După ce a aflat de la Nabu faptele Veghetorilor, împăratul Anu a ordonat pedepsirea lor. În capitolul 10 al Cărții lui Hanok, el i-a poruncit arhanghelului Rafa’el: „Leagă-l pe Azazel de mâini și de picioare și aruncă-l în beznă, și fă o crăpătură în pustia din Dudael și azvârle-l acolo. Și așează peste el pietre ascuțite și mari, și aceperă-l cu întuneric ca să stea acolo în veci, și acoperă-i fața ca să nu vadă lumina. Iar în ziua marii judecăți va fi aruncat în foc” (10:4-6). Arhanghelului Gabri’el i-a spus: „Pornește către copiii născuți din destrăbălare și către cei răi și nimicește copiii Veghetorilor din mijlocul oamenilor; și împinge-i unul împotriva celuilalt ca să se omoare de unii singuri în luptă, căci zile nu vor mai avea. Și nici o rugăminte a taților lor nu va fi ascultată; căci aceștia nădăjduiesc că odraslele lor vor avea vieți veșnice și că fiecare dintre ei va trăi cinci sute de ani” (10:9-10). Iar arhanghelului Mikha’el, mâna sa dreaptă, i-a ordonat: „Du-te, leagă-l pe Semyaza și pe ajutoarele lui care s-au împreunat cu femeile, spurcându-se cu ele în necurăția lor. Iar când fiii lor se vor fi omorât unul pe celălalt, și când ei vor vedea nimicirea celor iubiți de ei, leagă-i trainic timp de șaptezeci de neamuri pe câmpiile Pământului, până în ziua judecății și sfârșitului lor, până la judecata ce va fi pentru vecii vecilor. În acele zile ei vor fi aruncați în prăpastia de foc, în chinurile temniței în care vor rămâne pe vecie. Și toți aceia care vor fi osândiți și nimiciți vor fi de acum încolo legați de ei până la sfârșitul tuturor neamurilor. Nimicește tot răul de pe fața Pământului și fă ca toată fărădelegea să se sfârșească, și fă ca răsadul dreptății și al adevărului să iasă la iveală și va fi ca o binecuvântare; iar faptele dreptății și ale adevărului vor aduce bucurie veșnică” (10:11-16). Arhanghelului Uri’el, Anu i-a încredințat o misiune specială: „Du-te la Noah și spune-i în numele meu «Ascunde-te!» și arată-i sfârșitul ce se apropie, unde va fi prăpăd pe Pământ și un mare potop se va revărsa peste întregul Pământ, și va distruge tot ce se află pe acesta. Și arată-i că va putea scăpa și că sămânța lui se va păstra pentru toate neamurile Pământului” (10:2-3). Împăratul a hotărât să ascundă de oameni decizia sa de a inunda Terra, ordonându-i lui Rafa’el să îi mintă: „Mărturisește vindecarea Pământului, că se vor vindeca de boală și copiii oamenilor nu vor pieri din pricina tainelor pe care Veghetorii le-au descoperit și i-au învățat pe fiii lor. Și Pământul a fost murdărit de învățăturile lui Azazel; lui să i se pună în seamă păcatul” (10:7-8). Prin urmare, Marduk nu l-a mințit pe Nabu atunci când i-a arătat adevăratul plan al lui Anu, de a distruge toate ființele de pe Pământ: „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi, îngroziți, oamenii au fugit care încotro, stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Știri despre Egipt și minunile sale), „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ (…) Pământul a fost înghițit într-o mare genune, și munții erau agățați deasupra munților, colinele se cufundau în coline și copacii erau rupți și aruncați în genune unde se duceau până la fund” (Cartea lui Hanok 83:3-4). Deși arhanghelii Mikha’el și Rafa’el au fost uimiți de asprimea pedepsei, și-au îndeplinit sarcina. Conform capitolului 18 al Cărții lui Hanok, Azazel / Enki și Veghetorii săi au fost întemnițați pentru 10.000 de ani.
