Dacia preisterică 11. Si vis pacem, para belitum

Dacă nu știți unde e Purgatoriul, vă explic imediat. Știți deja că Pământul e plat, lumea celor vii fiind în partea de deasupra iar tărâmul morților dedesubt. O cupolă imensă acoperă partea superioară a planetei, pentru a nu lăsa atmosfera să fugă în spațiu, pe ea fiind localizat Paradisul și Asgardul, lumea zeilor scandinavi. Discul planetei este înconjurat de un zid masiv de gheață pe care se găsește Purgatoriul. Nu deasupra și nici sub zidul de gheață, ca să nu fie în linie nici cu lumea celor vii, nici cu tărâmul morților, ci pe lateral. Merge și așa, că gravitația ține tot din orice direcție, deși mulți o consideră doar o superstiție. Deci pe acest zid marginal de gheață se află Purgatoriul, un loc monoton și plictisitor, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Cerul aici are o nuanță cenușie, Soarele pare învelit într-un văl difuz, iar o ceață albicioasă plutește pretutindeni, reducând vizibilitatea la câțiva metri. Nici aici nu există atmosferă, Purgatoriul fiind în afara cupolei, însă miroase a ceară arsă și tămâie. Din peisajul monoton fac parte câțiva munți acoperiți cu gheață și dealuri mânjite cu sânge, pentru a ne aminti că suntem totuși într-o lume a morților. A monștrilor morți, care nu au suflete, prin urmare nu pot merge nici în lumea de jos, nici în Paradis.

Am intrat în Purgatoriu cu ochii în toate părțile, știind că ne aflăm pe un câmp de luptă din cauza invaziei Iadului. Însă, spre surprinderea noastră, nu am găsit niciun război. Liniște și pace pe toate fronturile, de parcă prinsesem războiul în pauza de masă. Am căutat o ființă care să ne lămurească și abia într-o necropolă ne-a ieșit în cale o zmeoaică bătrână, care târa după ea două sacoșe de rafie. Goale, că nu își permitea hrană. Am strigat-o însă ori nu ne-a auzit, ori nu ne-a băgat în seamă, ceea ce pentru porcușorul de Guineea a reprezentat un afront personal. Așa că a placat baba ca la rugby, iar eu am întrebat-o unde e toată lumea.

– Unde să fie? a întrebat ea retoric în timp ce se aduna de pe jos. Au emigrat aproape toți, că li s-au deschis granițele și în lumea de jos, și în aia de sus, și pe Pământ. Doar nu erau proști să rămână în sărăcia asta când toți îi primesc în alte tărâmuri și le mai dau și ajutoare la greu, nu?

– Dar nu trebuia să fie toți pe front? s-a mirat lupul. Eu așa știu că se face: în caz de război, toți masculii sunt înrolați automat. Uneori și femelele, și puii, în funcție de război. Cum de au fost lăsați ai voștri să plece?

– Care front, mă? l-a luat zmeoaica la rost. Care război? Tu vezi că se bate cineva pe aici?

– Păi nu prea, a remarcat el. Chiar așa, de ce nu e război? Noi am auzit că v-a invadat Rasputin și că e ditamai războiul aici.

– Ăsta n-a auzit de fake news până acum, s-a rățoit baba. Să-mi pună întrebări altul mai deștept, că ăsta e varză. Tu, grasule, pari mai inteligent. Ia zi o întrebare de duh, că am pretenții de la tine.

– Oho, am multe, s-a lăudat ursul. De exemplu… caracatița are mâini sau picioare? Când cineva își caută sufletul-pereche, apelează la spiritism? Dacă m-aș mânca singur, aș deveni de două ori mai mare sau aș dispărea? Sirenele nasc pui vii sau fac icre?

– Nu prostiile astea, l-am oprit eu. Ne interesează de ce nu e război în Purgatoriu, așa cum crede toată planeta. Ce se întâmplă aici, mamaie? S-a terminat deja sau e pauza dintre reprize?

