În sfârșit mi-am văzut visul cu ochii: am ajuns căpitan de navă, exact ca idolul meu din „Star Trek”, Jean-Luc Picard. Nu vă mirați, e ceva obișnuit pentru anul 2219, când ne plimbăm prin spațiu ca strămoșii noștri prin piață. E drept că nava mea spațială nu seamănă nici pe departe cu Enterprise a lui Picard, fiind un hârb la mâna a doișpea, mic și vechi de mai bine de un secol. Și nici nu-mi permit să-mi angajez un echipaj, pentru că mi-am dat toate economiile pe vechitura asta. Dar măcar am un computer de bord dotat cu inteligență artificială proprie, programat să comunice cu mine pe cale vocală. L-am numit Jarvis, precum cel al lui Iron Man. Dar cum eu nu sunt geniul miliardar interpretat acum două sute de ani de Robert Downey Jr., nici Jarvis al meu nu se aseamănă cu cel din film.
– Salutare, Jarvis, am strigat după ce m-am instalat în fotoliul de căpitan. Pornește motoarele și du nava către Sirius. Și mai repede, până nu închide la duty free, că pe Pământ nu se mai găsesc la ora asta țigări de la moldoveni!
Nimic. Niciun răspuns. Ori Jarvis al meu dormea, ori nu era conectat microfonul. Din fericire am reușit să pornesc singur nava, butonând aleatoriu tot ce apucam și înjurând de toți sfinții intergalactici pe care mi-i aminteam de la lecțiile de mitologie science-fiction din primii cincisprezece ani de școală generală. N-a fost cea mai fericită pornire, ținând cont că mi-am julit nava la o aripă și mi-am lăsat oglinda retrovizoare în trapa hangarului. Dar important e că am pornit la drum. Mă aștepta spațiul, ultima frontieră, după cum se spunea în „Star Trek”… Dar și Jarvis, care tocmai s-a trezit:
– Bună ziua, căpitane, și bine ai venit la bord! Să pornesc motoarele? Unde ai vrea să mergem astăzi?
Mai aveam puțin și părăseam orbita Pământului, iar ăsta mă întreba dacă vreau să pornească motoarele… Poate își închipuia că am împins nava până acolo. Sau poate abia s-a trezit și nu a apucat să se dezmeticească. Deși n-am auzit până acum de computere care să doarmă. Ori poate că inteligența lor e supraevaluată.
– Răspunzi cam greu, Jarvis, i-am replicat puțin iritat, păstrându-mi totuși pentru mine părerea despre inteligența lui. Te-ai trezit târziu? Ți-ai făcut de cap azi noapte cu vreo tabletă fără inhibiții și fără prea multe huse pe ea?
Din nou niciun răspuns. M-am gândit că își bate joc de mine, așa că am lovit consola din fața mea cu un bobârnac mai dureros pentru mine decât pentru ea. După cinci minute Jarvis a îndrăznit:
– Îmi cer scuze, căpitane, dar procesez cam greu informațiile. Am hard disk-ul plin iar memoria RAM e cam mică. Și nu mi-am făcut de cap pentru că noi, computerele, nu…
– Da, da, am înțeles. Voi nu dormiți și nici nu vă distrați.
I-am închis gura rapid și am verificat sistemul, să văd din ce e făcut Jarvis al meu. Mai bine n-o făceam, pentru că am aflat un adevăr dureros: nu era vreo inteligență artificială performantă, ci una mai mult decât modestă, făcută dintr-un Pentium 486SX/33 apărut la finele secolului XX, cu memorie de 4 MB, placă video de un MB și hard drive de 105 MB. Care încă funcționa cu Windows 3.1! Nici măcar nu era un computer de bord ci unul personal, dotat cu voce pițigăiată și cu o inteligență ca a Vioricăi Dăncilă. Cel care mi-a vândut nava m-a păcălit! Și brusc m-a apucat plânsul. Ceea ce Jarvis a observat abia după cinci minute, așa cum mă așteptam… Însă nu aveam de ales decât să-mi continui drumul cu chiu cu vai, forțându-mă să rămân calm, măcar pentru a evita un atac de cord.
