Decodificarea cronicilor vechi ne-a ajutat să descoperim istoria ascunsă a lumii, completând acest puzzle uriaș din puținele piese care au supraviețuit timpului. Se spune că, acum foarte mult timp, într-o dimensiune imaterială, o ființă numită de gnostici Autogenes s-a despărțit în două entități diferite, una masculină și una feminină. La rândul lor, acestea au dat naștere altui cuplu de entități, care și ele s-au înmulțit, la fel și urmașii lor. Într-un final pleroma spirituală a devenit populată de mulți eoni, cu toții părți din Autogenes, care au ocupat mai multe lumi sau dimensiuni imateriale. La un moment dat una dintre aceste ființe, numită de gnostici Sophia, și-a dorit și ea să se înmulțească însă, cum nu avea această capacitate, și-a asimilat accidental perechea, pe Theletos. Crezând că va obține capacitatea de procreare de la primul eon creat de Autogenes, Tatăl (numit de gnostici Bythos, Proarkhe sau Propator, An de sumerieni ori Anu de akkadieni), Sophia s-a unit cu el la fel cum a făcut-o cu Theletos. De teama unei catastrofe cosmice, eonii l-au implorat pe Tată să înlăture pericolul care îi păștea pe toți, așa că Anu i-a cerut ajutorul fiului său, Nous sau Monogenes în gnosticism ori Enlil în religia sumeriană. Acesta a desprins-o de Tată și a aruncat-o în Haos, acolo unde a închis-o în materie, pentru a nu se putea întoarce în pleroma spirituală. Deoarece unirea cu Anu i-a oferit capacitatea de procreare, Sophia a atras în închisoarea ei câțiva eoni, dându-le astfel naștere în noua lume. Enlil a încercat să o oprească, astfel încât lumea materială a avut parte de primul război al zeilor, care a dus la apariția Pământului – noul trup al Sophiei. Înfrângerea nu a descurajat-o astfel că, deși și-a pierdut capacitatea de a atrage eoni în lumea materială, a reușit să rupă bucăți din inamicul ei, mici spirite pe care le-a închis alături de ea, ținându-le captive într-un infinit ciclu al reîncarnărilor. După alte câteva lupte, Enlil a decis să o împartă pe răzvrătită în două entități diferite, Gemenii Divini numiți de sumerieni Enki și Ninhursag. Cei doi au început să se înmulțească, dând naștere zeilor religiilor lumii; cei care au trecut de partea lor au fost numiți Veghetori de strămoșii noștri, iar cei rămași fideli lui Enlil au primit numele de Celești. Enlil a sosit și el pe Pământ pentru a-i despărți pe Gemenii Divini, l-a închis pe Enki în lumea subterană, și-a ales-o pe Ninhursag ca soție și i-a pus la muncă silnică pe restul Veghetorilor. Îndemnați de Enki aceștia s-au răsculat, ceea ce a dus la apariția omului. Enlil s-a retras în pleroma eonilor, iar Enki a reușit să-și fecundeze fosta soție, care i l-a născut pe Marduk. Alertat de Nabu, fiul lui Marduk și al surorii acestuia, Iștar, Enlil s-a întors pe Terra și l-a crucificat pe Enki. Marduk și-a eliberat tatăl și a pornit un război împotriva regelui Pământului, având de partea sa Veghetorii, semizeii și oamenii. După o îndelungată conflagrație, terminată cu un imens potop, Enlil a reușit să-și înfrângă dușmanii. Pentru a evita un nou conflict, Anu a hotărât ca marii zei să-și împartă planeta și servitorii. Pacea a fost întreruptă atunci când Marduk s-a decis să-și mărească domeniul. Dându-și seama cine este conducătorul din umbră al Veghetorilor, Enlil l-a închis pe Enki într-o închisoare imaterială. Anu a hotărât ca fiul său să se întoarcă acasă, iar titlul de rege al Pământului să îi revină lui Marduk. Care s-a văzut nevoit să se lupte pentru supremație cu sora sa, Iștar, până în momentul în care va reuși să-și elibereze tatăl, ceea ce ar duce la reîntregirea eonului decăzut. Înainte de a pleca, Enlil a promis că se va întoarce în momentul în care Sophia va fi din nou întreagă, pentru a o înlătura definitiv și pentru a elibera spiritele captive în lumea materială, ceea ce ar duce la distrugerea întregii lumi. Deși cronicile Terrei sugerează mai mult sau mai puțin subtil această istorie, este ea oare adevărată? Sunt zeii cu adevărat entități imateriale, exilate în lumea noastră dintr-o dimensiune eterică?