Pedepsirea lui Enki se găsește și în mitologia scandinavă, acolo unde Loki a fost închis în lumea subterană din cauza faptelor sale. În Mitologia nordică, Elena-Maria Morogan descrie evenimentul astfel: „Tăcuți, zeii îl duseră în ținutul subpământean, până într-un loc trist și întunecat, nu departe de cel în care fusese legat Fenrir. Acolo se afla o peșteră neagră; două stânci fură prăvălite, astfel încât să formeze semnul V, semn magic care avea să-l împiedice să poată fugi. Aici fură aduși toți cei din sângele lui; unul din fiii săi fu prefăcut în lup, iar cu măruntaiele celuilalt fu legat Loki. Iar uriașa Skade, fiica lui Tjatse și soția lui Njord, fu transformată într-o viperă monstruoasă. Zeii o atârnară de spinare deasupra lui Loki, astfel încât veninul ei picura pe fața acestuia. Soția lui Loki, Sigyn, îl iubea așa de tare, încât îi rămăsese credincioasă. Ea ceru să i se permită să stea lângă el în veci. Și astfel stă Sigyn plângând lângă soțul ei, și în mâini are un vas, în care încearcă să prindă picăturile otrăvite. Când vasul se umple, se grăbește să-l deșerte. Iar atunci veninul care curge din dinții otrăviți arde ochii lui Loki și strigătele lui zguduie tot Midgardul. Astfel va sta Loki până ce va sosi ultima Ragnarok”. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci și copiii săi: zeița Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru și jumătate sub pământ iar șarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Terra.
Și mitologia greacă amintește acest eveniment, Zeus hotărând ca titanul Prometheus să fie pedepsit pentru că le-a dăruit oamenilor focul. Titanul care a creat oamenii a fost înlănțuit pe muntele Caucaz, unde în fiecare zi un vultur îi devora ficatul. Peste noapte ficatul se regenera, astfel că Prometheus trecea zilnic prin acest chin. La un moment dat Zeus l-a trimis în lumea subpământeană cu tot cu piatra de care era legat. Titanul s-a întors pe muntele Caucaz abia după ce un centaur, Khiron, i-a luat locul în subteran. În Georgia există o poveste asemănătoare, în care zeul Amirani a fost înlănțuit pe muntele Caucaz pentru că i-a învățat pe oameni cum să folosească metalele; la fel ca în mitul grecesc, un vultur îi mânca zilnic ficatul, care se regenera peste noapte.
Pedepsit de zei „pentru că a iubit prea mult oamenii”, așa cum spunea Aiskhulos în Prometheus Desmotis („Prometheus înlănțuit”), titanul nu și-a regretat nicio clipă fapta, în ciuda suferinței: „Acest vultur e dovada libertății mele în fața cerului. El îmi scurmă ficatul, dar ceea ce urmărește Zeus este să-mi ucidă memoria, să mă facă să uit că am furat focul și l-am dat oamenilor”. Însă, continuă titanul, „n-am furat focul ca să-l arunc în noroi”. Smulgându-i pe oameni din „prostia în care zăceau”, Prometheus i-a făcut „iscoditori și meșteșugari”. Înainte de a primi „focul” ceresc, oamenii „neștiind să folosească nici cărămizile, nici cheresteaua pentru a-și clădi case luminoase, trăiau ca lacoma furnică, în bordeie întunecoase săpate sub pământ”. Pe lângă arhitectură, titanul le-a oferit astronomia, învățându-i să observe „răsăritul și, ceea ce e și mai greu de recunoscut, asfințitul astrelor”. În opera lui Aiskhulos, Prometheus se lauda că „pentru ei am găsit cea mai frumoasă dintre științe: aceea a numerelor; am alcătuit îmbinarea literelor și am întemeiat memoria, muma Muzelor, sufletul vieții. Eu am fost cel dintâi care am pus vitele la jug (…) Prin mine, telegarii învățați la ham au ajuns să tragă carele, întru desfătarea belșugului. Nimeni altul decât mine n-a inventat aceste trăsuri înaripate în care navigatorii pot rătăci pe mări (…) Prin amestecurile salvatoare pe care i-am învățat să și le facă, toate bolile se vindecă. Eu am întemeiat, în toate ramurile, arta de a ghici viitorul (…) Bunurile folositoare îngropate în pământ: arama, fierul, argintul și aurul, cine s-ar putea lăuda că le-a descoperit înainte de mine?”. Acest sacrificiu al titanului a fost remarcat și de filosoful Karl Marx care scria că „Prometheus este cel mai nobil sfânt și martir din calendarul filosofic”, referindu-se la cugetătorii progresiști care suferă pentru convingerile lor. „Numai eu”, spunea titanul, „am dat stavilă pentru ca, doborâte de trăsnet, făpturile omenești să nu ajungă să populeze ținutul lui Hades”.