– S-a terminat invazia?!? s-a alarmat porcușorul de Guineea. Adică am ratat încă una? Nuuu!!! Veniți înapoi, că vă invadez eu și continuăm de unde ați rămas!

– Nu are ce să se termine pentru că nu este și nu a fost niciun război aici, ne-a lămurit zmeoaica. Soldații noștri și ai Iadului stau împreună la bârfe și băut și din când în când mai dau cu catapultele în necropolele noastre, ca să pară că e război în caz că verifică cineva. Uneori dau ai noștri când ceilalți sunt prea beți ca să se poată mișca. Mie mi-au distrus cavoul de trei ori până acum și mă gândesc să emigrez și eu, că m-am săturat să dorm doar în beci. Sirenele urlă de șase ori pe zi la aceleași ore, că alarmele trebuie să ne convingă constant că suntem în război, dar în realitate nu e decât un teatru ieftin.

– Corect, un teatru de război! a exclamat ursul.

– Și păreai inteligent la prima vedere, a oftat bătrâna. Nu, grasule, e teatru și atât. Ai noștri și ai lor sunt mână în mână. Se prefac că e război aici, dar de fapt nu e. Lumea trebuie să creadă că e pentru că e ceva necurat la mijloc.

– Corect, Necuratul e la mijloc! a sărit din nou ursul.

– Ăla e plecat în viitor, i-a amintit lupul. Îmi vine greu să cred că Purgatoriul și Infernul ar pune în scenă o asemenea regie, dar ne-a zis și Talpa Iadului același lucru și înclin să cred că e adevărat.

– Dacă nu crezi, caută soldații și verifică, l-a îndemnat baba. Acum dați-vă, că trebuie să ajung acasă ca să-mi scot mileurile de pe mobilă până nu-mi distrug tâmpiții ăștia cavoul din nou.

A plecat zmeoaica în treaba ei iar noi ne-am continuat drumul prin Purgatoriu pentru a verifica dacă era într-adevăr un conflict armat aici sau doar propagandă pentru proști. Am întâlnit câțiva purgatorieni care își duceau viețile de apoi liniștiți, fără a fi deranjați nici măcar de sirenele care urlau la ore fixe de șase ori pe zi, cum ne-a spus zmeoaica. Mă rog, cântau, nu urlau, că erau sirene din ălea cu jumătate de corp de muiere și jumătate de pește, care cântă de obicei pentru a atrage marinari către stânci. Noi ne-am aruncat la pământ când am auzit alarma și am încercat să ne adăpostim, însă purgatorienii au început să râdă de noi, așa că porcușorul i-a trântit și pe ei, ca să nu fim singurii proști de pe jos. Când ne-am dat seama că într-adevăr nu era niciun pericol, ne-am ridicat și am plecat în treaba noastră. Am văzut în zare câteva catapulte care trăgeau fără țintă și am auzit urletele unor soldați care păreau a fi prinși într-o bătălie crâncenă, drept pentru care ne-am grăbit spre acel loc pentru a găsi dovada războiului din Purgatoriu. Însă după un deal am găsit soldații purgatorieni și infernali jucând barbut pe șuturi în fund, ceea ce explică urletele de luptă. 

– Bă, ce-i aici? a urlat cobaiul la ei. Bar de negri? De ce nu vă războiți?

– Cum adică bar de negri? l-a întrebat un vârcolac. E o întrebare rasistă. Nu ți-e rușine să fii rasist în ziua de azi, când suntem moderni?

– De aia ești alb și tu, și prietenii tăi? l-a luat la rost un satir. Sunteți vreun grup neonazist cu supremația albă? De asta sunteți rasiști?

– Nu suntem rasiști, e doar o expresie, a încercat porcușorul să se apere. 