Miturile ne arată că zeii sunt extrem de asemănători cu oamenii. Au aspect fizic identic sau aproape identic cu al nostru, iar societatea lor este organizată într-un mod întâlnit pe Pământ încă din cele mai vechi timpuri. Zeii mănâncă, beau, petrec, iubesc, urăsc, invidiază, luptă, ucid, violează, fură sau trădează, acțiuni cât se poate de umane. Mai mult, reprezentările lor grafice trădează niște elemente deloc divine, ci mai degrabă omenești. Mulți zei mesopotamieni poartă cercei în urechi, ceasuri la mâini și cruciulițe la gât. Unii dintre ei au genți asemănătoare poșetelor de astăzi. Tlaloc, zeul ploii pentru azteci, pare a avea ochelari. Multe personaje înfățișate în picturi rupestre, basoreliefuri, desene sau sculpturi au costume asemănătoare celor ale scafandrilor ori ale cosmonauților de astăzi. Zeii au haine și arme precum cele ale oamenilor și se deplasează cu vehicule tot omenești, cum ar fi bărci sau care. În pictura murală numită Doamna Albă, veche de mai bine de trei milenii, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoțitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât și cu mâneci, pantaloni strâmți, mănuși, jartiere, ciorapi și pantofi, iar părul său roșu este prins într-o plasă cu diamante; în spatele ei se află un bărbat alb care poartă cizme și pe cap o cască cu vizieră iar ceilalți oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe și arme specifice perioadei. În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franța se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării și șorturi. În concluzie, zeii arată ca noi, se îmbracă la fel ca noi, se poartă ca noi, simt ca noi… Bineînțeles că există diferențe, ei având puteri extraordinare, care însă pot fi puse pe seama tehnologiei. Sunt oare zeii într-adevăr ființe venite pe Pământ dintr-o dimensiune imaterială? Dar dacă sunt doar… oameni?
Pe peretele templului mortuar al faraonului Menmaatre Seti Merenptah (Seti I) din Abydos, Egipt, există un desen bizar, care pare a reprezenta un elicopter, un submarin și un avion cu reacție. Tot în Egipt, în mormântul lui Pa-di-imen din Saqqara, arheologii francezi au descoperit în 1891 un avion mic, din lemn de sicomor. Deși egiptologii consideră că este vorba despre o pasăre, expertul în aeronautică și aerodinamică Simon Sanderson a construit în 2006 un model la scară al aceluiași avion, de cinci ori mai mare, care a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqara este reprezentarea unui planor. Într-un cimitir vechi de aproximativ un mileniu și jumătate, aparținând civilizației precolumbiene Tolima, s-au descoperit printre obiectele funerare câteva avioane în miniatură. În 1997, experții germani în aviatică Algund Eenboom și Peter Belting au construit o copie a unuia, numit de arheologi „insecta de aur”, pe care au echipat-o cu tren de aterizare și motor; surprinzător, „insecta” a zburat fără probleme. În Peru, în valea dintre orașele Nazca și Palpa se află nu doar gigantice desene, ci și linii asemănătoare unor piste de avion. Inuiții susțin că strămoșii lor au fost aduși în nord de niște „păsări metalice”. Tot „păsări” erau mijloacele de transport ale unor zei, cum ar fi Garuda din hinduism, vulturul zeului Vișnu, sau „Divina Pasăre Neagră” a sumerianului Ninurta. Prin secolul al XXII-lea î.e.n., regele Gudea din Lagaș scria că, după ce i-a construit lui Ninurta templul E.Ninnu, zeul a apărut alături de alți doi zei și și-a parcat „pasărea divină a vântului turbat” în templu, unde a fost păzită în permanență de două „arme zeiești”. Iar în orașul egiptean Iunu (Helioupolis) era păstrată pasărea strălucitoare Bennu a zeului Ra. Să fie aceste „păsări” cu care se deplasau zeii, foarte asemănătoare cu avioanele noastre, chiar avioane? Este posibil ca crucea pe care a văzut-o pe cer împăratul roman Constantinus cel Mare în octombrie 312 să fi fost tot un avion? Dacă da, de ce vechile divinități ar folosi aparate de zbor identice cu ale omenirii din ziua de astăzi?
