Dacia preisterică 1. Capre diem (Jivina comedie)

A fost odată ca niciodată, bla, bla, bla, știți continuarea.

Se spune că demult, foarte demult, la începutul lumii, pe când Dumnezeu crea vietățile care aveau să umple Pământul, Diavolul îi ceru voie să facă și el un animal. Fiind bun la suflet și mult prea ocupat cu creația, Dumnezeu îi acordă permisiunea. Așa că Dracul fugi acasă la el și făcu din lemn un lup mare cât o casă. Când văzu lighioana, Creatorul îl sfătui pe Diavol să o mai micșoreze, așa că Necuratul își ciopli creația până o aduse la dimensiunea unui câine mare. Domnul binecuvântă lemnul cu înfățișare de lup iar acesta se făcu viu. Dracul, pe care îl mânca între coarne, își sfătui lupul să îl mănânce pe Tatăl ceresc. Animalul se repezi la Dumnezeu, care însă îi porunci să-și mănânce creatorul. Iar cuvântul Domnului e lege, după cum se știe. De frică, Dracul o luă la sănătoasa iar lupul o tuli după el. În timp ce fugea, Necuratul își smulse trei fire de păr și le azvârli în urmă iar lupul, din gol cum era, se acoperi cu blană. Văzând că nu avea cum să scape, Diavolul se ascunse într-un iaz iar lupul, negăsindu-și prada, mâncă în locul lui Scaraoțchi un tânăr care avu nenorocul de a-i trece prin cale. De atunci a rămas stabilit ca lupul să mănânce oi, vite, alte animale și draci cu formă de om. Și pentru că are păr de drac, ochii îi strălucesc noaptea ca două lumânări.[1] Însă lupul își schimbă părul dar nu și năravul. Din păcate pentru draci. Cel puțin așa se spune.

În timp, lupii s-au înmulțit și s-au împrăștiat în toată lumea. Probabil în căutarea Necuratului. Unii spun că au fost la un moment dat câinii sfântului Petru, pe când acesta era cioban și obișnuia să plece cu ei în căutarea cailor furați și a demonilor. Iar alții cred și în ziua de astăzi că lupul este singurul animal care poate vedea dracii, alungă bolile copiilor mici și călăuzește sufletele morților în lumea cealaltă.

Nu știm cât adevăr există în aceste legende, însă știm că unul dintre locurile preferate de lupi era Dacia, tărâmul celor mai viteji dintre traci, cum îi numea grecul Herodot, părintele istoriei. La fel ca restul popoarelor din acele vremuri, dacii venerau mai multe divinități, însă cel mai aproape de sufletele lor era Zamolxe. Se spune că demult, tare demult, un preot bătrân al lui Zamolxe cutreiera tărâmul Daciei pentru a le aminti oamenilor învățăturile zeului. Aflând că avea un slujitor de nădejde, marele zeu îl invită pe preotul bătrân, cu părul lung și alb, să locuiască în munți, alături de el. Preotul acceptă, se mută într-o peșteră, se hrăni cu fructele pădurii și se adăpă cu dulcea apă a unui izvor din apropiere. Singurii săi tovarăși erau animalele pădurii, care ajunseră să îl considere unul de-al lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, care îl aleseră conducătorul haitei lor. Cum bătrânul învățase graiul fiarelor, își sfătuia lupii să nu se hrănească decât cu animale bolnave sau bătrâne, pentru că totul în lume are un rost. Iar haita asculta cu luare aminte vorbele preotului pe care îl iubeau ca pe unul dintre frații lor și îl respectau ca pe o căpetenie.[2]

Dacii trăiau în bună înțelegere cu animalele din păduri și munți, mai ales cu lupii care creșteau și se înmulțeau sub oblăduirea lui Zamolxe. După un timp, zeul hotărî ca bătrânul să îl slujească în alt chip, așa că îl prefăcu într-un lup cu blana mai albă decât laptele, mare cât un urs, cu labe puternice, ochi ca jăraticul, gheare și colți lungi și ascuțiți ca niște săbii. Nu era prima oară când se întâmpla o asemenea minune, vechii eleni povestind că Zeus, conducătorul zeilor olimpieni, îl prefăcuse în lup pe regele Lycaon, fiul lui Pelasgus, strămoșul pelasgilor (din care se trăgeau dacii, după cum spuneau unii). Zamolxe îl numi Marele Lup Alb pe preotul transformat și îi porunci să adune toți lupii Daciei sub conducerea sa, apoi să îi pregătească pentru luptă. În acest timp le ceru și dacilor să-și ajute frații, cum erau considerați lupii, să le ofere hrană și adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Astfel, când oamenii erau în primejdie, lupii le săreau în ajutor, chemați de urletul Marelui Lup Alb. Multe lupte au câștigat dacii cu ajutorul lupilor, care se sacrificau bucuroși pentru apărarea tărâmului zeului Zamolxe. Și atât de mult i-au apreciat dacii, încât le-au dedicat lupilor nu mai puțin de treizeci și cinci de sărbători.

Se spune că Marele Lup Alb l-a întâlnit odată pe apostolul Andrei, sosit în Dobrogea pentru a le aduce dacilor creștinismul. Abia ajuns pe aceste meleaguri, îl prinse pe Andrei o ploaie torențială, care însă se scurgea doar în jurul lui, neatingându-l. Uimit fără măsură, apostolul căzu în genunchi și își rugă dumnezeul să-i deslușească acel semn, pentru a-i afla voia. Deodată se auzi vocea zeului, care îl anunță că i-l va trimite pe Marele Lup Alb să-i fie tovarăș de nădejde. Nu știu ce treabă avea Yahweh al iudeo-creștinilor cu lupul nostru, care îl slujea doar pe Zamolxe, dar dacă așa e povestea, așa v-o spun și eu. Imediat după vorbele zeului Yahweh ploaia se opri iar lângă toiagul apostolului apăru impunătorul lup cu blana albă ca laptele. După ce îl privi pe apostolul încă uimit, Marele Lup Alb soase un scâncet prelung și porni la drum, urmat îndeaproape de Andrei. După vreo două ceasuri ajunseră într-o vale largă, unde găsiră o peșteră într-o stâncă împrejmuită de copaci bătrâni. Pe când se apropiau de ea își făcu apariția o haită de lupi aflați în căutarea unei prăzi. Omul și lupul intrară în peșteră și se pregătiră să înfrunte haita. Marele Lup Alb scoase un urlet prelung, însoțit de o sumedenie de ecouri, iar lupii de afară se așezară smeriți cu burțile pe iarba încă udă. Apostolul își ridică brațul drept și binecuvântă animalele, apoi se apropie de fiecare în parte pentru a-l mângâia pe creștet, iar Marele Lup Alb se așeză în gura peșterii pentru a le arăta tuturor că era ocrotitorul lui Andrei. În acea noapte bătrânul îl visă pe zeul Zamolxe, care îi dădu permisiunea de a răspândi pe tărâmul dacilor învățăturile lui Hristos.[3] Nu știm din ce motiv, pentru că sunt încurcate căile zeilor. De ale oamenilor nu mai zic…

După câțiva ani, Zamolxe își chemă slujitorul pentru a-i da posibilitatea de a alege dacă va rămâne lup sau va redeveni om. Știind de la stăpânul său ce vremuri urmau să vină, Marele Lup Alb alese să-și păstreze înfățișarea animalică, sperând că astfel își va ajuta mai bine poporul. Într-adevăr îi așteptau vremuri grele pe cei mai viteji dintre traci. Romanii, care cuceriseră o mare parte din lumea cunoscută (printre care și țara apostolului Andrei), își îndreptară privirea hapsână către bogatul tărâm al dacilor. Împăratul Domițian își trimise în câteva rânduri oștile pe tărâmul lui Zamolxe, însă neînfricații daci conduși de regele Decebal îi izgoniră pe năvălitori de fiecare dată. După doisprezece ani de pace, un nou împărat roman atacă Dacia. După un an de război, oastea împăratului Traian reuși să învingă, iar Decebal fu nevoit să încheie o pace zdrobitoare pentru daci, care îi obliga să-și dărâme cetățile, să le cedeze romanilor o parte din teritorii și să-și piardă independența în politica externă. Însă regele dac nu se lăsă înfrânt atât de ușor și își pregăti pe ascuns oastea de un nou război. Astfel, trei ani mai târziu, oștile lui Traian se întoarseră pe tărâmul lui Zamolxe. Cu toată vigilența zeului și a lupilor, dușmanii romani reușiră să se infiltreze printre daci și să le sădească unora în suflete sămânța neîncrederii față de marele zeu. Pe măsură ce romanii înaintau către capitala Sarmizegetusa, unii dintre daci, cuprinși de frică, începură să omoare lupii care le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre aceia va fi Marele Lup Alb, plănuind să-i ofere împăratului Traian capul lui pentru a-și salva astfel viețile. Din haitele numeroase care până nu demult populaseră țara rămaseră din ce în ce mai puține animale deoarece lupii, înfricoșați de moarte, se ascunseră tot mai adânc în munți și în păduri, încercând să scape de furia celor care le fuseseră până atunci frați. Marele Zamolxe și Marele Lup Alb se hotărâră să nu-i mai ajute pe oameni din pricina acestei trădări și se retraseră pe Muntele Sacru, de unde priviră îndurerați înfrângerea dacilor. Din când în când, în timpul luptelor, Marele Lup Alb putu fi zărit pe vreo colină îndepărtată, însă urletul său, care chema oameni și lupi la luptă, nu se mai auzi. După înfrângerea definitivă a dacilor, Marele Lup Alb și stăpânul său se retraseră definitiv într-o peșteră, părăsind lumea muritorilor. Dacii văzură lupul de multe ori în vremuri de restriște, însă nu luptând sau adunând haitele, ci privind cu jale. Se crede că urletul său se va mai auzi cândva, pentru a-și chema din nou poporul la luptă. Cel puțin asta speră urmașii celor care le-au fost cândva frați lupilor.

Asta spun vechile legende într-un mod prea serios pentru această carte. Însă nu se spune ce s-a întâmplat cu Marele Lup Alb după ce s-a retras alături de zeul său într-o peșteră, așa că vă zic eu. Pe când străbătea munții pentru a-și dezmorți picioarele îmbătrânite, lupul a văzut o broască, de care s-a îndrăgostit nebunește, după cum spun amerindienii din tribul Salish. Speriată, broasca s-a ascuns iar lupul a rugat Luna să strălucească mai puternic, pentru a-l ajuta să-și vadă iubita. Nu știm dacă Luna l-a ascultat, dar se pare că lupul a găsit broasca și a început să o fugărească. Exact când era pe punctul de a fi prinsă de bestia care avea gânduri murdare cu fecioria ei, broasca a făcut un salt uriaș și a ajuns pe Lună. De atunci lupul urlă la astrul nopții, strigându-și iubita.[4] Presupunând că indienii ăia spun adevărul, deși pare cam improbabil să se fi îndrăgostit lupul de o broască, care nu e nici pe departe vreo jivină atrăgătoare. Și saltul ei până la Lună cam scârțâie, că doar n-avea rachete de la N.A.S.A. în loc de picioare, așa că n-am încredere în zvonul ăsta. Mai credibili par cei care spun că într-o noapte lupul a observat Luna și s-a îndrăgostit de ea.[5]

– Cobori în jos, satelit natural blând, alunecând pe-o rază, pătrunde-n casă și în gând și viața-mi luminează! a strigat el.

– Cobori în jos e pleonasm și nu vin nicăieri, violatorule! i-a strigat broasca de pe Lună, demonstrându-ne astfel că zvonul amerindienilor era adevărat.

– Cu Luna vorbeam, nu cu tine, de care tocmai am divorțat! a răspuns lupul care n-a reușit să-și dea seama ce văzuse la piticania aia râioasă de i s-au aprins călcâiele după ea cu puțin timp în urmă.

Și a continuat să urle la Lună, ignorând degetul mijlociu pe care broasca i l-a fluturat până s-a asfixiat din cauza lipsei atmosferei. Probabil Luna făcea pe inabordabila, pentru că nu i-a răspuns. I-a arătat lupul și un dans senzual de împerechere, dar degeaba. Satelitul natural al Pământului a rămas în continuare mut, ceea ce n-ar trebui să ne mire, ținând cont că e doar un bolovan mare care se învârte în jurul planetei. Marele Lup Alb nu avea cunoștințe de astronomie și nici dacă ar fi avut nu i-ar fi păsat. Era îndrăgostit de Lună și hotărât să se însoare cu ea, așa că nimeni și nimic nu l-ar fi putut convinge că iubirea lui era una imposibilă. Drept pentru care a încercat să sară până la astrul nopții ca broasca, și abia după câteva sute de căzături în nas a înțeles că nu avea nicio șansă prin această metodă. Măcar i-a venit o idee probabil de la numeroasele căzături:

– E prea departe și n-am nicio șansă să ajung până la ea aici, la suprafața planetei. Dar în zori se duce la culcare în lumea de dedesubt. Pot s-o prind în patul ei, să o trezesc cu un sărut ca în telenovele și apoi să facem mulți pui strălucitori și îmblăniți. Să mă și însor cu ea, firește, ca să nu creadă că vreau să profit de inocența ei. Și nici nu vreau să trăim în păcat, că e păcat. Deci trebuie să ajung în lumea de dedesubt. Și știu exact cine o să mă ducă acolo!

Să îl lăsăm deocamdată pe lupul dereglat pentru a trece la cineva interesant, adică la mine, calul năzdrăvan. Eram într-o zi singur acasă pentru că Făt-Frumos plecase fără mine la un concurs de frumusețe. Am uitat să spun că, după ce eu și restul Nemuricioșilor, adică Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu de Aur și Prâslea cel Voinic, ne-am întors din călătoria noastră uimitoare din jurul lumii, consemnată aproape fidel în „Divina parodie”, ne-am găsit țara ocupată de romani. Așa că ne-am stabilit în noua capitală a Daciei ocupate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde am încercat din răsputeri să ne adaptăm stilului de viață roman. Ceea ce nu prea ne-a ieșit, fie vorba între noi. Și unele cunoștințe de-ale noastre s-au mutat în capitală, adică Păcală și cele trei fiice ale lui Magenta-Împărat, ușuraticele Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana și Geta-Daca. Dar nu despre ăștia vreau să vă povestesc, ci doar despre mine, calul năzdrăvan, care într-o zi am rămas singur acasă, după cum am spus. Pentru că mă plictiseam am început să fac farse prin spiritism, nefiind încă inventate telefoanele. Adică am adus un medium care contacta niște spirite ale morților și le închideam mediumul în nas imediat după ce răspundeau. Știu că nu erau cele mai reușite glume, însă puteau fi făcute de acasă, neavând chef să-mi consum inutil energia părăsindu-mi domiciliul. Cum mă distram în acest mod nu foarte inspirat și deloc amuzant pentru fantomele pe care le deranjam, am auzit deodată o serie de ciocănituri puternice.