În mod surprinzător, capitolul 53 al Cărții lui Yeșa’yahu din Vechiul Testament pare a descrie povestea înlănțuirii lui Prometheus / Enki: „Cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea lui ca o odraslă, și ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la el, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag. Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar el a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat. Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Yahweh, dar el fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblam rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră, și Yahweh a făcut să cadă asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus și nu și-a deschis gura sa; ca un miel spre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu și-a deschis gura sa. Întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat și neamul lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viața lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus spre moarte. Mormântul lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura lui. Dar a fost voia lui Yahweh să-l zdrobească prin suferință. Și fiindcă și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii săi, își va lungi viața și lucrul lui Yahweh în mâna lui va propăși. Scăpat de chinurile sufletului său, va vedea rodul ostenelilor sale și de mulțumire se va sătura. Prin suferințele lui, Dreptul, sluga mea, va îndrepta pe mulți, și fărădelegile lor le va lua asupra sa. Pentru aceasta îi voi da partea sa printre cei mari și cu cei puternici va împărți prada, ca răsplată că și-a dat sufletul său spre moarte și cu cei făcători de rele a fost numărat. Că el a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși și-a dat viața” (53:1-12). În acest capitol biblic îi recunoaștem cu ușurință atât pe zeul care a suferit pentru oameni, cât și pe cel care l-a pedepsit.
A fost Prometheus / Enki într-adevăr înlănțuit în munții Caucaz de la granița dintre Europa și Asia? În Istoria critică a românilor, filologul Bogdan Petriceicu Hașdeu vorbea despre munții Caucaz de pe teritoriul de la nordul Mării de Jos din Antichitate, invocând nouă izvoare istorice și literare antice și medievale. În Evul Mediu timpuriu se considera că munții Caucaz erau în vecinătatea Dunării și la nord de Marea Neagră. Istoricul roman Ammianus Marcellinus arăta în secolul IV că, pe timpul năvălirii hunilor, în România de astăzi se afla o țară numită Caucaland sau Țara Cauca. În acel teritoriu a existat și un trib dacic al caucoensilor, amintit de geograful Ptolemeus, localizat de Vasile Pârvan în ținutul secuiesc și de Constantin Daicoviciu în zona Bacăului. Pentru cercetătorul Patsh, Caucaland se afla undeva prin munții Banatului. Cronica lui Nestor din secolul al IX-lea, cea mai veche cronică rusească, vorbește despre munții Caucaz sau munții Ungurești de la vestul Mării Negre. Scriitorul grec Apollodoros din secolul al II-lea î.e.n. amintea de un Caucaz în Sciția (numele dat de grecii antici Daciei, ținutul din partea de nord a Dunării, din nord-vestul Mării Negre), unde legendele spun că a fost înlănțuit titanul Prometheus: „a dat ordin lui Vulcan ca să-i bată corpul cu cuie pe muntele Caucaz. Acest munte este în Scithia, unde Prometheus a rămas pironit timp de mai mulți ani”. Despre același Caucaz vorbea și arhiepiscopul Eustathios al Tesalonicului, numindu-l „Caucazul boreal” sau Caucazul din părțile nordului, spre deosebire de celălalt Caucaz, aflat între