Sumerienii notau că zeii călătoreau în aparate de zbor numite „MU”, care pentru semiți au devenit „șu-mu”, „șam” sau „șem” („Cea care este MU”). Regele Urukagina din Lagaș scria că „MU luminează ca un foc pe care l-am făcut mare”. Acest „MU” sau „șem” seamănă foarte mult cu capsulele din vârful rachetelor noastre. Pe o monedă găsită la Byblos este reprezentat templul lui Iștar cu un „MU” ieșind din el, foarte asemănător cu rachetele din ziua de astăzi. În plus, sumerienii își numeau zeii „dingir”; semnul pictografic care desemna a doua parte a acestui cuvânt în limba akkadiană, „gir”, pare a fi o rachetă în trepte, iar „din” înseamnă „nobil, sfânt, strălucitor, drept” (fiind evident un epitet al zeilor). O interpretare mai logică a „dingir” ar fi „nobilii / sfinții din rachetă”. Chiar și minaretele din arhitectura islamică, turnurile considerate „porți din cer și pământ”, seamănă izbitor cu niște rachete. Să fi folosit zeii ca vehicule aeriene nu doar avioane, ci și rachete asemănătoare celor din prezent?
Pentru popoarele din America Centrală, Quetzalcoatl / Kukulkan și zeii săi au sosit de peste ocean cu ajutorul unor bărci. Bărci aveau și zeii din Mesopotamia. De exemplu, într-o inscripție, regele babilonian Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II) spunea că a ridicat capul bărcii Idgeul a zeului Marduk și că între ziduri a închis barca Zagmuku. Iar regele sumerian Șu-Sin a construit pentru Enlil și Ninlil „o mare barcă de croazieră, potrivită pentru cele mai late râuri”, pe care a „împodobit-o desăvârșit cu pietre prețioase”, a înzestrat-o cu vâsle din cel mai fin lemn și a mobilat-o cu tot confortul, inclusiv cu un pat nupțial, apoi a „pus barca de croazieră în bazinul larg din fața Casei Plăcerilor lui Ninlil”. Și în Egipt unii zei au ajuns tot cu ajutorul unor bărci, așa cum este Barca Milioanelor de Ani a lui Ra, cu care se credea că străbate cerul ziua și lumea subterană noaptea. Egiptenii erau de părere că, pentru a ajunge în tărâmul zeilor, spiritele defuncților erau nevoite să folosească bărci sau corăbii. Arheologii chiar au excavat fragmentele unei bărci funerare îngropate în apropierea Marii Piramide de la Giza acum 4500 de ani. O alta, lungă de 43 de metri, a fost descoperită în aceeași zonă. Aceste bărci ale zeilor, de mărimi impresionante, nu aveau nici vele, nici vâsle, prin urmare nu poate fi vorba despre corăbii. În acest caz, să fi fost bărcile uriașe ale zeilor în realitate vapoare?
Cel mai ciudat caz este cel al templelor. Când erau pe Pământ, zeii locuiau în vehiculele lor zburătoare. Oamenii se adunau în jurul navelor, li se închinau, le aduceau ofrande divinităților și le adresau rugăciuni. Doar preoții aveau acces în interiorul „caselor” zeilor, pentru a le oferi ofrandele și rugămințile muritorilor de rând. După ce zeii au plecat, preoții au construit temple identice cu navele zeilor, pentru a-și convinge supușii că divinitățile nu i-au părăsit, ci se află în continuare printre ei. Din acest motiv lăcașele de cult sunt considerate chiar și astăzi locuințe ale zeilor. Și tot din acest motiv în altar au voie doar preoții la fel cum, în trecut, accesul în camera zeului era permis doar preoțimii. Curios este că zona centrală a unei biserici ori a unei catedrale construite în stil arhitectural romanic sau gotic, care se întinde între intrare și altar, poartă numele „navă”. Însă și mai curioasă este asemănarea dintre bisericile ortodoxe și navele spațiale ale N.A.S.A. Deși în mod normal au aspect diferit, multe biserici sunt făcute după același tipar, în special cele cu trei turle. Turla cea mare, aflată la capătul opus intrării, împreună cu cele două mai mici aflate de o parte și de cealaltă, seamănă cu vârfurile rachetei pentru lansare și ale rezervoarelor suplimentare pentru combustibil. Iar intrarea în biserică se face prin partea care corespunde navetei spațiale atașate de racheta de lansare. Cum se poate explica această asemănare? Oare navele din care au coborât zeii în trecut erau cele ale N.A.S.A. de astăzi? Este posibil ca zeii care conduceau avioane, vapoare, rachete și nave ale N.A.S.A. și care arătau și se purtau ca noi să fie în realitate oameni ajunși în trecut din prezent sau dintr-un viitor apropiat?
