Mănânc și plâng… Lacrimile îmi curg în șuvoaie, căzând triste în farfuria cu borș de fasole din fața mea. Le urmăresc fugar cu privirea și văd chipul tău printre frunzele de leuștean. Oare și tu mă vezi acum printre frunzele de leuștean din borșul tău de fasole? Mănânc în continuare. Și iarăși plâng. Arăt ca o stropitoare, cu lacrimile împrăștiindu-se în toate direcțiile. Mi-e dor de chipul tău dulce și suav, brăzdat nemilos de cearcăne și riduri, ca o neprihănită copilă abia ieșită la pensie. De ce ai plecat? Hohotele de plâns mă îneacă, înțepenindu-mi un bob de fasole în gât. Îl scuip simbolic, plin de regrete, ca și cum o parte din mine tocmai a fost smulsă cu bestialitate. Oare și tu te îneci cu un bob de fasole în acest moment? Plâng în continuare. De ce a trebuit să pleci? De ce acea minunată făptură a trebuit să se transforme într-o bestie nemiloasă? Și dacă tot ai plecat, unde naiba te-ai dus doar în papuci și halat de baie?
Mă opresc din visare pentru o clipă deoarece nu mai am pâine. Iau o bucată de mămăligă și reîncep să mănânc. Și iarăși plâng. Lacrimile mi-au încețoșat privirea care cândva se hrănea cu icoana imaginii tale. Rama groasă a ochelarilor oprește debitul năvalnic al lacrimilor, transformându-mi ochii în două mici acvarii – cu pupile în loc de peștișori. Mi-e dor de tine… Îmi lipsești mai mult decât ți-ai putea închipui vreodată. N-am să te uit nicicând… Deodată, un pârâit netrebnic îmi întrerupe șirul gândurilor. Oare ce s-o fi auzit? O fi cumva ușa? Te-ai întors într-adevăr la mine? Dau să mă ridic dar crudul adevăr mă lovește în moalele capului, dându-mă cu ceafa de colțul mesei. Nu era ușa… Doar fasolea care a început să-și facă efectul, ieșind înfometată de libertate pe gaura opusă celei pe care a intrat. Oare și tu scapi gaze atunci când te gândești la mine? Sper, din toată inima. Pentru că speranța e unica alinare a unui suflet zdrobit cu patimă de o soartă nemiloasă și necruțătoare. Încătușat de lanțurile aprige ale agoniei, plâng în continuare. A început să-mi curgă și nasul de la atâtea bocete. Bineînțeles, tot în farfuria cu borș. Iar am dat cu mucii în fasole… Oare din cauza mea ai plecat? Oi fi spus ceva nelalocul lui? Oi fi făcut ceva în mod eronat, deși inconștient? Oare iubirea pe care mi-o purtai cândva nu e de ajuns pentru a-mi acorda iertarea ta? De ce se întâmplă toate astea? Unde ți-e sufletul, copilă cu păr bălai? Chiar nu simți cât mă doare? Nici să plâng nu mai pot, deoarece durerea mi-a secat atât sufletul, cât și lacrimile. Dar nu și iubirea mea profundă, de adolescent care abia descoperă dragostea. Nu mai plâng. Și nici nu mai mănânc. Iau repede o ceapă, pe care o curăț cu iuțeală și încep să o tai mărunt, așa cum tu mi-ai tocat sufletul. Ceapa își face rapid efectul și lacrimile îmi revin într-o vâltoare candidă de emoții și lichide. Îmi amintesc serile cu Lună plină, când îmi promiteai că n-ai să mă părăsești niciodată… De ce mă minți? De ce mă minți? Eu știu că nu-i ceea ce simți. Inima mea doar pe tine te vrea…
O serie brutală de bătăi în ușă îmi abate gândul pentru scurt timp de la nefericita-mi existență. Din nou sar de pe scaun și în exact 3.2 secunde ajung la ușă. Dar nu ești tu… E doar vecinul de dedesubt pe care l-am inundat cu lacrimile mele. Mă uit în jur și abia acum realizez ce e în jurul meu. Întregul apartament s-a transformat într-o veritabilă piscină, cu lucrurile plutind în derivă de la o cameră la alta. Întotdeauna ți-ai dorit o piscină. Acum, când o avem, nu ești aici să te bucuri de ea… Îmi prezint scuzele vecinului, ignorându-i în același timp înjurăturile neobrăzate, și mă întorc în bucătărie. Nimic nu mai e ca înainte… Dau să mă apuc din nou de mâncat dar masa mea arată ca Titanicul după ce s-a lovit de ghețar. Vezi? Nici casa nu poate accepta faptul că ai plecat. Te vreau înapoi. Promit că voi face totul cum vrei tu. Ba chiar voi scoate toată apa din apartament și voi schimba parchetul umflat. Aș da orice să vii înapoi… Aș da chiar și zile de la mine, să mai fiu o zi cu tine. Iarăși plâng… Unde ești? De ce nu vii când sufletul meu strigă cu disperare numele tău?
Liniștea funerară este curmată brusc de scărțâitul clanței. Ușa se deschide plină de speranță și… Să fie oare cu putință? O, cerule mare, minunea s-a înfăptuit!!! Ești chiar tu, cu părul despletit aleatoriu și cu privirea turbată de iubire! Dumnezeu există și pentru mine! Rugile mi-au fost ascultate iar destinului i s-a făcut milă de mine și mi te-a redat așa cum te știam! O, ce zi fericită! În mod cert, e cea mai fericită din viața mea! Îți ignor spurcăciunile și blasfemiile care îți ies pe gură și te strâng puternic în brațe. Am să te țin la pieptul meu pentru totdeauna și n-am să te mai las să pleci niciodată! Nu-mi pasă că ai fost să duci gunoiul și ai lipsit doar cinci minute. De azi înainte lăsăm gunoiul în casă, iar noi doi vom rămâne veșnic nedespărțiți. Pentru că sufletul meu e mult prea istovit pentru a trece încă o dată prin așa ceva. Te iubesc atât de mult! Și… dacă tot ești îmbrăcată, nu te duci tu să-mi iei un pachet de țigări? Și o sticlă de vin, dacă tot ajungi pe la magazin, deoarece trebuie să sărbătorim faptul că de azi vom fi veșnic nedespărțiți. Și să nu uiți să treci prin piață, că nu mai avem nimic de mâncare. Când te întorci, treci pe la colț dacă poți și ia-mi ziarul de azi, că nu ies din casă fără să-mi știu horoscopul. Iar după ce ajungi acasă, o să stăm toată ziua îmbrățișați. Imediat după ce termini de făcut mâncare, curățenie, de spălat, călcat și cusut. Te iubesc!
