfăţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţişarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit, iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta. Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşătoare şi aceste obezi la toate patru erau pline de ochi de jur împrejur. Când mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lângă ele, şi când se ridicau fiarele de la pământ, se ridicau şi roţile. Ele mergeau încotro le da duhul să meargă şi roţile se ridicau împreună, căci duh de viaţă era şi în roţi”. Deasupra capetelor fiarelor „se vedea un fel de boltă, întinsă sus, deasupra capetelor lor, care semăna cu cristalul cel mai curat”, iar sub boltă „erau întinse aripile fiarelor una spre alta, şi fiecare fiară mai avea câte două aripi, care le acopereau trupurile”. Această apariție era însoțită de un zgomot puternic: „Când mergeau fiarele, auzeam fâlfâitul aripilor lor, ca un vuiet de ape mari, ca glasul Celui Atotputernic zgomot straşnic, ca zgomotul dintr-un lagăr ostăşesc. După ce fiarele se opreau şi îşi lăsau aripile în jos, zgomotul se auzea încă sub bolta ce se întindea deasupra capetelor lor”. Iar „pe bolta de deasupra capetelor fiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ”. Personajul din ciudata mașinărie i-a cerut să se ridice „și cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare, şi am ascultat pe cel ce-mi vorbea”. I-a dat profetului să mănânce o „hârtie strânsă sul”, „scrisă şi pe o parte şi pe alta”, și l-a trimis la „casa lui Israel” cu un mesaj. Ba chiar l-a transportat cu acel aparat de zbor până în orașul Tel-Abib de lângă Nippur (a nu se confunda cu Tel-Aviv din Israelul de astăzi): „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet care zicea: „Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El! Şi am mai auzit zgomotul fiarelor care băteau din aripi şi huruitul roţilor de lângă ele şi bubuit puternic de tunet. Şi Duhul m-a luat şi m-a dus. Şi am mers eu amărât şi cu sufletul întristat, dar mâna Domnului lucra puternic asupra mea. Apoi am sosit în Tel-Aviv, la robii care locuiau aproape de râul Chebar”. După puțin timp, zeul l-a chemat din nou în vis; „Atunci m-am sculat, am ieşit la câmp, şi iată mi s-a arătat acolo slava Domnului, pe care o văzusem la râul Chebar, şi am căzut cu faţa la pământ. Dar a intrat în mine Duhul şi m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit”. De această dată, zeul i-a încredințat o misiune ciudată: l-a anunțat că îi va lipi limba de cerul gurii, pentru a nu-i mai putea mustra pe israeliți pentru o perioadă. Apoi, Iezechiel va trebui să stea culcat pe partea stângă timp de 390 de zile și pe partea dreaptă timp de 40 de zile. Zeul l-a anunțat că îl va lega, ca să nu se poată întoarce de pe o parte pe alta până la sfârșitul acestei perioade. Înainte de a fi legat, profetul trebuie să-și prepare pâine care să-i ajungă pentru toată această perioadă. Însă nu orice fel de pâine, ci cu… excremente umane: „Pâinile le vei găti ca turtele de orz şi le vei coace înaintea ochilor lor cu necurăţenie de om”. Deoarece Iezechiel a argumentat că nu și-a spurcat niciodată gura nici măcar cu carne „necurată”, zeul s-a înduplecat și i-a schimbat excrementele umane cu unele de vită: „Iată, Eu îţi dau, în loc de necurăţenie de om, baligă de bou şi pe ea vei găti pâinea ta”. Un an mai târziu, după ce și-a îndeplinit misiunea, Iezechiel a avut o nouă viziune: „s-a lăsat peste mine mâna Domnului Dumnezeu. Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de metal în văpaie. Şi a întins, parcă, acela un fel de mână, şi m-a apucat de părul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, îndreptată spre miazănoapte, unde era aşezat idolul geloziei care stârneşte gelozia. Şi iată acolo era slava Dumnezeului lui Israel asemenea aceleia pe care o văzusem eu în câmp”. Aici, „fiarele” sunt numite „heruvimi”:, „ei erau aceleaşi fiare pe care le văzusem la râul Chebar”. Iezechiel a văzut „pe bolta, care era deasupra capetelor heruvimilor, ceva asemănător la înfăţişare cu un tron de rege, ca piatra de safir”. Heruvimii „stăteau în partea dreaptă a casei şi un nor umplea curtea cea dinăuntru. Atunci s-a ridicat slava Domnului de pe heruvimi spre pragul templului şi templul s-a umplut de nori, iar curtea s-a umplut de strălucirea slavei Domnului (…) Şi la heruvimi sub aripi se vedeau un fel de mâini omeneşti. Căutând