În presa din ultimele decenii și pe internet a apărut o sumedenie de fotografii vechi, în care se găsesc personaje îmbrăcate modern, considerate a fi călători în timp. Însă din moment ce oricine are acces la programe de modificare a imaginilor, nu putem fi siguri de veridicitatea lor. Ba au apărut și diverse „mărturii” mai mult sau mai puțin credibile despre existența unor mașini ale timpului. Una dintre ele este cronovizorul despre care se spune că a fost inventat de călugărul benedictin Pellegrino Ernetti și care a surprins imagini din timpul crucificării lui Iesous. Cu toate că ar fi putut închide odată pentru totdeauna gurile ateilor și pe ale celor de alte credințe prin dovezi ale existenței lui Iesous, se spune că Vaticanul a demontat cronovizorul și i-a ascuns părțile în diferite locuri. Ceea ce este o aberație mai mare decât însuși fictivul cronovizor. Din fericire pentru cei care nu reușesc să distingă singuri ficțiunea de adevăr, s-a demonstrat că aceste povești despre călătorii în timp au fost inventate de publicațiile aflate în goana după senzațional.
Cu toate că nu există nicio dovadă care să susțină această ipoteză, știința spune că, măcar la nivel teoretic, călătoria în timp este posibilă. O modalitate pentru a fi realizată o reprezintă punțile Einstein-Rosen, un sistem teoretic de legături în hiperspațiu, canale de comunicație și tranzit între găurile negre și cele albe, care permit salturi între locații din același univers ori între realități din diferite dimensiuni sau timpuri. Se spune că, în cadrul experimentului Philadelphia și al Proiectului Montauk, americanii ar fi reușit nu doar teleportarea, ci și călătoria în timp. Dar cum nu avem nicio dovadă în acest sens, nu putem privi decât cu scepticism această poveste preferată de obicei de autorii de science-fiction. Însă, în același timp, trebuie să știm că există călătoria în timp și în scrierile vechi, ce-i drept doar înspre viitor. În epopeea indiană Mahabharata, de exemplu, regele Kakudmi a plecat în cer pentru a se întâlni cu zeul Brahma; acolo a aflat că pe Pământ s-a scurs foarte mult timp de la plecarea sa, toți cei pe care i-a cunoscut fiind morți de mult. În Vedenia lui Yeșa’yahu (Isaia), profetul a fost dus de un înger în cer, în fața zeului suprem; deși pentru Yeșa’yahu trecuseră vreo două ore, îngerul i-a spus că pe Pământ se scurseseră 32 de ani. Într-o poveste japoneză consemnată în Nihongi, pescarul Urashima Taro a locuit puțin timp în castelul Împăratului Dragonilor de pe fundul mării; întorcându-se în satul natal, a aflat că fusese dispărut pentru vreo 400 de ani. Iar în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, Făt Frumos a zăbovit câteva zile în palatul zânelor iar când s-a întors acasă, și-a dat seama că a lipsit câteva secole.