– A venit un spirit ca să mă bântuie pentru că am făcut glume pe seama lui! am strigat eu. Dacă ai intenții bune, ciocănește de cinci ori! Dacă ești malefic, așteaptă să aprind tămâia! Și vino mâine, că azi e închis pentru inventar!

S-au auzit încă cinci ciocănituri, așa că am aprins într-o clipă niște tămâie, am făcut un cerc de sare în jurul meu și am pus la fiert o oală cu agheasmă. Mediumul, care înțelesese de unde se auzeau ciocăniturile, a deschis ușa de la intrare și l-a găsit acolo pe Marele Lup Alb.

– O fantomă care vrea să mă posede! am țipat eu și am înghițit instant o bucată aprinsă de tămâie, pe care am stins-o cu un litru de agheasmă. Intră în mine dacă ai tupeu și o să mori instantaneu! În chinuri, pentru că am cancer, gonoree, vaginită și diaree! Îndrăznește, pentru că trupul meu nu e doar un templu, ci și o cameră de tortură și gazare! Te simți norocos azi, golanule?

Și i-am fript lupului o rangă de fier peste ochi, fiind știut din moși-strămoși că fierul gonește spiritele rele. N-a fost gonit lupul, ci doar enervat și oblonat:

– Nu sunt fantomă, idiotule, ci Marele Lup Alb! Îl caut pe calul năzdrăvan ca să îi cer ajutorul! Lasă ranga jos, că ți-o fac supozitor!

Și mi-a aruncat un măr, știind din surse oficiale de slăbiciunea și dependența mea pentru aceste fructe. Am înghițit mărul pe nemestecate, am scos un geamăt dubios și m-am calmat. Iar mediumul a profitat de ocazie și a zbughit-o pe ușă. Sau, mai exact, prin ușă. Cu tot cu ușă.

– De ce n-ai zis așa de la început? l-am întrebat pe lup. Intră, ia un loc pe jos, fă-te comod. Să te servesc cu ceva? N-am decât iarbă, deci sper să nu fii pretențios. Eu sunt calul năzdrăvan. Cu ce pot să te ajut?

Și l-am stropit cu niște agheasmă, pentru a fi sigur că nu era o stafie, apoi l-am scuipat de trei ori ca să nu-l deochi. Lupul m-a înjurat printre colți și mi-a zis:

– Am auzit că ai fost în lumea de dedesubt. Vreau să mă duci acolo, pentru că trebuie să găsesc neapărat pe cineva.

– Pe cine?

– Pe viitoarea mea soție, cea de care m-am îndrăgostit nebunește. Dacă accepți, te fac cavaler de onoare. Și-ți dau și o căruță cu mere, că asta spune lumea că îți place.

– În cazul ăsta, accept! am exclamat fără a încerca să îmi ascund bucuria. Mai ales că mă plictisesc singur acasă, cât e plecat Făt-Frumos la concursul ăla de miss la care nu a vrut să mă ia pentru că l-am huiduit din public de prea multe ori. Cine e lupoaica și ce caută în lumea de jos? E moartă? Sper că nu vrei să ți-o și resuscitez, că te costă suplimentar.

– Nu e moartă, ci mai vie decât mine și tine la un loc, mi-a răspuns lupul. Și nu e lupoaică, ci Luna, cea mai frumoasă stea de pe cerul nopții! Cu ea o să mă însor pentru că ne iubim ca în povești și vrem să avem mulți pui luminoși și blănoși! Luminoși ca ea și blănoși ca mine, se înțelege.

– În primul rând, Luna nu e stea, ci un satelit natural al Pământului, l-am corectat eu. Iar în al doilea, ești nebun? Cum să te însori cu Luna? E un pietroi uriaș, nu o ființă! Și de ce să mergi în lumea de dedesubt pentru asta?

– În primul rând pentru că acolo doarme ziua și pot s-o prind în pat, că aici e prea departe când e pe cer. Iar în al doilea nu e un pietroi, ci cea mai frumoasă zână a nopții, cum e Fecioara între sfinți și Luna între stele, vorba cântecului. Înțeleg că o vrei pentru tine și de asta nu mă ajuți, dar te anunț că nu ai nicio șansă la ea. Pe mine mă vrea și o să mă însor cu ea indiferent ce ai spune. Aș prefera totuși să renunți la fanteziile obscene cu logodnica mea și să mergi cu mine, pentru că ai mai fost în lumea de jos și am nevoie de un ghid. Deci când plecăm?

– Nu merg nicăieri și lasă-mă cu prostiile tale, că abia am scăpat de niște nebuni, i-am spus, amintindu-mi de aventurile cu Nemuricioșii. Măcar ăia nu voiau să meargă în lumea de dedesubt ca să facă pui cu un pietroi uriaș care orbitează în jurul Pământului. Mergi sănătos, eu stau bine aici.

Nici n-am terminat bine de zis că s-au și auzit niște bătăi puternice în tocul ușii, pentru că ușa nu mai era la locul ei de când fugise mediumul prin ea, cu tot cu ea. Am sărit din nou de pe canapea, am aprins niște tămâie, am făcut un cerc de sare în jurul meu, am pus la fiert oala cu agheasmă, am luat ranga de fier între dinți și am strigat:

– A venit un spirit ca să mă bântuie pentru că am făcut glume pe seama lui! Dacă ai intenții bune, ciocănește de cinci ori! Dacă ești malefic, așteaptă să fiarbă agheasma! Și vino mâine, că azi e închis pentru inventar!

Mai curajos, sau poate mai inconștient, Marele Lup Alb s-a apropiat de intrare și a găsit în prag un porcușor de Guineea drăgălaș, dar cu o privire ușor psihopatică, care a început să strige din toți bojocii:

– Bonjour, mes élèves! Qu’est-ce que vous avez préparé pour aujourd’hui? Dă-te din calea mea, potaie, că te tai ca pe cezariană! Unde e calul? Calule, vino să-ți zic o vorbă de duh!

Am ieșit încet de după canapea, am aruncat un litru de agheasmă pe porcușor, l-am acoperit cu sare, l-am afumat cu cădelnița și am țipat:

– Mori, fantomo care vrei să mă bântui și posezi în același timp! Nu te las să intri în trupul meu, care e un templu și o cameră de tortură și gazare în același timp! Bănuiesc deja pe unde vrei să intri, așa că te omor preventiv!

Am luat ranga de fier între dinți pregătindu-mă să pocnesc porcușorul, însă m-a oprit lupul la timp:

– Stai, nebunule, că nu e fantomă! E un șobolan gras și alb, nu vezi? Ce Zamolxe iartă-mă ai de o tot dai înainte cu fantomele?

– Păi am făcut mai devreme niște glume prin spiritism cu sufletele unor decedați și mă gândesc că vor să vină să se răzbune…

– Șobolan e tac-tu, potaio! a strigat porcușorul după ce a ieșit de sub mormanul de sare. Eu sunt porcușor de Guineea! Și am să te feliez imediat după ce termin cu ăsta care mi-a turnat în cap apă și sare! Ia dă ranga aia încoa’, mârțoago, și dă-te mai jos ca să ți-o înfig în ochi!

Nu i-am dat ranga, însă l-am lămurit că fusese doar un accident din cauza unei confuzii firești. Porcușorul s-a calmat instant și ne-a explicat ce căuta în casa mea și a lui Făt-Frumos. Dar tot țipând, pentru că era isteric din fire[6]:

– Bă, eu sunt din Guineea, după cum spune și numele speciei mele! Nu știu dacă știți, dar acolo trăiesc numai rasiști! Toți sunt negri, eu sunt alb, pentru că sufăr de albinism, așa că m-au persecutat de când m-am născut! Trebuia să plec de acolo, că nu mai rezistam! Și viețile albilor contează, să știți! Allez les blancs, allez, allez!

– Care Guinee? a vrut să știe lupul. Galică? Ecuatorială? Sau Papua Noua Guinee?

– Arăt ca un papuaș, câine idiot? a izbucnit porcușorul. Guineea galică[7], evident! Nu te-ai prins din faptul că am folosit câteva cuvinte în galică? Trebuia să vin cu un croissant înmuiat în șampanie ca să te prinzi? Parcă erați popor galicofon! Ai trăit în junglă de nu știi pe ce lume trăiești?

– De fapt am trăit în pădure în ultimii ani, că nu avem junglă pe aici…

– Lasă jungla, piticanio, și zi mai bine cine te-a persecutat în Guineea, am intervenit eu. Oamenii?

– Nu, mă, ceilalți porcușori de Guineea! Toți sunt negri pe acolo, doar eu sunt alb! Ăștia sunt rasiști, cu oamenii n-am avut nicio problemă!

– Mă mir, pentru că am văzut mai mult porcușori cu culori deschise și mai rar negri, am replicat eu. În fine, zi mai departe, poate înțeleg ce vrei de la mine.

– Deci mă tot chinuiam să găsesc o metodă să scap de acolo și într-o zi te-am văzut pe tine! a continuat porcușorul. Ai venit odată în Africa cu niște oameni dubioși și din greșeală m-ai călcat pe coadă! Nu m-ai mâncat și nici nu m-ai înjurat pentru că sunt alb, așa cum ar fi făcut rasiștii, ci m-ai șutat într-un boschet ca să fiu în siguranță! Atunci mi-am dat seama că nu ești ca restul și că ești șansa mea să plec de acolo! Așa că te-am urmărit de atunci!

– Pe unde m-ai urmărit?!? l-am întrebat uimit.

– Peste tot pe unde ai fost de atunci! Și prin Asia, și prin Australia, și prin America, și prin Europa, și pe planeta Marte, și prin Shambhala, și prin realitatea aia paralelă! În lumea de dedesubt n-am putut să te urmăresc, pentru că nu aveam aparat de respirat! În rest, peste tot!!!

– Dar de ce?!? m-am mirat eu.

– Ca să adun informații despre tine! Să văd dacă ești de încredere! Am hotărât că ești, așa că mă mut cu tine! Care e camera mea, ce avem la cină și când pleacă javra asta care ar putea să ne dea purici?

– Stai puțin, că tot nu se leagă ceva, l-am oprit eu înainte să înceapă să își arunce bagajele pe canapeaua mea. M-am întors din aventura cu Nemuricioșii acum aproape doi ani. De ce ai așteptat atât ca să intri în casă? Și de ce vrei să te muți cu mine?

– Am picioare scurte, de asta am rămas în urmă! a zbierat porcușorul. Dar ți-am luat mirosul ca potăile, așa că te-am găsit într-un târziu! Și mă mut cu tine pentru că n-am unde să mă duc, normal! Iar tu ai demonstrat că ești de încredere și că nu ești rasist! Ca să nu apară discuții, că trebuie să mă treci la întreținere, o să dormim în același pat! Nu-ți face griji, că nu sunt pe invers, deci nu te pipăi prin somn! Dar s-ar putea să te lovesc din când în când, pentru că am niște vise violente de obicei! Din ălea cu spintecat, tranșat și feliat pe toată lumea! Deci care ziceai că e patul nostru?

Nici n-a apucat porcușorul să își construiască un cuibar în patul meu că s-a întors mediumul de mai devreme, care mi-a strigat din dreptul ușii:

– Mă scuzați că vă întrerup, dar aveți un mesaj vocal nou din lumea de dincolo! Care zice așa: „Metrosexualul nu e ce crezi. Dacă vrei să afli adevărul despre el, vino în iad. Semnat: o sursă de încredere”. Beep!

Și a zbughit-o în treaba lui. Am căzut puțin pe gânduri, apoi am spus oftând adânc, de parcă încercam să-mi expir sufletul din mine:

– Lupule, m-ai convins, merg cu tine în lumea morților. Fir-ar ea să fie de treabă, că numai belele îmi aduce Făt-Frumos ăsta…

Și am ieșit rapid din casă, pentru a scăpa de porcușorul isteric de Guineea. Lupul m-a urmat cu porcușorul agățat de coadă, care ne amenința că o să ne taie pe amândoi dacă îndrăznim să plecăm fără el. Pentru a ne convinge că nu glumea a scos șapte cuțitașe de unghieră și le-a fluturat amenințător în aer. Apoi le-e băgat cuminte în blană, pentru că și-a tăiat din greșeală o mustață în timp ce voia să pară intimidant.

– Unde mergem acum? m-a întrebat lupul. Direct pe lumea cealaltă sau facem întâi o rezervare online? Ne pregătim puțin sau mergem cu labele în buzunare? Și ce ne facem dacă nu avem buzunare?

– Mergem să mai luăm pe cineva, pentru că o să avem nevoie de forță brută, i-am răspuns. Am un prieten care lucrează la circ și, dacă îl convingem, vom avea lotul complet. Dacă nu, apucați-vă de înghițit steroizi, că n-o să vedeți forță din partea mea.

La circ ne-am oprit în fața cuștii unui urs polar, care repeta un dans de cabaret în fața unei oglinzi. Când ne-a văzut, ursul a strigat:

– Fir-ați să fiți de paparazzi, mă mai vânați mult? Plecați de aici, că mi-ați scos păr alb cu pozele voastre! Ba nu, mai stați, că Fram are nevoie de publicitate. Ba plecați, că vreau intimitate! Dar să mă prindeți din profil în poză, că e partea cea mai bună a lui Fram[8]. Sau nu!

– Nu suntem paparazzi, calmează-te! i-am strigat. Sunt eu, calul năzdrăvan! Te-am ajutat acum câteva luni să ajungi la Polul Nord, când voiai să-ți cunoști originile! Nu mă recunoști?

– Ah, tu erai! s-a liniștit el. Îmi păreai cunoscut dar nu știam de unde să te iau, că te văzusem până acum doar fără ăștia doi. Dacă vreți bilete pentru spectacol, găsiți la casierie. Înțeleg că ne cunoaștem, dar ăsta nu e un motiv să profitați de celebritatea mea. Frate, frate, dar biletul e pe bani, că showbizul e scump. Iar ursul nu ajungea vedetă dacă făcea cadouri. Deci vă dau niște bilete?

–  Ce bilete? Ce showbiz? Am venit să te luăm într-o călătorie cu noi.