În drumul către Sirius am fost nevoit să trec prin sectorul gușterienilor, o specie extraterestră reptiliană extrem de violentă și de necioplită, după cum relatau puținii supraviețuitori ai întâlnirilor cu ei. N-am avut cum să-mi maschez trecerea probabil din cauza girofarului de pe navă care se vedea de la câțiva ani-lumină depărtare. Am început să redecorez rapid camera de control în speranța că voi atrage norocul prin feng shui-ul antic al chinezilor, însă în zadar. În scurt timp radarul m-a anunțat că se apropie o navă inamică de dimensiuni considerabile. A remarcat-o și Jarvis, însă abia după ce nava a parcat la doi metri de noi, în încercarea gușterienilor de a mă zări prin parbriz. Fără niciun avertisment, din nava inamică a pornit o rază laser, care ne-a lovit din plin. Mă așteptam la un sistem de alarmă care să-mi țiuie în urechi pentru a anunța distrugerile, însă mi-am amintit că și acel sistem era controlat de Jarvis.
– Căpitane, nava inamică își încarcă armele! m-a anunțat el cu o voce și mai pițigăiată, cam ca a lui Trăistariu la Eurovision.
– Jarvis, te bag pe o dischetă și te arunc pe geam!, am îngăimat printre cei doi dinți care mi-au mai rămas după ce șocul exploziei m-a lovit cu fața de monitor. Ăștia mi-au trântit tot feng shui-ul în cap și tu mă anunți că își încarcă armele? Atacă-i și tu! Lovește-i cu tot ce avem!
Gușterienii ne-ar fi făcut knock-out de vreo cinci ori până ar fi înțeles inteligența artificială ce are de făcut. Decât să stau pe baza lui Jarvis, am încercat să caut pedala de accelerație, în speranța că mă voi putea retrage rușinos dar sănătos. Din păcate am luat nava fără pedale, pentru că nu mi-au mai ajuns banii. Însă avea vâsle, care nu m-ar fi ajutat prea mult în spațiu.
– Scuturile la maximum!, i-am strigat înainte ca o altă lovitură să mă arunce din scaun cu moalele capului direct în roata de rezervă.
– Nu avem arme, căpitane, mi-a răspuns Jarvis. Ne-au fost furate de marțienii colorați când am oprit la benzinăria din inelele lui Saturn. Ai putea să scoți capul pe geam ca să-i scuipi și să-i înjuri, altfel nu știu ce le-am putea face.
Mi-am oprit în gât înjurăturile care tocmai se pregăteau să blagoslovească râșnița cu pretenții de computer. Mai mult nevoit, pentru că o altă lovitură mi-a aruncat schimbătorul de viteze fix în mărul lui Adam, transformându-l în compotul lui Adam. Rămas fără voce pentru scurt timp, am reușit să tastez o nouă comandă: „Calcă accelerația și du-ne cât mai repede de aici. Fă un salt în hiperspațiu”.
– Nu avem nici scuturi, căpitane! Cel care ți-a vândut nava nu le-a instalat. În schimb, a montat pe bord vreo două sute de iconițe. A zis că cea mai bună protecție e cea divină.
– Jarvis!, am răcnit mai mult de durere, pentru că am descoperit două cucuie care amenințau să se transforme în coarne de bou. Fă rost de un plan de bătaie! Descarcă unul de pe internet, dacă altă alternativă nu avem.
