Dacia preisterică 1. Capre diem

A fost odată ca niciodată, bla, bla, bla, știți continuarea.

Se spune că demult, foarte demult, la începutul lumii, pe când Dumnezeu crea vietățile care aveau să umple Pământul, Diavolul îi ceru voie să facă și el un animal. Fiind bun la suflet și mult prea ocupat cu creația, Dumnezeu îi acordă permisiunea. Așa că Dracul fugi acasă la el și făcu din lemn un lup mare cât o casă. Când văzu lighioana, Creatorul îl sfătui pe Diavol să o mai micșoreze, așa că Necuratul se întoarse acasă și își ciopli creația până o aduse la dimensiunea unui câine mare. Domnul binecuvântă lemnul cu înfățișare de lup iar acesta se făcu viu. Dracul, pe care îl mânca între coarne, își sfătui lupul să îl mănânce pe Tatăl ceresc. Animalul se repezi la Dumnezeu, care însă îi porunci să-și mănânce creatorul. Iar cuvântul Domnului e lege, după cum se știe. De frică, Dracul o luă la sănătoasa iar lupul o tuli după el. În timp ce fugea, Necuratul își smulse trei fire de păr și le azvârli în urmă iar lupul, din gol cum era, se acoperi cu blană. Văzând că nu avea cum să scape, Diavolul se ascunse într-un iaz iar lupul, negăsindu-și prada, mâncă în locul lui Scaraoțchi un tânăr care avu nenorocul de a-i trece prin cale. De atunci a rămas stabilit ca lupul să mănânce oi, vite, alte animale și draci sub formă de om. Și pentru că are păr de drac, ochii îi strălucesc noaptea ca două lumânări.[1] Însă lupul își schimbă părul dar nu și năravul. Din păcate pentru draci. Cel puțin așa se spune.

În timp, lupii s-au înmulțit și s-au împrăștiat în toată lumea. Probabil în căutarea Necuratului. Unii spun că au fost la un moment dat câinii sfântului Petru, pe când acesta era cioban și obișnuia să plece cu ei în căutarea cailor furați și a demonilor. Iar alții cred până în ziua de astăzi că lupul este singurul animal care poate vedea dracii, alungă bolile copiilor mici și călăuzește sufletele morților în lumea cealaltă.

Nu știm cât adevăr există în aceste legende, însă știm că unul dintre locurile preferate de lupi era Dacia, tărâmul celor mai viteji dintre traci, cum îi numea grecul Herodot, părintele istoriei. La fel ca restul popoarelor în acele vremuri, dacii se închinau mai multor zei, însă cel mai aproape de sufletele lor era Zamolxe. Se spune că demult, tare demult, un preot bătrân al lui Zamolxe cutreiera tărâmul Daciei pentru a le aminti oamenilor învățăturile zeului. Aflând că avea un slujitor de nădejde, marele zeu îl invită pe preotul bătrân, cu părul lung și alb, să locuiască în munți, alături de el. Preotul acceptă, locui într-o peșteră, se hrăni cu fructele pădurii și se adăpă cu dulcea apă a unui izvor din apropiere. Singurii săi tovarăși erau animalele pădurii, care ajunseră să îl considere unul de-al lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, care îl aleseră conducătorul haitei lor. Cum bătrânul învățase graiul fiarelor, își sfătuia lupii să nu se hrănească decât cu animale bolnave sau bătrâne, pentru că totul în lume are un rost. Iar haita asculta cu luare aminte vorbele preotului pe care îl iubeau ca pe unul dintre frații lor și îl respectau ca pe o căpetenie.[2]

Dacii trăiau în bună înțelegere cu animalele din păduri și munți, mai ales cu lupii care creșteau și se înmulțeau sub oblăduirea lui Zamolxe. După un timp, zeul hotărî ca bătrânul să îl slujească în alt chip, așa că îl prefăcu într-un lup cu blana mai albă decât laptele, mare cât un urs, cu labe puternice, ochi ca jăraticul, gheare și colți lungi și ascuțiți ca niște săbii. Nu era prima oară când se întâmpla o asemenea minune, vechii eleni povestind că Zeus, conducătorul zeilor olimpieni, îl prefăcuse în lup pe regele Lycaon, fiul lui Pelasgus, strămoșul pelasgilor (din care se trăgeau dacii, după cum spuneau unii). Zamolxe îl numi Marele Lup Alb pe preotul transformat și îi porunci să adune toți lupii Daciei sub conducerea sa, apoi să îi pregătească pentru luptă. În acest timp le ceru și dacilor să-și ajute frații, cum erau considerați lupii, să le ofere hrană și adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Astfel, de câte ori oamenii erau în primejdie, lupii le săreau în ajutor, chemați de urletul Marelui Lup Alb. Multe lupte au câștigat dacii cu ajutorul lupilor, care se sacrificau bucuroși pentru apărarea tărâmului zeului Zamolxe. Și atât de mult i-au apreciat dacii, încât le-au dedicat lupilor nu mai puțin de treizeci și cinci de sărbători.

Se spune că Marele Lup Alb l-a întâlnit odată pe apostolul Andrei, sosit în Dobrogea pentru a le aduce dacilor creștinismul. Abia ajuns pe aceste meleaguri, îl prinse pe Andrei o ploaie torențială, care însă se scurgea doar în jurul lui, neatingându-l. Uimit fără măsură, apostolul căzu în genunchi și își rugă dumnezeul să-i deslușească acel semn, pentru a-i afla voia. Deodată se auzi vocea zeului, care îl anunță că i-l va trimite pe Marele Lup Alb să-i fie tovarăș de nădejde. Nu știu ce treabă avea Yahweh al iudeo-creștinilor cu lupul nostru, care îl slujea doar pe Zamolxe, dar dacă așa e povestea, așa v-o spun și eu. Imediat după vorbele zeului Yahweh ploaia se opri iar lângă toiagul apostolului apăru impunătorul lup cu blana albă ca laptele. După ce îl privi pe apostolul încă uimit, Marele Lup Alb soase un scâncet prelung și porni la drum, urmat îndeaproape de Andrei. După două ceasuri, într-o vale largă găsiră o peșteră într-o stâncă împrejmuită de copaci bătrâni. Pe când se apropiau de ea își făcu apariția o haită de lupi aflați în căutarea unei prăzi. Omul și lupul intrară în peșteră și se pregătiră să înfrunte haita însă Marele Lup Alb scoase un urlet prelung, însoțit de o sumedenie de ecouri, iar lupii de afară se așezară smeriți cu burțile pe iarba încă udă. Atunci, apostolul își ridică brațul drept și binecuvântă animalele, apoi se apropie de fiecare în parte pentru a-l mângâia pe creștet, iar Marele Lup Alb se așeză în gura peșterii pentru a le arăta tuturor că era ocrotitorul apostolului Andrei. În acea noapte bătrânul îl visă pe zeul Zamolxe, care îi dădu permisiunea de a răspândi pe tărâmul dacilor învățăturile lui Hristos.[3] Nu știm din ce motiv, pentru că sunt încurcate căile zeilor. De alea oamenilor nu mai zic.

După câțiva ani, Zamolxe își chemă slujitorul pentru a-i da posibilitatea de a alege dacă va rămâne lup sau va redeveni om. Știind de la stăpânul său ce vremuri urmau să vină, Marele Lup Alb alese să-și păstreze înfățișarea animalică, sperând că astfel își va ajuta mai bine poporul. Într-adevăr îi așteptau vremuri grele pe cei mai viteji dintre traci. Romanii, care cuceriseră o mare parte din lumea cunoscută (printre care și țara apostolului Andrei), își îndreptară privirea hapsână către bogatul tărâm al dacilor. Împăratul Domițian își trimise în câteva rânduri oștile pe tărâmul lui Zamolxe, însă neînfricații daci conduși de regele Decebal îi izgoniră pe năvălitori de fiecare dată. După doisprezece ani de pace, un nou împărat roman atacă Dacia. După un an de război, oastea împăratului Traian reuși să învingă iar Decebal fu nevoit să încheie o pace zdrobitoare pentru daci, care îi obliga să-și dărâme cetățile, să le cedeze romanilor o parte din teritorii și să-și piardă independența în politica externă. Însă regele dac nu se lăsă înfrânt atât de ușor și își pregăti pe ascuns oastea de un nou război. Astfel, trei ani mai târziu, oștile lui Traian se întoarseră pe tărâmul lui Zamolxe. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, dușmanii romani reușiră să se infiltreze printre daci și să le sădească unora în suflete sămânța neîncrederii față de marele zeu. Pe măsură ce romanii înaintau către capitala Sarmizegetusa, unii dintre daci, cuprinși de frică, începură să omoare lupii care le ieșiră în cale, în speranța că unul dintre aceia va fi Marele Lup Alb, plănuind să-i ofere împăratului Traian capul lui pentru a-și salva astfel viețile. Din haitele numeroase care până nu demult populau țara rămaseră din ce în ce mai puține animale deoarece lupii, înfricoșați de moarte, se ascunseră tot mai adânc în munți și în păduri, încercând să scape de furia celor care le fuseseră până atunci frați. Marele Zamolxe și Marele Lup Alb se hotărâră să nu-i mai ajute pe oameni din pricina acestei trădări și se retraseră pe Muntele Sacru, de unde priviră îndurerați înfrângerea dacilor. Din când în când, în timpul luptelor, Marele Lup Alb putu fi zărit pe vreo colină îndepărtată, însă urletul său, care chema oameni și lupi la luptă, nu se mai auzi. După înfrângerea definitivă a dacilor, Marele Lup Alb și stăpânul său se retraseră definitiv într-o peșteră, părăsind lumea muritorilor. Dacii văzură lupul de multe ori în vremuri de restriște însă nu luptând sau adunând haitele, ci privind cu jale. Se crede că urletul său se va mai auzi cândva, pentru a-și chema din nou la luptă poporul. Cel puțin asta speră urmașii celor care le-au fost cândva frați lupilor.

Asta spun vechile legende într-un mod prea serios pentru această carte. Însă nu se spune ce s-a întâmplat cu Marele Lup Alb după ce s-a retras alături de zeul său într-o peșteră. Pe când străbătea munții pentru a-și dezmorți picioarele, lupul a văzut o broască, de care s-a îndrăgostit nebunește, după cum spun amerindienii din tribul Salish. Speriată, broasca s-a ascuns iar lupul a rugat Luna să strălucească mai puternic, pentru a-și vedea iubita. Nu știm dacă Luna l-a ascultat, dar se pare că lupul a găsit broasca și a început să o fugărească. Exact când era pe punctul de a fi prinsă de bestia care avea gânduri murdare cu fecioria ei, broasca făcu un salt uriaș și ajunse pe Lună. De atunci lupul urlă la astrul nopții, strigându-și iubita.[4] Presupunând că indienii ăia spun adevărul, deși pare cam improbabil să se fi îndrăgostit lupul de o broască, care nu e nici pe departe vreo jivină atrăgătoare. Și saltul ei până la Lună cam scârțâie, că doar n-avea rachete de la N.A.S.A. în loc de picioare, așa că n-am încredere în zvonul ăsta. Mai credibili par cei care spun că într-o noapte lupul a observat Luna și s-a îndrăgostit de ea.[5]

– Cobori în jos, satelit natural blând, alunecând pe-o rază, pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează! strigă el.

– Cobori în jos e pleonasm și nu vin nicăieri, violatorule! îi strigă broasca de pe Lună, demonstrându-ne astfel că zvonul amerindienilor era adevărat.

– Cu Luna vorbeam, nu cu tine, de care tocmai am divorțat! răspunse lupul care nu reuși să-și dea seama ce văzuse la piticania aia râioasă de i se aprinseră călcâiele după ea cu puțin timp în urmă.

Și continuă să urle la Lună, ignorând degetul mijlociu pe care broasca i-l flutură până se asfixie din cauza lipsei atmosferei. Probabil Luna făcea pe inabordabila, pentru că nu-i răspunse. Îi arătă lupul și un dans senzual de împerechere, dar degeaba. Satelitul natural al Pământului rămase în continuare mut, ceea ce n-ar trebui să ne mire, ținând cont că e doar un bolovan mare care se învârte în jurul planetei. Marele Lup Alb nu avea cunoștințe de astronomie și nici dacă ar fi avut nu i-ar fi păsat. Era îndrăgostit de Lună și hotărât să se însoare cu ea, așa că nimeni și nimic nu l-ar fi putut convinge că iubirea lui era una imposibilă. Încercă să sară până la astrul nopții ca broasca și abia după câteva sute de căzături în nas înțelese că nu avea nicio șansă prin această metodă. Dar îi veni o idee probabil de la numeroasele căzături:

– E prea departe și n-am nicio șansă să ajung până la ea aici, la suprafața planetei. Dar ziua se duce la culcare în lumea de dedesubt. Pot s-o prind în patul ei, să o trezesc cu un sărut ca în telenovele și apoi să facem mulți pui strălucitori și îmblăniți. Să mă și însor cu ea, firește, ca să nu creadă că vreau să profit de inocența ei. Și nici nu vreau să trăim în păcat, că e păcat. Deci trebuie să ajung în lumea de dedesubt. Și știu exact cine o să mă ducă acolo!