– Un turneu? Vorbiți cu impresarul meu, că el se ocupă de așa ceva. Dar să știți că onorariul ursului e mare iar voi păreți să fiți săraci nu doar cu duhul. Mai bine luați cu voi foca aia beată de acolo sau cangurul ăla care sare doar în zig-zag, că ăștia sunt mai ieftini. Eu sunt și mai ieftin, luați-mă pe mine!

– Nu vorbeam despre un turneu, ci despre o călătorie în lumea de dincolo, l-am lămurit eu. Mergem să îl ajutăm pe lupul ăsta să își găsească marea iubire și m-am gândit să te luăm și pe tine, dacă tot mi-ai zis cândva că ți-ar plăcea să vezi lumea. Poți să vezi oricând lumea de deasupra, dar pe asta de dedesubt doar acum. Și ar fi păcat să ratezi ocazia asta unică în viață. Mă rog, unică în moarte, că vorbim despre lumea morților.

– Lumea morților? Acolo mergem?!? a sărit porcușorul de Guineea. De ce n-ați zis, mă, așa de la început? Merde!

– Da, lumea morților, a confirmat lupul. Să nu-mi zici că ți-e frică și nu mai mergi cu noi. Să nu-mi zici asta decât dacă ești hotărât, pentru că nu aș vrea să mă bucur degeaba.

– Cui îi e frică, potaio? a sărit din nou porcușorul. Mie?!? Eu abia aștept să vânez fantome! Vă întrebam de ce nu mi-ați spus pentru că, dacă știam din timp, îmi ascuțeam pe drum al zecelea cuțit! Acum trebuie să așteptați să găsesc o piatră de ascuțit, că e lama cam tocită și mă chinui prea mult să tai stafiile alea! Iar la mine spintecatul trebuie să fie rapid și eficient din respect pentru morții pe care o să-i tai! Nu ne jucăm cu ei, că nu suntem barbari!

– Ai zece cuțite? m-am mirat eu. De ce și unde le ții?

– Lasă cuțitele, că eu sunt mai important, m-a întrerupt ursul polar. Pe lângă mine, important mai e și că nu merg pe lumea cealaltă nici mort. Adică doar mort. Adică înțelegeți voi ce am vrut să spun. Ursul nu merge nicăieri! În primul rând pentru că îmi e frică, iar în al doilea pentru că nu mi-e frică, dar am spectacole săptămâna asta și s-au vândut deja toate biletele. Nu mai zic că sponsorul meu oficial nu acceptă să îmi pun viața și cariera în pericol, pentru că încalc niște clauze din contract pe care nu pot să vi le spun, că sunt confidențiale. Deci, în concluzie, nu merg nicăieri! Când plecăm? Ba nu, nu merg! Haideți azi!

– Nu pățești, mă, nimic, că te apăr eu! l-a încurajat porcușorul. Țipând, pentru a fi mai convingător. De ce crezi că mă iau ăștia cu ei ca bodyguard?

– Nu merg! Ultima oară când am plecat de la circ nu am pățit-o? M-a mâncat undeva să merg la Pol, că m-a prostit calul ăsta că ar trebui să mă întorc acasă măcar în vizită, să-mi văd familia. Nu mi-a zis și că e frig acolo de crapă până și pietrele de la rinichi. Pe lângă asta, știți ce am pățit? M-a păcălit o vulpe polară să îmi bag coada în apă ca să prind pești. Gerul a înghețat apa și mi-a prins coada acolo, de am rămas fără ea![9] Știți ce coadă stufoasă și frumoasă aveam înainte? Parcă eram păun! Acum am un ciot din cauza vulpii! Și asta doar pentru că m-a mâncat în coadă să plec prin lume! Deci nu mai plec nicăieri, aici rămân! Hai să mergem!

 – Eu n-am văzut niciodată urși cu coadă, dar te cred pe cuvânt, i-am zis eu. Iar în călătoria asta nu o să fie niciun pericol. Nu te luăm cu noi pentru cazurile în care am avea nevoie de forța unui urs, ci pentru că… te așteaptă o grămadă de fani acolo. M-au trimis să te chem, că vor să te vadă într-o reprezentație live. Nu doar într-un loc, ci în toată lumea subterană. Ți-au pregătit un mega-turneu, concerte pe arene de gladiatori, că nu au încă stadioane, milioane de spectatori și procent din vânzările de bilete și de tricouri. Trebuie să mergi, că e păcat să ai atâția fani și să nu profiți de ei. Lumea asta e cucerită deja, trebuie să te îndrepți către cealaltă, ca să fii într-adevăr cel mai mare artist din toate lumile.

– Chiar am fani în lumea de dincolo? s-a mirat Fram.

– Oho, și încă cum! l-a mințit Marele Lup Alb. Sunt toți morți după tine. Sigur, sunt morți din alte motive, dar și după tine, că doar nu le-a făcut nimeni autopsie, deci poate fi orice cauză a decesului. Eu cred că după tine au murit toți și pun pariu că și ei cred la fel.

– De fapt nu au murit după el, ci înaintea lui, că ei sunt morți iar ăsta încă trăiește! l-a corectat porcușorul isteric.

– Tehnicalități. Nu-l băga în seamă pe ăsta, că e invidios, l-am sfătuit eu. Ce zici, mergi să devii și regele showbizului subteran sau îl lași pe altul mai puțin talentat să îți fure coroana, fanii și premiul Grammy?

– Pot să numesc turneul „Bipolaria”? ne-a întrebat ursul polar. Nu pentru că sunt bipolar, deși nu sunt, ci pentru că vreau să iasă în evidență cele două laturi ale mele. Cea artistică, pe care o vede toată lumea, și cea animalică, mai puțin cunoscută, dar parte importantă din mine. Să se știe și în lumea de dincolo că Fram este un artist complet și complex, dar în același timp simplu și complicat. Ceva subtil dar evident, care să-mi facă fanii să se simtă apropiați de mine și totodată la distanță, că nu-mi place să mi se încalce spațiul personal.

– Poți să-l numești cum vrei, numai hai să mergem odată, că mă așteaptă iubita, l-a repezit lupul. Apropo, ce fel de artist ești? Ce faci tu aici, la circ?

– O să vedeți la spectacolul din seara asta, când va avea loc reprezentația mea de adio, i-a replicat ursul. O să cânt niște remixuri, o să dansez ca la Moulin Rouge și o să fac niște jonglerii cu sticle reciclabile. De sticlă, că plasticul poluează. Apoi, după conferința de presă și sesiunea de autografe o să mă culc devreme, că somnul de frumusețe contează foarte mult când ești superstar. Mâine dimineață ne trezim după 10, luăm un mic dejun copios, citesc presa, ne bem cafeaua, mâncăm de prânz și apoi ne facem siesta de după-amiază, că nu putem să plecăm la drum lung obosiți. Seara luăm cina și ne culcăm, că somnul de frumusețe contează foarte mult când ești superstar. Și plecăm… cred că peste vreo două luni o să pot să-mi iau o vacanță, că deocamdată am un program foarte încărcat. Vă grăbiți foarte tare sau puteți aștepta? Să vorbesc cu secretara mea să vă treacă în agendă?

Am scos un flex cu care lupul a tăiat gratiile cuștii iar porcușorul l-a convins pe ursul polar să meargă împungându-l cu o furculiță în fund. Am plecat cu toții prin Munții Apuseni spre una dintre intrările în lumea de dedesubt, pe care o cunoșteam din auzite. Am profitat de drum pentru a ne cunoaște mai bine și primul care s-a prezentat am fost eu:

– Eu sunt Aurel, un cal năzdrăvan născut pe Tărâmul Celălalt și crescut în Vrancea. Am fost al lui Roz-Împărat și m-a moștenit fii-su, Făt-Frumos, cu care am fost acum ceva timp într-o expediție în jurul lumii și în altele. Nu doar noi doi, ci cu încă trei idioți. Locuiesc cu Făt-Frumos, care acum e plecat la un concurs de miss, sunt pasionat de stat pe canapea cu toate picioarele pe măsuța de cafea iar printre hobby-urile mele se numără iarba și merele. Doar iarba și merele. Nu vreau să merg în lumea morților, că am mai fost, dar decât să se mute porcușorul ăsta isteric cu mine, mai bine înfrunt fantome, strigoi, zombi și toate celelalte creaturi din lumea de jos. Iar dacă am noroc, poate mă scapă una de ăsta. Următorul!

A luat cuvântul lupul:

– Eu sunt Marele Lup Alb și pe vremuri am fost om. Preot al marelui zeu Zamolxe, care m-a transformat în lup ca să îl slujesc mai bine. Acum mergem pe lumea cealaltă ca să mă însor cu Luna, sufletul meu pereche, cu care o să fac mulți pui blănoși și luminoși. Așa să ne ajute Zamolxe!

– Ai fost popă? s-a mirat cobaiul. Știam eu de ce nu te suport! Popo, vrem spitale, nu catedrale! Dacă te prind la ușa mea cu miloaga de Bobotează, te blagoslovesc de nici zeul tău nu te mai recunoaște! Nu te apropia cu cutia milei, că îți iau cădelnița și te pocnesc cu ea în tibie! Pentru că mai sus nu ajung!

– Iartă-l, Zamolxe, că nu știe ce spune, a îngăimat lupul.

– Nu vorbi așa cu părintele, că e păcat, l-a sfătuit ursul pe porcușor. Fă ce face părintele, nu ce zice părintele, cum scrie în cartea sfântă. Nu-i așa, părinte?

– De fapt e invers dar ai prins ideea, i-a răspuns lupul. Și nu judecați ca să nu fiți judecați, după cum scrie în scripturi. Fericiți cei care donează preoților, că Zamolxe ne dă, dar nu ne bagă și în cutia milei, cum au zis proorocii.

– Știi că de fapt Zamolxe e Satana, nu? l-am întrebat eu. S-a prefăcut că e un zeu benefic, când de fapt voia să-i învingă pe toți ceilalți zei ca să conducă lumea singur. Voia, că l-am bătut și l-am trimis în viitor, la el în praznic. Bine, Făt-Frumos l-a bătut dar eu l-am antrenat, deci practic eu l-am bătut. Ca la șah, unde nu contează pionii, ci cine îi mută pe tablă. Deci, padre, tu ai fost preotul Necuratului. Nu știai?

– Blasfemie! a urlat Marele Lup Alb. Cum poți spune asemenea vorbe păcătoase despre bunul zeu? Tu îl slujești pe Ucigă-l toaca, de asta încerci să mă ispitești cu apostazia! O să te blesteme Zamolxe cu pedeapsa afuriseniei, ereticule! Piei dinapoia mea, satană care ești! Dă-mi, doamne Zamolxe, răbdare, că suntem în post și n-aș vrea să mușc din ateu, că fac păcate! Ptiu, iudo care ești!

Și m-a scuipat dar a nimerit pe lângă, direct în ochii ursului. Însă nu m-am lăsat intimidat:

– Padre, vorbesc serios. Ne-a trimis într-o misiune să găsim o carte prin care voia să afle secretele zeilor, ca să îi învingă și să devină împăratul lumii. Ne-a zis el cu gura lui că e Necuratul și apoi am dus o ditamai lupta împotriva armatei lui de monștri. Chiar crezi că aș inventa așa ceva?

– Să nu aud nimic! Nu accept să-și bată nimeni joc de credința mea cu minciuni despre marele zeu! Să nu mai zici nimic de el, altfel îți deschid cartea și te pun la blestem! După aia îți dau o cruciadă de n-o s-o poți duce!

– Măcar despre Lună am voie să spun că e un bolovan uriaș care plutește la mare distanță de Pământ și n-ai cum să te însori cu el? l-am întrebat.

– Dar ce treabă ai tu cu gagică-sa și cu religia lui? a intervenit porcușorul de Guineea. Lasă-l să creadă ce vrea, că e dreptul lui! Nu mai încerca să îl manipulezi, că mă superi și pe mine! Popo, eu te cred! O să te însori cu parașuta aia și o să vă binecuvânteze căsnicia zeul ăla satanist al tău, care e bun! Nu-l mai băga în seamă pe ăsta, că e plătit ca să împrăștie fake news!

– Iartă-l, părinte, că a greși nu e doar omenește, ci și animalicește, a adăugat ursul polar. Toți greșim, dar e mare lucru să poți ierta. Uită, dar nu ierta, cum ziceam într-o melodie proastă pe care o cântam în spectacolele mele. V-am zis că sunt vedeta circului și că am mulți fani în toată lumea?

M-a iertat Marele Lup Alb, dar numai după ce m-a obligat să mă spovedesc, să mă împărtășesc și să învăț pe de rost trei rugăciuni pentru Zamolxe. Am acceptat toate astea doar pentru a încheia conflictul, nicidecum pentru că aș fi avut de gând să renunț la ideile mele „blasfemiatoare”. După ce ne-am împăcat am continuat cu prezentările. Pe urs l-am sărit, pentru că îi aflasem deja povestea, așa că a mai rămas porcușorul.

– Ne-ai zis deja că m-ai urmărit din Africa, de unde ai plecat din cauza rasismului, dar n-am înțeles de ce ți-au trebuit doi ani ca să mă ajungi din urmă, i-am zis eu. Faza cu picioarele scurte nu ține, deci unde ai fost?

– Bine, recunosc! a țipat porcușorul isteric de Guineea. Am fost într-un laborator! M-au prins niște cercetători rasiști, m-au închis în laboratorul lor și au făcut experimente pe mine! Mi-a luat doi ani ca să rod gratiile alea, apoi i-am omorât în somn pe toți și am fugit! Păi ce, eu sunt cobai ca să facă experimente pe mine?

– De fapt chiar ești, pentru că porcușorii de Guineea mai sunt numiți și cobai, i-a explicat lupul. Măcar acum știm de ce o rozătoare liniștită și inofensivă a devenit un psihopat isteric. Deci nu e vina ta, ci a experimentelor. Fericiți cei experimentați, că a lor e împărăția cerurilor!

– Popo, ține-ți predicile pentru tine, că mă enervezi! a țipat cobaiul. Și chiar n-ai vrea să mă vezi nervos! Am fost calm până acum, dar unii o caută cu lumânarea! Ia scoate lumânarea aia, ca să aibă ăștia ce să-ți pună la cap după ce termin cu tine!