eu atunci, am văzut lângă heruvimi patru roţi, câte o roată lângă fiecare heruvim; roţile acestea erau la vedere ca şi crisolitul. După făptură erau toate la fel şi parcă erau vârâte una în alta. Când ele mergeau, mergeau în toate patru părţile, şi în vremea mersului nu se întorceau, ci încotro era îndreptat capul heruvimului, într-acolo mergeau, şi în vremea mersului nu se întorceau. Tot trupul heruvimilor, spatele lor, mâinile lor şi aripile lor erau pline de ochi; asemenea şi roţile, toate cele patru roţi de jur împrejur (…) Fiecare din fiinţele acestea avea patru feţe: faţa întâi era faţă de heruvim, faţa a doua era faţă de om, cea de a treia era faţă de leu şi cea de a patra era faţă de vultur (…) Când mergeau heruvimii, mergeau şi roţile pe lângă ei, iar când heruvimii îşi ridicau aripile ca să se ridice de la pământ, nici roţile nu se despărţeau, ci erau împreună cu ei. Când aceia stăteau, stăteau şi acestea; iar când se ridicau aceia, şi acestea se ridicau, pentru că duhul fiarelor era şi în ele. Atunci slava Domnului s-a dus de la prag şi s-a aşezat pe heruvimi. Iar heruvimii, întinzând aripile, s-au ridicat de la pământ înaintea ochilor mei şi s-au dus însoţiţi de roţi şi s-au oprit la poarta cea dinspre răsărit a templului Domnului, şi slava Dumnezeului lui Israel era deasupra lor. Aceştia erau aceleaşi fiare, pe care le văzusem eu la picioarele Dumnezeului lui Israel, la râul Chebar. Fiecare avea câte patru feţe şi fiecare avea câte patru aripi, iar sub aripi aveau un fel de mâini omeneşti. Chipul feţelor şi înfăţişarea lor era ca acelea pe care le văzusem la râul Chebar, ba şi ei înşişi erau aceiaşi. Fiecare mergea în partea înspre care era cu faţa”. Iezechiel a fost dus în Ierusalim, unde „heruvimii şi-au întins aripile şi roţile erau lângă ei, iar slava Dumnezeului lui Israel, sus, deasupra lor. Apoi slava Domnului s-a ridicat din mijlocul cetăţii şi a stat deasupra muntelui, care se află spre răsărit de cetate”. După aceasta, a fost adus înapoi, în Babilonia: „atunci iar m-a luat Duhul şi m-a dus în Caldeea, la cei robiţi, cuprins de vedeniile ce le aveam prin Duhul lui Dumnezeu. Şi vedenia pe care o văzusem s-a depărtat de la mine”. Timp de câțiva ani, Iezechiel a avut multe „vedenii dumnezeieşti” și multe conversații cu zeul său. Nu puțini sunt cei care cred că ciudatele ființe cu roți și aripi, în mijlocul cărora se afla Yahweh, reprezintă în realitate un aparat de zbor. La începutul decadei 1970, un fost inginer N.A.S.A., Joseph Blumrich, a publicat o carte în care a reconstituit proiectul O.Z.N.-ului descris de Iezechiel, fiind ferm convins că profetul a întâlnit ocupantul unei nave spațiale. Iar inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiță după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. Oricât de plauzibilă ar părea această variantă, se ignoră părerea profetului. Acesta nu susținea că a avut parte de întâlniri de gradul III ci de viziuni, el fiind transportat de fiecare dată „cu duhul”, nicidecum cu trupul. De exemplu, „în anul al şaselea de la robirea regelui Ioiachim, în cinci ale lunii a şasea, pe când şedeam eu în casa mea şi bătrânii lui Iuda şedeau înaintea mea, s-a lăsat peste mine mâna lui Yahweh Elohim”, iar el a văzut un personaj misterios. „Şi a întins, parcă, acela un fel de mână, şi m-a apucat de părul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim”. Bătrânii lui Iuda prezenți în acel moment nu au văzut nici zeitatea misterioasă, nici pe Iezechiel dispărând, pentru că profetul a rămas printre ei în timpul „călătoriei”, având, așa cum a spus, „vedenii dumnezeieşti”. Prin urmare, preotul Iezechiel nu a văzut în realitate aparatul de zbor al lui Yahweh (numit Merkabah de evrei), ci printr-o serie de viziuni. Ceea ce înseamnă că acel O.Z.N. este inexistent. Au fost viziunile sale reale, induse de o zeitate, sau reprezintă doar halucinații ale unei minți bolnave poate chiar de schizofrenie? Să nu uităm că Iezechiel a stat culcat timp de 430 de zile, hrănindu-se cu pâine coaptă pe excremente, ceea ce sugerează o afecțiune psihică destul de serioasă. Dacă luăm în calcul prima variantă, ar trebui să ne întrebăm de ce Yahweh îi apărea profetului său pe ascuns, doar în viziuni. Și dacă într-adevăr era vorba despre Yahweh, ținând cont că acționa lângă Nippur, principalul centru de cult mesopotamian al conducătorului zeilor Celești, Enlil.