*

Calul năzdrăvan din Divina parodie era singur acasă, stăpânul său, Făt-Frumos, plecând fără el la un concurs de frumusețe. Întorși din călătoria lor uimitoare din jurul lumii, Nemuricioșii, adică Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu de Aur, Prâslea cel Voinic și calul năzdrăvan, și-au găsit țara ocupată de romani. S-au stabilit cu toții în noua capitală a Daciei ocupate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, și au încercat din răsputeri să se adapteze stilului de viață roman, ceea ce nu le-a prea ieșit. Nu doar ei s-au mutat în capitală, ci și alte cunoștințe de-ale lor, adică Păcală și cele trei fiice ale lui Magenta-Împărat: Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana și Geta-Daca. Dar nu despre cei cinci Nemuricioși și prietenii lor vorbim acum, ci doar despre unul dintre ei, calul, care a rămas singur acasă, după cum am spus. Ca să nu se plictisească, animalul făcea farse prin spiritism, nefiind încă inventate telefoanele: cu ajutorul unui medium contacta spirite ale morților și întrerupea legătura înainte de începerea conversației. Nu erau cele mai reușite glume, însă puteau fi făcute de acasă, calul neavând chef să consume inutil energie părăsindu-și domiciliul. Cum se distra el în acest mod, închizându-le spiritelor mediumul în nas, auzi deodată o serie de ciocănituri puternice.

– A venit un spirit ca să mă bântuie pentru că am făcut glume pe seama lui! strigă calul. Dacă ai intenții bune, ciocănește de cinci ori! Dacă ești malefic, așteaptă să aprind tămâia! Și vino mâine, că azi e închis pentru inventar!

Se auziră încă cinci ciocănituri iar calul aprinse într-o clipă niște tămâie, făcu un cerc de sare în jurul lui și puse la fiert o oală cu agheasmă. Mediumul, care înțelesese de unde se auzeau ciocăniturile, deschise ușa de la intrare și îl găsi acolo pe Marele Lup Alb.

– O fantomă care vrea să mă posede! țipă calul și înghiți o bucată aprinsă de tămâie, pe care o stinse cu un litru de agheasmă. Intră în mine dacă ai tupeu și o să mori instantaneu! În chinuri, pentru că am cancer, gonoree, vaginită și diaree! Îndrăznește, pentru că trupul meu nu e doar un templu, ci și o cameră de tortură și gazare! Te simți norocos azi, golanule?

Și îi fripse lupului o rangă de fier peste ochi, fiind știut din moși-strămoși că fierul gonește spiritele rele. Nu fu gonit lupul, ci doar enervat și oblonat:

– Nu sunt fantomă, idiotule, ci Marele Lup Alb! Îl caut pe calul năzdrăvan ca să îi cer ajutorul! Lasă ranga jos, că ți-o fac supozitor!

Și îi aruncă un măr, știind din surse oficiale de slăbiciunea și dependența calului pentru aceste fructe. Mârțoaga înghiți mărul pe nemestecate, scoase un geamăt dubios și se calmă. Iar mediumul profită de ocazie și o zbughi pe ușă. Sau, mai exact, prin ușă. Cu tot cu ușă.

– De ce n-ai zis așa de la început? întrebă calul. Intră, ia un loc pe jos, fă-te comod. Să te servesc cu ceva? N-am decât iarbă, deci sper să nu fii pretențios. Eu sunt calul năzdrăvan. Cu ce pot să te ajut?

Și-l stropi cu niște agheasmă, pentru a fi sigur că nu era o stafie, apoi îl scuipă de trei ori ca să nu-l deoache. Lupul îl înjură printre colți și îi spuse:

– Am auzit că ai fost în lumea de dedesubt. Vreau să mă duci acolo, pentru că trebuie să găsesc neapărat pe cineva.

– Pe cine?

– Pe viitoarea mea soție, cea de care m-am îndrăgostit nebunește. Dacă accepți, te fac cavaler de onoare. Și-ți dau și o căruță cu mere, că asta spune lumea că îți place.

– În cazul ăsta, accept! exclamă calul. Mai ales că mă plictisesc singur acasă, cât e plecat Făt-Frumos la concursul ăla de miss la care nu a vrut să mă ia pentru că l-am huiduit din public de prea multe ori. Cine e lupoaica și ce caută în lumea de jos? E moartă? Sper că nu vrei să ți-o și resuscitez, că te costă suplimentar.

– Nu e moartă, ci mai vie decât mine și tine la un loc, răspunse lupul. Și nu e lupoaică, ci Luna, cea mai frumoasă stea de pe cerul nopții! Cu ea o să mă însor pentru că ne iubim ca în povești și vrem să avem mulți pui luminoși și blănoși! Luminoși ca ea și blănoși ca mine, se înțelege.

– În primul rând, Luna nu e stea, ci un satelit natural al Pământului, îl corectă calul. Iar în al doilea, tu ești nebun? Cum să te însori cu Luna? E un pietroi uriaș, nu o ființă! Și de ce să mergi în lumea de dedesubt pentru asta?

– În primul rând pentru că acolo doarme ziua și pot s-o prind în pat, că aici e prea departe când e pe cer. Iar în al doilea nu e un pietroi, ci cea mai frumoasă zână a nopții, cum e Fecioara între sfinți și Luna între stele, vorba cântecului. Înțeleg că o vrei pentru tine și de asta nu mă ajuți, dar te anunț că nu ai nicio șansă la ea. Pe mine mă vrea și o să mă însor cu ea indiferent ce ai spune. Aș prefera să renunți la fanteziile obscene cu logodnica mea și să mergi totuși cu mine, pentru că ai mai fost în lumea de jos și am nevoie de un ghid. Deci când plecăm?

– Nu merg nicăieri și lasă-mă cu prostiile tale, că abia am scăpat de niște nebuni, spuse calul, amintindu-și de aventurile sale cu Nemuricioșii. Măcar ăia nu voiau să meargă în lumea de dedesubt ca să facă pui cu un pietroi uriaș care orbitează în jurul Pământului. Mergi sănătos, eu stau bine aici.

Nici nu termină bine de vorbit că se auziră niște bătăi puternice în tocul ușii, pentru că ușa nu mai era la locul ei de când fugise mediumul prin ea, cu tot cu ea. Calul sări de pe canapea, aprinse niște tămâie, făcu un cerc de sare în jurul lui, puse din nou la fiert oala cu agheasmă, luă ranga de fier între dinți și strigă:

– A venit un spirit ca să mă bântuie pentru că am făcut glume pe seama lui! Dacă ai intenții bune, ciocănește de cinci ori! Dacă ești malefic, așteaptă să aprind tămâia! Și vino mâine, că azi e închis pentru inventar!

Mai curajos, Marele Lup Alb se apropie de intrare și în prag găsi un porcușor de Guineea drăgălaș, dar cu o privire ușor psihopatică, care strigă din toți bojocii:

– Bonjour, mes élèves! Qu’est-ce que vous avez préparé pour aujourd’hui? Dă-te din calea mea, potaie, că te tai ca pe cezariană! Unde e calul? Calule, vino să-ți zic o vorbă de duh!

Calul ieși de după canapea, aruncă un litru de agheasmă pe porcușor, îl acoperi cu sare, îl afumă cu cădelnița și țipă:

– Mori, fantomo care vrei să mă bântui și posezi în același timp! Nu te las să intri în trupul meu, care e un templu și o cameră de tortură și gazare în același timp! Bănuiesc deja pe unde vrei să intri, așa că te omor preventiv!

Luă ranga de fier între dinți și se pregăti să pocnească porcușorul, însă îl opri lupul la timp:

– Stai, nebunule, că nu e fantomă! E un șobolan gras și alb, nu vezi? Ce Zamolxe iartă-mă ai de o tot dai înainte cu fantomele?

– Păi am făcut mai devreme niște glume prin spiritism cu sufletele unor decedați și mă gândesc că vor să vină să se răzbune…

– Șobolan e tac-tu, potaio! strigă porcușorul după ce ieși de sub mormanul de sare. Eu sunt porcușor de Guineea! Și am să te feliez imediat după ce termin cu ăsta care mi-a turnat în cap apă și sare! Ia dă ranga aia încoa’, mârțoago, și dă-te mai jos ca să ți-o înfig în ochi!

Calul nu-i dădu ranga, însă îl lămuri că fusese doar un accident din cauza unei confuzii firești. Porcușorul se calmă instant și le explică ce căuta în casa lui Făt-Frumos și a calului. Dar tot țipând, pentru că era isteric din fire[6]:

– Bă, eu sunt din Guineea, după cum spune și numele speciei mele! Nu știu dacă știți, dar acolo trăiesc numai rasiști! Toți sunt negri, eu sunt alb, pentru că sufăr de albinism, așa că m-au persecutat de când m-am născut! Trebuia să plec de acolo, că nu mai rezistam! Și viețile albilor contează, să știți! Allez les blancs, allez, allez!

– Care Guinee? vru să știe lupul. Galică? Ecuatorială? Sau Papua Noua Guinee?

– Arăt ca un papuaș, câine idiot? izbucni porcușorul. Guineea galică[7], evident! Nu te-ai prins din faptul că am folosit câteva cuvinte în galică? Trebuia să vin cu un croissant înmuiat în șampanie ca să te prinzi? Parcă erați popor galicofon! Ai trăit în junglă de nu știi pe ce lume trăiești?

– De fapt am trăit în pădure în ultimii ani, că nu avem junglă pe aici…

– Lasă jungla, piticanio, și zi mai bine cine te-a persecutat în Guineea, interveni calul. Oamenii?

– Nu, mă, ceilalți porcușori de Guineea! Toți sunt negri pe acolo, doar eu sunt alb! Ăștia sunt rasiști, cu oamenii n-am avut nicio problemă!

– Mă mir, pentru că am văzut mai mult porcușori cu culori deschise și mai rar negri, zise calul. În fine, zi mai departe, poate înțeleg ce vrei de la mine.

– Deci mă tot chinuiam să găsesc o metodă să scap de acolo și într-o zi te-am văzut pe tine! continuă porcușorul. Ai venit odată în Africa cu niște oameni dubioși și din greșeală m-ai călcat pe coadă! Nu m-ai mâncat și nici nu m-ai înjurat pentru că sunt alb, așa cum ar fi făcut rasiștii, ci m-ai șutat într-un boschet ca să fiu în siguranță! Atunci mi-am dat seama că nu ești ca restul și că ești șansa mea să plec de acolo! Așa că te-am urmărit de atunci!

– Pe unde m-ai urmărit?!? întrebă uimit calul.

– Peste tot pe unde ai fost de atunci! Și prin Asia, și prin Australia, și prin America, și prin Europa, și pe planeta Marte, și prin Shambhala, și prin realitatea aia paralelă! În lumea de dedesubt n-am putut să te urmăresc, pentru că nu aveam aparat de respirat! În rest, peste tot!!!

– Dar de ce?!? se miră calul.

– Ca să adun informații despre tine! Să văd dacă ești de încredere! Am hotărât că ești, așa că mă mut cu tine! Care e camera mea, ce avem la cină și când pleacă javra asta care ar putea să ne dea purici?

– Stai puțin, că tot nu se leagă ceva, îl opri calul. M-am întors din aventura cu Nemuricioșii acum un an. De ce ai așteptat un an ca să intri în casă? Și de ce vrei să te muți cu mine?

– Am picioare scurte, de asta am rămas în urmă! îl lămuri porcușorul. Dar ți-am luat mirosul ca potăile, așa că te-am găsit într-un târziu! Și mă mut cu tine pentru că n-am unde să mă duc, firește! Iar tu ai demonstrat că ești de încredere și că nu ești rasist! Ca să nu apară discuții, că trebuie să mă treci la întreținere, o să dormim în același pat! Nu-ți face griji, că nu sunt pe invers, deci nu te pipăi prin somn! Dar s-ar putea să te lovesc din când în când, pentru că am niște vise violente de obicei! Din ălea cu spintecat, tranșat și feliat pe toată lumea! Deci care ziceai că e patul nostru?

– M-ai convins, merg cu tine în lumea morților, îi spuse calul Marelui Lup Alb și ieși rapid din casă, pentru a scăpa de porcușorul isteric de Guineea.

Lupul îl urmă cu porcușorul agățat de coadă, care îi amenință că o să-i taie pe amândoi dacă îndrăznesc să plece fără el. Pentru a-i convinge că nu glumește, scoase șapte cuțitașe de unghieră și le flutură amenințător în aer. Apoi le băgă cuminte în blană, pentru că își tăie din greșeală o mustață în timp ce voia să pară intimidant.

– Unde mergem acum? întrebă lupul. Direct pe lumea cealaltă sau facem întâi o rezervare online? Ne pregătim puțin sau mergem cu labele în buzunare? Și ce ne facem dacă nu avem buzunare?