– O expresie rasistă, a completat un ciclop. Barurile de negri sunt considerate locuri periculoase, cu infracționalitate ridicată, pline de dezordine, debandadă și mizerie. Deci rasism fără perdea. Nu știu unde te crezi, șobolane rasist, dar nu te văd cu ochi bun, că aici nu tolerăm discriminarea rasială de nicio culoare, mai ales împotriva negrilor. Pentru că viețile negrilor contează, nu ale albilor, care pot fi discriminați oricât. Deci…

Nu a apucat să-și termine ideea pentru că i-a sărit porcușorul în cap și i-a scos ochiul cu un tirbușon. Toți soldații au încremenit, neîndrăznind să facă nicio mișcare. Mai puțin un grifon gradat, care le-a strigat tovarășilor săi de arme:

– Rasiștii sunt și violenți, exact cum se zvonește! Lăsați armele jos și ridicați cât de sus puteți mâinile, labele sau aripile, că ne omoară pe toți! Faceți ce vă spun, că ăștia ne discriminează pe toți!

L-au ascultat cu toții și și-au ridicat membrele superioare în aer. Inclusiv ursul bipolar, din motive care nu mai miră pe nimeni. Am încercat să îi conving să-și lase labele jos, dar nu au vrut să riște, considerând că pericolul era prea mare, drept pentru care i-am lăsat așa. Și am încercat să îi conving că nu suntem nici rasiști, nici criminali, ci doar căutăm adevărul:

– Măi creaturilor, nu vrem decât să știm de ce jucați barbut în loc să vă bateți între voi.

– Și nu jucați oricum, ci pe șuturi în fund! a adăugat ursul. Sigur vă jucați? Că nu pare deloc diferită joaca de bătaie.

– Păi așa ni s-a ordonat, a răspuns un chupacabra. Ni s-a spus să stăm cuminți împreună, să mai urlăm din când în când ca să pară că ne războim, să mai tragem cu catapultele prin niște necropole și să pornim alarmele de șase ori pe zi. 

– Adică nu e niciun război aici?!? s-a mirat cobaiul.

– Nu, domnule rasist, doar trebuie să lăsăm impresia că este, a replicat un demon. Mă scuzați că v-am explicat, vă rog să nu mă discriminați.

– Păi și toate poveștile ălea pe care le-am auzit despre vitejia purgatorienilor? a cerut lămuriri Marele Lup Alb. Cu ăia care furau carele de luptă de sub nasul invadatorilor, cu babele care doborau cu borcane de murături demoni zburători, cu ăia care omorau inamici cu praștia de la mulți kilometri? Ce e cu toate astea?

– Doar propagandă de război, domnule rasist, a răspuns un căpcăun. De război informațional, pentru că cine controlează informațiile, controlează și opinia publicului. Iar publicul din toată lumea trebuie să creadă că aici e război, deși nu e decât un spectacol ieftin.

– Păi dacă ambele armate au primit același ordin, înseamnă că într-adevăr clovnul care conduce Purgatoriul și Rasputin lucrează împreună, am concluzionat eu. Deci Talpa Iadului nu ne-a mințit…

– Nu conduc ăia nimic, domnule rasist, m-a contrazis o harpie cheală. Toată lumea știe că clovnul purgatorian e doar o marionetă, iar Rasputin nu conduce invazia decât pe hârtie. Adevăratul conducător din umbră e îngerul decăzut Azazel, pe care îl găsiți în cortul lui. La umbră, cum am zis. Acum puteți să nu ne discriminați dacă vă rugăm frumos?

Se pare că Talpa Iadului ne-a spus adevărul, iar războiul fals din Purgatoriu nu e decât calea pentru implementarea unuia dintre planurile lui Lucifer, care ar putea aduce sfârșitul Pământului. Trebuie oprit cumva și pentru asta trebuie să aflu planul complet. Și cine mai e implicat, și până unde se extinde influența Infernului în celelalte lumi, și ce potențiali aliați avem. Deocamdată trebuie să storc informații de la Azazel, ceea ce s-ar putea să nu fie chiar atât de ușor. E totuși un înger, fie el și decăzut, iar îngerii nu cred că pot fi învinși la fel de ușor ca demonii ăia proști pe care i-am cristalizat. Cum nu mi-a venit nicio idee pentru a concepe un plan, am ales să merg pe spontaneitatea tovarășilor mei. Mă rog, pe imprevizibilitatea și pe talentul lor de a crea catastrofe. Nu o fi chiar cea mai bună strategie, dar uneori riscul poate aduce victoria într-un război. Nu în cel fals din Purgatoriu, ci în războiul lui Lucifer împotriva planetei. Bine, recunosc, am făcut rapid un plan, că n-am încredere în dereglații ăștia.