În cartea sa din Biblie, profetul Iezechiel îi spune regelui cetății Tyr: „tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine”. Acest Daniel (Dn’il) este personajul principal al legendei lui Aqhat din Ugarit (descoperită pe o tăbliță din jurul anului 1360 î.e.n.), un conducător drept și înțelept, adept al zeului suprem El, care își făcea cunoscute intențiile prin vise și viziuni. Legenda acestui Daniel din Canaan se pare că a ajuns și la urechile lui Iezechiel, care nu doar i-a lăudat înțelepciunea în cartea sa, dar pare să-i și fi „împrumutat” obiceiul de a comunica cu zeul său prin vise și viziuni. În mod coincidental, Biblia spune că în acea perioadă a existat încă un Daniel (Dani’el) în Babilon, un nobil iudeu care, de asemenea, era înțelept și avea vise profetice. Cartea lui Daniel din Vechiul Testament susține că, după ce Nabucodonosor II a cucerit Ierusalimul, Daniel și trei dintre prietenii săi au fost duși la curtea regală babiloniană datorită frumuseții și intelectului lor. Acolo au primit nume babiloniene, Daniel fiind numit Beltșațar (Beltu-șar-ușur în akkadiană). La fel ca patriarhul Iosif, el a interpretat visele regelui. Drept pentru care, „regele a ridicat la mare vrednicie pe Daniel şi i-a dat daruri şi numeroase lucruri de mare preţ şi l-a pus guvernator peste tot ţinutul Babilonului şi căpetenie peste toţi înţelepţii Babilonului”, tot la fel ca Iosif, care a devenit vizirul Egiptului. La un moment dat, Nabucodonosor II i-a aruncat pe cei trei prieteni ai lui Daniel într-un cuptor încins. Yahweh și-a trimis un înger în cuptor, pentru a-i proteja pe cei trei, chiar regele observând „patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul celui de al patrulea, ca faţa unuia dintre fiii zeilor”. Nabucodonosor II i-a eliberat, le-a dat funcții înalte și l-a slăvit pe Yahweh. Capitolul 5 devine confuz, autorul considerând că, după moartea lui Nabucodonosor, rege a devenit fiul acestuia, care se numea tot Belșațar, la fel ca Daniel. În timpul unui ospăț, regele Belșațar a văzut cum „au ieşit degetele unei mâini de om, care au scris în faţa sfeşnicului celui mare pe tencuiala peretelui palatului regal, şi regele a văzut vârful degetelor mâinii care scria”. Înfricoșat, l-a chemat pe Daniel să citească inscripția mâinii misterioase și chiar în acea noapte a fost ucis. În timpul domniei acestui Belșațar, Daniel a avut un vis care l-a tulburat peste măsură. Patru fiare uriașe, cu aspect ciudat, au ieșit din mare. Prima „semăna cu un leu şi avea aripi de vultur”; „aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om”. A doua avea „înfăţişare de urs, stând într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi”. A treia era „asemenea unui leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete”. Iar a patra „avea dinţi mari de fier şi gheare de aramă”, zece coarne și „un alt corn mic creştea între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca ochii de om şi gură care grăia lucruri mari”. Fiarele s-au așezat înaintea Celui Vechi de Zile; „îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, iar părul capului său curat ca lâna; tronul său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător”. A patra fiară a fost ucisă, celorlalte trei „li s-a luat stăpânirea”, care i-a fost dată unui personaj misterios, „cineva ca Fiul Omului” care „pe norii cerului venea”. Darius „fiul lui Ahaşveroş (Artaxerxe), din neamul Mezilor” a cucerit Babilonul și, la fel ca predecesorii săi babilonieni, i-a oferit lui Daniel o funcție importantă. Însă, pentru că iudeul își venera zeul, Darius l-a aruncat într-o groapă cu lei. Dimineață l-a găsit pe profet nevătămat, deoarece Yahweh „a trimis pe îngerul său şi a astupat gura leilor”. În „anul al treilea al lui Cirus, regele Perşilor”, pe când se afla pe malul fluviului Tigru, Daniel a avut o viziune. Cei care erau cu el „nu au văzut vedenia; ci o mare spaimă a căzut peste ei şi au fugit să se ascundă”. În vedenie, în fața lui Daniel a apărut „un om îmbrăcat în veşminte de in, iar coapsele lui încinse cu aur curat şi de preţ; trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi picioarele lui străluceau ca arama lustruită şi sunetul cuvintelor lui ca vuietul unei mulţimi”. Misteriosul personaj i-a povestit că „îngerul păzitor al Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, dar iată că Mihail, cel dintâi dintre îngerii păzitori, a venit în ajutorul meu şi eu l-am lăsat acolo la îngerul păzitor al regelui Perşilor”. Cel „care avea înfăţişarea Fiului Omului” a sosit să-l anunțe pe