Lupul i-a dat un bobârnac și l-a liniștit instantaneu, după care le-am povestit despre lumea de dedesubt, pentru a ști ce îi aștepta:

– Știm cu toții că Pământul e plat, lumea noastră se află deasupra discului iar dedesubt e lumea cealaltă, care e identică cu a noastră, dar în oglindă. Adică sunt exact aceleași forme de relief ca aici numai că, în oglindă, răsăritul e apus iar miazănoaptea e miazăzi. Mai mult, apa la noi e foc la ei, adică mările, fluviile și râurile lor sunt formate din lavă, motiv pentru care lumea asta are o tentă roșiatică. Unde la noi e vară, acolo e iarnă, unde la noi e zi, acolo e noapte. Cei răi aici sunt buni acolo și invers. Fiecare țară de la suprafață are sub ea un iad propriu și fiecare popor se duce în iadul de care aparține. De pildă, egiptenii se duc în lumea de sub Egipt, elenii în cea de sub Elada și tot așa. Dacă fiecare țară de la noi are propriul ei conducător, la fel stau lucrurile și în lumea de dedesubt. Iadul elenilor e condus de Hades și Persefona, al scandinavilor de Hel, al sumerienilor de Ereșkigal, al egiptenilor de Osiris, al lui Scaraoțchi e sub Polul Nord și așa mai departe. Problema care vă afectează cel mai mult e că pe lumea cealaltă nu există atmosferă și o să vă sufocați. Eu nu, că sunt nemuritor. Lumea de deasupra este acoperită cu o cupolă care nu lasă aerul să se împrăștie în spațiu, însă cea de dedesubt nu are cupolă. Pentru că nu îi trebuie, acolo fiind doar morți, deci nu e nevoie de aer. Din fericire, am niște aparate de respirat pe sub apă, pe care le-am luat din Atlantida. Însă au oxigen doar pentru un an, așa că trebuie să facem tot posibilul să terminăm călătoria în timpul ăsta, altfel rămâneți acolo. Să noteze cineva în calendar că azi suntem în 1 Rac, deci trebuie să ne întoarcem până pe 32 Gemeni.

În această lume nu există calendarul pe care îl știu cititorii, ci unul bazat pe zodii. Adică prima lună este cea a Racului, urmată de cea a Leului și tot așa până la solstițiul de vară, care marchează sfârșitul anului. 1 Rac înseamnă prima zi a zodiei Racului, pe care cititorii o cunosc ca 22 iunie. Dar nu e despre cititori povestea, așa că nu le amestecăm aici calendarul.

– Ce ne facem dacă ne atacă stafiile și strigoii de pe lumea cealaltă? m-a întrebat speriat ursul polar.

– Nu or să ne atace, pentru că o să ne camuflăm, l-am liniștit eu. Voi sunteți deja camuflați, că sunteți toți albi și păreți fantome, așa că mai rămân doar eu. Însă am o idee genială.

Mi-am turnat în cap câteva găleți cu var, m-am tăvălit în ce s-a scurs pe pământ și am devenit alb, la fel ca tovarășii mei. Ne mai rămăsese un singur lucru de făcut înainte de a ne începe călătoria în lumea de jos: să ne alegem un nume al echipei.

– Dacă tot suntem deghizați în morți, eu zic să ne numim Super-Morții, a propus ursul deloc inspirat. Sună oribil dar foarte bine!

– Super-Morții mumă-tii, că sună și mai bine! l-a corectat porcușorul.

– Mai degrabă Muritorii, că are o anumită rezonanță, a zis lupul.

– Muritorii de foame, că rezonează și mai bine! a completat porcușorul.

– Dacă tot am făcut parte din grupul Nemuricioșii în cartea precedentă, cred că cel mai potrivit nume pentru noi ar fi Muricioșii, am sugerat eu. Știu că sună ciudat, dar trebuie să se vadă o legătură cu echipa dinainte, ca să înțeleagă cititorii că e o continuare, nu o poveste de sine stătătoare.

– Nu-i pasă nimănui! a țipat porcușorul de Guineea. Hai mai repede pe lumea cealaltă, că m-am plictisit aici! Și când mă plictisesc, mă apuc de tranșat tot ce prind! Mare noroc aveți că nu prea vă prind, pentru că am picioare mici!

Am făcut o ultimă oprire în lumea celor vii la Roșia Montană, acolo unde se află una dintre intrările în tărâmul subteran. După un somn adânc ne-am trezit odihniți și gata de drum, mai puțin Marele Lup Alb, care era slăbit aparent fără motiv. Visase că îi furase sufletul o bătrână hidoasă, cu păr rar și lung, unghii de aramă, nas de sticlă, un picior de fier și ochi roșii ca focul, ce îi jucau în cap ca niște felinare bătute de vânt. Nefiind superstițios, nu a dat prea multă importanță visului. Eu, însă, aveam o bănuială. Așa că am scos o placă ouija, folosită pentru spiritism, și am început prin intermediul ei să dialoghez cu cineva din lumea de dincolo. Apoi i-am anunțat pe ceilalți:

– Sursa mea de încredere zice că nu a fost vis, ci realitate. Astă noapte am fost vizitați de Talpa Iadului, muma lui Scaraoțchi. Care ți-a furat sufletul și l-a închis într-o cușcă din fundul iadului, alături de altele din care bea când are nevoie de putere. Nu știu de ce l-a luat doar pe al tău, dar bănuiesc că te-a confundat cu mine, pentru că l-am bătut pe fii-su și l-am trimis în viitor.

– Cum să mă confunde cu tine? s-a mirat lupul. Nu semănăm deloc!

– Păi eu sunt camuflat, pentru că m-am dat cu var, deci nu avea cum să mă recunoască. Iar tu ești mare cam cât mine. În plus, sursa mea de încredere zice că baba nu vede prea bine, așa că e clar cum de ne-a confundat. Ghinionul tău! Asta e! Poți să trăiești și fără suflet, care e ca apendicele, adică stă în tine degeaba, fără să aibă vreun rol.

– Ce mă fac eu fără suflet? a început lupul să se văicărească. Cum o să mai iubesc Luna fără suflet? O să mă însor cu ea din obligație, ca să zică lumea că sunt materialist? Sau că profit de inocența ei? Voi vă dați seama prin ce trec?

– Dar eu? a întrebat Fram. Cum o să mai fiu artist fără suflet? S-a dus cariera mea din cauza unei babe! Dați-mi niște droguri, că vreau să mă sinucid printr-o supradoză, ca să fie ăsta ultimul meu act artistic! Chemați și presa, că vreau să fiu pe prima pagină a tabloidelor! Moartea lui Fram, cea mai mare tragedie a omenirii de la Era Glaciară încoace…

– La mine nu e nicio diferență, că și fără suflet îmi vine să spintec pe toată lumea! a țipat porcușorul isteric de Guineea. Deci nu-mi pasă! Deci rămân așa!

– Vouă nu v-a luat nimeni sufletele! a exclamat lupul. Doar mie! Trebuie neapărat să îl recuperăm, că nu stau fără suflet!

– Ptiu! Aveam de gând să vă aduc până aici și să fug, acum trebuie să merg în lumea morților ca să-l ajut pe ăsta să-și recupereze sufletul, am spus eu amărât. Muma ei de mumă a Dracului, cum îmi încurcă planurile de vacanță! Fiu enervant, mumă enervantă! A naibii familie la propriu și la figurat!

– Eu cred că ți-au furat sufletul reptilienii khazari care conduc statul paralel din umbră, i-a spus ursul polar lupului. Ăia veniți din Pleiade, care iau formă umană și se infiltrează în politică pentru a ne manipula pe toți. Doar ei au nevoie de spirite, pentru că se hrănesc cu ele. Și cu adenochrome din sânge de copii, pe care îi molestează înainte de a-i omorî, pentru că sunt și pedofili. Ascultați ce vă spune ursul, că e pericol mare cu reptilienii ăștia. Știu eu din surse sigure și verificate, în care n-am încredere deloc.

– Ce balaurieni, bă? a țipat porcușorul la el. N-auzi că mă-sa lui Scaraoțchi i-a furat sufletul? Procesezi mai greu sau nu înțelegi limba cailor? Mă-sa Necuratului să te ia ni le-a furat!

– Poate e și ea reptiliană, a tras ursul o concluzie care i-a adus instantaneu un șut de la porcușorul isteric de Guineea.

Am mai discutat puțin cu sursa mea prin intermediul plăcii ouija și i-am anunțat pe ceilalți cu o voce gravă, de parcă tocmai descoperisem cancerul:

– Sursa mea oficială zice că putem să îți răscumpărăm sufletul. Pentru asta trebuie să transformăm șapte demoni în cristale, pe care să i le dăm Tălpii Iadului ca să îți înapoieze prostia aia de suflet. Ca să găsim șapte demoni trebuie să trecem prin mai multe niveluri, ca în jocurile video. Din păcate pentru voi, doar eu joc cu coduri de invincibilitate, că sunt nemuritor. Dar dacă își vrea ăsta sufletul înapoi, poți să mai zici ceva? Ah, să nu uit: cică există un efect advers la ce ți-a făcut baba. Trebuie să mănânci din când în când spirite ca să nu te transformi într-un monstru.

– Adică sunt un zombi și trebuie să mănânc creiere? s-a mirat lupul.

– De creierul meu să nu te apropii, a sărit ursul, că…

– Că mori de foame, l-a pus la punct porcușorul.

– Padre, nu ești zombi, pentru că nu ești mort, l-am lămurit eu. Ai spirit, deci ești viu. Suflet nu mai ai, dar se poate trăi și fără. Ai devenit un devorator de spirite din cauza Tălpii Iadului, așa că ori mănânci fantome, ori te transformi într-un monstru. Ținând cont că lumea în care mergem e plină de spirite ale morților, ai ce mânca mult și bine. Numai să nu guști din mine, că trupul meu nu e doar un templu, ci și o cameră de tortură și gazare. Deci spiritul meu e otrăvitor și mori instantaneu dacă îl guști. Așa că mănâncă-le pe ale altora!

– Dar nu pot să mănânc spirite, că e mare păcat, a spus Marele Lup Alb. Mai ales în zile de post. Dacă sunt de dulce nu fac păcate și ajung în iad?

– Acum unde crezi că mergi, părinte? l-a întrebat ursul. În vacanță în Maldive? Zi mersi că nu trebuie să hibernezi trei luni pe an și să mănânci înainte crengi ca spartul, ca să ți se formeze un fel de dop în fund încât să nu te trezești ca să te duci la baie.

– Ai un dop în fund? s-a mirat porcușorul de Guineea. La ce fund ai nu e dop, ci capac! De canalizare!

– Tu comentezi, care îți mănânci propriile căcăreze? Direct din târtiță uneori? l-a pus la punct Fram.

– Așa sunt programat genetic să fac, nu e vina mea! a țipat cobaiul.

– Lăsați cearta și haideți să mergem, că pierdem timpul, i-am oprit eu.

– Corect, să mergem să invadăm lumea de jos! a exclamat bucuros porcușorul isteric. Liberté, égalité, invazie!

– Nu, mergem să-i recuperăm ăstuia sufletul…

– Și iubita, că e cea mai importantă! a completat lupul.

– Parcă mergeam în turneu, că am mulți fani acolo, a adăugat ursul.

– Da, mă, mergem pentru toate astea, i-am liniștit eu. Și pentru suflet, și pentru gagică, și pentru turneu, și ca să aflu ce prostie a mai făcut Făt-Frumos.

– Și ca să invadăm lumea morților! a țipat porcușorul.

– Nu invadăm nimic, de câte ori să-ți zic? am strigat eu. Trebuie să ne ferim de monștrii din lumea de dincolo, că vă omoară. De asta suntem camuflați, ca să părem spirite ale morților, nu ca să atragem atenția asupra noastră!

– Ho, că am înțeles! De ce țipi așa? s-a mirat porcușorul. Ești isteric sau ce ai? Calmează-te, că poate îți pocnește vreo venă sau îți pocnesc eu una! O să invadez singur tărâmul de dedesubt dacă vouă vă e frică! Dar să nu vă prind că îmi cereți apoi teritorii, că vă bag forțat în N.A.T.O. și de unde ați ieșit! Și nu mai țipați la mine, că stau prost cu tensiunea! Deci vive la invasion!!!

Și-au montat cei trei pe nasuri aparatele de respirat pe sub apă și am coborât cu toții spre lumea de jos printr-un tunel de la Roșia Montană. Cu emoții, pentru că nu știam ce pericole ne așteptau în lumea morților, deși pericolul cel mai mare pentru noi păream a fi chiar noi. Pe măsură ce ne scufundam în hăul subteran, tunelul înghițea tot mai mult lumina de deasupra, făcând tot mai greu de remarcat urmele de gheare și petele de sânge înnegrit de pe pereții tunelului, chipurile schimonosite de durere, care păreau să ne implore să ne întoarcem, ori mâinile osoase care ieșeau din crăpături, încercând să ne înhațe. Am ajuns în lumea de dedesubt în plină iarnă, în care ningea cu pucioasă, pentru că în acest tărâm înfricoșător totul este invers față de lumea celor vii. Un tărâm sumbru, întunecat și scufundat într-o ceață groasă, cu cerul acoperit de nori grei și amenințători, care blochează orice rază a Soarelui, și o tentă roșiatică atât de la lipsa atmosferei, cât și de la mulțimea de râuri de lavă care șerpuiesc prin peisajul adesea sterp, în mare parte lipsit de vegetație, doar cu câțiva copaci scheletici care se înalță din loc în loc printre stânci colțuroase și negre ca bazaltul. Deși aerul lipsește cu desăvârșire, mirosurile grele de pucioasă, putreziciune și carne arsă provoacă o senzație necontenită de arsură înăbușitoare în piept, iar pâcla înecăcioasă irită ochii care nu ar trebui să vadă încă acest loc al pierzaniei eterne. Din toate direcțiile răsună asurzitor vaiete de durere și disperare, scrâșnete de lanțuri și muzică de înmormântare, ca o adevărată coloană sonoră a morții, care rulează pe fundal pentru a amplifica efectul scenelor de groază dintr-un film horror. Din păcate nu suntem într-un film, ci în regatul veșnic al morții nemiloase, ale cărei aripi negre nu iartă niciun muritor. Bine că sunt nemuritor, pentru că nu mă văd locuind aici nici măcar cu viză de flotant, darămite ca rezident etern.