– Mergem să mai luăm pe cineva, pentru că o să avem nevoie de forță brută, îi răspunse calul. Am un prieten care lucrează la circ și, dacă îl convingem, vom avea lotul complet. Dacă nu, apucați-vă de înghițit steroizi, că n-o să vedeți forță din partea mea.

La circ se opriră în fața cuștii unui urs polar, care repeta un dans de cabaret în fața unei oglinzi. Când îi văzu, ursul strigă:

– Fir-ați să fiți de paparazzi, mă mai vânați mult? Plecați de aici, că mi-ați scos păr alb cu pozele voastre! Ba nu, mai stați, că Fram are nevoie de publicitate. Ba plecați, că vreau intimitate! Dar să mă prindeți din profil în poză, că e partea cea mai bună a lui Fram[8]. Sau nu!

– Nu suntem paparazzi, calmează-te! îi strigă calul. Sunt eu, calul năzdrăvan! Te-am ajutat acum câteva luni să ajungi la Polul Nord, când voiai să-ți cunoști originile! Nu mă recunoști?

– Ah, tu erai! se liniști ursul. Îmi păreai cunoscut dar nu știam de unde să te iau, că te văzusem până acum doar fără ăștia doi. Dacă vreți bilete pentru spectacol, găsiți la casierie. Înțeleg că ne cunoaștem, dar ăsta nu e un motiv să profitați de celebritatea mea. Frate, frate, dar biletul e pe bani, că showbizul e scump. Iar ursul nu ajungea vedetă dacă făcea cadouri. Deci vă dau niște bilete?

–  Ce bilete? Ce showbiz? Am venit să te luăm într-o călătorie cu noi.

– Un turneu? Vorbiți cu impresarul meu, că el se ocupă de așa ceva. Dar să știți că onorariul ursului e mare iar voi păreți să fiți săraci nu doar cu duhul. Mai bine luați cu voi foca aia beată de acolo sau cangurul ăla care sare doar în zig-zag, că ăștia sunt mai ieftini. Eu sunt și mai ieftin, luați-mă pe mine!

– Nu vorbeam despre un turneu, ci despre o călătorie în lumea de dincolo, îl lămuri calul. Mergem să îl ajutăm pe lupul ăsta să își găsească marea iubire și m-am gândit să te luăm și pe tine, dacă tot mi-ai zis cândva că ți-ar plăcea să vezi lumea. Poți să vezi oricând lumea de deasupra, dar pe asta de dedesubt doar acum. Și ar fi păcat să ratezi ocazia asta unică în viață. Mă rog, în moarte, că vorbim despre lumea morților.

– Lumea morților? Acolo mergem?!? sări porcușorul de Guineea. De ce n-ați zis, mă, așa de la început? Merde!

– Da, lumea morților, confirmă lupul. Să nu-mi zici că ți-e frică și nu mai mergi cu noi. Să nu-mi zici asta decât dacă ești hotărât, pentru că nu aș vrea să mă bucur degeaba.

– Cui îi e frică, potaio? sări porcușorul. Mie?!? Eu abia aștept să vânez fantome! Vă întrebam de ce nu mi-ați spus pentru că, dacă știam din timp, îmi ascuțeam pe drum al zecelea cuțit! Acum trebuie să așteptați să găsesc o piatră de ascuțit, că e lama cam tocită și mă chinui prea mult să tai stafiile alea! Iar la mine spintecatul trebuie să fie rapid și eficient din respect pentru morții pe care o să-i tai! Nu ne jucăm cu ei, că nu suntem barbari!

– Ai zece cuțite? se miră calul. De ce și unde le ții?

– Lasă cuțitele, că eu sunt mai important, îl întrerupse ursul polar. Pe lângă mine, important mai e și că nu merg pe lumea cealaltă nici mort. Adică doar mort. Adică înțelegeți voi ce am vrut să spun. Ursul nu merge nicăieri! În primul rând pentru că îmi e frică, iar în al doilea pentru că nu mi-e frică, dar am spectacole săptămâna asta și s-au vândut deja toate biletele. Nu mai zic că sponsorul meu oficial nu acceptă să îmi pun viața și cariera în pericol, pentru că încalc niște clauze din contract pe care nu pot să vi le spun, că sunt confidențiale. Deci, în concluzie, nu merg nicăieri! Când plecăm? Ba nu, nu merg! Haideți azi!

– Nu pățești, mă, nimic, că te apăr eu! îl încurajă porcușorul. Țipând, pentru a fi mai convingător. De ce crezi că mă iau ăștia cu ei ca bodyguard?

– Nu merg! Ultima oară când am plecat de la circ nu am pățit-o? M-a mâncat undeva să merg la Pol, că m-a prostit calul ăsta că ar trebui să mă întorc acasă măcar în vizită, să-mi văd familia. Nu mi-a zis și că e frig acolo de crapă până și pietrele de la rinichi. Pe lângă asta, știți ce am pățit? M-a păcălit o vulpe polară să îmi bag coada în apă ca să prind pești. Gerul a înghețat apa și mi-a prins coada acolo, de am rămas fără ea![9] Știți ce coadă stufoasă și frumoasă aveam înainte? Parcă eram păun! Acum am un ciot din cauza vulpii! Și asta doar pentru că m-a mâncat în coadă să plec prin lume! Deci nu mai plec nicăieri, aici rămân! Hai să mergem!

 – Eu n-am văzut niciodată urși cu coadă, dar te cred pe cuvânt, zise calul. Iar în călătoria asta nu o să fie niciun pericol. Nu te luăm cu noi pentru cazurile în care am avea nevoie de forța unui urs, ci pentru că… te așteaptă o grămadă de fani acolo. M-au trimis să te chem, că vor să te vadă într-o reprezentație live. Nu doar într-un loc, ci în toată lumea subterană. Ți-au pregătit un mega-turneu, concerte pe arene de gladiatori, că nu au încă stadioane, milioane de spectatori și procent din vânzările de bilete și de tricouri. Trebuie să mergi, că e păcat să ai atâția fani și să nu profiți de ei. Lumea asta e cucerită deja, trebuie să te îndrepți către cealaltă, ca să fii într-adevăr cel mai mare artist din toate lumile.

– Chiar am fani în lumea de dincolo? se miră Fram.

– Oho, și încă cum! minți Marele Lup Alb. Sunt toți morți după tine. Sigur, sunt morți din alte motive, dar și după tine, că doar nu le-a făcut nimeni autopsie, deci poate fi orice cauză a decesului. Eu cred că după tine au murit toți și pun pariu că și ei cred la fel.

– De fapt nu au murit după el, ci înaintea lui, că ei sunt morți iar ăsta încă trăiește! interveni porcușorul isteric.

– Tehnicalități. Nu-l băga în seamă pe ăsta, că e invidios, îl sfătui calul. Ce zici, mergi să devii și regele showbizului subteran sau îl lași pe altul mai puțin talentat să îți fure coroana, fanii și premiul Grammy?

– Pot să numesc turneul „Bipolaria”? întrebă ursul polar. Nu pentru că sunt bipolar, deși nu sunt, ci pentru că vreau să iasă în evidență cele două laturi ale mele. Cea artistică, pe care o vede toată lumea, și cea animalică, mai puțin cunoscută, dar parte importantă din mine. Să se știe și în lumea de dincolo că Fram este un artist complet și complex, dar în același timp simplu și complicat. Ceva subtil dar evident, care să-mi facă fanii să se simtă apropiați de mine și totodată la distanță, că nu-mi place să mi se încalce spațiul personal.

– Poți să-l numești cum vrei, numai hai să mergem odată, că mă așteaptă iubita, spuse lupul. Apropo, ce fel de artist ești? Ce faci tu aici, la circ?

– O să vedeți la spectacolul din seara asta, când va avea loc reprezentația mea de adio, îi răspunse ursul. O să cânt niște remixuri, o să dansez ca la Moulin Rouge și o să fac niște jonglerii cu sticle reciclabile. De sticlă, că plasticul poluează. Apoi, după conferința de presă și sesiunea de autografe o să mă culc devreme, că somnul de frumusețe contează foarte mult când ești superstar. Mâine dimineață ne trezim după 10, luăm un mic dejun copios, citesc presa, ne bem cafeaua, mâncăm de prânz și apoi ne facem siesta de după-amiază, că nu putem să plecăm la drum lung obosiți. Seara luăm cina și ne culcăm, că somnul de frumusețe contează foarte mult când ești superstar. Și plecăm… cred că peste vreo două luni o să pot să-mi iau o vacanță, că deocamdată am un program foarte încărcat. Vă grăbiți foarte tare sau puteți aștepta? Să vorbesc cu secretara mea să vă treacă în agendă?

Calul scoase un flex cu care lupul tăie gratiile cuștii iar porcușorul îl convinse pe ursul polar să meargă împungându-l cu o furculiță în fund. Merseră prin Munții Apuseni spre una dintre intrările în lumea de dedesubt, pe care o cunoștea calul. Profitară de drum pentru a se cunoaște mai bine și primul care se prezentă fu calul:

– Eu sunt Aurel, un cal năzdrăvan născut pe Tărâmul Celălalt și crescut în Vrancea. Am fost al lui Roz-Împărat și m-a moștenit fii-su, Făt-Frumos, cu care am fost acum un an într-o expediție în jurul lumii și în altele. Nu doar noi doi, ci cu încă trei idioți. Locuiesc cu Făt-Frumos, care acum e plecat la un concurs de miss, sunt pasionat de stat pe canapea cu toate picioarele pe măsuța de cafea iar printre hobby-urile mele se numără iarba și merele. Doar iarba și merele. Nu vreau să merg în lumea morților, că am mai fost, dar decât să se mute porcușorul ăsta isteric cu mine, mai bine înfrunt fantome, strigoi, zombi și toate celelalte creaturi din lumea de jos. Iar dacă am noroc, poate mă scapă una de ăsta. Următorul!

Luă cuvântul lupul:

– Eu sunt Marele Lup Alb și pe vremuri am fost om. Preot al marelui zeu Zamolxe, care m-a transformat în lup ca să îl slujesc mai bine. Acum mergem pe lumea cealaltă ca să mă însor cu Luna, sufletul meu pereche, cu care o să fac mulți pui blănoși și luminoși. Așa să ne ajute Zamolxe!

– Ai fost popă? se miră porcușorul. Știam eu de ce nu te suport! Popo, vrem spitale, nu catedrale! Dacă te prind la ușa mea cu miloaga de Bobotează, te blagoslovesc de nici zeul tău nu te mai recunoaște! Nu te apropia cu cutia milei, că îți iau cădelnița și te pocnesc cu ea în tibie! Pentru că mai sus nu ajung!

– Iartă-l, Zamolxe, că nu știe ce spune, îngăimă lupul.

– Nu vorbi așa cu părintele, că e păcat, îl sfătui ursul pe porcușor. Fă ce face părintele, nu ce zice părintele, cum scrie în cartea sfântă. Nu-i așa, părinte?

– De fapt e invers dar ai prins ideea, răspunse lupul. Și nu judecați ca să nu fiți judecați, după cum scrie în scripturi. Fericiți cei care donează preoților, că Zamolxe ne dă, dar nu ne bagă și în cutia milei, cum au zis proorocii.

– Știi că de fapt Zamolxe e Satana, nu? îl întrebă calul. S-a prefăcut că e un zeu benefic când de fapt voia să-i învingă pe toți ceilalți zei ca să conducă lumea singur. Voia, că l-am bătut și l-am trimis în viitor, la el în praznic. Bine, Făt-Frumos l-a bătut dar eu l-am antrenat, deci practic eu l-am bătut. Ca la șah, unde nu contează pionii, ci cine îi mută pe tablă. Deci, padre, tu ai fost preotul Necuratului. Nu știai?

– Blasfemie! urlă Marele Lup Alb. Cum poți spune asemenea vorbe păcătoase despre bunul zeu? Tu îl slujești pe Ucigă-l toaca, de asta încerci să mă ispitești cu apostazia! O să te blesteme Zamolxe cu pedeapsa afuriseniei, ereticule! Piei dinapoia mea, satană care ești! Dă-mi, doamne Zamolxe, răbdare, că suntem în post și n-aș vrea să mușc din ateu, că fac păcate! Ptiu, iudo care ești!

Și îl scuipă dar nimeri pe lângă, direct în ochii ursului. Calul nu se lăsă:

– Padre, vorbesc serios. Ne-a trimis într-o misiune să găsim o carte prin care voia să afle secretele zeilor, ca să îi învingă și să devină împăratul lumii. Ne-a zis el cu gura lui că e Necuratul și apoi am dus o ditamai lupta împotriva armatei lui de monștri. Chiar crezi că aș inventa așa ceva?

– Să nu aud nimic! Nu accept să-și bată nimeni joc de credința mea cu minciuni despre marele zeu! Să nu mai zici nimic de el, altfel îți deschid cartea și te pun la blestem! După aia îți dau o cruciadă de n-o s-o poți duce!