Daniel câteva evenimente viitoare. „Acum mă voi întoarce să fac război cu îngerul păzitor al Persiei şi, când Eu mă voi duce, iată că îngerul păzitor al Greciei va veni. Îţi voi vesti ţie ceea ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu poate să mă ajute mai bine la aceasta decât Mihail, îngerul vostru păzitor”, i-a mai spus necunoscutul. Într-o altă carte biblică, Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel, Daniel trăia în Babilon alături de „Cirus Persul”. Acolo se găsea un balaur viu, care mânca și bea, pe care Daniel l-a omorât. Supărați că le-a ucis animalul fantastic, babilonienii l-au aruncat pe Daniel într-o groapă cu lei, unde a stat șase zile. Un episod asemănător avusese loc pe vremea lui Darius, iar Daniel supraviețuise, dar se pare că acei babilonieni aveau memoria scurtă. După șase zile, un înger al lui Yahweh i-a cerut profetului Avacum din Iudeea să-i ducă mâncare lui Daniel în Babilon. Apoi „l-a luat îngerul Domnului de creştet şi, ţinându-l de părul capului său, l-a pus în Babilon deasupra gropii, întru repeziciunea duhului său”. După ce Daniel s-a ospătat, „îngerul Domnului îndată a dus pe Avacum la locul său”. Probabil tot de păr, care a rezistat fără să se rupă la un zbor de 2.700 de kilometri. Văzând că Daniel nu a murit, Cirus l-a eliberat și i-a aruncat în groapa cu lei pe babilonienii care „care voiseră pieirea lui”. În Biblie, Daniel mai apare și în Istoria Susanei, unde salvează de la moarte o tânără evreică, acuzată pe nedrept. Deși șase orașe susțin că dețin mormântul lui, se pare că acest Daniel nu a existat în realitate, motiv pentru care evreii nu îl consideră profet, spre deosebire de creștini. Cartea lui Daniel a fost scrisă în secolul II î.e.n., cu patru veacuri după presupusa lui existență. La fel și Istoria Susanei, considerată canonică doar de creștinii ortodocși și catolici; evreii nu au inclus-o în Tanakh iar pentru protestanți este un text apocrif. În aceeași situație se găsește și Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel. Redactarea acestor scripturi după 500 de ani de la exilul babilonian explică erorile istorice. Nu știm ca Nabucodonosor II să fi avut vreun fiu numit Belșațar, care să fi condus imperiul până a fost detronat de Darius, căruia i-a urmat la tron Cirus. În realitate, fiul lui Nabucodonosor era Amel-Marduk (Evil Merodak în ebraică) care, după doi ani de domnie, a fost ucis de cumnatul său, Neriglissar (Nergal-șar-ușur în akkadiană), care a domnit timp de patru ani. Acestuia i-a urmat la tron fiul său, Labași-Marduk, care a fost ucis după doar nouă luni de către nobilii săi, conduși de Nabonid (Nabu-na’id în akkadiană) și fiul acestuia, Belșazzar (Bel-șar-ușur). Nabonid a fost ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. Dacă fiul său, Belșazzar, este biblicul Belșațar, acesta nu a ajuns niciodată rege. El a condus Babilonul timp de zece ani, în absența tatălui său, însă nu a ocupat niciodată funcția supremă în imperiu. Iar autorul cărții îl confundă pe Nabucodonosor II cu Nabonid. În 539 î.e.n., Babilonul nu a fost cucerit de Darius, ci de Cyrus cel Mare, fondatorul Primului Imperiu Persan. Cyrus s-a declarat „rege al Babilonului, rege al Sumerului și Akkadului, rege al celor patru colțuri ale lumii” pe un cilindru depozitat în templul Esagila din Babilon. După moartea lui, tronul imperiului a fost ocupat de Cambyse II (Kambujiya), Bardiya și abia apoi de Darius I (Darayavauș), după 17 ani de la cucerirea Babilonului. Care era fiul lui Istaspe (Viștaspa) și tatăl lui Xerxes I (Xșayarșa), deși Biblia îl consideră „fiul lui Ahaşveroş (Artaxerxe), din neamul Mezilor”. Toate aceste confuzii sunt normale, dacă ținem cont că povestea a fost scrisă după câteva secole, ceea ce îi pune însă la îndoială veridicitatea informațiilor. Adică oameni care au supraviețuit într-un cuptor încins și în groapa cu lei, o mână fantomatică apărută pentru a scrie un mesaj, un înger care a zburat 2.700 de kilometri cu un profet ținându-l de păr, un balaur adevărat care trăia în Babilon. Și, bineînțeles, Daniel, care nu pare să fi existat. Mitul ugariticului Daniel era binecunoscut în Canaan. Evreii și-au inventat unul al lor, la fel de înțelept și pios, care comunica cu zeul său precum legendarul Daniel. Au amestecat în povestea noului Daniel câteva personaje istorice (pe care le-au încurcat bine de tot) și câteva fenomene supranaturale, pentru viziuni s-au inspirat de la Iezechiel și astfel s-a născut un nou Daniel și o nouă legendă. Din păcate pentru credincioși, complet neadevărată.