Am mers ghidați de Marele Lup Alb, deoarece în folclorul nostru se crede că lupii conduc spiritele morților în lumea cealaltă. Lupul habar nu avea pe unde să ne conducă, dar nu îndrăznea să ne spună asta pentru a nu-și strica reputația, așa că am mers fără direcție, încercând să ne ferim de creaturile care hălăduiau prin această lume sinistră. Doar eu și lupul încercam să ne ferim pentru că, de fiecare dată când întâlneam spirite, ursul bipolar începea să le cânte iar porcușorul isteric de Guineea să le atace. Fugeau sărmanele stafii ca din pușcă, speriate atât de cântecele oribile ale ursului, cât și de strigătul „Liberté, égalité, invazieee!” al porcușorului, și doar intervenția în forță a mea și a lupului le salva pe cele mai iuți de picior. Însă rămâneau cu sechele permanente, care le împiedicau să mai bântuie în parametri normali. Norocul lor e că nu apucau să îl vadă pe urs și dansând sau pe porcușor scoțându-și simultan cele zece cuțitașe.

După câteva săptămâni de hălăduit prin ninsoarea de pucioasă căzută parcă din cerul lipsit de stele am ajuns la un cavou bântuit de spiritul unei capre hidoase și de cele ale iezilor ei, care erau în număr de șapte. Și la fel de hidoși. Pregătindu-se să plece în pădure ca să adune câte ceva de-ale gurii, capra și-a strâns odraslele în jurul ei și le-a spus:

– Băi plozi afurisiți, eu plec să caut crăpelniță, că singuri nu vă descurcați! Să nu vă pună Talpa Iadului să distrugeți cavoul cât lipsesc, că jar mâncați! Stați înăuntru, fiți cuminți și, dacă bate cineva la ușă, nu deschideți! Ca să nu vă treziți cu vreun demon care încearcă să vă mănânce! Ăștia se arată adesea sub chipul altor spirite, așa că mare grijă să nu vă păcălească! Trageți zăvorul după mine și nu-mi deschideți decât mie! Ați înțeles, mă? Hai, executarea![10]

Au înțeles iezii, așa că au liniștit-o cu multă dragoste:

– Hoașco, ai impresia că suntem ultimii fraieri încât să ne păcălească orice demon? Hai, tai-o mai repede, că ne descurcăm noi. Mișcă-te mai cu talent, că ne e foame! Nu te-ai întors încă, băbăciuneo?

Dacă vă miră tonalitatea discuției dintre capră și iezi, să ne amintim ce v-am spus ceva mai devreme: în această lume toate sunt pe dos, prin urmare spiritele celor care au fost buni în timpul vieții aici sunt malefice și invers. Excepția o reprezintă ființele născute în această lume, cum ar fi demonii și alte creaturi, care rămân neschimbate indiferent de tărâmul în care ajung. Cum în timpul vieții caprele și iezii au fost făpturi blânde, spiritele lor nu pot fi aici decât afurisite. Știu, e ciudat acest tărâm al morților, dar n-am făcut eu regulile, deci nu e vina mea.

Și-a luat capra rămas bun de la iezii ei într-o manieră drăgăstoasă, afișându-și colții ascuțiți și ochii injectați, ei i-au răspuns la fel, cu rânjete malefice și spume la gură, apoi a plecat fiecare în treaba lui. Ei în cavou, iar ea să caute hrană. Am urmărit-o până lângă un iaz cu un lichid verzui în loc de apă, din care ieșeau bule ce explodau la suprafață. Din adâncul iazului se auzeau plânsete de copil, pe mal zăceau câteva cadavre proaspete, cu gurile căscate într-un țipăt mut, iar printre copacii din jur licăreau lumini roșii, ca niște ochi demonici care ne urmăreau înfometați, așteptând momentul oportun pentru a ataca. Capra a urcat pe o stâncă pentru a aduna iarba din vârf, iar noi ne-am apropiat încet de ea. Ursul a început să facă vocalize, pregătindu-se pentru un recital, iar porcușorul de Guineea să își monteze o lunetă la praștie. I-am oprit, pentru că aveam nevoie de indicații:

– Nu știm unde suntem și nici dacă e pe aproape vreun demon, deci avem nevoie de ajutorul localnicilor. Nu o speriați și pe asta, cel puțin nu până ne dă indicații. După aia faceți ce vreți cu ea, că nu-i capra mea.

Ca să nu speriem capra, am decis să o abordeze doar unul dintre noi. Lupul, pentru că ne aflam în lumea morților din cauza lui, prin urmare el trebuia să rezolve problemele iar noi, ceilalți, să contribuim doar cu suport moral.

– Mă duc, dar dacă nu e spirit de capră, ci demon? ne-a întrebat lupul. Ce Zamolxe iartă-mă fac dacă încearcă să mă mănânce? Îl exorcizez sau fug?

– Fluieri de trei ori și venim imediat să îl spintecăm! a țipat porcușorul de Guineea. Bine, eu o să ajung mai târziu, că am picioare scurte, dar îl încălzesc ăștia doi până ajung eu să-l încing de tot! Nu, grasule?

– Așa e, să se descurce singur, că e mai bine pentru toată lumea, a aprobat ursul bipolar.

– Nu se spune din popor că lupul e singurul animal care poate vedea dracii? am întrebat eu. Te uiți cu atenție la stafie și îți dai seama dacă e fantomă ori demon. Simplu, nu?

– Nu prea, că nu mai văd la fel de bine ca în tinerețe, a îngăimat lupul. Mi-a cam slăbit vederea, mă dor toate încheieturile când se apropie ploaia și nici șalele nu mă mai țin ca pe vremuri. E greu ca pensionar, dar cum să înțeleagă asta tineretul din ziua de azi?

I-am montat o pereche de ochelari pe ochi și l-am împins către stânca pe care se afla capra. Probabil nu erau dioptriile care îi trebuiau lupului, pentru că nu și-a putut da seama dacă era demon ori ba. Așa că a încercat să o convingă să coboare, pentru a o vedea de aproape.

– Zamolxe ajută, doamnă! a strigat el. Nu ți-e teamă că o să cazi de pe bolovanul ăla înalt? Ia uite ce iarbă bună se găsește aici, jos, unde ești în siguranță. Vino aici și culege-o pe asta!

Când am auzit de iarbă bună am sărit brusc, l-am împins pe lup și am început să îndes cât mai multe buruieni într-o țigară, pentru că îmi place mai mult să fumez iarba decât să o pasc. Ursul a apărut subtil, m-a luat pe sus și m-a dus la locul meu, apoi m-a readus lângă lup, apoi din nou înapoi și tot așa de câteva ori. Pentru că era bipolar și se hotăra greu, firește. S-a oprit din a mă plimba abia după ce porcușorul de Guineea l-a amenințat că îi va pune piedică dacă nu avea de gând să înceteze. După ce a asistat apatică la acest moment de neînțeles pentru cei care nu ne cunosc, capra a refuzat invitația lupului. Acesta, însă, nu s-a lăsat:

– Nu ți-e frig acolo sus, doamnă? Bate vântul, te trage curentul. Știi ce dos e aici, jos? E și mai cald decât la tine, sunt sigur de asta. Hai jos, să vezi cum e.

– Nu vreau! i-a răspuns capra pe un ton agresiv.

– Întreab-o dacă e animal sau poziție! a strigat ursul la el.

Lupul l-a ignorat și a continuat:

– Dar iarba de aici e mai bună! De ce să mănânci singură acolo când putem să paștem împreună aici cu toții? Ia uite ce bine arată iarba asta! Cu puțin ketchup peste ea iese o friptură vegetariană de te lingi pe copite, nu alta!

– Băi lighioano, ești sigur că de mâncarea mea îți pasă ție sau de a ta?[11] a replicat nervoasă capra și a primit instantaneu o piatră între coarne de la porcușorul de Guineea, care se plictisise de așteptat.

A căzut amețită de pe stâncă, lupul s-a uitat la ea din toate părțile vreun sfert de ceas, însă nu și-a putut da seama dacă era sau nu demon. Așa că am lăsat-o acolo inconștientă și ne-am continuat drumul. Am ajuns la cavoul ei și i-am găsit unul dintre iezi cocoțat pe acoperiș. Când ne-a văzut, iedul a început să ne blesteme, să ne arate semne obscene și să arunce în noi cu cartofi putreziți, doar pentru că se plictisea. Lupul a oftat și, plin de înțelepciune, i-a strigat neobrăzatului:

– Băi plodule, nu tu ne batjocorești, ci acoperișul pe care stai![12] Pentru că timpul și locul adesea le oferă avantaje celor slabi în fața celor puternici!

Deloc impresionat, iedul i-a aruncat în nas un borcan cu castraveți mucegăiți și a coborât pe horn scoțând un răget înspăimântător.

– Așa, fantomo, dă-i cu borcanul! a strigat ursul polar. Dă-i cu el peste nas, nu-l ierta! Scoate castravetele la el, ’tu-i nația lui de castravete! Cu zacusca să nu dai, că aia îmi place! Dă-i una în freză și cu varza murată dar păstrează zeama, că ne trebuie ca să ne dregem! Pregătește și murăturile cât îl țin eu ca să nu fugă!

– Mă, tu cu cine ții? l-a apostrofat lupul.

– Cu ai noștri, nu? a întrebat ursul. Noi nu suntem în tabăra din cavou și ăștia de afară sunt inamicii? De ce vă uitați așa la mine? N-am înțeles bine sau ce aveți?

– Ești afară, idiotule, nu în cavou! i-a amintit porcușorul de Guineea. Deci din ce tabără faci parte?

Ursul s-a uitat mirat în jur, s-a gândit puțin și deodată a fugit spre ușa criptei țipând „Deschideți ușa, că nu știu ce s-a întâmplat de am ajuns printre inamici!”. L-am ignorat și am întrebat:

– Ce zici, padre, e demon iedul ăla?

– Nu știu, că nu-mi dau seama, mi-a răspuns lupul. Dar se comportă ca un drac, deci ar putea fi. Ce lumânare la morți îi aprind eu, de se potolește de tot! Arză-l-ar focul iadului de spurcat! Mă duc peste el și-i frig o bătaie ruptă din rai! Dă-mi, Zamolxe, putere, că de răbdare m-am plictisit!

– De fapt ar trebui să îl mănânci, nu să-l bați, că ai nevoie să mănânci spirite ca să nu te transformi în monstru, i-am amintit eu. Așa că ai putea să îl mănânci pe ăsta, pentru că merită. Amintește-ți că ți-a dat cu borcanul în nas.

Lupul a fost de acord și în primul rând l-a luat din fața cavoului pe ursul bipolar, care bătea în ușă strigând „Dar deschide poarta, dușmanii mă-nconjor! Vântul suflă rece, rănile mă dor!”, apoi a ciocănit el, încercând să ignore crucea răsturnată de pe ușă.

– Cine-i? a întrebat unul dintre iezi cu o voce groasă, ca de bivol.

– Părintele Lupu cu icoana, a răspuns lupul. Am venit să sfințesc cripta și să vestesc Paștele.

– Ce Paște visezi, mă? a replicat alt ied cu glas ascuțit ca un scârțâit de ușă. A fost acum două luni! Dă-i drumul de aici până nu chem poliția animalelor!

S-a întors lupul la noi, s-a gândit puțin și s-a dus din nou la ușa iezilor. Cu o minciună nouă.

– Cine-i? a întrebat un ied scurt în bandă, tot cel cu voce de bou.

– De la Martorii lui Zamolxe sunt! i-a răspuns lupul. Aveți puțin timp să vorbim despre domnul și mântuitorul nostru, Zamolxe? Ați aflat deja vestea cea bună?

L-au gonit din nou spiritele iezilor. Supărat, Marele Lup Alb s-a întors la noi blestemând și înjurând. L-am ajutat tot eu:

– Padre, lasă zeii și icoanele, că nu te primește nimeni cu cerșitul. Mai bine zi-i iedului că ești mumă-sa și ți-ai pierdut cheia, iar el o să-ți deschidă.

Lupul a făcut întocmai. A bătut la ușă și a strigat:

– Dragă plodule pe care l-aș da spre adopție dar nu îl vrea nimeni, deschide, că sunt eu, mumă-ta! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă uscată! Plus că fac pe mine, deci hai odată!

Iezii au recunoscut lupul după glasul gros și dogit, așa că unul dintre ei i-a răspuns:

– Hoașca are glasul subțire și blând, pe când al tău e gros și dogit. Lupule, crezi că poți păcăli pe cineva cu vrăjeala asta proastă? Marș, mă animalule!

Lupul a înghițit rapid o bucată de cretă pe care i-am dat-o eu și glasul i s-a subțiat pe loc. Apoi a ciocănit din nou la ușa iezilor, pe care i-a abordat de această dată cu o voce pițigăiată:

– Dragă plodule fătat din greșeală pentru că m-am gândit prea târziu la avort, deschide că sunt tot eu, mumă-ta! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă uscată! Plus că am făcut deja pe mine și mă jenează la mers, deci mișcă-ți hoitul!

Iezii erau cât pe ce să îl creadă, însă lupul s-a dat singur de gol. Neavând răbdare, s-a proptit cu labele de pervazul ferestrei, încercând să privească înăuntru. Cum i-au zărit labele albe, iezii i-au răspuns cu un șuierat amenințător:

– Bătrâna nu are labe albe, ci copite negre. Ești mangliu, lupule, dar nu-ți merge nici de data asta! Deci marș!

L-am ajutat și de această dată. I-am înmuiat labele în noroi, încât să devină negre precum copitele caprei, iar lupul a ciocănit din nou în ușa iezilor și a strigat tot cu glas subțire:

– Bă handicapatule blestemat și afurisit, deschide, că sunt eu, mumă-ta cu tot neamul ei cu tot! Și mai repede, că sunt grele sacoșele astea cu iarbă proaspăt uscată! De făcut pe mine nu mai zic nimic, dar o să-ți dau să-mi speli budigăii, deci mișcă-ți hoitul mai cu talent!

– Arată copita la geam ca să vedem dacă ești într-adevăr mama, a replicat unul dintre iezi.

Lupul și-a etalat la fereastră laba neagră iar iezii i-au deschis ușa cavoului. Când a văzut că erau șapte, nu unul, lupul s-a panicat și a strigat la tovarășii săi de afară:

– Măi fraților, nu e unul, ci șapte! De unde știu care e ăla cu borcanul?

– Mănâncă-i pe toți, popo! l-a sfătuit porcușorul de Guineea. Intră îi ei și înghite-i ca pe sarmale! Vrei să îi invadez eu ca să îți arăt cum se face?

– Exact, invadează-i ca Rasputin pe ucraineni! a exclamat ursul.

– E Putin, nu Rasputin, l-am corectat eu.

– Asta vor ei să crezi, a replicat ursul și mi-a făcut cu ochiul. Să nu crezi nimic și în același timp să crezi tot, că doar așa poți scăpa de controlul lor mental.