– Măcar despre Lună am voie să spun că e un bolovan uriaș care plutește la mare distanță de Pământ și n-ai cum să te însori cu el? întrebă calul.

– Dar ce treabă ai tu cu gagică-sa și cu religia lui? interveni porcușorul de Guineea. Lasă-l să creadă ce vrea, că e dreptul lui! Nu mai încerca să îl manipulezi, că mă superi și pe mine! Popo, eu te cred! O să te însori cu parașuta aia și o să vă binecuvânteze căsnicia zeul ăla satanist al tău, care e bun! Nu-l mai băga în seamă pe ăsta, că e plătit ca să împrăștie fake news!

– Iartă-l, părinte, că a greși nu e doar omenește, ci și animalicește, adăugă ursul polar. Toți greșim, dar e mare lucru să poți ierta. Uită, dar nu ierta, cum ziceam într-o melodie proastă pe care o cântam în spectacolele mele. V-am zis că sunt vedeta circului și că am mulți fani în toată lumea?

 Îl iertă Marele Lup Alb pe calul năzdrăvan, dar numai după ce îl obligă să se spovedească, să se împărtășească și să învețe pe de rost trei rugăciuni pentru Zamolxe. Calul acceptă toate astea doar pentru a încheia conflictul, nicidecum pentru că ar fi avut de gând să renunțe la ideile sale „blasfemiatoare”. După ce se împăcară, continuară cu prezentările. Pe urs îl săriră, pentru că îi aflaseră deja povestea, așa că mai rămase porcușorul.

– Ne-ai zis deja că m-ai urmărit din Africa, de unde ai plecat din cauza rasismului, dar n-am înțeles de ce ți-a trebuit un an ca să mă ajungi din urmă, îi spuse calul. Faza cu picioarele scurte nu ține, deci unde ai fost?

– Bine, recunosc! țipă porcușorul de Guineea. Am fost într-un laborator! M-au prins niște cercetători rasiști, m-au închis în laboratorul lor și au făcut experimente pe mine! Mi-a luat un an ca să rod gratiile alea, apoi i-am omorât în somn pe toți și am fugit! Păi ce, eu sunt cobai ca să facă experimente pe mine?

– De fapt chiar ești, pentru că porcușorii de Guineea mai sunt numiți și cobai, îi explică lupul. Măcar acum știm de ce o rozătoare liniștită și inofensivă a devenit un psihopat isteric. Deci nu e vina ta, ci a experimentelor. Fericiți cei experimentați, că a lor e împărăția cerurilor!

– Popo, ține-ți părerile și predicile pentru tine, că mă enervezi! țipă cobaiul. Și chiar n-ai vrea să mă vezi nervos! Am fost calm până acum, dar unii o caută cu lumânarea! Ia scoate lumânarea aia, ca să aibă ăștia ce să-ți pună la cap după ce termin cu tine!

Lupul îi dădu un bobârnac și îl liniști instantaneu, după care calul năzdrăvan le povesti despre lumea de dedesubt, pentru a ști ce îi aștepta:

– Știm cu toții că Pământul e plat, lumea noastră se află deasupra discului iar dedesubt e lumea cealaltă, care e identică cu a noastră, dar în oglindă. Adică sunt exact aceleași forme de relief ca aici numai că, în oglindă, răsăritul e apus iar miazănoaptea e miazăzi. Mai mult, apa la noi e foc la ei, adică mările, fluviile și râurile lor sunt formate din lavă, motiv pentru care lumea asta are o tentă roșiatică. Unde la noi e vară, acolo e iarnă, unde la noi e zi, acolo e noapte. Cei răi aici sunt buni acolo și invers. Fiecare țară de la suprafață are sub ea un iad propriu și fiecare popor se duce în iadul de care aparține. De pildă, egiptenii se duc în lumea de sub Egipt, elenii în cea de sub Elada și tot așa. Dacă fiecare țară de la noi are propriul ei conducător, la fel stau lucrurile și în lumea de dedesubt. Iadul elenilor e condus de Hades și Persefona, al scandinavilor de Hel, al sumerienilor de Ereșkigal, al egiptenilor de Osiris, al lui Scaraoțchi e sub Polul Nord și așa mai departe. Problema care vă afectează cel mai mult e că pe lumea cealaltă nu există atmosferă și o să vă sufocați. Eu nu, că sunt nemuritor. Lumea de deasupra este acoperită cu o cupolă care nu lasă aerul să se împrăștie în spațiu, însă cea de dedesubt nu are cupolă. Pentru că nu îi trebuie, acolo fiind doar morți, deci nu e nevoie de aer. Din fericire, am niște aparate de respirat pe sub apă, pe care le-am luat din Atlantida. Însă au oxigen doar pentru un an, așa că trebuie să facem tot posibilul să terminăm călătoria în timpul ăsta, altfel rămâneți acolo. Să noteze cineva în calendar că azi suntem în 1 Rac, deci trebuie să ne întoarcem până pe 32 Gemeni.

În această lume nu există calendarul pe care îl știm cu toții, ci unul bazat pe zodii. Adică prima lună este cea a Racului, urmată de cea a Leului și tot așa până la solstițiul de vară, care marchează sfârșitul anului. 1 Rac înseamnă prima zi a zodiei Racului, pe care noi o cunoaștem ca 22 iunie. Dar nu e despre noi povestea, așa că nu ne amestecăm aici calendarul.

– Ce ne facem dacă ne atacă stafiile și strigoii de pe lumea cealaltă? întrebă speriat ursul polar.

– Nu or să ne atace, pentru că o să ne camuflăm, îl liniști calul. Voi sunteți deja camuflați, că sunteți toți albi și păreți fantome, așa că mai rămân doar eu. Însă am o idee genială.

Își turnă în cap câteva găleți cu var, se tăvăli în ce se scursese pe pământ și deveni alb, la fel ca tovarășii săi. Le mai rămăsese un singur lucru de făcut înainte de a-și începe călătoria în lumea de jos: să-și aleagă un nume al echipei.

– Dacă tot suntem deghizați în morți, eu zic să ne numim Super-Morții, propuse ursul deloc inspirat. Sună oribil dar foarte bine!

– Super-Morții mumă-tii, că sună și mai bine! spuse porcușorul.

– Mai degrabă Muritorii, că are o anumită rezonanță, zise lupul.

– Muritorii de foame, că rezonează și mai bine! completă porcușorul.

– Dacă tot am făcut parte din grupul Nemuricioșii în cartea precedentă, cred că cel mai potrivit nume pentru noi ar fi Muricioșii, sugeră calul. Știu că sună ciudat, dar trebuie să se vadă o legătură cu echipa dinainte, ca să înțeleagă cititorii că e o continuare, nu o poveste de sine stătătoare.

– Nu-i pasă nimănui! țipă porcușorul de Guineea. Hai mai repede pe lumea cealaltă, că m-am plictisit aici! Și când mă plictisesc, mă apuc de tranșat tot ce prind! Mare noroc aveți că nu prea vă prind, pentru că am picioare mici!

Făcură o ultimă oprire în lumea celor vii la Roșia Montană, acolo unde se află una dintre intrările în tărâmul subteran. După un somn adânc se treziră odihniți și gata de drum, mai puțin Marele Lup Alb, care era slăbit aparent fără motiv. Visase că îi furase sufletul o bătrână hidoasă, cu păr rar și lung, unghii de aramă, nas de sticlă, un picior de fier și ochi roșii ca focul, ce îi jucau în cap ca niște felinare bătute de vânt. Nefiind superstițios, nu dădu prea multă importanță visului. Calul, însă, avea o bănuială. Așa că scoase o placă ouija, folosită pentru spiritism, și începu prin intermediul ei să dialogheze cu cineva din lumea de dincolo:

– Sursa mea zice că nu a fost vis, ci realitate. Astă noapte am fost vizitați de Talpa Iadului, muma lui Scaraoțchi. Care ți-a furat sufletul și l-a închis într-o cușcă din fundul iadului, alături de altele din care bea când are nevoie de viață și de putere. Nu știu de ce l-a luat doar pe al tău, dar bănuiesc că te-a confundat cu mine, pentru că l-am bătut pe fii-su și l-am trimis în viitor.

– Cum să mă confunde cu tine? se miră lupul. Nu semănăm deloc!

– Păi eu sunt camuflat, pentru că m-am dat cu var, deci nu avea cum să mă recunoască. Iar tu ești mare cam cât mine. În plus, sursa mea zice că baba nu vede prea bine, așa că e clar cum de ne-a confundat. Ghinionul tău! Asta e! Poți să trăiești și fără suflet, care e ca apendicele, adică stă în tine degeaba, fără să aibă vreun rol.

– Ce mă fac eu fără suflet? se plânse lupul. Cum o să mai iubesc Luna fără suflet? O să mă însor cu ea din obligație, ca să zică lumea că sunt materialist? Sau că profit de inocența ei? Voi vă dați seama prin ce trec?

– Dar eu? întrebă Fram. Cum o să mai fiu artist fără suflet? S-a dus cariera mea din cauza unei babe! Dați-mi niște droguri, că vreau să mă sinucid printr-o supradoză, ca să fie ăsta ultimul meu act artistic! Chemați și presa, că vreau să fiu pe prima pagină a tabloidelor! Moartea lui Fram, cea mai mare tragedie a omenirii de la Era Glaciară încoace…

– La mine nu e nicio diferență, că și fără suflet îmi vine să spintec pe toată lumea! țipă porcușorul isteric de Guineea. Deci nu-mi pasă! Deci rămân așa!

– Vouă nu v-a luat nimeni sufletele! exclamă lupul. Doar mie! Trebuie neapărat să îl recuperăm, că nu stau fără suflet!

– Ptiu! Aveam de gând să vă aduc până aici și să fug, acum trebuie să merg în lumea morților ca să-l ajut pe ăsta să-și recupereze sufletul, zise amărât calul. Muma ei de mumă a Dracului, cum îmi încurcă planurile de vacanță! Fiu enervant, mumă enervantă! A naibii familie la propriu și la figurat!

– Eu cred că ți-au furat sufletul reptilienii care conduc lumea din umbră, îi spuse ursul polar lupului. Ăia veniți din Pleiade, care iau formă umană și se infiltrează în politică pentru a ne manipula pe toți. Doar ei au nevoie de spirite, pentru că se hrănesc cu ele. Și cu adenochrome din sânge de copii, pe care îi molestează înainte de a-i omorî, pentru că sunt și pedofili. Ascultați ce vă spune ursul, că e pericol mare cu reptilienii ăștia. Știu eu din surse sigure și verificate, în care n-am încredere deloc.

– Ce balaurieni, bă? țipă la el porcușorul. N-auzi că mă-sa lui Scaraoțchi i-a furat sufletul? Procesezi mai greu sau nu înțelegi limba cailor? Mă-sa Necuratului să te ia ni le-a furat!

– Poate e și ea reptiliană, trase ursul o concluzie și primi instantaneu un șut de la porcușorul isteric de Guineea.

Calul mai discută puțin cu sursa lui prin intermediul plăcii ouija și anunță grav, de parcă tocmai descoperise cancerul:

– Sursa mea oficială zice că putem să îți răscumpărăm sufletul. Pentru asta trebuie să transformăm șapte demoni în cristale, pe care să i le dăm Tălpii Iadului ca să îți înapoieze prostia aia de suflet. Ca să găsim șapte demoni trebuie să trecem prin mai multe niveluri, ca în jocurile video. Din păcate pentru voi, doar eu joc cu coduri de invincibilitate, că sunt nemuritor. Dar dacă își vrea ăsta sufletul înapoi, poți să mai zici ceva? Ah, să nu uit: cică există un efect advers la ce ți-a făcut baba. Trebuie să mănânci din când în când spirite ca să nu te transformi într-un monstru.

– Adică sunt un zombi și trebuie să mănânc creiere? se miră lupul.

– De creierul meu să nu te apropii, sări ursul, că…

– Că mori de foame, îl puse la punct porcușorul.

– Padre, nu ești zombi pentru că nu ești mort, îl lămuri calul. Ai spirit, deci ești viu. Suflet nu mai ai, dar se poate trăi și fără. Ai devenit un devorator de spirite din cauza Tălpii Iadului, așa că ori mănânci alte spirite, ori te transformi într-un monstru. Ținând cont că lumea în care mergem e plină de spirite ale morților, ai ce mânca mult și bine. Numai să nu guști din mine, că trupul meu nu e doar un templu, ci și o cameră de tortură și gazare. Deci spiritul meu e otrăvitor și mori instantaneu dacă îl guști. Așa că mănâncă-le pe ale altora!

– Dar nu pot să mănânc spirite, că e mare păcat, spuse Marele Lup Alb. Mai ales în zile de post. Dacă sunt de dulce nu fac păcate și ajung în iad?

– Acum unde crezi că mergi, părinte? îl întrebă ursul. În vacanță în Maldive? Zi mersi că nu trebuie să hibernezi trei luni pe an și să mănânci înainte crengi ca spartul, ca să ți se formeze un fel de dop în fund încât să nu te trezești ca să te duci la baie.