O altă invenție evidentă este povestea din Cartea Esterei, care îi are ca protagoniști pe Estera (Ester în ebraică), evreica devenită regina Imperiului Persan, și Mardoheu (Mordokay), tatăl ei adoptiv. Acțiunea se petrece în capitala persană Susa, în cel de-al treilea an de domnie al lui Artaxerxe (Ahașveroș în Biblie), rege echivalat de cercetători cu Xerxes I (486 – 465 î.e.n.), fiul lui Darius I și nepotul lui Istaspe, cel care l-a primit la curtea sa pe Zoroastru. Însă regele biblic ar putea fi Artaxerxe I (465 – 424 î.e.n.), fiul cel mare al lui Xerxes I, Artaxerxe II (404 – 358 î.e.n.) sau Artaxerxe III (358 – 338 î.e.n.), dacă ținem cont de numele pe care Septuaginta i l-a acordat regelui persan. Însă majoritatea cercetătorilor îl preferă pe Xerxes I care, conform istoricului Herodot, își conducea imperiul din palatul său din Susa, unde avea un harem considerabil. În plus, analele din timpul domniei sale menționează un oficial pe nume Marduka, care ar putea fi biblicul Mordokay. Prin urmare, povestea Esterei începe în 483 î.e.n. și se termină în martie 473 î.e.n. Cartea biblică spune că, în timpul unui banchet, regele persan și-a decăzut din drepturi soția, pe Vasti, pentru că nu l-a ascultat. Apoi și-a ales o nouă soție, pe orfana Estera, care și-a ascuns originea iudaică. Unchiul ei, Mardoheu, a descoperit un complot împotriva regelui, drept pentru care „această binefacere a lui Mardoheu a fost scrisă în cartea amintirilor zilnice ale regelui”. Pentru că nu-l suporta pe Mardoheu, viceregele Aman (Haman) a hotărât să-i ucidă neamul. Mardoheu a aflat și i-a spus Esterei, care l-a înștiințat pe rege. Supărat nevoie mare, regele a orodonat spânzurarea vizirului și le-a permis evreilor să-i omoare pe cei care încercau să-i asuprească. Drept pentru care, evreii din Susa i-au ucis pe cei zece fii ai lui Aman și încă 500 de persoane. Estera nu s-a mulțumit cu doar 511 crime, așa că i-a cerut regelui să mai moară încă 300. Au fost înștiințați și restul evreilor din Imperiul Persan, care au măcelărit 75.000 de oameni cu acordul regelui. De bucurie pentru tot acest sânge vărsat, regina Estera și nobilul Mardoheu le-au scris „tuturor iudeilor din cele o sută douăzeci şi şapte de ţări ale regatului lui Artaxerxe” să serbeze anual acel măcel, care va fi cunoscut ca sărbătoarea Purim. Iar Mardoheu a devenit vicerege, „arătarea amănunţită a măririi lui Mardoheu cu care-l cinstise regele” fiind scrisă „în cartea Cronicilor regilor Mediei şi Persiei”. Din păcate pentru redactorii Bibliei, nu apare în cronicile persane niciun vicerege cu acest nume și nici vreo regină din neamul iudeilor, numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor acestei cărți biblice, Ester și Mordokay, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iștar și Marduk. Povestea a fost inventată ca explicație pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil în semn de omagiu. Cronicile persane nu menționează nici moartea a 75.811 oameni, ceea ce înseamnă că masacrul a existat doar în fanteziile evreilor. Cartea Esterei este una dintre cele două cărți biblice în care nu este menționat deloc Yahweh ori vreo altă zeitate. Însă prezența zeilor în istoria lui Xerxes I este menționată de alte cronici. Istoricul Herodot scria că regele a fost sfătuit de unchiul său, Artabanus, să renunțe la ideea de a-i ataca pe greci. În acea noapte, Xerxes a avut o viziune, un bărbat înalt și frumos sfătuindu-l să nu se răzgândească, ci să atace conform planului. Totuși, regele a decis să nu atace. A urmat o a doua viziune, zeul înalt și frumos amenințându-l că își va pierde puterea dacă nu va asalta Grecia. Neștiind ce să facă, Xerxes i-a cerut sfatul unchiului său. Artabanus a dormit în patul regal, purtând hainele regelui, și a primit în vis vizita aceluiași zeu, care l-a amenințat că vor exista consecințe grave dacă va mai interveni în voia zeilor. Drept pentru care, perșii au atacat Grecia și au obținut câteva victorii (cum ar fi cea de la Termopile, unde le-au ținut piept regele