L-am găsit pe Azazel în cortul lui jucându-se cu sceptrul lui Dumnezeu, abia adus de zeița Selene pe care n-am putut s-o interceptăm pe drum pentru că e mult mai rapidă decât noi. Îngerul și-l lipise pe frunte și înțepa cu el un stâlp ca un inorog. Ba și mugea ca o vacă, pentru că nimeni nu știe ce sunete scoteau inorogii înainte să dispară la fel de misterios ca dinozaurii. Am intrat în viteză în cort, cu ursul și cu lupul după mine, strigând la Azazel:

– Fugi, că vine Moartea Albă! Ascunde-te, că ți-a pus gând rău!

Îngerul s-a speriat, pentru că nu se aștepta la vizitatori, și-a smuls sceptrul din frunte și l-a ascuns la spate, sperând că nu l-am văzut. Însă prea târziu, pentru că nu suntem toți chiori ca lupul.

– Cine vine?!? m-a întrebat îngerul uimit.

– Moartea Albă, Spintecătorul de Lumi! Lasă întrebările și fugi, că nu e timp de ghicitori acum! l-am îndemnat eu.

Buimac, Azazel a început să înghesuie niște haine într-o valiză și a dat să iasă prin deschizătura cortului, însă l-am scos prin perete, în caz că îl aștepta Moartea Albă la ușă. În timp ce fugeam fără o direcție anume, îngerul a îndrăznit să ne întrebe cine era personajul ăsta înfricoșător.

– N-ai auzit de Moartea Albă? s-a mirat ursul. Zis și Urgia Albă sau Spintecătorul de Luni?

– De Lumi, l-am corectat eu.

– Deci de asta nu mi se părea cunoscut, a replicat bipolarul. Așa da! Acum știu despre cine vorbim!

– Despre cine? a vrut să știe îngerul nedumerit.

– Lasă că o să vezi imediat, l-a anunțat Marele Lup Alb. Fugi înainte, că sigur dai de el.

– Dar n-ați zis să fug ca să nu dau de el? s-a mirat Azazel. Acum ce facem, intrăm direct în gura lupului?

– În niciun caz! a sărit lupul. Am băgat multe spurcăciuni în gură în ultimul an, dar gata, că mi-a ajuns! Nu mai intră nimic în gura mea decât dacă e spălat bine, dezinfectat și injectat cu spirt, că nu mă mai spurc pentru nimic în lume! Nu insista, am zis că nu înseamnă nu!

– Dar nu vreau să intru, e doar o expresie, a bâiguit îngerul decăzut.

– O expresie foarte urâtă, pe care nu vreau să o mai folosești de față cu mine, l-a apostrofat Marele Lup Alb. Să folosim un limbaj decent, că am fost totuși preot al marelui Zamolxe, nu vreun terchea-berchea cu care să îți permiți orice, da?

– Cu mine poți să-ți permiți, că eu n-am fost preot, l-a anunțat ursul. Dar să nu-ți permiți prea multe, că nu-ți permit așa ceva! Chiar! Ai permis ca să-ți permit să-ți permiți orice cu mine?

Băgat în ceață și mai mult, îngerul n-a mai îndrăznit decât să ne întrebe cine suntem. Cu strângere de inimă, pentru că nu spera să primească vreun răspuns normal. Din fericire pentru el i-am răspuns eu, singurul normal din grupul nostru. Chiar din toată povestea, dar nu e momentul acum pentru comparații. Deși sunt sigur că știți cu toții că sunt singurul normal de pe aici. E evident de la două poște, nu doar de la una. Chiar, cine calculează distanța în poște? De ce nu în dispensare sau în bodegi, care sunt mai populare decât poștele? N-ar fi mai normal să rămânem la kilometri sau la ani-lumină, care sunt mai simpli? Și de ce există doar ani-lumină și nu și săptămâni-lumină sau zile-lumină? Păi lumina nu circulă ziua? Sunt singurul normal de pe aici, cum ziceam.