– Ai un dop în fund? se miră porcușorul de Guineea. La ce fund ai nu e dop, ci capac! De canalizare!

– Tu comentezi, care îți mănânci propriile căcăreze? Direct din fund uneori? îl puse la punct Fram.

– Așa sunt programat genetic să fac, nu e vina mea! țipă porcușorul.

– Lăsați cearta și haideți să mergem, că pierdem timpul, îi opri calul.

– Corect, hai să mergem să invadăm lumea de jos! exclamă porcușorul isteric. Liberté, égalité, invazie!

– Nu, mergem să-i recuperăm ăstuia sufletul…

– Și iubita, că e cea mai importantă! completă lupul.

– Parcă mergeam în turneu, că am mulți fani acolo, adăugă ursul.

– Da, mă, mergem pentru toate astea, îl liniști calul. Și pentru suflet, și pentru gagică, și pentru turneu.

– Și ca să invadăm lumea morților! țipă porcușorul.

– Nu invadăm nimic, de câte ori să-ți zic? strigă calul. Trebuie să ne ferim de monștrii din lumea de dincolo, că vă omoară. De asta suntem camuflați, ca să părem spirite ale morților, nu ca să atragem atenția asupra noastră.

– Ho, că am înțeles! De ce țipi așa? se miră porcușorul. Ești isteric sau ce ai? Calmează-te, că poate îți pocnește vreo venă sau îți pocnesc eu una! O să invadez singur tărâmul de dedesubt dacă vouă vă e frică! Dar să nu vă prind că îmi cereți apoi teritorii, că vă bag în N.A.T.O. și de unde ați ieșit! Și nu mai țipați la mine, că stau prost cu tensiunea! Deci vive la invasion!!!

Își montară Muricioșii pe nasuri aparatele de respirat pe sub apă și coborâră spre lumea de jos printr-un tunel de la Roșia Montană. Cu emoții, pentru că nu știau ce pericole îi așteptau în lumea morților, deși pericolul cel mai mare pentru ei par a fi chiar ei înșiși. Merseră timp de trei săptămâni prin lumea de dedesubt în plină iarnă, în care ningea cu pucioasă, pentru că în acest tărâm totul este invers față de lumea celor vii. Merseră ghidați de Marele Lup Alb, deoarece în folclorul nostru se crede că lupii conduc spiritele morților în lumea cealaltă. Lupul nostru habar nu avea pe unde să îi conducă, dar nu îndrăznea să le spună asta tovarășilor săi pentru a nu-și strica reputația, așa că mergeau fără direcție, încercând să se ferească de creaturile care hălăduiau prin această lume. Doar calul și lupul încercau să se ferească pentru că, de fiecare dată când întâlneau spirite, ursul bipolar începea să le cânte iar porcușorul isteric de Guineea să le atace. Fugeau sărmanele stafii ca din pușcă, speriate atât de cântecele oribile ale ursului, cât și de strigătul „Liberté, égalité, invazieee!” al porcușorului, și doar intervenția în forță a calului și a lupului le salva pe cele mai iuți de picior. Însă rămâneau cu sechele permanente, ce le împiedicau să mai bântuie în parametri normali. Norocul lor e că nu apucau să îl vadă pe urs și dansând sau pe porcușor scoțându-și simultan cele zece cuțitașe.

Ajunseră Muricioșii în apropierea unei case bântuite de spiritul unei capre bătrâne și de cele ale iezilor ei, care erau în număr de șapte. Pregătindu-se să plece în pădure ca să adune câte ceva de-ale gurii, capra își strânse odraslele în jurul ei și le spuse:

– Băi plozi afurisiți, eu plec să caut crăpelniță, că singuri nu vă descurcați! Să nu vă pună Talpa Iadului să distrugeți casa cât lipsesc, că jar mâncați! Stați în casă, fiți cuminți și, dacă bate cineva la ușă, nu deschideți! Ca să nu vă treziți că apare vreun demon care încearcă să vă mănânce! Ăștia se arată adesea sub chipul altor spirite, așa că mare grijă să nu vă păcălească! Trageți zăvorul după mine și nu-mi deschideți decât mie! Ați înțeles, mă? Hai, executarea![10]

Înțeleseră iezii și o liniștiră cu multă dragoste:

– Hoașco, ai impresia că suntem ultimii fraieri încât să ne păcălească orice demon? Hai, tai-o mai repede, că ne descurcăm noi. Mișcă-te mai cu talent, că ne e foame! Nu te-ai întors încă, băbăciuneo?

Dacă vă miră tonalitatea discuției dintre capră și iezi, să ne amintim ce ne-a spus calul năzdrăvan: în această lume toate sunt pe dos, prin urmare spiritele celor care au fost buni în timpul vieții aici sunt malefice și invers. Excepția o reprezintă ființele născute în această lume, cum ar fi demonii și alte creaturi, care rămân neschimbate indiferent de tărâmul pe care ajung. Cum în timpul vieții caprele și iezii au fost făpturi blânde, spiritele lor nu pot fi aici decât afurisite. Știu, e ciudat acest tărâm al morților, dar n-am făcut eu regulile, deci nu e vina mea.

Se îndepărtă de casă capra și, pe când aduna iarbă din vârful unei stânci, se apropiară de ea Muricioșii. Ursul începu să facă vocalize, pregătindu-se pentru un recital, iar porcușorul de Guineea să își monteze o lunetă la praștie. Îi opri calul, pentru că aveau nevoie de indicații:

– Nu știm unde suntem și nici dacă e pe aproape vreun demon, deci avem nevoie de ajutorul localnicilor. Nu o speriați și pe asta, cel puțin nu până ne dă indicații. După aia faceți ce vreți cu ea, că nu-i capra mea.

Ca să nu sperie capra, hotărâră să se apropie de ea doar unul dintre ei. Lupul, pentru că se aflau în lumea morților din cauza lui, prin urmare el trebuia să rezolve problemele iar ceilalți să contribuie doar cu suport moral.

– Mă duc, zise lupul, dar dacă nu e spirit de capră, ci demon? Ce Zamolxe iartă-mă fac dacă încearcă să mă mănânce? Îl exorcizez sau fug?

– Fluieri de trei ori și venim imediat să îl spintecăm! țipă porcușorul de Guineea. Bine, eu o să ajung mai târziu, că am picioare scurte, dar îl încălzesc ăștia doi până ajung eu să-l încing de tot! Nu, grasule?

– Așa e, să se descurce singur, că e mai bine pentru toată lumea, aprobă ursul bipolar.

– Nu se spune din popor că lupul e singurul animal care poate vedea dracii? întrebă calul. Te uiți cu atenție la stafie și îți dai seama dacă e fantomă ori demon. Simplu, nu?

– Nu prea, că nu mai văd la fel de bine ca în tinerețe, îngăimă lupul. Mi-a cam slăbit vederea, mă dor toate încheieturile când se apropie ploaia și nici șalele nu mă mai țin ca pe vremuri. E greu ca pensionar, dar cum să înțeleagă asta tineretul din ziua de azi?

Îi puse calul o pereche de ochelari pe ochi și îl împinse către stânca pe care se afla capra. Probabil nu erau dioptriile care îi trebuiau lupului, pentru că nu-și putu da seama dacă era demon ori ba. Așa că încercă să o convingă să coboare, pentru a o vedea de aproape.

– Zamolxe ajută, doamnă! strigă el. Nu ți-e teamă că o să cazi de pe bolovanul ăla înalt? Ia uite ce iarbă bună se găsește aici, jos, unde ești în siguranță. Vino aici și culege-o pe asta!

Când auzi de iarbă bună, calul sări brusc, îl împinse pe lup și începu să îndese cât mai multe buruieni într-o țigară, pentru că îi plăcea mai mult să fumeze iarba decât să o pască. Ursul apăru subtil, îl luă pe sus și îl duse la locul lui, apoi îl aduse lângă lup, apoi din nou înapoi și tot așa de câteva ori. Pentru că era bipolar și se hotăra greu. Se opri din plimbatul calului abia după ce porcușorul de Guineea îl amenință că îi va pune piedică dacă nu se oprește. După ce asistă apatică la acest moment de neînțeles pentru cei care nu-i cunoșteau pe Muricioși, capra refuză invitația lupului. Acesta, însă, nu se lăsă:

– Nu ți-e frig acolo sus, doamnă? Bate vântul, te trage curentul. Știi ce dos e aici, jos? E și mai cald decât la tine, sunt sigur de asta. Hai jos, să vezi cum e.

– Nu vreau! răspunse capra pe un ton agresiv.

– Întreab-o dacă e animal sau poziție! strigă ursul.

Lupul îl ignoră și continuă:

– Dar iarba de aici e mai bună! De ce să mănânci singură acolo când putem să paștem împreună aici cu toții? Ia uite ce bine arată iarba asta! Cu puțin ketchup peste ea iese o friptură vegetariană de te lingi pe copite, nu alta!

– Băi lighioano, ești sigur că de mâncarea mea îți pasă ție sau de a ta?[11] replică nervoasă capra și primi instantaneu o piatră între coarne de la porcușorul de Guineea, care se plictisise de așteptat.

Căzu amețită de pe stâncă, lupul se uită la ea din toate părțile vreun sfert de ceas, însă nu-și putu da seama dacă era sau nu demon. Așa că o lăsară acolo inconștientă și își continuară drumul. Ajunseră la casa ei și găsiră unul dintre iezi cocoțat pe acoperiș. Când îi văzu, iedul începu să îi înjure, să le arate semne obscene și să arunce în ei cu cartofi stricați, doar pentru că se plictisea. Lupul oftă și, plin de înțelepciune, îi strigă neobrăzatului:

– Băi plodule, nu tu ne batjocorești, ci acoperișul pe care stai![12] Pentru că timpul și locul adesea le oferă avantaje celor slabi în fața celor puternici!

Deloc impresionat, iedul îi aruncă în nas un borcan cu castraveți și coborî râzând pe hornul casei.

– Așa, fantomo, dă-i cu borcanul! strigă ursul polar. Dă-i cu el peste nas, nu-l ierta! Scoate castravetele la el, ’tu-i nația lui de castravete! Cu zacusca să nu dai, că aia îmi place! Dă-i una în freză și cu varza murată dar păstrează zeama, că ne trebuie ca să ne dregem! Pregătește și murăturile cât îl țin eu ca să nu fugă!

– Mă, tu cu cine ții? îl apostrofă lupul.

– Cu ai noștri, nu? întrebă ursul. Noi nu suntem în tabăra din casă și ăștia de afară sunt inamicii? De ce vă uitați așa la mine? N-am înțeles bine sau ce aveți?

– Ești afară, idiotule, nu în casă! îi aminti porcușorul de Guineea. Deci din ce tabără faci parte?

Ursul se uită mirat în jur, se gândi puțin și deodată fugi spre ușa casei țipând „Deschideți ușa, că nu știu ce s-a întâmplat de am ajuns printre inamici!”. Calul îl ignoră și întrebă:

– Ce zici, padre, e demon iedul ăla?

– Nu știu, că nu-mi dau seama, răspunse lupul. Dar se comportă ca un drac, deci ar putea fi. Ce lumânare la morți îi aprind eu, de se potolește de tot! Arză-l-ar focul iadului de spurcat! Mă duc peste el și-i frig o bătaie ruptă din rai! Dă-mi, Zamolxe, putere, că de răbdare m-am plictisit!

– De fapt ar trebui să îl mănânci, nu să-l bați, că ai nevoie să mănânci spirite ca să nu te transformi în monstru, îi aminti calul. Așa că ai putea să îl mănânci pe ăsta, pentru că merită. Amintește-ți că ți-a dat cu borcanul în nas.

Lupul fu de acord și în primul rând îl luă din fața casei pe ursul bipolar, care bătea în ușă strigând „Dar deschide poarta, dușmanii mă-nconjor! Vântul suflă rece, rănile mă dor!”, apoi ciocăni el.

– Cine-i? întrebă unul dintre iezi.

– Părintele Lupu cu icoana, răspunse lupul. Am venit să sfințesc casa și să vestesc Crăciunul.

– Ce Crăciun visezi, mă? replică alt ied. Mai sunt șase luni până atunci! Dă-i drumul de aici până nu chem poliția animalelor!

Se întoarse lupul la tovarășii săi, se gândi puțin și se duse din nou la ușa iezilor. Cu o minciună nouă.

– Cine-i? întrebă un ied.

– De la Martorii lui Zamolxe sunt! răspunse lupul. Aveți puțin timp să vorbim despre domnul și mântuitorul nostru, Zamolxe? Ați aflat deja vestea cea bună?

Îl goniră din nou iezii. Supărat, Marele Lup Alb se întoarse la grupul său blestemând și înjurând. Îl ajută calul:

– Padre, lasă zeii și icoanele, că nu te primește nimeni cu prostiile astea. Mai bine zi-i iedului că ești mumă-sa și ți-ai pierdut cheia, iar el o să-ți deschidă.