Marea Neagră și cea Caspică. „Însă Caucazul acela, pe care, după legende, a fost crucificat Prometeu, nu figurează pe tablele geografice; așa afirmă autorii vechi”, preciza Eustathios. Pentru istoricul roman Florus, Carpații de lângă Olt purtau numele Caucaz. Într-un mic tratat cosmografic, geograful roman Iulius Honorius făcea referire în secolul al V-lea la două grupe de munți cu numele Caucaz, una pe teritoriul Europei, corespunzând Carpaților de sud-est ai Daciei, și alta în estul Mării Negre, pe teritoriul Asiei. După părerea istoricului Iordanes din secolul al VI-lea, munții Caucaz se întind până în Sciția, acolo unde Dunărea se desparte pentru a se vărsa în Marea Neagră. La rândul său, Vasile Lovinescu scria următoarele: „se știe că a existat mai întâi un Caucaz polar, deoarece se spune că Prometheu a fost legat de Axa Polului. Există apoi Caucazul modern”, care este diferit de cel consemnat de antici. Într-una dintre epigramele sale, prin primul secol al erei noastre, poetul roman Marcus Valerius Martialis a situat scena înlănțuirii lui Prometheus în același ținut al geților de la nordul Dunării: „Soldat Marcellinus, tu pleci acum, ca să iei pe umerii tăi cerul de nord al hyperboreilor și astrele Polului Getic, care abia se mișcă. Iată și stâncile lui Prometheus. Iată și muntele acela faimos din legende. În curând tu vei vedea toate aceastea cu proprii tăi ochi. Când tu vei contempla aceste stânci în care răsună durerea imensă a bătrânului, vei zice: Da, el a fost încă mai dur ca și aceste pietre dure, și la aceste cuvinte tu vei mai putea încă să adaugi că acela care a fost în stare să sufere aceste chinuri a putut într-adevăr să creeze geniul uman”. Istoricul Herodori, care a trăit înainte de Herodotos, leagă și el povestea lui Prometheus de Dacia, susținând că titanul a fost un rege din Sciția. Iar Elie Dolcu, în Românii, o spiritualitate străveche, nota: „Prometeu, pelasg de neam, titan, este înlănțuit în munții Caucas, din Dobrogea de azi, în Măcin (Arubium) și unde băștinașii participă, în sens larg, la suferințele lui Prometeu, în acest ținut pe care și Euripide și Ammian, ca și Marcellin îl găsesc «inospitalier»”.
Dacă toate aceste surse vorbesc despre muntele Caucaz, pentru Hesiodos titanul a fost ferecat de columna din mijloc a muntelui Atlas. După cum nota și Nicolae Densușianu în Dacia Preistorică, acea columnă „a fost considerată în legendele meridionale ca columna cea miraculoasă a Pământului, care susținea bolta cea înstelată a ceriului, sau polul nordic al universului”. Tot el adăuga că „după vechile tradițiuni geografice grecești, această columnă legendară a ceriului se afla în părțile extreme, sau de nord, ale lumii cunoscute, pe muntele cel înalt și vast din țara Hyperboreilor, numit Atlas”. Legendele grecilor susțin că titanul Atlas, pedepsit de Zeus să susțină cerul pe umerii săi, a fost transformat în munte de semizeul Perseus, care l-a împietrit cu ajutorul capului Medusei. În Odysseea, Homeros face referire și el la „columnele cele lungi” de pe muntele Atlas, care despart cerul de pământ. În secolul al II-lea î.e.n., Apollodoros din Atena stabilise, pe baza unor texte mai vechi, că muntele Atlas care susținea polul nordic al cerului nu se afla în Africa de nord, ci în țara hyperboreilor (o populație pelasgă din nordul Traciei sau al Dunării de jos), Dacia sau Sciția (ori România de astăzi). Iar muntele Atlas nu era decât Caucazul vechi, pe care a fost legat titanul care le-a adus oamenilor „focul” zeilor.