– Controlul cui?!? a întrebat mirat lupul.

– Al reptilienilor, normal! Cine altcineva conduce lumea din umbră? Nu știu, de ce mă întrebi pe mine?

Cât ne-am contrazis noi, iezii s-au ascunseră care încotro. Unul a sărit sub masa pentru pomeni, al doilea s-a tupilat într-un sicriu, al treilea după o statuie grotească, al patrulea sub altarul pentru sacrificii, al cincilea sub o grămadă de oase umane, al șaselea s-a pitit sub un lighean iar al șaptelea s-a adăpostit în spatele unei cutii cu cuțite pline de sânge. Lupul însă i-a înșfăcat pe toți. Sau, mai bine spus, aproape pe toți, ratându-l pe cel mai mic, ascuns după cutia cu cuțite.

– Acum ce fac cu ei? ne-a întrebat lupul.

– Mănâncă-i, bă, n-auzi? l-a muștruluit porcușorul. Bagă-n tine odată și lasă fițele de domnișoară!

– Dar nu pot, că e păcat, a îngăimat lupul. În plus, nu prea mi-e foame, că am mâncat niște pufuleți pe drum și m-am umflat în burtă…

– Lasă-i să plece, părinte, că sunt de-ai noștri! a exclamat ursul polar. Ia mai bine calul, că e mai mare!

– Idiotule, noi suntem în echipa noastră, iezii sunt inamicii, i-am explicat eu din nou. Nu e chiar atât de greu; noi suntem noi, ei sunt ei!

– Și eu ce am zis? a întrebat ursul. Mănâncă-ne pe noi, lasă-i să plece pe ei! Ba nu, stai! Invers! Lasă-i să plece pe ei și mănâncă-ne pe noi!

A înghițit Marele Lup Alb spiritele celor șase iezi, apoi și-a făcu siesta sub un copac uscat din apropiere. Noi, restul, am golit toate oalele cu mâncare expirată pe care le-am găsit, apoi ne-am culcat lângă lup. După o vreme, capra s-a întors acasă și a găsit totul vraiște. Iar iezii, nici urmă de ei. Speriată, i-a strigat pe fiecare în parte:

– Înțeleptul! Bucurosul! Rușinosul! Somnorosul! Hap-Ciu! Morocănosul! Mutulică![13] Unde umblați, leprelor? Hai la masă, că v-am adus iarbă proaspătă la mâna a doua!

  A ieșit doar mezinul, care se ascunsese după cutia cu cuțite. I-a povestit mamei sale cum i-a păcălit lupul și cum i-a înghițit frații mai mari. Capra a început să plângă, a ieșit din criptă cu iedul după ea și ne-a zărit în grădină sub un copac, sforăind de tremurau crengile. Iedul i-a confirmat că lupul era cel care înghițise iezii, așa că mama sa l-a trimis în cavou să îi aducă foarfecă, ac și ață. I-a tăit capra lupului burta, ușor, ca să nu-l trezească, iar iezii au țâșnit afară. Și-au îmbrățișat mama și, de bucurie, au început să țopăie într-un picior, făcând rapid un ritual magic învățat de la un sabat al unor vrăjitoare. În liniște, ca să nu ne trezească. Capra i-a potolit și le-a spus în șoaptă:

– Mai bine aduceți niște bolovani, ca să umplem cu ei burdihanul nelegiuitului ăsta de lup, cât mai zace toropit de somn.

Iezii i-au adus la repezeală bolovani, i-au îndesat în burdihanul Marelui Lup Alb iar capra i-au cusut repede burta la loc după ce i-a făcut o anestezie locală, ca să nu simtă nimic. Apoi au fugit cu toții în criptă, au baricadat ușa și au montat un sistem de alarmă antiaeriană, ca să nu fie luați prin surprindere. Când s-a trezit, lupul a pornit către fântână, pentru că bolovanii din burtă îi provocau o sete grozavă. Nu știu de ce, că doar nu erau făcuți din sare. Cum a început să umble, au început și bolovanii din burdihan să se miște încoace și-ncolo. Speriat, lupul a țipat:

– Băi! Ce se întâmplă în burta mea? Ce Zamolxe iartă-mă tot sare încolo și încoace de-mi provoacă un disconfort gastric?

– Or fi iezii, i-a explicat ursul. Ți-am zis să mânânci calul, că ăsta abia își târâie cadavrul, dar tu ai vrut iezi. Așa îți trebuie dacă mă asculți pe mine. Bine că m-ai ascultat, că ar fi fost nașpa să îți sară niște iezi prin burtă. Dar calul se mișcă în reluare, de nici nu-l simți. Ia zi, calule, tu îi sari prin burtă părintelui?

– Dacă sunt lângă tine, cum aș putea să fiu în burta ăstuia?!? l-am întrebat uimit de lipsa sa de logică.

– Cum cum? Prin teleportare, normal! mi-a răspuns el. Acum ești aici, acum ești acolo. Haide, mă, crezi că suntem tâmpiți? Mai știm și noi câte ceva, că n-am trăit degeaba până acum. Ieși din el și lasă-l în pace, că îi provoci ulcer. Și știi ce mișto e să ai ulcer?

– Ai arsuri la stomac? a întrebat porcușorul de Guineea. Ai pirozis, că așa se mai cheamă arsura retrosternală! Sau preinfarct, că simptomele sunt la fel! Stai liniștit, că uneori femelele gravide au arsuri la stomac aproape zilnic din cauza modificărilor hormonale! Deci dacă nu faci infarct, o să ai o naștere ușoară!

– Ți se pare că aș fi o femelă gravidă?!? a urlat lupul. Băi, se mișcă ceva prin mine când merg! Ajutor!

– În cazul ăsta, nu mai merge, l-a sfătuit ursul. Nu? Nu!

Am scos rapid un ecograf din traistă, i-am făcut lupului o ecografie fetală și i-am comunicat rezultatul: avea pietre în burtă.

– Or fi pietrele de la rinichi! și-a dat cu părerea porcușorul. Când ai înghițit stafiile le-ai digerat de au rămas doar pietrele lor de la rinichi! Înghite și un pichamăr ca să le spargi! Dacă nu, dă cu dinamită!

– Ți le-or fi implantat reptilienii, i-a șoptit ursul. Ăștia fac experimente pe pământeni mereu. Dacă nu vrei să le spargi cum te-a sfătuit cobaiul, poți să îți bagi un telescop lung și subțire prin uretră până ajunge la pietre și le spargi manual. Dar vezi că trebuie să împingi cu forță, să fii sigur că le sfărâmi. Dă uretra la mine, că ți le sparg eu. După aia mi le spargi tu pe ale mele, că sigur mi-au implantat și mie. Cum altfel ar putea să asculte tot ce vorbim chiar și când nu vorbim?

– O să beau niște apă, poate îmi trece, a decis lupul.

S-a dus la fântână și, când s-a aplecat pentru a bea din găleată, bolovanii cei grei l-au tras în jos. După ce a căzut lupul în fântână, cei șapte iezi, care văzură de la fereastră toată întâmplarea, au venit în goană, răcnind de bucurie:

– A crăpat lupul! A crăpat lupul! Hasta la vista, baby!

– N-o să mă prindeți viu, reptilienilor! a strigat ursul și s-a aruncat în fântână, aterizând peste lup.

– Iar fugiți de mine, rasiștilor? a întrebat porcușorul de Guineea și a sărit după urs.

 I-am gonit pe iezi cu o paletă de bătut covoare, am aruncat găleata în fântână și mi-am scos tovarășii de acolo. Apoi i-am făcut lupului un chiuretaj pentru a avorta pietrele și ne-am continuat drumul până am ajuns la cavoul unei capre cu trei iezi. Tot spirite și ăștia, logic. Am tras cu urechea la ușă și am auzit instructajul făcut de mama care se pregătea să plece la cumpărături:

– Băi plozi afurisiți, eu plec să caut crăpelniță, că singuri nu vă descurcați! Să nu vă pună Talpa Iadului să distrugeți casa cât lipsesc, că jar mâncați! Stați în criptă, fiți cuminți și, dacă bate cineva la ușă, nu deschideți! La vecina noastră a venit deja un demon care a încercat să-i mănânce toți cei șapte iezi! Așa că trageți zăvorul după mine și nu-mi deschideți decât când auziți parola. Adică:

Trei iezi cucuieți,

Ușa mamei descuieți.

Că mama v-aduce vouă

Frunze-n buze,

Lapte-n țâțe,

Drob de sare în spinare,

Mălăieș

În călcăieș

Smoc de flori

Pe subsuori.[14]

Ați înțeles, mă? Hai, executarea!

– E cam lungă parola asta, a remarcat iedul cel mare. Crezi că o reținem noi pe toată? Suntem iezi, nu elefanți! Ăia au memorie bună, nu noi!

– În plus, nici nu e prea sigură, pentru că nu e formată din litere mari, litere mici, cifre și caractere speciale, a completat iedul mijlociu. Ne-o sparge orice hacker așa. Alege altă parolă, că nu ne simțim în siguranță. Eventual alege una cu click aici pentru a demonstra că nu ești robot sau măcar una generată de sistem.

– Am înțeles, mămucă, nu-ți face griji, a liniștit-o mezinul. Am notat eu parola. Acum tai-o și adu-ne mâncare, că leșinăm de foame!

După ce s-a dus capra în treaba ei, i-am amintit lupului că avea nevoie să mănânce spirite pentru a nu deveni monstru:

– Trebuie să îi mănânci pe ăștia, că pe ăia șapte ți i-a scos muma lor din burtă, deci nu se pun. Așa că du-te și cântă-le parola, iar noi îți facem acompaniament vocal ca să sune mai bine.

S-a dus lupul la ușa iezilor și le-a cântat parola. În variantă tehno.

– Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Bumți-bumți!

– Toată lumea să cânte cu noi! a completat ursul.

– Că mama v-aduce vouă frunze-n buze, lapte-n țâțe… Hei! Hei! Hei!

– Și acum doar voi pe refren! a strigat bipolarul.

Iedul cel mare era cât pe ce să îi deschidă, însă l-a oprit cel mai mic:

 – Să nu cumva să faceți pozna să deschideți, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci mai subțire și mai frumos!

– După ce că vorbești ciudat, ești și critic muzical acum? a răbufnit lupul și s-a dus în spatele cavoului, unde i-am ascuțit dinții și limba cu un polizor pentru a-i subția glasul.

Când am terminat, lupul a cântat parola din nou, de această dată în variantă hip-hop:

– Yo, yo, yo! Trei bulangii cucuieți, ușa mă-tii descuieți, că v-o sparg cu mascații și intru peste voi!

– Toată lumea mâinile în aer! Ca atunci când vă ia garda la secție! a strigat ursul care nu avea de gând să renunțe la acompaniament.

– Că mă-ta v-aduce vouă iarbă-n buze, prafuri pe țâțe… Yeah, cecherap! a continuat lupul.

– Toată lumea țâțele-n aer! Cine n-are, e un fraier! a completat ursul.

– E mama, a exclamat iedul cel mijlociu. Cine să aibă țâțe dacă nu ea? Mă duc să-i deschid!

– Bădică, e un lup cu un urs ciudat, că m-am uitat pe vizor! l-a oprit mezinul. Crede-mă pe cuvânt, că mama nu știe hip-hop. Și nici ăia doi de la ușă, după cum se pare. Nu deschide, că ne omoară pe toți!

– Nu îți e rușine să o ții pe mama afară, mucosule? a întrebat iedul cel mare. E vina ei că nu se pricepe la hip-hop? Ăsta e motiv să stea femeia în ploaie cu sacoșele pline? Marș, că îți trântesc o copită între coarne de îți sar figurile astea de Eminem!

Și s-a dus să deschidă ușa. Mezinul s-a ascuns iute în crematoriu iar cel mijlociu într-un sicriu. Cum a deschis ușa, ce a văzut iedul cel mare? Ditamai lupul care îl privea înfometat și pe ursul bipolar care îi zâmbea într-un mod dubios. Iar pe sub ei pe porcușorul de Guineea, care a strigat „Vive la invasion!” și l-a pocnit în tibie. Lupul a înșfăcat iedul și l-a pus la pământ, iar ursul a profitat de ocazie și i-a lăsat un autograf pe frunte. Lupului, nu iedului.

– Și acum ce fac? ne-a întrebat Marele Lup Alb.

– Îl păstrezi, că o să valoreze mult peste câțiva ani, l-a lămurit ursul.

– Nu autograful, ce fac cu iedul?

– Îl înghiți, nu am stabilit asta deja? am intervenit eu. Dacă e prea mare, ia-l cu apă, ca pe pastile. Dacă nici așa nu-ți convine, putem să-l facem supozitor.

– Și dacă îmi taie și mumă-sa burta ca să îl scoată? Câte operații de cezariană crezi că pot suporta într-o singură zi?

– Îl decapitezi! a exclamat porcușorul de Guineea. Și îi pui capul la fereastră, ca să creadă mă-sa că se uită după ea! Apoi fugi, să nu te invadeze și asta, că nu prea te descurci la războaie!

– Cum să decapiteze un spirit? m-am mirat eu. E spirit, nu are corp, deci nu poate fi rupt.

– Și nici nu vreau, că e prea sadic, a îngăimat lupul. Eu sunt preot cu frica lui Zamolxe, nu fac crime din astea horror…

– Rupe-i, popo, capul odată, că ți-l rup eu pe al tău! a zbierat porcușorul îi timp ce încerca să-și pornească drujba.