În cartea Tunelul Timpului, Rodica Bretin a prezentat câteva cazuri de călătorii în timp, în special ale unor obiecte. De exemplu, în 1869, Laureen Wilson a trecut prin trenul negru care, în 1865, ducea cadavrul lui Abraham Lincoln spre Springfield. Pe 16 iunie 1959, într-un spital din Seattle, asistentele Gladys Galvin și Rosemary au luat liftul până la ultimul etaj, unde au găsit un hotel; în a doua jumătate a secolului al XIX-lea chiar fusese un hotel acolo. Ulrich von Hutten a adus Potirul Mânturii din Ierusalim în Brandenburg și a construit o biserică acolo care să îl adăpostească; deși Ulrich a distrus potirul, acesta a început să apară în biserică după 1525, când ultimul Von Hutten a murit. În China anului 690, împărăteasa Wu a incinerat în public codul de legi Calea T’ang și a schimbat numele dinastiei din T’ang în Chou; manuscrisul a apărut miraculos în 713, când împăratul Hsuan-Tsung a reinstaurat dinastia T’ang. Poetul englez Shelley (1792-1822) amintea într-una dintre scrierile sale despre oglinda din Salerno, spartă în 1816 de Giovanna Mazzini, care a apărut după o săptămână la locul ei, pe perete; Giovanna a spart-o din nou și după o lună a reapărut, într-un final oglinda fiind aruncată în apele Mediteranei. În Foggia (tot în Italia), Claudia Donato s-a ascuns de o bandă de motocicliști într-o biserică de piatră, care a doua zi a dispărut; în acel loc a existat o astfel de biserică din secolul XIV până în secolul XVII. În 1927, câțiva turiști englezi care vizitau Normandia au admirat, pe o culme lângă Alencon, un impunător castel medieval care fusese năruit din temelii în 1206, după cucerirea sa de armata regelui Philippe Auguste. În orașul german Stuttgart, Dolph Geller a încercat să cumpere o vilă cu ziduri îmbrăcate în iederă; peste câteva zile, când a revenit cu actele pentru a fi semnate, în locul vilei a găsit o grădină sălbatică, plină de buruieni și mărăcini. În 1992, Todd Mc Carthy, soția sa și cele două fiice ale lor au înoptat la pensiunea Sarazinul din Antwerp (Belgia), care a dispărut a doua zi; Todd a descoperit în arhivele orașului că a existat acel han în vremea ultimelor cruciade. În fiecare an, în Pueblo (statul american Colorado), câteva vite sunt mutilate în mijlocul câmpului, tăiate sau zdrobite, autopsiile sugerând că vitele au fost omorâte de impactul violent cu un obiect masiv, metalic, aflat în mișcare; în 1883, pe acolo trecea trenul Pacific. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în apropierea orașului Skopje, un regiment de partizani iugoslavi a traversat râul Vardar pe un pod care a dispărut la întoarcerea lor; singurul pod existent vreodată acolo a fost construit în secolul XVII și s-a prăbușit în 1890 din cauza vechimii. În „curba morții” din Aberdeen (Scoția), realizată în 1958 din cauza unei alunecări de teren, au avut loc multe accidente deoarece multora nu le apărea în față curba ci drumul drept, așa cum era înainte. Iar în Dosarele imposibilului, aceeași autoare povestește că pe 16 martie 1905, la Uruk, germanului Helmuth Muller i s-a ivit deodată în față un ziggurat imens, format din șapte etaje piramidale de piatră, care a dispărut după puțin timp; după descriere, turnul pare a fi zigguratul Etemenanki din Babilon, ale cărui ruine au fost descoperite opt ani mai târziu.
Tot în Tunelul timpului, Rodica Bretin nota și alte întâmplări în care trecutul și prezentul s-au intersectat. Una dintre ele îl are ca protagonist pe francezul Nicolas Gautier, care în septembrie 1923 a plecat în Cambodgia, la Angkor Vat, unde a văzut o dansatoare apsara, care i-a dansat până când au apărut niște războinici cu lănci și scuturi. Unul dintre ei a aruncat o lance spre Gautier, însă arma a trecut prin el ca prin aer. Speriați, războinicii și apsara au fugit. După 31 de ani de la această întâmplare, arheologii francezi au descoperit un basorelief care înfățișa condamnarea unei frumoase apsara la moarte prin strivirea