Lupul făcu întocmai. Bătu la ușă și strigă:

– Dragă plodule, deschide că sunt eu, mumă-ta! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă! Plus că fac pe mine, deci hai odată!

Iezii îl recunoscură pe lup după glasul gros și dogit, așa că unul dintre ei răspunse:

– Mama are glasul subțire și blând, pe când al tău e gros și dogit. Lupule, crezi că poți păcăli pe cineva cu vrăjeala asta proastă? Marș, mă animalule!

Lupul înghiți o bucată de cretă pe care i-o dădu calul și glasul i se subție pe loc. Apoi ciocăni din nou la ușa iezilor, de această dată cu o voce pițigăiată:

– Dragă plodule, deschide că sunt tot eu, mumă-ta! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă! Plus că am făcut deja pe mine și mă jenează la mers, deci hai odată!

Iezii erau cât pe ce să îl creadă, însă lupul se dădu singur de gol. Neavând răbdare, se propti cu labele de pervazul ferestrei, încercând să privească înăuntru. Cum îi zăriră labele albe, iezii îi răspunseră:

– Mama nu are labe albe, ci copite negre. Ești mangliu, lupule, dar nu-ți merge nici de data asta! Deci marș!

Tot calul îl ajută și de această dată. Îi înmuie labele în noroi, încât să devină negre precum copitele caprei, iar lupul ciocăni din nou în ușa iezilor și strigă tot cu glas subțire:

– Dragă plod blestemat și afurisit, deschide că sunt eu, mă-ta cu tot neamul mă-tii! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă! De făcut pe mine nu mai zic nimic, dar o să-ți dau să-mi speli budigăii, deci hai odată!

– Arată laba la geam ca să vedem dacă ești într-adevăr mama, răspunse unul dintre iezi.

Lupul își etală la geam laba neagră iar iezii îi deschiseră ușa. Când văzu că erau șapte, nu unul, lupul se panică și strigă la tovarășii săi de afară:

– Măi fraților, nu e unul, ci șapte! De unde știu care e ăla cu borcanul?

– Mănâncă-i pe toți, popo! îl sfătui porcușorul de Guineea. Intră îi ei și înghite-i ca pe sarmale! Vrei să îi invadez eu ca să îți arăt cum se face?

– Exact, invadează-i ca Rasputin pe ucraineni! exclamă ursul.

– E Putin, nu Rasputin, îl corectă calul.

– Asta vor ei să crezi, replică ursul și făcu cu ochiul. Să nu crezi nimic și în același timp să crezi tot, că doar așa poți scăpa de controlul lor mental.

– Controlul cui?!? întrebă mirat lupul.

– Al reptilienilor, normal! Cine altcineva conduce lumea din umbră? Nu știu, de ce mă întrebi pe mine?

Cât se contraziseră Muricioșii, iezii se ascunseră care încotro. Unul sări sub masă, al doilea se tupilă în pat, al treilea se vârî în vatră, al patrulea se furișă în bucătărie, al cincilea intră în dulap, al șaselea se piti sub un lighean iar al șaptelea se adăposti tocmai în cutia pendulei. Lupul însă îi înșfăcă pe toți. Sau, mai bine spus, aproape pe toți, ratându-l pe cel mai mic, ascuns în cutia pendulei.

– Acum ce fac cu ei? întrebă lupul.

– Mănâncă-i, bă, n-auzi? îl muștrului porcușorul. Bagă-n tine odată și lasă fițele de domnișoară!

– Dar nu pot, că e păcat, îngăimă lupul. În plus, nu prea mi-e foame, că am mâncat niște pufuleți pe drum și erau sățioși…

– Lasă-i să plece, părinte, că sunt de-ai noștri! exclamă ursul polar. Ia mai bine calul, că e mai mare!

– Idiotule, noi suntem în echipa noastră, iezii sunt inamicii, îi explică din nou calul. Nu e chiar atât de greu; noi suntem noi, ei sunt ei!

– Și eu ce am zis? întrebă ursul. Mănâncă-ne pe noi, lasă-i să plece pe ei! Ba nu, stai! Invers! Lasă-i să plece pe ei și mănâncă-ne pe noi!

Înghiți Marele Lup Alb spiritele celor șase iezi, apoi își făcu siesta sub un copac din apropiere. Restul Muricioșilor goliră toate oalele cu mâncare pe care le găsiră și se culcară și ei lângă lup. După o vreme, capra se întoarse acasă și găsi totul vraiște. Iar iezii, nici urmă de ei. Speriată, îi strigă pe fiecare în parte:

– Înțeleptul! Bucurosul! Rușinosul! Somnorosul! Hap-Ciu! Morocănosul! Mutulică![13] Unde umblați, leprelor? Hai la masă, că v-am adus iarbă proaspătă!

  Ieși doar mezinul, care se ascunsese în cutia pendulei. Îi povesti mamei sale cum îi păcălise lupul și cum îi înghițise frații mai mari. Capra începu să plângă și ieși din casă, cu iedul după ea. În grădină îi zăriră pe Muricioși sub un copac, sforăind de tremurau crengile. Iedul îi confirmă că lupul care dormea era cel care înghițise iezii, așa că mama sa îl trimise în casă să-i aducă foarfecă, ac și ață. Îi tăie capra lupului burta, ușor, ca să nu-l trezească, iar iezii țâșniră afară. Își îmbrățișară mama și, de bucurie, începură să țopăie într-un picior. În liniște, ca să nu-i trezească pe adormiți. Capra îi potoli și le spuse în șoaptă:

– Mai bine aduceți niște bolovani, ca să umplem cu ei burdihanul nelegiuitului ăsta de lup, cât mai zace toropit de somn.

Iezii aduseră la repezeală bolovani, îi îndesară în burdihanul Marelui Lup Alb iar capra îi cusu repede burta la loc după ce îi făcu o anestezie locală, ca să nu simtă nimic. Apoi fugiră cu toții în casă, baricadară ușa și montară un sistem de alarmă antiaeriană, ca să nu fie luați prin surprindere. Când se trezi, lupul porni către fântână, pentru că bolovanii din burtă îi provocară o sete grozavă. Nu știm de ce, că doar nu sunt făcuți din sare. Cum începu să umble, începură și bolovanii din burdihan să se miște. Speriat, lupul strigă:

– Băi! Ce se întâmplă în burta mea? Ce Zamolxe iartă-mă tot sare încolo și încoace?

– Or fi iezii, îl lămuri ursul. Ți-am zis să mânânci calul, că ăsta abia își târâie cadavrul, dar tu ai vrut iezi. Așa îți trebuie dacă mă asculți pe mine. Bine că m-ai ascultat, că ar fi fost nașpa să îți sară niște iezi prin burtă. Dar calul se mișcă în reluare, de nici nu-l simți. Ia zi, calule, tu îi sari prin burtă părintelui?

– Dacă sunt lângă tine, cum aș putea să fiu în burta ăstuia?!? întrebă calul uimit de lipsa de logică a ursului.

– Cum cum? Prin teleportare, normal! răspunse ursul. Acum ești aici, acum ești acolo. Haide, mă, crezi că suntem tâmpiți? Mai știm și noi câte ceva, că n-am trăit degeaba până acum. Ieși din el și lasă-l în pace, că îi provoci ulcer. Și știi ce mișto e să ai ulcer?

– Ai arsuri la stomac? întrebă porcușorul de Guineea. Ai pirozis, că așa se mai cheamă arsura retrosternală! Sau preinfarct, că simptomele sunt la fel! Stai liniștit, că uneori femelele gravide au arsuri la stomac aproape zilnic din cauza modificărilor hormonale! Deci dacă nu faci infarct, o să ai o naștere ușoară!

– Ți se pare că aș fi o femelă gravidă?!? țipă lupul. Băi, se mișcă ceva prin mine când merg! Ajutor!

– În cazul ăsta, nu mai merge, îl sfătui ursul. Nu? Nu!

Scoase calul un ecograf, îi făcu lupului o ecografie fetală și îi comunică rezultatul: avea pietre în burtă.

– Or fi pietrele de la rinichi! își dădu porcușorul cu părerea. Când ai înghițit stafiile le-ai digerat de au rămas doar pietrele lor de la rinichi! Înghite și un pichamăr ca să le spargi! Dacă nu, dă cu dinamită!

– Ți le-or fi implantat reptilienii, șopti ursul. Ăștia fac experimente pe pământeni mereu. Dacă nu vrei să le spargi cum te-a sfătuit cobaiul, poți să îți bagi un telescop lung și subțire prin uretră până ajunge la pietre și le spargi manual. Dar vezi că trebuie să împingi cu forță, să fii sigur că le sfărâmi. Dă uretra la mine, că ți le sparg eu. După aia mi le spargi tu pe ale mele, că sigur mi-au implantat și mie. Cum altfel ar putea să asculte tot ce vorbim chiar și când nu vorbim?

– O să beau niște apă, poate îmi trece, zise lupul.

Se duse la fântână și, când se aplecă pentru a bea din găleată, bolovanii cei grei îl traseră în jos. După ce căzu lupul în fântână, cei șapte iezi, care văzură de la fereastră toată întâmplarea, sosiră în goană strigând de bucurie:

– A crăpat lupul! A crăpat lupul! Hasta la vista, baby!

– N-o să mă prindeți viu, reptilienilor! strigă ursul și se aruncă în fântână, aterizând peste lup.

– Iar fugiți de mine, rasiștilor? întrebă porcușorul de Guineea și sări după urs.

 Calul îi goni pe iezi cu o paletă de bătut covoare, aruncă găleata în fântână și își scoase de acolo tovarășii. Apoi îi făcu lupului un chiuretaj pentru a avorta pietrele și își continuară drumul până ajunseră la casa unei capre cu trei iezi. Traseră cu urechea la ușă și auziră instructajul făcut de mama care se pregătea să plece la cumpărături:

– Băi plozi afurisiți, eu plec să caut crăpelniță, că singuri nu vă descurcați! Să nu vă pună Talpa Iadului să distrugeți casa cât lipsesc, că jar mâncați! Stați în casă, fiți cuminți și, dacă bate cineva la ușă, nu deschideți! La vecina noastră a venit deja un demon care a încercat să-i mănânce toți cei șapte iezi! Așa că trageți zăvorul după mine și nu-mi deschideți decât când auziți parola. Adică:

Trei iezi cucuieți,

Ușa mamei descuieți.

Că mama v-aduce vouă

Frunze-n buze,

Lapte-n țâțe,

Drob de sare în spinare,

Mălăieș

În călcăieș

Smoc de flori

Pe subsuori.[14]

Ați înțeles, mă? Hai, executarea!

– E cam lungă parola asta, remarcă iedul cel mare. Crezi că o reținem noi pe toată? Suntem iezi, nu elefanți! Ăia au memorie bună, nu noi!

– În plus, nici nu e prea sigură, pentru că nu e formată din litere mari, litere mici, cifre și caractere speciale, completă iedul mijlociu. Ne-o sparge orice hacker așa. Alege altă parolă, că nu ne simțim în siguranță. Eventual alege una cu click aici pentru a demonstra că nu ești robot sau măcar una generată de sistem.

– Am înțeles, mămucă, nu-ți face griji, o liniști mezinul. Am notat eu parola. Acum tai-o și adu-ne mâncare, că leșinăm de foame!

După ce se duse capra în treaba ei, calul îi aminti lupului că avea nevoie să mănânce spirite pentru a nu deveni monstru:

– Trebuie să îi mănânci pe ăștia, că pe ăia șapte ți i-a scos muma lor din burtă, deci nu se pun. Așa că du-te și cântă-le parola, iar noi îți facem acompaniament vocal ca să sune mai bine.

Se duse lupul la ușa iezilor și le cântă parola. În variantă tehno.

– Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Bumți-bumți!

– Toată lumea să cânte cu noi! completă ursul.

– Că mama v-aduce vouă frunze-n buze, lapte-n țâțe… Hei! Hei! Hei!

– Și acum doar voi pe refren! strigă ursul.

Iedul cel mare fu cât pe ce să îi deschidă, însă îl opri cel mai mic:

 – Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci mai subțire și mai frumos!

– După ce că vorbești ciudat, ești și critic muzical acum? întrebă lupul și se duse în spatele casei, unde calul îi ascuți dinții și limba cu un polizor pentru a-i subția glasul.

Când fu gata, lupul cântă parola din nou, de această dată în variantă hip-hop:

– Yo, yo, yo! Trei bulangii cucuieți, ușa mă-tii descuieți, că v-o sparg cu mascații și intru peste voi!

– Toată lumea mâinile în aer! Ca atunci când vă ia garda la secție! strigă ursul care nu avea de gând să renunțe la acompaniament.

– Că mă-ta v-aduce vouă iarbă-n buze, prafuri pe țâțe… Yeah, bitches! continuă lupul.

– Toată lumea țâțele-n aer! Cine n-are, e un fraier! completă ursul.

– E mama, sări iedul cel mijlociu. Cine să aibă țâțe dacă nu ea? Mă duc să-i deschid!