Dacă Prometheus a fost înlănțuit pe teritoriul României de astăzi, care este muntele Caucaz / Atlas din legende? Conform descrierilor antice și medievale, locul supliciului titanului nu poate fi decât unul singur: vârful Omu din masivul Bucegi. Aici se găsesc trei stânci, asemenea columnelor muntelui Atlas. Despre acestea, Nicolae Densușianu scria în volumul amintit anterior: „lângă această maiestuoasă columnă de pe verful Omul își ridică în aer capetele lor, după cum am amintit mai sus, alte doue bucăți de stânci, în formă de doue monolite arhaice, și cari au avut odată anumite destinațiuni religiose. Una dintre aceste petre misteriose ne înfățișează o sculptură megalitică, ce representă capul, gâtul, pieptul și o parte din aripele unui vultur gigantic întors cu fața spre columna principală. Acestă monumentală figură este vulturul acel mitologic, căruia legendele anticității i atribuise rolul de torturătoriu al lui Prometheu”. De asemenea, istoricul grec Diodoros Sikeliotes scria în primul secol î.e.n. că „în mijlocul Caucazului este o stâncă, ori mai bine zis o bucată de stâncă, cu o circumferință de zece stadii și înaltă de patru stadii, și aici locuitorii din vecinătate arată spelunca lui Prometheus, cuibul vulturului și urmele lanțurilor și ale cătușelor, cu care a fost ferecat”. Într-adevăr, stânca principală de pe vârful Omu prezintă niște șanțuri bizare, care pot fi considerate urme ale unor lanțuri uriașe, cea mai evidentă fiind urma din partea superioară. Iar stânca în formă de vultur se potrivește cu legenda grecilor, în care vulturul lui Zeus îi mânca zilnic titanului ficatul. Până și denumirea vârfului confirmă că este vorba despre locul torturii lui Prometheus. În Biblie, Adam, considerat a fi primul om, reprezintă un alter-ego al zeului Enki / Prometheus, cel care a creat oamenii după chipul și asemănarea sa. Chiar dacă îngerii sunt numiți adeseori „oameni” în literatura ebraică, Adam / Enki rămâne Omul, fiind cel dintâi. Prin urmare, vârful Omu îi poartă numele.
Legendele populare românești susțin că masivul Bucegi a fost un imens sanctuar dacic, fiind piatra de temelie a poporului român. S-a descoperit că pe crestele sale se înregistrează un nivel mare de radiații, cercetările sporadice nereușind să descopere de unde provin sau ce le provoacă. Turiștii vorbesc adeseori despre vindecări miraculoase care au loc pe vârfurile Omu, Doamnele și Bătrâna. Se spune că munții Carpați sunt străbătuți de tuneluri lungi de sute de kilometri, astfel de caverne uriașe existând și în Bucegi. În zona cunoscută sub numele de „Șapte izvoare” din partea estică a masivului, numită de daci „Zona nemuririi”, există un izvor cu cea mai pură apă de pe mapamond, cercetătorii români și francezi stabilind că nivelul de bacterii din acest izvor este zero (caz unic în lume). În 1993, masivul Bucegi s-a cutremurat timp de o lună în mod bizar, doar în luna august având loc câteva sute de cutremure.