S-a conformat lupul, a bolborosit un „Binecuvântează, Zamolxe, această masă”, i-a deșurubat iedului capul și a înghițit restul. Apoi s-a așezat pe sicriul în care se ascunsese iedul mijlociu, întrebându-se dacă mai erau și alții ascunși. Că parcă auzise mai multe glasuri în casă, nu doar unul. Am începu să arunc cu țărână pe jos pentru a căuta amprente, ceea ce i-a provocat lupului un strănut sănătos, din adâncul sufletului pe care nu îl mai avea. Când a auzit din sicriu „Alo, D.S.P.-ul? Veniți repede cu izoleta, că am un infectat în locuință”, l-a găsit pe cel de-al doilea ied. L-a decapitat și pe acesta, i-a înghițit trupul eteric iar porcușorul a așezat la fereastră cele două capete cu dinții rânjiți, să pară că râdeau, apoi a mânjit pereții casei cu sânge la fel de eteric, pentru că era și psihopat, nu doar isteric. La fel a făcut și ursul, dar cu propriul său sânge, ca să nu pară plagiator. După ce am părăsit casa, iedul cel mic a ieșit din ascunzătoare și a început să-și plângă frații. Când a ajuns capra acasă, și-a văzut iezii rânjind la fereastră și a început să le cânte parola. Mezinul i-a deschis și, cu lacrimi în ochi, i-a povestit despre năpasta care îi lovise. Sărmana și-a pus copitele în cap, peste coarne, și, după ce și-a plâns puțin puii, a pus la cale un plan pentru a se răzbuna. Așa că a aprins focul în crematoriu și s-a apucat de gătit. A făcut sarmale, plachie, alivenci, pască cu smântână și ouă și multe alte bucate, cum învățase de la „Master Chef”, toate otrăvite. Apoi a umplut o groapă din spatele criptei cu jăratic și lemne putrezite, ca să ardă focul mocnit. A așezat deasupra gropii niște șipci subțiri de sicriu, le-a acoperit cu un preș mâncat de molii, a pus peste ele o masă și un scaun din ceară din urechi, apoi a fugit în căutarea lupului. La un moment dat ne-a ajuns din urmă, ne-a salutat și ne-a invitat la pomană.

– Ce pomană? a întrebat mirat lupul, care se prefăcea că nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea. La figurat, că la propriu avea halitoză.

– A copiilor mei, a răspuns capra. A intrat cineva peste ei cât am fost plecată și mi i-a omorât. După ce că sunt văduvă, acum am rămas și fără iezi. I-am îngropat și acum fac pomana, după cum spune tradiția, dar nu am pe cine să invit. Dacă tot v-am găsit pe voi, n-ați vrea să veniți să vă ospătați pentru sufletele lor, ca să aibă ce mânca și ei pe lumea cealaltă?

– Asta e lumea cealaltă, a remarcat ursul polar. Aici vin spiritele după moarte iar voi sunteți deja morți, deci unde vă duceți dacă muriți și aici? În lumea noastră, a celor vii? Deci așa apar fantomele la noi? Deci așa apar fantomele la noi! Ura!!!

– Nu, mă, nu-i așa, l-am corectat eu. Dacă mor aici, mor de tot, nu mai apar nicăieri.

– Apar, dispar, ce mai contează? a răspuns capra. Cum vrea cel de jos. Adică zeul Derzelas, că suntem în împărăția lui. Dar să lăsăm religia pentru teologi, haideți mai bine la mine, că e păcat de atâtea bucate gustoase și otrăvite câte am pregătit.

– Cine e zeul Derzelas și de ce suntem în împărăția lui? a întrebat ursul.

– E zeul lumii subterane de sub Dacia, l-am lămurit eu. Suntem pe tărâmul lui aici.

– Să-l găsim și pe zeu ca să îl invadăm! a propus porcușorul de Guineea. Sau mai bine pe nevastă-sa, că nu avem apucături curcubiste!

– Ce ai cu ea, mă? l-a întrebat lupul. Lasă femela în pace, că ne acuză lumea de violență domestică și de misoginism. Apoi cine știe ce le trece prin cap femelelor? Dacă vor emancipare și feminism, ce ne facem? Las-o în pace, că trăim bine într-o societate patriarhală.

– Așa e, mai bine să o agățăm, a confirmat ursul bipolar. Ce femelă nu și-ar dori un mascul feroce celebru, care nu se teme să o lase însărcinată, ba chiar îi permite să păstreze copilul și să-l crească singură? Eu sunt ăla, nu? Despre mine vorbeam?

Ne-am întors la cavoul caprei, care l-a invitat pe lup să ia loc la masa de deasupra gropii cu jăratic. Pe ceilalți ne-a așezat pe jos, pe o pătură, ca la picnic, pentru că doar pe lup voia să se răzbune, el fiind cel care îi mâncase iezii. Lupul a ridicat un pahar cu vin și a spus:

– Zamolxe să-i ierte, că tare buni au mai fost! Adică erau băieți buni, asta am vrut să spun. Cred, că nu i-am cunoscut, dar bănuiesc. Fie-le țărâna ușoară, doamnă capră, și odihnească-se în pace. Amin!

Și s-a pus pe înfulecat sarmale. În scurt timp scăunelul de ceară din urechi s-a topit, iar lupul a aterizat prin șipcile subțiri direct în groapa cu jar.

– Așa îți trebuie, blestematule, pentru că mi-ai mâncat puișorii! a strigat capra cu o voce macabră și a început să arunce fân în groapă, ajutată de iedul ei cel mic. Ochi pentru ochi, dinte pentru minte și nu mai știu ce era, dar nu mai contează! Arzi, nenorocitule, în flăcările Gheenei!

– În sfârșit invazie!!! a strigat porcușorul de Guineea și a început să arunce în foc crenguțe de cucută. Haideți să-l invadăm cu toții ca să nu ne pierdem antrenamentul! Mârțoago, tu vii cu atac aerian, grasul atacă de pe mare iar eu infanterestru, că sunt mai sprinten! Deci liberté, égalité, invazieee!

Ursul l-a ascultat oarecum și a fugit în pădurea spânzuraților pentru a tăia lemne. Când s-a întors, capra și iedul erau plecați de mult timp, focul stins iar lupul relativ teafăr, dar cu blana arsă. Făcuse pipi pe el de frică și doar astfel a putut stinge focul pe care porcușorul de Guineea a tot încercat să îl întețească cu benzină după ce a rămăs fără crenguțe. Benzină pe care i-o dădusem eu, pentru că nu voiam să rămân pe dinafară în acest joc de echipă distractiv pentru aproape toată lumea. Marele Lup Alb și-a schimbat blana arsă cu alta nouă pentru că, după cum se spune în popor, lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Ne-am continuat drumul ușor, deoarece lupul mergea greu din cauza arsurilor, cu inima strânsă pentru că pământul acoperit de o ceață groasă tremura sub labele și copitele noastre iar arborii din jur gemeau din când în când ca niște suflete în agonie. Ne-am oprit la o criptă în care trăiau un ied și trei capre. Bănuiesc că nu are rost să mai spun că și acestea erau tot spirite blestemate cu corpuri eterice contorsionate, membre lungi și înțepenite, cranii dezgolite în loc de cranii, coarne strâmbe și orbite goale, din care curg la nesfârșit lacrimi negre. Adevărate manifestări ale întunericului care stăpânește această lume a morților.

O ducea foarte bine acest ied răsfățat de capra-mamă, capra-mătușă și capra-bunică. Dimineața nici nu apuca să-și deschidă ochii lipsiți de viață, că și începea să poruncească cu glas lugubru, arătându-și colții ascuțiți ca lama unui fierăstrău:

– Capră-mamă! Îmbracă-mă, că nu pot singur! Și mai repede, că ne prinde învierea morților până te miști tu!

Capra-mamă imediat se apleca să-i caute încălțările pe sub sicriu, se urca pe altarul de sacrificiu să-i caute nădragii și se băga după crematoriu ca să-i caute cămașa.[15] Pentru că iedul răsfățat nu se dezbrăca la fel ca orice copil, ci ca la strip-tease, aruncându-și hainele de înmormântare pe unde apuca. De obicei către cele trei capre, însă deviau din craniile lor și ajungeau sub sicriu, pe altar sau după crematoriu. După ce i le aduna, capra-mamă îi trăgea pantalonii și cămașa, îi aranja cureaua și îi lega șireturile, apoi iedul poruncea din nou:

– Capră-mătușă, adu-mi cafeaua și micul dejun, că nu pot singur! Dar anul ăsta dacă se poate! Și fără comentarii!

Capra-mătușă se repezea la bucătărie, turna cafea cu lapte propriu și așeza într-o caserolă pentru pomană mămăligă caldă cu brânză (tot de capră, evident), apoi punea totul pe o tavă și fugea cu ea la sicriul iedului. Îi rupea mătușa mămăliga, i-o amesteca cu brânză și i-o îndesa nepotului în bot, apoi îi ținea și cana pentru a sorbi cafeaua. Ca desert îi aducea o plăcintă cu brânză tot de-a ei, pentru că doar din asta aveau. Iedul înfuleca totul apoi bântuia pe afară până seara. Când se întorcea acasă, își făcea numărul de strip-tease și din nou poruncea:

– Capră-bunică, adoarme-mă, că nu pot singur! Cântă-mi o incantație rock sau citește-mi un necrolog erotic! Sau, și mai bine, cântă-mi un necrolog erotic!

Se conforma bunica și îi cânta în fiecare seară câte un necrolog erotic, de avea iedul numai coșmaruri umede. Și așa își ducea traiul fericit în fiecare zi. Până când a bătut la ușa lor capra cu trei iezi, din care rămăsese doar unul:

– Vecinelor, am o mare rugăminte la voi. Zilele trecute a venit la noi un drac de lup care mi-a mâncat doi iezi, iar acum trebuie să le fac parastasul. Nu vreți să veniți mâine să mă ajutați la făcut sarmale, colaci, colivă și ce mai trebuie? Plătesc, că tocmai mi-a intrat pe card pensia de handicap a celui mic. A rămas cu sechele de când și-a văzut frații căsăpiți iar singură nu pot să le fac pe toate, că e mult de muncă.

Caprele au acceptat dar nu de dragul ei, ci pentru bani, așa că a doua zi au plecat la ea dis-de-dimineață. Când s-a trezit iedul din somnul veșnic, a poruncit ca de obicei:

– Capră-mamă! Îmbracă-mă!

Nu a venit nimeni să-l ajute, așa că răsfățatul a început să se tăvălească prin sicriu și să urle. L-am auzit noi, care tocmai treceam pe lângă cavoul lui. Curios din fire, am băgat capul pe fereastră pentru a afla ce se întâmplase.

– Micuțule, nu mai plânge, că te ajut eu. Dacă nu poți să te îmbraci singur, aruncă-mi mie hainele și te îmbrac eu. Dar numai dacă sunt haine de firmă, că n-am ce face cu zdrențe.

Bucuros că își găsise un ajutor, iedul mi-a aruncat hainele. Iar eu le-am băgat într-un sac și am fugit cu ele pentru a le vinde în primul târg care mi-ar fi ieșit în cale. Iedul a început din nou să plângă până l-a apucat foamea, așa că a zbierat:

– Capră-mătușă, ospătează-mă! Dar adu-mi întâi meniul, că m-am săturat de mămăligă cu brânză de-a ta!

Cum nu a venit nimeni să-l hrănească, plodul a început din nou să se tăvălească și să urle, de era cât pe ce să-și dea foc cu lumânarea de la cap. De data asta a băgat capul pe geam ursul polar:

– Nu mai striga atât, copile, că te ospătez eu. Zi-mi unde aveți frigiderul și te hrănesc până fac indigestie. Că așa am o foame de a ajuta necunoscuți, de simt că mi-a scăzut glicemia până a ajuns egală cu alcoolemia. Deci unde aveți crama ca să-ți aduc un butoi de vin de țară?

I-a spus iedul unde era frigiderul iar Fram a intrat în criptă și a început să înfulece cât șapte. A mâncat tot din frigider, din cămară, din pod și din beci, uneori cu tot cu oale, de era cât pe ce să se înece cu ceaunul. Apoi a plecat fără să-i pese de iedul înfometat. Sau de tovarășii săi, care eram la fel de nemâncați. Porcușorul de Guineea a reușit să găsească beciul, așa că și-a potolit foamea cu o damigeană de vișinată și trei de țuică. Văzând că nu mai apare ursul cu mâncarea, iedul a răcnit:

– Capră-mătușă! Nu te supăra că te întreb, ospătarul care mi-a luat comanda mai lucrează la voi?

Neprimind niciun răspuns, și-a dat seama că avea să rămână și nemâncat, așa că a început din nou să plângă. Și a plâns ce a plâns ca o bocitoare profesionistă, până s-a hotărât să se culce ca să uite de foame. Deloc surprinzător, a strigat:

– Capră-bunică, vino să mă adormi! Nu mai e nevoie să-mi cânți de data asta, dar un necrolog deocheat tot vreau!

A intrat lupul în cavou, s-a așezat pe un colț al sicriului, a luat iedul în brațe și l-a asigurat că avea să îl adoarmă el. Așa că a început să îl legene și să urle un psalm bisericesc pe care tocmai îl inventase. Hard rock cu influențe punk:

– Aaaaah, nani, nani, nani!

Nu mai coborî, somnule, că nu-i nevoie!

Aaaaah, nani, nani, nani!

Am să-l mănânc pe plodul ăsta răsfățat, răzgâiat și alintat!

Nani, nani, nani… Aaaa!

Iedul s-a înspăimântat, a sărit din brațele lupului și a rupt-o la fugă încotro a văzut cu ochii. Probabil era mai înfricoșat de cântec decât de lup, dar nu putem ști sigur. Marele Lup Alb s-a întins în sicriu pentru a se odihni și, după câteva clipe, a sărit ca ars:

– E demon! Fugiți!

Și a zbughit-o pe fereastră. Noi, restul, după el. După ce am fugit câțiva kilometri, întrecându-l și pe ied, ne-am oprit pentru a ne trage sufletele lângă niște statui hidoase, care păreau să ne urmărească cu privirea. Abia atunci l-am întrebat pe lup:

– Padre, de ce fugim?

– De demon! mi-a răspuns el. L-am văzut de aproape și era demon iedul ăla. Deci fugim de el ca să nu ne omoare!

– Păi nu era vorba să prindem demoni și să-i transformăm în cristale cu care să îți răscumperi sufletul?

– Cum îi prindem fără să ne omoare? m-a întrebat el.

– Și fără să ne răpească pentru a ne sonda orificiile? a adăugat ursul.

– Îi înconjurăm, îi invadăm și le aducem democrația până le luăm tot petrolul! a propus cobaiul.

– Îi prindem cu unul dintre sigiliile regelui Solomon, cu care captura draci pentru a-i interoga, le-am răspuns eu. E o pentagramă într-un cerc, cu niște simboluri prin ea. Dacă tot vine demonul ăsta în direcția noastră, desenez eu sigiliul pe drum, îl acoperim cu frunze și, când trece satanistul, rămâne prins acolo.

– Și după aia? a vrut să știe lupul.

– După aia improvizăm. Important e să prindem unul, că sigur ne descurcăm noi cu el.