de către un elefant. Iar într-o cronică de acum nouă secole, ambasadorul tibetan Rgya Nysho nota că în anul 1171 a fost martorul execuției unei apsara, fiica unui nobil, condamnată să moară strivită de un elefant pentru că nu și-a îndeplinit menirea; ea dansase în fața unui zeu fără nume, apărut noaptea în templu, pe care gărzile l-au făcut să dispară. Într-un alt caz, consemnat de cronicarul Philippe de Commynes, căpitanul La Bressac s-a ascuns într-o grotă în mai 1450 și, când a ieșit, era octombrie 1465. Tradiția creștină menționează o întâmplare asemănătoare, amintită și de Coran: șapte sfinți s-au ascuns într-o peșteră în Ephesus pe vremea lui Caesar Gaius Messius Quintus Traianus Decius Augustus și au ieșit în timpul lui Flavius Theodosius Iunior Augustus, adică după vreo două secole. Pe 4 septembrie 1944, pe când francezii recucereau orașul Namur de la germani, căpitanul Lucien Serrault a fost scos de sub dărâmături de tatăl său, locotententul Antoine Serrault, care murise în același loc pe 20 august 1914, pe când Lucien abia împlinise un an. Pe 25 aprilie 1977, lângă o unitate militară din Chile, caporalul Armando Valdes a dispărut brusc în timp ce trecea printre niște stânci și a apărut după 15 minute cu barba de șase milimetri lungime, iar ceasul său arăta că trecuseră cinci zile; Valdes nu-și amintea nimic și nu era conștient că a dispărut. În 1953, în orașul englez York din comitatul Yorkshire (construit în anul 71 de guvernatorul roman Quintus Pettilius Cerialis), Harry Martindale a văzut la subsolul clădirii Treasurer’s House o legiune romană care a trecut pe lângă el; pe la sfârșitul anilor ’60 a fost dezgropată acolo o șosea strategică romană, Via Decumana. În august 1941, pe muntele Ozark din statul american Missouri, Leonard Hall a observat indieni și soldați în platoșe lucitoare, care vorbeau în spaniolă; în august 1541 a avut loc acolo o expediție spaniolă, condusă de căpitanul Hernando de Soto. Pe 12 aprilie 1906, englezul Edward Chandler a văzut în Pisa oameni bolnavi de Ciuma Neagră din secolul XIV. Pe 15 iulie 1972, argentinienii A. Brunelli și S. Porchietto au străbătut distanța de 150 de kilometri, dintre Balnearia și Cordoba, în doar 40 de minute (deși nu au depășit viteza de 90 kilometri pe oră), consumând doar jumătate din combustibilul necesar. În Dosarele imposibilului, Rodica Bretin susținea că în Naseby (Anglia), în fiecare an pe 14 iunie se repetă bătălia de pe 14 iunie 1645 dintre Charles I și Oliver Cromwell, lupta manifestându-se sonor și uneori olfactiv (martorii simțind mirosul prafului de pușcă). Pe 19 august 1972, la Dieppe s-a auzit coloana sonoră a bătăliei dintre germani și canadieni de pe 19 august 1942. În Wessex (Anglia), un pădurar și cei doi fii ai săi au asistat la finalul masacrului de la Nachanesmere din 825, când regele Egbert a cucerit Mercia. Iar arhologul Jean Beaumont susține că a văzut pe malul lacului Iona vikingi care atacau călugării unui schit; vikingii au debarcat în Anglia în anul 1013.
O ipoteză pentru explicarea acestor fenomene este cea a continuumului temporal, care consideră aparițiile materiale din trecut niște inserții accidentale în prezent, instabile și efemere. Ea este o variantă secundară a teoriei potrivit căreia trecutul, prezentul și viitorul alcătuiesc un sistem unic și indivizibil, pe care numai percepțiile noastre limitate ne împiedică să-l recepționăm ca pe un întreg. De altfel, în cartea Of Time and Mind, profesorul de psihologie Keith Floyd afirma: „Trecutul și viitorul sunt două concepte pur arbitrare și, în realitate, nu există”. Iar Rodica Bretin se întreba în Tunelul timpului: „Să fie oare mintea omenească una dintre cheile călătoriei în trecut?”. Nu cunoaștem cheia călătoriei în timp însă oamenii de știință cred că va fi posibilă la un moment dat, în viitor. Dar dacă este posibilă deja în prezent, chiar dacă nu se realizează cu o mașină a timpului, ca în literatura S.F.?