Leonidas și cei trei sute de spartani ai săi). Însă, în cele din urmă, au fost învinși la Salamina. Cronicarii eleni susțineau că, în timpul luptei, pe cer s-au putut vedea câteva obiecte zburătoare neidentificate care supravegheau desfășurarea evenimentelor. Xerxes s-a văzut nevoit să se retragă, probabil întrebându-se de ce zeul său i-a trimis o viziune mincinoasă. Retragerea s-a datorat și revoltei babilonienilor, care profitau de lupta perșilor cu grecii pentru a-și obține libertatea. Xerxes a înăbușit revolta și, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, Turnul Babel din Biblie. În 331 î.e.n., după ce l-a înfrânt pe Darius III (Artașata), regele macedonean Alexandru cel Mare a cucerit Babilonul și a plănuit reconstrucția lui, însă a murit de friguri înainte să apuce să-și finalizeze proiectul. În timp, mărețul oraș a dispărut, din el rămânând doar ruine. Locuitorii Babilonului s-au gândit adeseori că Marduk i-a părăsit și chiar aveau dreptate. În 538 î.e.n. Marduk a părăsit Babilonul împreună cu exilații iudei, mutându-și reședința la Ierusalim. Acolo le-a cerut adepților săi să-i construiască templul, mai exact pe muntele Sion, acel centru energetic foarte important pentru zeu, considerat de Kabbalah un punct spiritual din care se naște realitatea. Se pare că, odată cu Marduk, și Iștar a părăsit Babilonul, lăsând orașul să devină o ruină în timp.
După întoarcerea din exilul babilonian, Marele Sanhredin și-a continuat activitatea o vreme în Ierusalim, profitând de libertatea oferită de perși. Însă ce este Marele Sanhedrin? Un consiliu sau o adunare a rabinilor, o autoritate în materia legilor religioase. Fiecare oraș evreiesc avea un Sanhedrin mic, compus din 23 de judecători. Marele Sanhedrin, format din 71 de membri, reprezintă curtea supremă a lumii evreiești. Inițial Marele Preot era conducătorul Sanhedrinului însă, din 191 î.e.n., liderul poartă titlul Nasi („prinț”), urmat de Av Beit Din („șeful curții”), adjunctul său, poziție ocupată de cel mai învățat dintre ceilalți 70 de membri, numiți Mufla. Conform legii, orice decizie luată de Sanhedrin în absența Nasi-ului este invalidă. Talmudul susține că din Sanhedrin făceau parte foști Mari Preoți, reprezentanți ai celor 24 de caste preoțești, scribi, doctori în legi și reprezentanți ai celor mai proeminente familii evreiești. După întoarcerea din exilul babilonian, Marele Sanhedrin se întrunea în Marele Templu din Ierusalim, în Sala Pietrelor Șlefuite sau Lișkat ha-Gazit. După distrugerea templului de către romani și eșecul revoltei lui Bar Kokhba, Marele Sanhedrin s-a mutat în Galileea, parte din provincia romană Siria Palestina. În acea perioadă, Sanhedrinul era numit uneori Patriarhatul Galilean sau Patriarhatul Palestinei. Pentru a se evita persecuțiile, la sfârșitul secolului III s-a renunțat la numele „Sanhedrin” iar deciziile consiliului evreiesc se luau sub numele Beit HaMidraș („Casa învățatului”). Ultima decizie importantă a Marelui Sanhedrin a fost luată în anul 358, când s-a renunțat la calendarul ebraic. Oficial, consiliul s-a dizolvat în 425 după o continuă persecuție a Imperiului Roman de Răsărit. Napoleon Bonaparte a încercat să reînvie Marele Sanhedrin, care a preferat să existe pe ascuns.