Am desenat sigiliul pe cărare, l-am acoperit cu frunze și ne-am ascuns cu toții în tufișuri, ignorând cu greu șoaptele din spatele nostru, din care n-am putut distinge decât amenințările cu moartea. N-a trecut mult și și-a făcut apariția iedul, care încă fugea mâncând pământul. La propriu. Ajuns deasupra sigiliului s-a lovit de o barieră invizibilă și a rămas prins în interiorul cercului. Abia după vreo trei ceasuri am îndrăznit să ieșim din tufișuri pentru a verifica dacă demonul era într-adevăr captiv.

– Nu pare prea fioros, a remarcat ursul. Arată ca un ied obișnuit. Sigur, iezii sunt înspăimântători de felul lor, dar ăsta nu pare prea fioros. Să vedeți mieii! Ăia sunt de groază, clar! De ce credeți că s-a făcut film cu tăcerea mieilor și nu a altor lighioane?

Și a întins o labă pentru a mângâia iedul pe coarnele contorsionate. Acesta s-a schimonosit la față, a devenit brusc mai hidos decât era și și-a înfipt colții strâmbi în laba ursului, care a început să țipe:

– M-a mușcat reptilianul! Mă transform în zombi! Părinte, dă-mi ultima împărtășanie până nu e prea târziu! Deja e prea tâziu, că m-am albit tot! Oh, lume rea, ce te faci tu fără mine de acum?

– Erai deja alb, idiotule! i-am strigat eu. Ești urs polar, bipolarule!

Însă ursul nu m-a ascultat, ci s-a trântit pe jos și și-a împreunat labele pe piept, așteptându-și sfârșitul. Lupul a venit la capul lui și a început să-i cânte „Veșnica pomenire”, iar porcușorul să îl acopere cu pământ. Mi-am fript o copită peste ochi și le-am zis:

– Măi tâmpiților, nu are nimic ursul. Dar noi avem un demon în capcană și trebuie să-l cristalizăm până nu scapă. Haideți cu toții să căutăm o soluție.

Am înconjurat cu toții capcana demonului iar lupul a început să recite un ritual de exorcizare:

– Exorcizamus te, omnis immundus spiritus, omnis satanica potestas, omnis incursio infernalis adversarii, omnis legio, omnis congregatio et secta diabolica…

În acest timp ursul a început să stropească demonul cu un pistol cu apă în care turnase agheasmă, iar porcușorul să îl afume cu tămâie aprinsă într-o cădelniță, cu care l-a și pocnit peste genunchi de câteva ori. Mirat, am întrebat:

– Padre, ce Talpa Iadului faci?!?

– Nu mă întrerupe, că mai am puțin, a replică lupul. Ab insidiis diaboli, libera nos, domine Zamolxe. Ut ecclesiam tuam secura tibi facias libertate servire, te rogamus, audi nos.

– Și Mercedes nos, nu doar Audi, a completat ursul.

– Amin! a strigat porcușorul de Guineea și a mai pocnit o dată demonul între picioare cu cădelnița. Acum putem să începem să-l feliem?

– Băi, ce se întâmplă dacă exorcizați un demon? i-am întrebat eu.

– Îl trimitem în iad, logic, a răspuns ursul. Cine l-a adus cu noi pe prostul ăsta care nu știe nici măcar atâta lucru? Eu v-am zis să nu-l luați, că mai mult ne încurcă, dar cine mă ascultă? Cine, mă? Serios întreb, știu că ne sunt ascultate toate convorbirile, dar chiar nu știu cine mă ascultă pe mine.

– Și unde e iadul, deșteptule? l-am luat eu peste picior.

– Puțin mai departe de aici, a replicat el. Pe bune, trimiteți-l pe ăsta acasă, că nu știe chiar nimic. Dar dacă pleci, ia-mă și pe mine, că nu-mi place lumea asta plină de draci și fantome.

– Deci nu-l cristalizați prin exorcism, ci doar îl trimiteți acasă, puțin mai departe de aici, le-am explicat surprinzător de calm. Iar noi trebuie să îl transformăm în cristal, nu să-l gonim. Înțelegeți acum?

– Mai bine îl omorâm! a zbierat porcușorul de Guineea și a mai pocnit o dată demonul cu cădelnița, de această dată nimerindu-l în vintre.

– Cum să-l omorâm? s-a mirat ursul. Păi ce, noi suntem criminali? N-ați zis că ne jucăm puțin cu el ca să ne împrietenim, apoi îi dăm drumul? Acum o schimbați ca să mă amețiți pe mine? Foarte bine faceți, că îmi place să fiu amețit.

– Chiar nu a zis nimeni că ne împrietenim cu el și îi dăm drumul, i-a răspuns lupul. Bine, nu-l mai exorcizăm, doar îl cristalizăm după ce ne spune cum putem face asta. Dați-i cu tămâia și cu agheasma, nu-l lăsați, muma lui de satanist!

Demonul, care se zvârcolea și făcea spume la gură din cauza exorcismului, a mârâit printre colții dizgrațioși:

– N-o să vă spun nimic! Degeaba mă torturați, că nu scoateți nimic de la mine! Iar când o să mă întorc în iad, o să vă bag mamele în cazane cu smoală și o să izolez acoperișuri de blocuri cu ele!

– Mai vedem noi, i-am zis cu multă siguranță de sine, ca să-l sperii. Fram, ia bagă un cântec din spectacolele tale și un dans din buric, că dracul ăsta abia așteaptă să te aplaude.

Nu a așteptat ursul să i se spună de două ori. S-a pus pe cântat și dansat până a început să-i curgă demonului sânge coagulat din ochi și din urechi. Când nu a mai suportat, a urlat:

– Opriți-l, că zic tot! În halul ăsta torturați voi, de încălcați și convenția de la Geneva? Tot spun, dar opriți-l! Mă numesc Bafomet[16], îmi plac caprele, plimbările pe plajă și înghețata cu fructe de pădure. Îmi petrec timpul liber ispitind oameni și vorbind cu templierii, iar visul meu cel mai mare e să se inventeze zborul spațial, ca să vizitez planeta Mercur.

– Nu ne interesează astea, l-am oprit eu. Zi-ne tot ce știi despre Talpa Iadului, că avem ceva de recuperat de la ea și trebuie să adunăm informații ca să-i găsim un punct slab.

– Șefa? se miră demonul. Ce aveți voi de recuperat de la ea?

– Ursule, ia bagă un colaj de șlagăre de vreo 5-6 ore, că spurcatul ăsta abia așteaptă să-ți devină fan, am jucat eu la cacealma.

– Nu mai cânta, că zic tot! a implorat Bafomet. E mama șefului cel mare și conduce iadul în lipsa lui. Acum foarte mult timp a fost zeița zorilor și o chema Aurora[17]. Elenii au numit-o Eos, dar îmi place mai mult numele pe care i l-au dat romanii. E fiica titanilor Hyperion și Theia și mai are un frate și o soră: Helios, zeul Soarelui, și Selene, zeița Lunii. Sau Sol și Luna, cum le zic romanii. E nimfomană, așa că, deși a fost măritată cu vărul ei, titanul Astreus, l-a înșelat de câte ori a avut ocazia. Cu oameni, cu zei, cu semizei, cu tot ce prindea. Și chiar îi prindea, pentru că îi răpea și își satisfăcea nevoile cu ei. Norocul lor e că pe vremea aia arăta bine, urâțindu-se abia după ce s-a mutat în iad. Cică avea degete și antebrațe trandafirii, brațe aurii și pleoape albe ca zăpada, iar pe spate două aripi mari și albe. Cel mai amuzant a fost un prinț troian, Tithonus, pe care voia să îl păstreze ca amant pentru totdeauna. Drept pentru care Aurora l-a rugat pe Zeus să îl facă nemuritor. Din păcate nu a dus-o capul să ceară și tinerețe veșnică pentru ăla, așa că prințul a îmbătrânit mai ceva ca o mumie, iar la un moment dat o să se dezintegreze și o să trăiască veșnic ca praf. Și-a învățat lecția cu Cleitus, pe care l-a făcut nemuritor după ce a murit. Știu că nu are sens, dar dacă asta am auzit, asta vă spun. S-a iubit și cu vânătorul uriaș Orion, cel mai frumos dintre muritori, pe care l-a omorât zeița Artemis din gelozie. Și cu semizeul Cefalus, fiu al zeului Hermes și membru al familiei regale ateniene, pe care l-a cărat până în Siria pentru a-și face de cap cu el. A avut șefa mulți amanți, dar nu îi știu pe toți. Și pentru că nu s-a protejat, a fătat câțiva plozi despre care nu am informații. Dar cică nu e vina ei, devenind nimfomană după ce a blestemat-o Afrodita, zeița iubirii, pentru că a prins-o în pat cu Ares, zeul războiului. Ares era amantul Afroditei, așa că e normală gelozia ei. Din cauza blestemului Afroditei a devenit șefa atât de ușuratică, ceea ce nu e deloc distractiv pentru noi, care îi stăm prin preajmă acum, când e bătrână și hidoasă. De ce credeți că am fugit din iad, preferând să umblu de nebun prin toată lumea morților? Asta e tot ce știu despre ea, pe cuvânt de demon că nu vă mint!

– Mulțumim pentru informații, i-am spus eu. Nu știu la ce ne ajută să știm că a fost zeiță și că e nimfomană din cauza unui blestem, dar e mai bine decât nimic. Acum zi-ne cum te putem cristaliza.

– De unde Satan iartă-mă să știu așa ceva? m-a întrebat Bafomet. Jur pe coarnele mele de țap că nu știu! Nu porniți ursul, că nu mai pot! Devin religios dacă îl mai ascult mult!

– Nu-l pornim dacă devii cristal, l-a anunțat Marele Lup Alb.

– Nu pot, că n-am cum să mă cristalizez singur! Altcineva trebuie să mă transforme!

– Se rezolvă! a țipat porcușorul isteric de Guineea. Vive la invasion!

A scos un cuțitaș și a început să înțepe demonul. Dar degeaba, pentru că metoda sa nu duce la cristalizare. Drept pentru care am scos placa ouija, am aflat de la sursa mea ce mă interesa, apoi l-am anunțat pe Marele Lup Alb:

– Am aflat cum putem să îl cristalizăm. Sursa mea de încredere mi-a zis că tu, fiind popă, ai gură sfințită, pentru că au ieșit prin ea liturghii, rugăciuni și psalmi, ai băut agheasmă, ai mâncat anafură, ai lins moaște și ce ai mai făcut tu cu ea. Iar un drac împielițat prins în gura ta sfințită va fi topit ca fierul la 1538 grade celsius. Deci trebuie să-l înfuleci, dar să nu-l înghiți ca pe fantome. Îl mesteci bine până devine lichid, apoi îți răcești gura foarte mult de pomană, că tot e domeniul tău, și așa îl cristalizezi. Ai grijă să nu-l înghiți, că nu-l mai atinge nimeni dacă îl elimini pe cale naturală.

– Zici tu că merge asemenea S.F.? s-a mirat demonul.

– Nu știu, i-am răspuns. Asta mi-a spus sursa mea oficială, așa că facem o încercare. Deci padre, ia-l în gură cât e proaspăt!

– Ce să fac? a sărit lupul. Crezi că mă spurc băgând chiar orice scârboșenie în cavitatea bucală? Sunt totuși preot al lui Zamolxe, nu pun gura pe draci! Vrei să mă posede?

– Dar nu-l bagi în gură așa spurcat, ci îl treci prin blender înainte și îl amesteci cu niște agheasmă, anafură, tămâie și busuioc ca să-l purifici! l-a învățat cobaiul.

– Pui și niște sare, că gonește spiritele rele, am adăugat eu.

– Și niște ficat, că e bogat în fier, iar fierul gonește și el spiritele rele, a completat ursul. Mai puțin fierul de călcat, care le nivelează, dar bănuiesc că nu e atât de important dacă sunt boțite sau nu. Bine, m-ai convins, dă un fier de călcat și îți calc eu demonul. Dar nu pe ficat, pentru că ies scântei când lovești fier de fier.

– Unde să găsesc un ficat la ora asta? a bodogănit lupul. Crezi că cresc prin pădure ca ciupercile după ploaie?

– Am eu doi, a intervenit demonul. Dar nu cred că au fier, pentru că m-ar fi gonit. Eu zic că merge și fără fier, nu trebuie să vă chinuiți atât de mult pentru mine.

I-am mulțumit pentru amabilitate, l-am invitat să intre într-un blender, l-am amestecat cu sare, agheasmă, anafură, tămâie și busuioc, după care lupul l-a sorbit printr-un pai, s-a clătit cu el prin gură până l-a cristalizat, apoi l-a scuipat. Iar eu am băgat cristalul în traistă, ca să nu-l pierd.

– Ar fi o idee bună să plecăm mai repede de aici, că avem un drum lung înainte, le-am propus celorlalți. Am reușit să capturăm un demon, să aflăm câteva informații despre Talpa Iadului, să obținem primul cristal și să supraviețuim, deci am terminat cu succes primul nivel. La următorul poate reușim să stabilim și un record.

– Ce nivel? Ce record? m-a întrebat mirat Marele Lup Alb. Ce e ăsta, joc video? De asta joci tu cu coduri de invincibilitate? Suntem într-un joc, mă, sau e realitate? Zi drept, altfel te pun la blestem!

M-am făcut că nu îl aud, i-am cerut ursului polar să ne cânte ceva de jale și ne-am continuat drumul prin înfricoșătoarea lume a morților, nebăgând în seamă spiritele care fugeau ca apucatele din calea noastră, speriate de cântecele ursului, ce sunau mai horror decât toate vaietele, plânsetele și urletele sinistre care răsunau peste tot în jurul nostru.

[1] Basm popular din Moldova

[2] Legendă dacică din Munții Orăștiei

[3] Legendă din folclorul dobrogean

[4] Din folclorul amerindienilor din tribul Salish

[5] În folclorul multor popoare, lupul urlă la Lună pentru că s-a îndrăgostit de ea

[6] Porcușorul isteric de Guineea este o adaptare a porcușorul isteric din multe bancuri românești

[7] Guineea franceză

[8] Personajul principal al romanului Fram, ursul polar de Cezar Petrescu

[9] După basmul Ursul păcălit de vulpe de Ion Creangă

[10] După basmul Lupul și cei șapte iezi de frații Grimm

[11] După fabula Lupul și capra de Esop

[12] După fabula Iedul și lupul de Esop

[13] Numele piticilor Albei-ca-Zăpada

[14] După basmul Capra cu trei iezi de Ion Creangă

[15] După basmul Iedul cu trei capre de Octav Pancu-Iași

[16] Demon reprezentat cu cap de țap, corp de femeie și aripi pe spate

[17] În mitologia romană, mama lui Lucifer era zeița Aurora, numită Eos de greci