Pe 4 decembrie 1970, Bruce Gernon a decolat din Insulele Andros (Bahamas) către Palm Beach (Florida). Avionul a intrat într-un straniu nor elipsoidal, zburând printr-un tunel alb-fosforescent care se strâmta tot mai mult. A ieșit din nor lângă Miami Beach deși, conform orarului de zbor, trebuia să fie deasupra insulelor Bimini. În mod normal străbătea în 75 de minute cei 400 de kilometri, consumând 40 de galoane de combustibil, însă atunci a ajuns în 45 de minute și a consumat doar 28 de galoane, chiar dacă deviase de la traseu, străbătând 80 de kilometri în plus. Călătoria în timp și spațiu a lui Bruce Gernon a avut loc în Triunghiul Bermudelor, teritoriul din Atlantic care se întinde între Florida, Porto Rico și Insulele Bermude. În această zonă, în care s-au înregistrat fenomene misterioase (cum ar fi lumini neobișnuite, ceață densă, nori cu înfățișări bizare, furtuni de mare intensitate și o puternică activitate electromagnetică), au dispărut inexplicabil numeroase avioane și vapoare. Primul care a menționat în scris ciudățeniile acestei zone a fost exploratorul Cristoforo Colombo, care în 1492 a observat „lumini ciudate” dar și erori ale busolei vasului său. Dintre navele dispărute în Triunghiul Bermudelor, unele și-au făcut apariția după un anumit timp. Brigantina Marie Celeste în 1872, nava Freya în 1902 și vasul Caroll A. Deering în 1921 au reapărut intacte dar fără echipaje, totul la bord fiind la locul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cel mai celebru caz din această zonă este cel al Zborului 19 din 1945, când cinci avioane militare de tip Avengers și cel plecat să le caute au dispărut fără urmă.
Ce se întâmplă în Triunghiul Bermudelor? Deși s-au încercat tot felul de explicații, nu putem ști cu siguranță adevărul. Avioane, vapoare și echipajele lor au dispărut fără urmă într-o zonă plină de ciudățenii. Dacă au dispărut, logica ne spune că trebuie să și apară undeva. Sau cândva… Bizar este faptul că aici au dispărut vapoare și avioane, iar zeii din trecut aveau vapoare și avioane asemănătoare celor din zilele noastre! Dacă în Triunghiul Bermudelor cei dispăruți au nimerit într-un tunel temporal, care i-a dus în trecutul îndepărtat? În 1970, Bruce Gernon a experimentat în Triunghi un mic salt temporal, ceea ce întărește această ipoteză. În 1945 au dispărut cele cinci avioane ale Zborului 19, iar în 1954 s-au descoperit în Columbia (adică în apropiere) cinci avioane în miniatură, vechi de aproximativ un mileniu și jumătate. Să fie oare o coincidență ori cele cinci avioane americane au ajuns în Columbia acum 1500 de ani? Dacă a doua variantă este cea corectă, putem presupune că ochelarii purtați de Tlaloc, zeul aztec al ploii, sunt de fapt ochelari de pilot, ceea ce explică și asemănarea dintre măștile zeilor populației Anasazi din America de Nord și căștile folosite de aviatori. Surprinzător, exact în acea perioadă, adică în secolul al VI-lea, s-a răspândit în tot Mexicul cultul lui Quetzalcoatl / Kukulkan, zeul alb și bărbos, sosit din cer. Indienii hopi vorbeau despre un zeu asemănător, Pahana sau Bahana, pe care îl considerau „Fratele alb cel pierdut”. De fapt, în aproape toate culturile indigene din America apar zei albi. De exemplu, incașii din Peru îi numeau viracochas, deoarece aveau pielea albă, la fel ca zeul Viracocha. Peruanii consideră că acești viracochas au creat în valea dintre orașele Nazca și Palpa celebrele desene gigantice (care pot fi văzute doar de sus, din avion) precum și misterioasele linii asemănătoare unor piste de avion. Zeii cei albi au plecat la un moment dat spre est. Nu știm dacă este vorba despre cei 14 militari ai Zborului 19, însă cel puțin la nivel teoretic ei ar putea fi cei 14 zei din miturile regatului Tripura, aflat în nord-estul Indiei. Într-o legendă, regina Hiravati a auzit într-o zi strigăte dintr-un copac. Acolo se ascundeau 14 zei speriați de un bivol feroce, care i-au cerut ajutorul. Regina a gonit animalul iar zeii au coborât din copac și i-au cerut să-i venereze. Este greu de imaginat că niște ființe superioare s-ar fi speriat de un bivol feroce, pe care o femeie l-a gonit cu ușurință, însă povestea ar avea sens dacă „zeii” ar fi fost niște tineri aviatori, care s-au trezit într-o zi aruncați într-un alt timp și pe un teritoriu necunoscut.