Primul Mare Sanhedrin consemnat de istorie este cel din secolul XIV î.e.n., din vremea lui Moise, format din 70 de bătrâni și Moise / Akhenaton. Prin urmare, grupul numără în mod oficial 71 de membri. Însă și Aaron, fratele lui Moise, făcea parte din consiliul conducător al israeliților, ceea ce înseamnă că erau 72 de membri. În plus, evreii, care pun mare preț pe numerologie, nu ar fi ales numărul 71, care nu semnifică nimic, ci 72, un număr important pe întregul cuprins al Pământului. De exemplu, în astrologie, punctul de echinocțiu parcurge un grad pe ecliptică în 72 de ani. În geometrie, unghiurile exterioare ale unui pentagon regulat măsoară câte 72 de grade fiecare. Temperatura camerei este considerată a fi de 72 de grade fahrenheit. Durata de viață a unui ovul este de 72 de ore. În medie, inima unui adult care se odihnește bate de 72 de ori pe minut. 72% din corpul uman este compus din apă. Axa Pământului se mișcă cu un grad la fiecare 72 de ani. Conform istoricului Plutarh, zeul Seth a fost ajutat de 72 de complici pentru a-l închide pe Osiris într-o cutie. Într-un alt mit egiptean, pentru a o ajuta pe zeița Nut să nască, Thoth a jucat zaruri cu Luna și a câștigat fiecare a șaptezeci și doua zi din an. Tot în Egipt, îmbălsămarea morților dura 72 de zile. În Coran este scris că 72 de musulmani au luptat în bătălia de la Badr. Tot 72 este și numărul martirilor care au luptat alături de imamul Hussain la Karbala dar și numărul virginelor care îi așteaptă pe martiri în rai. Filosoful chinez Confucius (Kong Fuzi) a avut 72 de discipoli. În Angkor, capitala Imperiului Khmer, au fost ridicate 72 de temple. Conform unei tradiții, înainte de distrugerea Turnului Babel existau pe Pământ 72 de limbi. În Kabbalah, Yahweh are 72 de nume. În Evanghelia lui Luca, Iisus a trimis 72 de apostoli să-i vestească sosirea (10:1). În Alexandria, 72 de evrei au tradus Torah în limba greacă, dând naștere Septuagintei. În Cheile mai mici ale lui Solomon se spune că există 72 de demoni. Conform Zoharului, scara pe care a văzut-o Iacov în vis avea 72 de trepte. Prin urmare, Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72, unul dintre membri fiind secret. Să fie vorba despre vreo zeitate pe care Sanhedrinul obișnuiește să o invoce cu ajutorul ritualurilor kabbalistice?
Conform legilor lui Moise / Akhenaton, doar membrii tribului leviților pot ocupa funcții în preoțime. Din acest motiv, primii preoți ai religiei sale au fost fratele său, Aaron, și fiii acestuia, Biblia susținând că Moise și Aaron făceau parte din tribul leviților. Mai mult, orașul de lângă Akhetaton, capitala faraonului Akhenaton, se numește Mallawi, care înseamnă „Orașul leviților”. Meryre II, administratorul reginei Nefertiti, ocupa funcțiile de scrib regal, supraveghetor al celor două trezorerii, majordom și supraveghetor al haremului reginei; echivalentul său ebraic este Merari, care apare în Facerea 46:11 ca unul dintre fiii lui Levi. Panehesy era Marele Slujitor al zeului Aton în templul din Akhetaten; echivalentul ebraic al acestui nume este Pinehas, nepotul lui Aaron și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților în Biblie. De ce doar urmașii lui Levi puteau deveni preoți? Textul apocrif Iosif și Asenat îl descrie pe Levi ca pe un profet capabil să prezică viitorul și să înțeleagă „scrierile celești”. În textul Binecuvântarea lui Moise, Levi este cel mai pios dintre toți copiii lui Iacov. Într-o legendă evreiască, Levi a primit binecuvântarea bunicului său, Isaac (fiul lui Avraam). În Cartea Jubileelor, Isaac i-a arătat lui Levi viitorul descendenților lui, profețindu-i preoția, puterea politică și profeții, oferindu-i totodată și „secretele anticilor”, rezervate doar leviților. Cartea lui Maleahi din Biblie menționează un legământ dintre Yahweh și Levi. În Testamentul lui Levi, scris prin secolul al II-lea î.e.n., aflat pe patul de moarte, Levi le-a împărtășit fiilor săi că Yahweh i-a ales neamul pentru a ocupa funcția de preoți până la sfârșitul timpului. Totuși, conform Bibliei, tribul lui Levi este singurul dintre cele douăsprezece ale israeliților care nu a primit un teritoriu în Canaan. Asta dintr-un motiv foarte simplu: leviții nu aveau nevoie de un teritoriu al lor, ei conducându-i pe toți israeliții, de la care primeau 10% din avuții. Ceea ce s-a și văzut, de altfel. Liderii evreilor, membrii Marelui Sanhedrin, ocupau funcții preoțești; prin urmare făceau parte din tribul leviților. Iar această tradiție s-a păstrat până în ziua de astăzi. Din relatările de mai sus înțelegem că Levi a aflat „secretele anticilor”, fiind capabil să înțeleagă „scrierile celești”, ori primite de la Yahweh, ori de la vreo rudă (cum ar fi Isaac), ori descoperite în Egipt, acolo unde fratele lui, Iosif, era vizir. Acele secrete (mai mult ca sigur cele ale kabbalei) au fost păstrate cu sfințenie în interiorul tribului, leviții obținând astfel funcții în preoție, fiind singurii capabili să comunice cu zeii.