– Suntem salvatorii tăi, Azazele, l-am anunțat pe decăzut. Agenți secreți ai Iadului, însărcinați personal de Talpa Iadului să te salvăm.

– Eu nu sunt însărcinat, ci doar obez, m-a corectat ursul bipolar. Cel puțin așa cred, că n-am mai făcut de mult un test de sarcină. Care aveți la voi un test de sarcină? Dar să fie grilă, că n-am chef să scriu prea mult.

Îngerul l-a ignorat și a continuat să fugă ghidat de mine, drept pentru care am ajuns în fața cortului său după ce i-am înconjurat toată tabăra. Acolo unde îl aștepta porcușorul isteric de Guineea, înarmat cu o suliță de doi metri.

– Ăsta e Moartea Albă, i-am șoptit îngerului. Ți-am zis să fugi dar dacă n-ai vrut, îmi pare rău pentru tine. Dă să-ți țin sceptrul ăla ca să nu-l umpli de sânge, că iese greu de pe aur.

– Nu-ți dau niciun sceptru, că nu sunt tâmpit să intru într-o luptă dezarmat, a replicat el. Trebuie să încerc să mă apăr de asasinul ăsta deși… Sigur ăsta e Spintecătorul de Lumi sau cum i-ați zis?

– De Luni, l-a corectat bipolarul.

– Da, el e Spintecătorul, că îl cunosc bine, am confirmat eu. Spintecă pe toată lumea dacă îl lăsăm. Dar de obicei nu-l lăsăm, însă cu tine o să facem o excepție.

– Cum adică? s-a mirat Azazel.

– Adică suntem toți împreună, ți-am pregătit o capcană, te-am păcălit și te-am condus în gura… cobaiului! a exclamat Marele Lup Alb. Mai du-te și la el, că în gura mea au intrat prea multe spurcăciuni. Așa îți trebuie, spurcatule!

– Cine e spurcat, popo, eu? a întrebat porcușorul.

– Nu, mă, cu decăzutul vorbeam, l-a liniștit lupul. Tu feliază-l cum am stabilit, dar fără milă de data asta, că merită.

Cobaiul a încercat să ridice sulița pentru a se pregăti de luptă însă, fiind prea grea pentru el, nu a putut să o clintească din loc. Încrezător, Azazel a făcut o schemă de scrimă cu sceptrul lui Dumnezeu și a trecut la atac urlând ca apucatul pentru efect scenic. Însă i-am stricat efectul și l-am oprit din aer, exact când se pregătea să lovească bietul porcușor.

– Ho, turbatule, ce țipi așa la el? L-ai văzut mai mic și s-au umflat mușchii pe tine? Te simți mascul feroce când te dai la ăștia mici? Am o bănuială că bați și femele din când în când tot din cauza acelorași frustrări. Ia-l, mă, ușor, că nu impresionezi pe nimeni cu figurile astea.

– În plus, îl ataci când vezi că nu poate să-și ridice arma? a intervenit lupul. Profiți de ocazie ca să îl ataci mișelește?

– Pe la spate! a completat bipolarul.

– De fapt venea din față dar nu-i nimic, apreciez că încerci să ajuți, l-a consolat lupul. Deci, spurcatule, profiți de ocazie ca să îl ataci mișelește din față? Atât de laș ești?

– Păi nu așa se atacă corect, din față? s-a mirat îngerul.

– În mod normal, da, dar acum nu e cazul, nu? am întrebat eu retoric.

Încurcat, Azazel a ridicat din umeri, neștiind ce să răspundă, așa că l-am lămurit tot eu:

– Acum nu e cazul pentru că nu e o luptă corectă. După ce că ai avantajul mărimii, îl și lași să se chinuie cu o armă prea mare pentru el?