Despre Prometheus se spunea că, la un moment dat, a fost trimis în lumea subterană cu tot cu piatra de care era legat, întorcându-se pe munte abia când centaurul Khiron i-a luat locul. Cântecele populare românești redau această întâmplare, păstrând vie amintirea zeului torturat în vechea Dacie. Eroul, care aici poartă numele Corbea viteazul, Corbea neînfricatul, Badea sau Mârza, a fost „fecioraș de Domn”, un bărbat „isteț” (Enki era zeul înțelepciunii și al inteligenței), cu o voce titanică (așa cum o numește Densușianu), care atunci „când vorbea, munții se cutremurau”. Eroul a fost ferecat într-o „peșteră afurisită, umedă și otrăvită, adâncă de nouă stânjeni în pământ”, sau într-o „temniță de piatră în pământ adânc săpată”. Aici el a zăcut „răstignit cu fața în sus, cu mâinile în cătușe și cu picioarele în butuci” ori, după alte versiuni, „în cătușe de oțel și în lanțuri de fier, pecetluit la piept cu cinci litre de argint”. A fost întemnițat deoarece a dorit tronul regal, „fiindcă el a poftit și a purtat sabia împărătească, cuca împăratului și caftanul Domnului”, ori pentru că „poftise caftan de împărăție”. Tot ca un rival al lui Zeus la tronul lumii apare Prometheus și în mitul lui Hesiodos. Al doilea motiv al întemnițării sale în cântecele populare românești se pare că a fost furtul focului. Domnitorul țării, Ștefan Vodă, îl acuză pe erou de furtul unui cal înaripat, roșu ca focul, atât de roșu încât Soarele se închidea, un cal care se hrănea doar cu jăratic aprins, care scotea scântei pe nări, care se înviora atunci când adia vântul și care cu norii se amesteca atunci când fugea, pietrele scăpărând în urma lui. Când calul necheza, munții se cutremurau iar copacii mari se răsturnau. Pe acest cal eroul l-a ascuns într-un grajd subteran de piatră, întocmai cum Prometheus a ascuns focul furat în tubul unei plante. Dacă Zeus a trimis un vultur care să îl tortureze pe titan, eroul din cântecele românești a fost chinuit inițial de o șerpoaică, precum Loki în mitologia scandinavă. După legendele antice, Prometheus a fost înlănțuit timp de 30 de ani; eroul român a fost torturat în peștera sa 27 de ani și jumătate, ori 32 de ani în altă versiune. Paznicul închisorii sale se numește Vâlcea, nume care seamănă cu Vulcan al romanilor, cel care l-a înlănțuit pe Prometheus din ordinul lui Zeus. Mama eroului îi cere domnitorului să-i elibereze fiul, însă acesta îi răspunde ironic că îl va ierta „sus pe malul Oltului cu trei lemne a codrului”, că l-a logodit cu o fată din Slatina „numai din topor cioplită și din bardă bărduită”, că i-a găsit nași de cununie doi uriași care „din carne-i se vor sătura și din sângele lui se vor adăpa” sau că va trimite asupra lui un vultur sur, ca să-l chinuiască (ceea ce amintește de vulturul trimis de Zeus să-i mănânce ficatul titanului). După îndelungi suferințe eroul evadează din închisoare, folosindu-se de istețimea sa, și ajunge conducător al țării. Poetul Leskhis în Iliada cea mică și Publius Vergilius Maro în Eneida amintesc despre un erou hyperborean, numit Coroebos (asemănător cu Corbea), care a luptat în războiul troian împotriva aheilor. Prin urmare, exista în antichitatea homerică o serie de cântece epice despre un faimos erou pelasg / hyperborean numit Coroebos, fără ca grecii să-și dea seama că acel erou din munții Carpați era același titan Prometheus din propriile lor legende.
În alte cântece populare românești, Prometheus este numit Badiu, Badea sau Badu. În greaca veche, „badus” însemna „om înțelept”, epitet care i se potrivește zeului înțelepciunii Enki / Prometheus. Dacă Hesiodos povestea că titanul care a creat oamenii realiza sacrificii animale pentru zeii olimpieni, eroul român era măcelar al turcilor și haham al evreilor (care tăia carnea după ritualurile iudaice). Din cauze necunoscute, 700 de brăileni și 8000 de carabineni din Bugeac îl prind pe erou și îl leagă nu de o stâncă, ci de hornul unei case, „la dogoarea focului, unde-i greu voinicului”. Acolo a rămas Badea legat până când a fost eliberat de Marcu Viteazul. Despre acest Marcu, Densușianu spune că „representă în cântecele eroice române pe Marte, vechiul deu pelasg al resboielor și al luptelor, despre care spuneau Geții că se născuse la denșii”. Sau, cu alte cuvinte, el era Marduk, fiul lui Enki. Când Marcu Viteazul a plecat să-l elibereze pe Badiu,
„Puse șaua pe-un cal murg
Și când s-a încălecat
Pământul s-a cutremurat,
Norii s-au împrăștiat,
Apa în Prut s-a turbat”.
Apariția sa a creat panică în rândul turcilor:
„Cine-mi este acel nebun?
Sau e nebun, sau turbat,
Sau e de femei stricat”.