Dacă această ipoteză ar fi adevărată, ar însemna că bărcile uriașe ale zeilor, care se deplasau fără vele sau vâsle, sunt vapoarele dispărute în Triunghiul Bermudelor și apărute undeva în trecut, acum câteva milenii. Ne amintim că în desenul bizar de pe peretele templului mortuar al faraonului Menmaatre Seti Merenptah din Abydoss este reprezentat și un elicopter; deloc surprinzător, în noiembrie 1980 a dispărut în Triunghiul Bermudelor un elicopter al unei televiziuni de știri, cu patru persoane la bord. Cum rămâne însă cu navele spațiale ale N.A.S.A., după modelul cărora sunt realizate multe dintre bisericile de astăzi? Din câte știm, nu a dispărut niciuna până acum. Însă ar putea dispărea cândva în viitor. N.A.S.A. își lansează navele din Centrul Spațial John F. Kennedy, care se află pe insula Merrit din Florida, adică în același Triunghi al Bermudelor. Două nave au explodat la scurt timp după decolare: Challenger pe 28 ianuarie 1986 și Columbia pe 1 februarie 2003. Cel puțin asta ni se spune… S-au descoperit în prezent șase persoane care au aceleași nume și trăsături faciale ca șase dintre cei șapte membri ai echipajului navei Challenger, ceea ce a avansat presupunerea ca explozia să fi fost înscenată. Excepția o reprezintă Carl Mc Nair și Claude Onizuka, care susțin că sunt frații astronauților decedați Ronald Mc Nair și Ellison Onizuka. E drept că poate fi vorba despre două perechi de gemeni, ținând cont de asemănarea lor izbitoare, dar dacă „frații” din prezent sunt în realitate chiar astronauții presupuși morți în explozia navei? Nu ar fi exclus, deoarece s-au descoperit persoane care seamănă cu patru dintre celelalte cinci, ba chiar au și aceleași nume. Dacă N.A.S.A. ar fi înscenat explozia navei / navelor, așa cum consideră unii, ce motiv ar fi avut pentru a face așa ceva? Poate că lansarea reală a avut loc în secret iar nava a dispărut, la fel ca multe avioane și vapoare, iar N.A.S.A. a regizat o falsă lansare, încheiată cu o explozie, pentru a ascunde dispariția navei. Și poate că nava nu a dispărut întâmplător, ci voit, într-o continuare a Proiectului Montauk, în care americanii încercau să realizeze călătoria în timp. Este oare posibil?
Călătoria în timp, intenționată sau accidentală, ar putea explica de ce zeii arătau și se purtau ca oamenii și de ce aveau avioane, rachete, nave spațiale și vapoare. În același timp, ar putea explica alte mistere ale arheologiei cum ar fi, de exemplu, urmele de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în același strat geologic, care au fost descoperite în fosta Uniune Sovietică și în Statele Unite, amprenta unei ghete-șenilă, asemănătoare celor ale cosmonauților, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani din deșertul Gobi sau scheletul omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani, scos la iveală în 1959 dintr-o mină din Italia. Mai mult, ar putea explica și celebrele hărți aparținând amiralului turc Piri Reis din secolul al XVI-lea și lui Orontius Finnaeus, în care Antarctica a fost reprezentată în detaliu cu sute de ani înainte să fie descoperită; dacă vapoarele sau avioanele dispărute în Triunghiul Bermudelor au călătorit în trecut, hărțile lor de bord puteau ajunge la strămoșii noștri, care le-ar fi putut copia. Însă ipoteza călătoriei în timp nu ne aduce doar răspunsuri, ci și alte întrebări. Dacă zeii din vechime sunt oameni din zilele noastre și nu entități eterice, cum a apărut omenirea? Și ce s-a întâmplat cu călătorii în timp? Unde sunt vapoarele, rachetele și avioanele lor?
Poate că răspunsul este undeva la mijloc. Poate vechii zei sunt într-adevăr ființe interdimensionale care ne-au părăsit în urmă cu patru milenii (unii în lumea subterană iar ceilalți în dimensiunea de baștină), iar călătorii în timp sunt zeii tineri, apăruți în aceste patru milenii, care au fost confundați de localnici cu divinitățile originale. Ori poate că acei rătăciți în trecut au încercat să evite pe cât posibil contactul cu populațiile băștinașe, pentru a nu modifica linia temporală. Sau poate chiar au modificat-o intenționat iar istoria pe care o știm astăzi nu este decât rezultatul influenței lor. Ceea ce ar putea explica și cum a ajuns un mic trib nomad din vestul Asiei să conducă astăzi aproape întreaga lume. Ori poate că niciuna dintre aceste variante nu este corectă, toate fiind doar rodul imaginației noastre.
În aceste condiții, vom putea afla vreodată adevărul?
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