– Ce vină am eu că e mai mic decât mine și că a ales o armă prea mare? a încercat îngerul să se apere.

– Normal, acum dă vina pe el și pentru că e prea mic! a izbucnit ursul. Crezi că el a ales să se nască așa, mă? Crezi că e vina lui pentru că are un handicap? Nanismul se transmite genetic, deci chiar nu e vina lui! Nu e, nu? Zic bine?

– Nu cred că suferă de nanism, asta e mărimea normală a porcușorilor de Guineea, i-am explicat eu. Dar apreciem cu toții că încerci să ajuți. Acum ia o pauză și te anunțăm noi când e nevoie de tine.

Mândru, ursul i-a afișat îngerului un zâmbet până la urechi, care ar fi trebuit să-l facă invidios. Nu l-a făcut, ceea ce nu a mirat pe nimeni. Poate doar pe urs dacă nu ar fi fost bipolar.

– Nu am spus nimic de mărimea lui, ci doar de mărimea armei, a încercat Azazel să ne lămurească. E vina lui că a ales o armă atât de mare. Îi trebuia una mai mică.

– Păi îi trebuia, s-a burzuluit lupul, dar de unde să ia una? Crezi că armele cresc în copaci?

– Nu, dar suntem într-o tabără militară, unde se găsesc arme peste tot…

– Și ce, vrei să fure una? am replicat eu. Vrei să facă păcate? Să ajungă în iad? Nu vezi că are un popă lângă el, care îi contorizează toate păcatele mai ceva ca un apometru? Dă-i tu o armă dacă ești atât de deștept, nu îl pune pe el să fure. Nu crezi că ar fi corect să iei tu arma mare și să i-o dai lui pe cea mică?

– Bănuiesc că da, a bâiguit decăzutul. Bine, gata, i-o dau pe asta mică și o iau eu pe aia mare. Numai să ne luptăm odată, că mă omoară suspansul. Și fără comentarii din partea spectatorilor, ca să nu ne pierdem concentrarea. Imaginați-vă că suntem la un meci de șah, da? Liniște deplină ca să nu deranjați.

I-a aruncat porcușorului sceptrul lui Dumnezeu, a luat sulița și s-a pregătit de lupta cu celebra Moarte Albă, despre care auzise atât de multe în ultimele zece minute. Văzându-se cu sceptrul, cobaiul a luat-o la fugă conform planului meu, lăsând îngerul cu ochii în Soare.

– Ce face ăsta? ne-a întrebat uimit Azazel.

– Își ia avânt, că e mic și nu poate să sară prea mult de pe loc, l-am mințit eu. Trebuie să vină în viteză de la o distanță mare ca să ajungă la beregata ta, deci stai liniștit acolo, că vine el. Dar așteaptă-l fără comentarii, ca la șah, ca să nu-ți pierzi concentrarea.

După vreo jumătate de ceas de așteptare, îngerul și-a dat seama că porcușorul a fugit cu sceptrul și nu avea de gând să se mai întoarcă, așa că a decis să plece în urmărirea lui. Drept pentru care i-am cerut ursului să îl oprească, fiind mai rezistent la bătaie decât noi, restul. Bipolarul a luat un arc de jos, a tras în sus o săgeată de avertisment, apoi l-a somat pe Azazel să se oprească:

– Stai sau trag! a strigat el. Sau era „stai și trag”? Nu mai știu… Cine poate să țină minte toate regulile astea? Mai bine trag ca să fiu sigur decât să stea el și să regret.

Fără să stea pe gânduri a săgetat îngerul în piept, aruncându-l pe spate câțiva metri, direct cu capul într-o piatră. Apoi s-a panicat instantaneu:

– L-am omorât! Văleu! Ce mă fac? Nu am vrut, a fost doar un accident! M-am speriat când a venit brusc spre mine și am tras de frică! Plus că eram în dubii, că n-am știut dacă să trag sau să stea, dar a fost un accident! Pe bune că n-am vrut să-l omor!