– Bădică, e un lup cu un urs ciudat, că m-am uitat pe vizor! îl opri mezinul. Crede-mă pe cuvânt, că mama nu știe hip-hop. Și nici ăia doi de la ușă, după cum se pare. Nu deschide, că ne omoară pe toți!

– Nu îți e rușine să o ții pe mama afară, mucosule? întrebă iedul cel mare. E vina ei că nu se pricepe la hip-hop? Ăsta e motiv să stea femeia în ploaie cu sacoșele pline? Marș, că îți trântesc o copită între coarne de îți sar figurile astea de Eminem!

Și se duse să deschidă ușa. Mezinul se ascunse iute în sobă iar cel mijlociu, din cauza instinctului de turmă, se băgă sub un lighean. Cum deschise ușa, ce văzu iedul cel mare? Ditamai lupul care îl privea înfometat și pe ursul bipolar care îi zâmbea într-un mod dubios. Iar pe sub ei pe porcușorul de Guineea, care strigă „Vive la invasion!” și îl pocni în tibie. Lupul îl înșfăcă pe ied și îl puse la pământ iar ursul profită de ocazie și îi lăsă un autograf pe frunte. Lupului, nu iedului.

– Și acum ce fac? întrebă Marele Lup Alb.

– Îl păstrezi, că o să valoreze mult peste câțiva ani, îl lămuri ursul.

– Nu autograful, ce fac cu iedul?

– Îl înghiți, nu am stabilit asta deja? interveni calul. Dacă e prea mare, ia-l cu apă, ca pe pastile. Dacă nici așa nu-ți convine, putem să-l facem supozitor.

– Și dacă îmi taie și mumă-sa burta ca să îl scoată? Câte operații de cezariană crezi că pot suporta într-o singură zi?

– Îl decapitezi! exclamă porcușorul de Guineea. Și îi pui capul la fereastră, ca să creadă mă-sa că se uită după ea! Apoi fugi, să nu te invadeze și asta, că nu prea te descurci la războaie!

– Cum să decapiteze un spirit? se miră calul. E spirit, nu are corp, deci nu poate fi rupt.

– Și nici nu vreau, că e prea sadic, îngăimă lupul. Eu sunt preot cu frica lui Zamolxe, nu fac crime din astea horror…

– Rupe-i, popo, capul odată, că ți-l rup eu pe al tău! urlă porcușorul și încercă să-și pornească drujba.

Se conformă lupul, zise „Binecuvântează, Zamolxe, această masă”, îi deșurubă iedului capul și înghiți restul. Apoi se așeză pe ligheanul sub care se ascunsese iedul mijlociu, întrebându-se dacă mai erau și alții ascunși. Că parcă auzise mai multe glasuri în casă, nu doar unul. Calul începu să arunce cu țărână pe jos pentru a căuta amprente, ceea ce îi provocă lupului un strănut sănătos, din adâncul sufletului pe care nu îl mai avea. Când auzi de sub lighean „Alo, D.S.P.-ul? Veniți repede cu izoleta, că am un infectat în casă”, îl găsi pe cel de-al doilea ied. Îl decapită și pe acesta, îi înghiți trupul eteric iar porcușorul așeză la fereastră cele două capete cu dinții rânjiți, să pară că râdeau, apoi mânji pereții casei cu sânge la fel de eteric, pentru că era și psihopat, nu doar isteric. După ce plecară Muricioșii, iedul cel mic ieși din ascunzătoare și începu să-și plângă frații. Când ajunse capra acasă, văzu iezii rânjind la fereastră și începu să le cânte parola. Mezinul deschise și, cu lacrimi în ochi, îi povesti despre năpasta care îi lovise. Sărmana își puse copitele în cap, peste coarne și, după ce își plânse puțin puii, puse la cale un plan pentru a se răzbuna. Așa că aprinse focul în sobă și se apucă de gătit. Făcu sarmale, plachie, alivenci, pască cu smântână și ouă și multe alte bucate, cum învățase de la „Master Chef”. Apoi umplu o groapă din spatele casei cu jăratic și cu lemne putrezite, ca să ardă focul mocnit. Așeză deasupra gropii niște șipci subțiri, le acoperi cu un preș, puse peste ele o masă și un scaun din ceară, apoi fugi în căutarea lupului. Îi ajunse pe Muricioși din urmă, îi salută și îi invită la pomană.

– Ce pomană? întrebă mirat lupul.

– A copiilor mei, răspunse capra. A intrat cineva peste ei în casă cât am fost plecată și mi i-a omorât. După ce că sunt văduvă, acum am rămas și fără iezi. I-am îngropat și acum fac pomana, după cum spune tradiția, dar nu am pe cine să invit. Dacă tot v-am găsit pe voi, n-ați vrea să veniți să vă ospătați pentru sufletele lor, ca să aibă ce mânca și ei pe lumea cealaltă?

– Asta e lumea cealaltă, zise ursul polar. Aici vin spiritele după moarte iar voi sunteți deja morți, deci unde vă duceți dacă muriți și aici? În lumea noastră, a celor vii? Deci așa apar fantomele la noi? Deci așa apar fantomele la noi! Ura!!!

– Nu, mă, nu-i așa, îl corectă calul. Dacă mor aici, mor de tot, nu mai apar nicăieri.

– Apar, dispar, ce mai contează? răspunse capra. Cum vrea cel de jos. Adică zeul Derzelas, că suntem în împărăția lui. Dar să lăsăm religia pentru teologi, haideți mai bine la mine, că e păcat de atâtea bucate gustoase câte am pregătit.

– Cine e zeul Derzelas și de ce suntem în împărăția lui? întrebă ursul.

– E zeul lumii subterane de sub Dacia, îl lămuri calul. Suntem pe tărâmul lui aici.

– Să-l găsim și pe zeu ca să îl invadăm! propuse porcușorul de Guineea. Sau mai bine pe nevastă-sa, că nu avem apucături curcubiste!

– De ce, mă? întrebă lupul. Ce ai cu ea? Lasă femeia în pace, că ne acuză lumea de violență domestică și de misoginism. Apoi cine știe ce le trece prin cap femeilor? Dacă vor emancipare și feminism, ce ne facem? Las-o în pace, că trăim bine într-o societate patriarhală.

– Așa e, mai bine să o agățăm, zise ursul bipolar. Ce femelă nu și-ar dori un mascul feroce celebru, care nu se teme să o lase însărcinată, ba chiar îi permite să păstreze copilul și să-l crească singură? Eu sunt ăla, nu? Despre mine vorbeam?

Se întoarseră la casa caprei, care îl invită pe lup să ia loc la masa de deasupra gropii cu jăratic. Pe ceilalți îi așeză pe jos, pe o pătură, ca la picnic, pentru că doar pe lup voia să se răzbune, el fiind cel care îi mâncase iezii. Lupul ridică un pahar cu vin și spuse:

– Zamolxe să-i ierte, că tare buni au mai fost! Adică erau băieți buni, asta am vrut să spun. Cred, că nu i-am cunoscut, dar bănuiesc. Fie-le țărâna ușoară, doamnă capră, și odihnească-se în pace. Amin!

Și se puse pe înfulecat sarmale. În scurt timp scăunelul de ceară se topi iar lupul ateriză prin șipcile subțiri direct în groapa cu jar.

– Așa îți trebuie, blestematule, pentru că mi-ai mâncat puișorii! strigă capra și începu să arunce fân în groapă împreună cu iedul ei cel mic. Ochi pentru ochi, dinte pentru minte și nu mai știu ce era, dar nu mai contează! Arzi, nenorocitule, în flăcările Gheenei!

– În sfârșit invazie!!! strigă porcușorul de Guineea și începu să arunce crenguțe în foc. Haideți cu toții, să-l invadăm ca să nu ne pierdem antrenamentul! Mârțoago, tu vii cu atac aerian, grasul atacă de pe mare iar eu infanterestru, că sunt mai sprinten! Deci liberté, égalité, invazieee!

Ursul îl ascultă oarecum și fugi în pădure pentru a tăia lemne pentru foc. Când se întoarse, capra și iedul erau plecați de mult timp, focul stins iar lupul relativ teafăr, dar cu blana arsă. Făcuse pipi pe el de frică și doar astfel putuse stinge focul pe care porcușorul de Guineea tot încerca să îl întețească cu benzină după ce rămăsese fără crenguțe. Benzină pe care i-o dăduse calul, care nu voia să rămână pe dinafară în acest joc de echipă distractiv pentru aproape toată lumea. Marele Lup Alb își schimbă blana arsă cu alta nouă pentru că, după cum se spune în popor, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Își continuară drumul ușor, deoarece lupul mergea greu din cauza arsurilor, și ajunseră la o casă în care trăiau un ied și trei capre.

O ducea foarte bine acest ied răsfățat de capra-mamă, capra-mătușă și capra-bunică. Dimineața nici nu apuca să deschidă ochii, că și începea să poruncească:

– Capră-mamă! Îmbracă-mă, că nu pot singur! Și mai repede, că ne prinde învierea morților până te miști tu!

Capra-mamă imediat se apleca să-i caute încălțările pe sub pat, se urca pe dulap să-i caute nădragii și se băga după sobă ca să-i caute cămașa.[15] Pentru că iedul răsfățat nu se dezbrăca la fel ca orice copil, ci ca la strip-tease, aruncându-și hainele pe unde apuca. De obicei către cele trei capre, însă deviau din capetele lor și ajungeau sub pat, pe dulap sau după sobă. După ce i le aduna, capra-mamă îi trăgea pantalonii și cămașa, îi aranja cureaua și îi lega șireturile. După ce era îmbrăcat, iedul poruncea din nou:

– Capră-mătușă, adu-mi cafeaua și micul dejun, că nu pot singur! Dar anul ăsta dacă se poate! Și fără comentarii!

Capra-mătușă se repezea la bucătărie, turna cafea cu lapte propriu și așeza într-o farfurie mămăligă caldă cu brânză (tot de capră, evident), apoi punea totul într-o tavă și fugea cu ea la patul iedului. Îi rupea mătușa mămăliga, i-o amesteca cu brânză și i-o îndesa nepotului în bot, apoi îi ținea și cana pentru a sorbi cafeaua. Ca desert îi aducea o plăcintă cu brânză tot de-a ei, pentru că doar din asta aveau. Iedul înfuleca totul apoi zburda pe afară până seara. Când se întorcea acasă, își făcea numărul de strip-tease și din nou poruncea:

– Capră-bunică, adoarme-mă, că nu pot singur! Cântă-mi o baladă rock sau citește-mi o poveste din Playboy! Sau, și mai bine, cântă-mi o poveste din Playboy!

Se conforma bunica și îi cânta în fiecare seară câte un articol din celebra revistă cu femei despuiate, de avea iedul numai vise umede. Și așa își ducea traiul fericit în fiecare zi. Până când bătu la ușa lor capra cu trei iezi, din care rămăsese doar unul:

– Vecinelor, am o mare rugăminte la voi. Zilele trecute a venit la noi un drac de lup care mi-a mâncat doi iezi, iar acum trebuie să le fac pomana. Nu vreți să veniți mâine să mă ajutați la făcut sarmale, colaci, colivă și ce mai trebuie? Plătesc, că tocmai mi-a intrat pe card pensia de handicap a celui mic. A rămas cu sechele de când și-a văzut frații căsăpiți iar singură nu pot să le fac pe toate, că e mult de muncă.

Caprele acceptară dar nu de dragul ei, ci pentru bani, așa că a doua zi plecară la ea dis-de-dimineață. Când iedul se trezi, porunci ca de obicei:

– Capră-mamă! Îmbracă-mă!

Dar nu veni nimeni să-l ajute, așa că răsfățatul începu să se tăvălească prin pat și să urle. Îl auziră Muricioșii, care tocmai treceau pe lângă casa lui. Curios din fire, calul băgă capul pe fereastră pentru a afla ce se întâmplase.

– Micuțule, nu mai plânge, că te ajut eu. Dacă nu poți să te îmbraci singur, aruncă-mi mie hainele și te îmbrac eu. Dar numai dacă sunt haine de firmă, că n-am ce face cu zdrențe.

Bucuros că își găsise un ajutor, iedul îi aruncă hainele. Iar calul le băgă într-un sac și fugi cu ele pentru a le vinde în primul târg care i-ar fi ieșit în cale. Iedul începu din nou să plângă până îl apucă foamea, așa că strigă:

– Capră-mătușă, ospătează-mă! Dar adu-mi întâi meniul, că m-am săturat de mămăligă cu brânză de-a ta!

Cum nu veni nimeni să-l hrănească, plodul începu din nou să se tăvălească și să urle. De data asta băgă capul pe geam ursul polar:

– Nu mai striga atât, copile, că te ospătez eu. Zi-mi unde aveți frigiderul și te hrănesc până fac indigestie. Că așa am o foame de a ajuta necunoscuți, de simt că mi-a scăzut glicemia până a ajuns egală cu alcoolemia. Deci unde aveți crama ca să-ți aduc un butoi de vin de țară?