Într-un mod asemănător este prezentat zeul Mars în Argonautica lui Gaius Valerius Flaccus, atunci când a plecat împotriva argonauților: „Iată că vine din munții geților grozavul Mars, ridicând în urma sa un nor imens de pulbere peste câmpurile Scythiei”.
După ce a aflat că Veghetorii le-au împărtășit pământenilor „secretele cerului”, Anu și-a trimis pe Pământ Celeștii conduși de Enlil. Aceștia i-au închis pe Veghetori în lumea subterană, iar pe Enki, conducătorul lor, l-au înlănțuit pe vârful Omul din munții Bucegi. La un moment dat Marduk și-a eliberat tatăl, care nu fusese doar legat acolo, ci chiar crucificat. Pe o gemă dacică, zeul Zamolxis apare răstignit pe o cruce; pe gemă este scris „Orpheus Bakkhos” iar deasupra capului său sunt simbolizate Luna și șapte stele. Ținând cont că Zamolxis era titlul acordat de daci zeităților lor supreme, este posibil ca acest Zamolxis să fie divinitatea înlănțuită pe vârful Omu, adică Enki, ceea ce este sugerat atât de simbolul Lunii, cât și de numele „Bakkhos”, adică Bacchus al romanilor sau Dionysos al grecilor (același Enki). Gema îl numește pe acest zeu și „Orpheus”, un personaj de origine divină, venit din Tracia, care a fost decapitat. Cea mai veche consemnare a decapitării lui Orpheus apare pe una dintre tăblițele descoperite la Tărtăria, tot în Dacia, unde capul său este înfipt într-o cruce. Și din nou găsim o aluzie la crucificare. În Egipt, la Karnak există statuia unui personaj crucificat, realizată cu mult timp înainte de apariția romanilor, despre care se presupune că au inventat crucificarea. La Karnak era venerat Amun, același Enki, existând mari șanse ca el să fi fost personajul răstignit. În Cipru, locul nașterii zeului Adonis (tot Enki), s-a descoperit o statuetă din Epoca de Piatră, care înfățișează un bărbat cu mâinile întinse ca și cum ar fi fost crucificat. Idolul din Pomos (satul în care a fost descoperit), realizat în jurul anului 3000 î.e.n., are în jurul gâtului o amuletă în forma unui bărbat în miniatură, care stă în aceeași poziție, ceea ce ne duce cu gândul la cruciulițele purtate de creștini. Cum Ciprul era considerat locul nașterii lui Adonis și al iubitei sale, zeița Aphrodite, din nou întâlnim o legătură dintre Enki și crucificare. În plus, idolul din Pomos a fost realizat în stilul culturii Hamangia din Dobrogea, ceea ce indică o nouă conexiune cu Dacia, locul crucificării zeului. Mai mult, potrivit unor legende mexicane, zeul Quetzalcoatl (Enki) fusese răstignit pe o cruce de lemn de nerecunoscătorii pe care venise să-i mântuiască. În lucrarea Antiquities of Mexico (1831), Edward King, vicontele de Kingsborough, arăta că vechii locuitori ai peninsulei Yucatan îl adorau pe unul dintre zeii Bakab, care și el fusese răstignit pe o cruce de lemn. Dacă legenda este reală, este posibil să fi fost preluată din cea a lui Quetzalcoatl și atribuită unuia dintre cei patru Bakab. Așa cum a făcut de altfel și creștinismul, care i-a atribuit crucificarea nu lui Enki, ci lui Enlil.