După întoarcerea din Egipt în Canaan, din cauza împrăștierii israeliților pe întregul teritoriu, controlul tuturor sub o singură autoritate s-a dovedit a fi prea dificil. Prin urmare Sanhedrinul de pe vremea lui Moise s-a desființat, fiecare comunitate având propriii ei judecători. În secolul VII î.e.n. Ezdra a reînviat Marele Sanhedrin în Babilon, care a pus bazele religiei iudaice și a compus scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. După moartea lui Alexandru Macedon, imperiul său (care cuprindea și Iudeea) a fost fărâmițat de generalii săi, Iudeea devenind granița dintre Egiptul Ptolemeic și Imperiul Seleucid. Nu știm când a dispărut Marele Sanhedrin din Ierusalim, însă în secolul III î.e.n. găsim în Alexandria 72 de evrei care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) la ordinul faraonului Ptolemeu II Filadelful. Ceea ce pare a fi mâna Sanhedrinului, elita evreiască din tribul leviților. Din anul 200 î.e.n., Iudeea a devenit parte a Imperiului Seleucid. În secolul al II-lea î.e.n., regele Antioh IV Epifan a încercat eradicarea iudaismului și înlocuirea lui cu religia elenistică, ceea ce a provocat Revolta Maccabeană dintre 167 și 160 î.e.n., condusă de Iuda Maccabeul (Yehuda ha-Makabi). După două decenii, Simon Thassi (Șim’on HaTasi) a instaurat dinastia hasmoneană, iudeii guvernându-se singuri până la sosirea romanilor. Regii hasmoneeni au încercat să refacă Iudeea mare din scripturi, care cuprindea toate teritoriile conduse de regii mitici David și Solomon. Drept pentru care i-au convertit forțat la iudaism pe vecinii lor moabiți, edomiți și amoniți, precum și pe cei din vechiul regat Israel. Cel care a dat startul revoltei Maccabeilor a fost Matityahu ben Yohanan, un preot din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Moise) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Simon Thassi, unul dintre cei cinci, a devenit conducător al poporului și Mare Preot. După ce a murit, funcțiile i-au fost preluate de către fiul său, Ioan (Yohanan) Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Aristobul I (Yehuda Aristobulus), fiul lui Ioan. Fiind din tribul leviților, hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Salomeea (Shelomtzion) Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, 
Aristobul I și Alexandru Ianai (Yonatan Alexander Yannai), a reînființat Marele Sanhedrin. Cel de-al doilea soț al ei, Alexandru Ianai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană ca Iștar, nimeni alta decât zeița elitei iudaice. Astfel ni se confirmă încă o dată cine conduce cu adevărat Marele Sanhedrin, implicit întreaga lume evreiască.
În anul 63 î.e.n., generalul roman Gnaeus Pompeius Maximus a cucerit Ierusalimul, regatul iudeu devenind vasal al Romei. Romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu una loială lor, cea irodiană. Împăratul Octavian Augustus a desființat regatul în anul 6, transformându-l în provincia romană Iudeea, condusă de un guvernator roman. În anul 66 a izbucnit revolta iudeilor, care durat patru ani și a dus la pustiirea Ierusalimului, implicit la distrugerea templului lui Yahweh de către romani. În anul 135 romanii au schimbat numele Iudeei în Palestina. Timp de câteva secole, elita evreiască de adoratori ai zeiței Aștoret / Iștar a stat în umbră, până în jurul anului 1000, când i-a separat pe evrei din nou în două tabere: Așkenazim (cei din Sfântul Imperiu Roman) și Sephardim (cei din Peninsula Iberică, din nordul Africii și din vestul Asiei). Încă de la apariția lor, evreii Așkenazim s-au considerat superiori celei de-a doua categorii, dovedind astfel că nu sunt decât elita adoratorilor lui Iștar. La sfârșitul secolului al XIX-lea a avut loc o nouă împărțire a evreilor, în sioniști și ortodocși, în care recunoaștem aceleași două tabere formate în jurul fraților divini. Spre deosebire de ortodocși, sioniștii nu cred în natura divină a Tanahului (Vechiul Testament), preferând Talmudul, lucru absolut firesc, ținând cont că dumnezeul Tanahului este Yahweh / Marduk, rivalul zeiței lor.
Și totuși, ambele tabere îl ignoră pe fiul celor două divinități ale evreilor…