Îi spuse iedul unde era frigiderul, Fram intră în casă și începu să înfulece cât șapte. Mâncă tot din frigider, din cămară, din pod și din beci, uneori cu tot cu oale, de era cât pe ce să se înece cu ceaunul. Apoi plecă fără să-i pese de iedul înfometat. Sau de tovarășii săi, care și ei erau nemâncați. Porcușorul de Guineea reuși să găsească beciul, așa că își potoli foamea cu o damigeană de vișinată și trei de țuică. Văzând că nu mai apare ursul cu mâncarea, iedul strigă:

– Capră-mătușă! Nu te supăra că te întreb, ospătarul care mi-a luat comanda mai lucrează la voi?

Când nu primi niciun răspuns, își dădu seama că avea să rămână și nemâncat, așa că începu din nou să plângă. Și plânse ce plânse, până se hotărî să se culce ca să uite de foame. Deloc surprinzător, strigă:

– Capră-bunică, vino să mă adormi! Nu mai e nevoie să-mi cânți de data asta, dar o poveste deocheată tot vreau!

Intră lupul în casă, se așeză pe pat, luă iedul în brațe și îl asigură că avea să îl adoarmă el. Așa că începu să îl legene și să urle un cântec pe care îl inventă pe loc. Hard rock cu influențe punk:

– Aaaaah, nani, nani, nani!

Nu mai coborî, somnule, că nu-i nevoie!

Aaaaah, nani, nani, nani!

Am să-l mănânc pe plodul ăsta răsfățat, răzgâiat și alintat!

Nani, nani, nani… Aaaa!

Iedul se înspăimântă, sări din brațele lupului și o rupse la fugă încotro văzu cu ochii. Probabil era mai înfricoșat de cântec decât de lup, dar nu putem ști sigur. Marele Lup Alb se întinse pe pat pentru a se odihni și, după câteva clipe, sări în sus ca ars:

– E demon! Fugiți!

Și o zbughi pe geam. Restul Muricioșilor după el. După ce fugiră câțiva kilometri, întrecându-l și pe ied, se opriră pentru a-și trage sufletele. Abia atunci calul năzdrăvan întrebă:

– Padre, de ce fugim?

– De demon! răspunse lupul. L-am văzut de aproape și era demon iedul ăla. Deci fugim de el ca să nu ne omoare!

– Păi nu era vorba să prindem demoni și să-i transformăm în cristale cu care să îți răscumperi sufletul?

– Cum îi prindem fără să ne omoare? întrebă lupul.

– Și fără să ne răpească pentru a face experimente pe noi? adăugă ursul.

– Îi înconjurăm, îi invadăm și le aducem democrația până le luăm tot petrolul! propuse porcușorul.

– Îi prindem cu unul dintre sigiliile regelui Solomon, cu care captura draci pentru a-i interoga, răspunse calul. E o pentagramă într-un cerc, cu niște simboluri prin ea. Dacă tot vine demonul ăsta în direcția noastră, desenez eu sigiliul pe drum, îl acoperim cu frunze și, când trece satanistul, rămâne prins acolo.

– Și după aia? vru să știe lupul.

– După aia improvizăm. Important e să prindem unul, că sigur ne descurcăm noi cu el.

Desenă calul sigiliul pe cărare, îl acoperiră cu frunze și se ascunseră cu toții în tufișuri. Nu trecu mult și își făcu apariția iedul, încă fugind mâncând pământul. Ajuns deasupra sigiliului se lovi de o barieră invizibilă și rămase prins în interiorul cercului. Muricioșii ieșiră din tufișuri și priviră demonul de aproape, pentru a verifica dacă era într-adevăr captiv.

– Nu pare prea fioros, remarcă ursul. Arată ca un ied obișnuit. Sigur, iezii sunt înspăimântători de felul lor, dar ăsta nu pare prea fioros. Să vedeți mieii! Ăia sunt de groază, clar!

Și întinse o labă pentru a mângâia iedul pe cap. Acesta se schimonosi la față, deveni brusc hidos și mușcă laba ursului, care începu să țipe:

– M-a mușcat reptilianul! Mă transform în zombi! Părinte, dă-mi ultima împărtășanie până nu e prea târziu! Deja e prea tâziu, că m-am albit tot! Oh, lume rea, ce te faci tu fără mine de acum?

– Erai deja alb, idiotule! îi strigă calul. Ești urs polar, bipolarule!

Însă ursul nu-l ascultă ci se trânti pe jos, își împreună labele pe piept și așteptă să-și găsească sfârșitul. Lupul veni la capul lui și începu să-i cânte „Veșnica pomenire”, iar porcușorul să îl acopere cu pământ. Calul își fripse o copită peste ochi și le zise:

– Măi tâmpiților, nu are nimic ursul. Dar noi avem un demon în capcană și trebuie să-l cristalizăm până nu scapă. Haideți cu toții să căutăm o soluție.

Înconjurară cu toții capcana demonului iar lupul începu să recite un ritual de exorcizare:

– Exorcizamus te, omnis immundus spiritus, omnis satanica potestas, omnis incursio infernalis adversarii, omnis legio, omnis congregatio et secta diabolica…

În acest timp, ursul începu să stropească demonul cu un pistol cu apă în care turnase agheasmă, iar porcușorul să îl afume cu tămâie aprinsă într-o cădelniță, cu care îl și pocni peste genunchi de câteva ori. Mirat, calul întrebă:

– Padre, ce Talpa Iadului faci?!?

– Nu mă întrerupe, că mai am puțin, replică lupul. Ab insidiis diaboli, libera nos, domine Zamolxe. Ut ecclesiam tuam secura tibi facias libertate servire, te rogamus, audi nos.

– Și Mercedes nos, nu doar Audi, completă ursul.

– Amin! strigă porcușorul de Guineea și mai pocni o dată demonul cu cădelnița între picioare. Acum putem să începem să-l feliem?

– Băi, ce se întâmplă dacă exorcizați un demon? îi întrebă calul.

– Îl trimitem în iad, logic, răspunse ursul. Cine l-a adus cu noi pe prostul ăsta care nu știe nici măcar atâta lucru? Eu v-am zis să nu-l luați, că mai mult ne încurcă, dar cine mă ascultă? Cine, mă? Serios întreb, știu că ne sunt ascultate toate convorbirile dar chiar nu știu cine mă ascultă pe mine.

– Și unde e iadul, deșteptule? îl luă calul peste picior.

– Puțin mai departe de aici, răspunse ursul. Pe bune, trimiteți-l pe ăsta acasă, că nu știe chiar nimic. Dar dacă pleci, ia-mă și pe mine, că nu-mi place lumea asta plină de draci și fantome.

– Deci nu-l cristalizați prin exorcism, ci doar îl trimiteți acasă, puțin mai departe de aici, le explică surprinzător de calm calul. Iar noi trebuie să îl transformăm în cristal, nu să-l gonim. Înțelegeți acum?

– Mai bine îl omorâm! țipă porcușorul de Guineea și mai pocni demonul o dată cu cădelnița, de această dată nimerindu-l în vintre.

– Cum să-l omorâm? întrebă ursul. Păi ce, noi suntem criminali? N-ați zis că ne jucăm puțin cu el ca să ne împrietenim, apoi îi dăm drumul? Acum o schimbați ca să mă amețiți pe mine? Foarte bine faceți, că îmi place să fiu amețit.

– Chiar nu a zis nimeni că ne împrietenim cu el și îi dăm drumul, răspunse lupul. Bine, nu-l mai exorcizăm, doar îl cristalizăm după ce ne spune cum putem face asta. Dați-i cu tămâia și cu agheasma, nu-l lăsați, muma lui de satanist!

Demonul, care se zvârcolea și făcea spume la gură din cauza exorcismului, mârâi printre colți:

– N-o să vă spun nimic! Degeaba mă torturați, că nu scoateți nimic de la mine! Iar când o să mă întorc în iad, o să vă bag mamele în cazane cu smoală și o să izolez acoperișuri de blocuri cu ele!

– Mai vedem noi, spuse calul. Fram, ia bagă un cântec din spectacolele tale și un dans din buric, că dracul ăsta abia așteaptă să te aplaude.

Nu așteptă ursul să i se spună de două ori. Se puse pe cântat și dansat până începu să-i curgă demonului sânge din ochi și din urechi. Când nu mai suportă, strigă:

– Opriți-l, că zic tot! În halul ăsta torturați voi, de încălcați și convenția de la Geneva? Tot spun dar opriți-l! Mă numesc Bafomet[16], îmi plac caprele, plimbările pe plajă și înghețata cu fructe de pădure. Îmi petrec timpul liber ispitind oameni și vorbind cu templierii iar visul meu cel mai mare e să se inventeze zborul spațial, ca să vizitez planeta Mercur.

– Nu ne interesează astea, îl opri calul. Zi-ne cum te putem face cristal.

– De unde Satan iartă-mă să știu așa ceva? întrebă Bafomet. Jur pe coarnele mele de țap că nu știu! Opriți ursul, că nu mai pot! Devin religios dacă îl mai ascult mult!

– Îl oprim imediat cum devii cristal, îl anunță Marele Lup Alb.

– Nu pot, că n-am cum să mă cristalizez singur! Altcineva trebuie să mă transforme!

– Se rezolvă! țipă porcușorul isteric de Guineea. Vive la invasion!

Scoase un cuțitaș și începu să înțepe demonul. Dar degeaba, pentru că metoda sa nu duce la cristalizare. Drept pentru care calul îi spuse lupului:

– Dacă nu ne spune el cum, trebuie să ne descurcăm singuri. Așa că trebuie să-l înfuleci, dar nu-l înghiți ca pe fantome. Îl mesteci bine până devine lichid, apoi îți răcești gura foarte mult și de pomană, că tot e domeniul tău, și așa îl cristalizezi. Ai grijă să nu-l înghiți, că nu-l mai atinge nimeni dacă îl elimini pe cale naturală.

– Ce să fac? sări lupul. Crezi că mă spurc băgând chiar orice scârboșenie în gură? Sunt totuși preot al lui Zamolxe, nu pun gura pe draci! Vrei să mă posede?

– Dar nu-l bagi în gură așa spurcat, ci îl treci prin blender înainte și îl amesteci cu niște agheasmă, anafură și tămâie ca să-l purifici! îl învăță porcușorul.

– Pui și niște sare, că gonește spiritele rele, adăugă calul.

– Și niște ficat, că e bogat în fier, iar fierul gonește și el spiritele rele, completă ursul. Mai puțin fierul de călcat, care le nivelează, dar bănuiesc că nu e atât de important dacă sunt boțite sau nu. Bine, m-ai convins, dă un fier de călcat și îți calc eu demonul. Dar nu pe ficat, pentru că ies scântei când lovești fier de fier.

– Unde să găsesc un ficat la ora asta? întrebă lupul. Crezi că cresc prin pădure ca ciupercile după ploaie?

– Am eu doi, interveni demonul. Dar nu cred că au fier, pentru că m-ar fi gonit. Eu zic că merge și fără fier, nu trebuie să vă chinuiți atât de mult pentru mine.

Îi mulțumiră demonului pentru amabilitate, îl invitară să intre într-un blender, îl amestecară cu sare, agheasmă, anafură și tămâie, apoi lupul îl sorbi, se clăti cu el prin gură până îl cristaliză, apoi îl scuipă. Iar calul băgă cristalul în traistă, ca să nu-l piardă.

– Eu zic să plecăm mai repede de aici, că avem un drum lung înainte, propuse calul. Am reușit să învingem un demon, să obținem primul cristal și să supraviețuim, deci am terminat cu succes primul nivel. La următorul poate reușim să stabilim și un record.

– Ce nivel? Ce record? întrebă mirat Marele Lup Alb. Ce e ăsta, joc video? De asta joci tu cu coduri de invincibilitate? Suntem într-un joc, mă, sau e realitate? Zi drept, altfel te pun la blestem!

Calul se făcu că nu aude, îi ceru ursului polar să le cânte ceva și își continuară drumul prin lumea morților, nebăgând în seamă spiritele care fugeau ca apucatele din calea lor, speriate de cântecele ursului.

[1] Basm popular din Moldova

[2] Legendă dacică din Munții Orăștiei

[3] Legendă din folclorul dobrogean

[4] Din folclorul amerindienilor din tribul Salish

[5] În folclorul multor popoare, lupul urlă la Lună pentru că s-a îndrăgostit de ea

[6] Porcușorul isteric de Guineea este o adaptare a porcușorul isteric din multe bancuri românești

[7] Guineea franceză

[8] Personajul principal al romanului Fram, ursul polar de Cezar Petrescu

[9] După basmul Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă

[10] După basmul Lupul și cei șapte iezi de frații Grimm

[11] După fabula Lupul și capra de Esop

[12] După fabula Iedul și lupul de Esop

[13] Numele piticilor Albei-ca-Zăpada

[14] După basmul Capra cu trei iezi de Ion Creangă

[15] După basmul Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iași

[16] Demon reprezentat cu cap de țap, corp de femeie și aripi pe spate