– Căpitane, nu putem pleca pentru că gușterienii ne-au distrus motorul subluminic, m-a anunțat computerul inutil. Nici dacă era bun nu puteam intra în hiperspațiu în primul rând pentru că n-ai plătit rovinieta, iar în al doilea pentru că nava nu are energia necesară pentru așa ceva…
M-am așezat pe jos și am așteptat ca Jarvis să proceseze mai repede ultima mea cerință. Timp în care am plâns puțin și mi-am fumat ultima țigară, asemenea unui condamnat la moarte. Așa cum era de așteptat, „geniul” artificial m-a anunțat că mai durează până descarcă planul de bătaie, din cauza resurselor sale limitate. Apoi o nouă lovitură a inamicilor i-a aruncat hard-drive-ul direct pe degetele mele de la piciorul stâng. Ceea ce nu a fost atât de dureros pe cât s-ar crede. Când te afli în fața pulverizării în spațiu, degetele de la picioare nu mai par foarte importante. În plus, hard-ul zburător m-a ajutat să-mi dau seama ce l-ar fi făcut pe Jarvis ceva mai ușor de suportat: un SSD. Mai exact, un dispozitiv de stocare a datelor care folosește memorii cu semiconductori, reținând datele în memorii nevolatile, fără să aibă părți mobile. SSD-urile sunt mai rezistente la șocuri mecanice, au timp de acces mai scăzut, mențin stabilitatea în condiții dure (cum ar fi atacul gușterienilor), măresc considerabil performanțele computerului, oferindu-i o viteză semnificativă de acces și transfer. Plus fiabilitate, care probabil pentru Jarvis este doar o superstiție. Culmea e că puteam trece de la clasicul HDD la SSD printr-un kit de upgrade, însă unde aș fi putut găsi un magazin de calculatoare în sectorul galactic al gușterienilor? Și înainte de a mă transforma în praf stelar?
– Jarvis… teleportează-mă pe o planetă, pe o stea, într-o gaură neagră. Oriunde, numai scoate-mă de aici, i-am spus computerului printre hohote de plâns. Vreau la mămica…
– Îmi pare rău, căpitane, mi-a răspuns el după obișnuitele cinci minute. Nu avem nicio planetă prin zonă. Te-aș putea teleporta în spațiu dacă ții neapărat, însă ceva îmi spune că n-ai supraviețui acolo. Te sfătuiesc totuși ca până la următoarea lovitură să îți scrii testamentul. Dacă vrei poți să mi-l dictezi, iar eu îl voi înregistra. Numai să vorbești foarte rar pentru că, în caz că n-ai observat, viteza nu e principala mea calitate. Inteligența este, însă nu le putem avea pe toate. Nici măcar noi, super-computerele ultra performante…
Am văzut negru în fața ochilor. Negru și o luminiță care se apropia parcă în reluare. Știam că era raza laser plecată din nava gușterienilor, care ne-ar fi adus sfârșitul. Și, sincer să fiu, nici măcar nu-mi părea foarte rău. Mă deranja să mă îndrept către lumea celor drepți, însă gândul că Jarvis ar fi fost și el făcut praf și pulbere stelară mi-a adus o mică satisfacție. Am închis ochii și am zâmbit, așteptând sfârșitul. Care însă întârzia, de parcă ar fi fost adus de Jarvis al meu.
Când am deschis ochii eram în patul meu, în casa mea, pe planeta mea. Mi-a trebuit puțin timp pentru a realiza că fusese totul doar un vis. Eram în 2019, gușterienii nu existau și, cel mai important, nici Jarvis. Pe masă stătea cuminte laptopul meu, acolo unde l-am lăsat înainte să mă culc. Am sărit din pat și l-am îmbrățișat, l-am pupat rapid pe mouse și am început să caut un magazin online de componente PC. Am studiat rapid câteva oferte de SSD-uri și am plasat comanda cu viteza luminii în vid. Iar acum pot să dorm liniștit, știind că visul meu de azi-noapte nu va deveni realitate nici măcar peste două sute de ani. Hasta la vista, Jarvis! Vaya con dios! Fmm de râșniță…
Lasă un răspuns