Despre Orpheus se spunea că a fost decapitat de dansatoarele sacre manaide. Capul i-a fost aruncat în râul Naparis, care din acel moment a fost considerat sacru, în apele lui botezându-se toți cei care au dorit să trăiască în legea lui Orpheus. Dacă acest „Orpheus Bakkhos” sau unul dintre zeii Zamolxis este Enki, în Noul Testament există un personaj asemănător lui: Ioannes Botezătorul. Numele său este preluat din cel al babilonianului Oannes, un alter-ego al lui Enki. Creștinismul îl numește „Înaintemergătorul Domnului”, deoarece a sosit înaintea lui Iesous, ceea ce pare preluat din povestea zeilor, Enki fiind primul ajuns pe planeta noastră, înaintea lui Enlil. De altfel, în creștinism Ioannes este cel care i-a deschis calea lui Iesous; într-un vechi imn babilonian, Sin / Enki era „întâiul între toți, cel puternic (…) care le deschide zeilor și fraților săi drumul”. În cultele antice ale lui Enki, zeu al apelor, se practica adesea ritualul botezului; în creștinism, Ioannes era cel care boteza cu apă din râul Iordan, la fel cum în apele râului Naparis se botezau toți cei care doreau să trăiască în legea lui Orpheus. În mitologia creștină, Ioannes a coborât în iad după moartea sa, pentru a-i înștiința pe cei morți de venirea lui Iesous; Enki a fost și el închis în lumea subterană iar în miturile grecilor Orpheus a coborât acolo pentru a-și salva soția. Gnosticii nu credeau varianta oficială a creștinismului cu privire la Ioannes. În Pistis Sophia, el este reîncarnarea unui alt profet, Elias (Eliyahu în Vechiul Testament), cu care a fost amestecată puterea unui eon: „puterea Micului Iao, cel din Mijloc, și sufletul profetului Elias au fost unite în Ioannes Botezătorul (…) Și când am aflat că voi nu ați priceput ce v-am spus despre sufletul lui Elias, care a fost unit în Ioannes Botezătorul, eu v-am răspuns deschis, față către față, zicându-vă: «Bucurați-vă să-l primiți pe Ioannes Botezătorul; el este Elias, despre care am spus că va veni»” (capitolul 7). La fel ca Orpheus, Ioannes era profet. Și tot la fel ca el a fost decapitat. Despre Enki nu știm să fi suferit vreodată aceeași soartă, neexistând decapitarea sa în legendele lumii. Cu toate astea, în mitologia scandinavă, uriașul Mimir („Înțeleptul”), renumit pentru cunoștințele și înțelepciunea sa, a fost decapitat în timpul primului război al zeilor; Odinn i-a păstrat capul, care i-a împărtășit adesea cunoștințe secrete. Ținând cont că Enki era în majoritatea culturilor zeul înțelepciunii, Mimir ar putea fi un alter-ego al său. De asemenea, în legendele celților, Bran, zeul lumii subterane (la fel ca Enki), și-a pierdut capul. Decapitările nu lipseau din legendele lumii, existând multe altele în afara celor ale lui Orpheus, Ioannes și Mimir. De exemplu, în Egipt, Haru și-a decapitat mama, pe Aset, căreia zeul Djehuty i-a înlocuit capul cu unul de vacă. În hinduism, Șiva i-a tăiat lui Brahma unul dintre cele cinci capete, l-a decapitat pe Ganeș, fiul soției sale, căruia i-a pus în loc un cap de elefant, și a creat doi demoni care i-au tăiat capul socrului său, Dakșa. Zeița Kali avea obiceiul de a decapita demoni, fiind reprezentată cu capul unuia într-o mână și cu un colier format din capetele altora în jurul gâtului. Mohini, una dintre încarnările zeului Vișnu, i-a retezat capul demonului Rahu. Pentru azteci, zeul Huitzilopochtli și-a decapitat sora, pe Coyolxauhqui, apoi i-a aruncat capul în cer, care a devenit Luna. În Babilon, după ce a ucis-o pe Tiamat, zeul Marduk „cu arma sa cerească a tăiat căpățâna”. Iar în Japonia, Izanagi i-a tăiat capul fiului său, a cărui naștere a ucis-o pe zeița Izanami.
Cum Enki nu a fost ucis, ci doar crucificat pe vârful Omu, eliminăm varianta decapitării din cazul lui. Deși grecii susțineau că a fost eliberat de semizeul Herakles, iar scandinavii că și-a rupt singur lanțurile, în baladele românești Marduk este salvatorul său. Iar eliberarea conducătorului suprem al Veghetorilor a dat startul celui de-al doilea mare război al zeilor, care a dus la o adevărată Apocalipsă.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