– Sunt bine, că am vestă antiglonț, a îngăimat Azazel încercând să se ridice.

– E zombi! s-a alarmat ursul. De data asta îl săgetez în cap, ca să nu se mai ridice de jos. Faceți loc ca să-l omor până nu ne mușcă pe toți! Fir-ai tu să fii de mortăciune, care vrei să ne mănânci creierele…

Și i-a mai tras treizeci de săgeți în cap, fără să știe că îngerii nu pot fi omorâți cu arme obișnuite. Măcar l-a rănit destul încât să nu poată continua urmărirea cobaiului. Însă Azazel avea un as ascuns în mânecă. La propriu și la figurat, că jucase Șeptică singur până să îi aducă Selene sceptrul lui Dumnezeu.

– Un fleac, m-ați ciuruit, dar asta n-o să vă ajute deloc, a gemut el. Netrăicioși, aduceți-mi sceptrul și omorâți lighioanele astea rasiste!

Brusc au apărut din ceață patru indivizi care îmi păreau cunoscuți, cu toții călare pe un singur cal, blocându-i calea porcușorului de Guineea. Care, deși alerga de jumătate de ceas, a reușit să se îndepărteze doar vreo douăzeci de metri, având picioare scurte. Și sceptrul era destul de greu, fiind făcut din aur masiv, dar l-am văzut ridicând arme grele, așa că asta nu e o scuză. Văzându-i pe cei cinci necunoscuți, am strigat fără să știu prea bine de ce, probabil din cauza adrenalinei:

– Cine sunt ăștia? Și de ce?

– Și până când? a completat bipolarul.

 – Sunt clonele prietenilor tăi, mi-a răspuns Azazel. Și a ta, că armăsarul ăla nu e degeaba acolo. Mârțoago, fă cunoștință cu Netrăicioșii, ziși neoficial și Cei 4 călăreți apocaliptici: Făt-Urât, Harap-Negru, Ușorceanu de Aur, Badea cel Voinic și armăsarul năzdrăvan!

Păreau a fi într-adevăr clonele noastre, dar complet diferite de noi. Făt-Urât era foarte urât, evident, dar deborda de masculinitate, Harap-Negru arăta ca un Harap-Alb african iar atentatele sale teroriste nu implicau sinuciderea, Ușorceanu era un Greuceanu foarte slab și manierat, Badea era un Prâslea bătrân și deloc sclipitor, iar armăsarul năzdrăvan arăta ca mine în tinerețe, înainte să devin slab, jerpelit și cocoșat. Era și prost pe deasupra pentru că, așa cum am zis, clonele noastre erau total diferite de noi. Motiv pentru care se pricepeau la bătaie, fiind și neînfricate în fața pericolelor. Ceea ce am aflat pe pielea noastră când ne-a mâncat în târtițe să încercăm să salvăm porcușorul de Guineea. De fapt de sceptru ne păsa, dar nu ne-a lăsat inima să-i recunoaștem cobaiului asta. Armăsarul i-a blocat calea iar cele patru clone umane au sărit din șa în jurul bietului rozător, înconjurându-l din toate părțile. Însă micul psihopat nu s-a pierdut cu firea, ci s-a strecurat printre picioarele a doi dintre ei, lovindu-i cu sceptrul în părțile sensibile. Când să treacă și de al treilea s-a trezit înhățat de Făt-Urât, care i-a luat sceptrul, apoi a început să-l sugrume.

– Dacă-mi dai drumul, o să te salvez, a spus cu greu cobaiul.

– De cine? s-a mirat urâtul.

– De mine, pentru că o să te tai ca pe o frunză la câini dacă nu-mi dai drumul în momentul ăsta!

N-a apucat să primească un răspuns pentru că ursul polar i-a sărit în ajutor și a intrat în Făt ca bila în popice, împrăștiindu-l în toate direcțiile, însă a fost lovit imediat din spate de Ușorceanu și Badea. Marele Lup Alb și-a înfipt colții în piciorul unuia iar porcușorul în beregata celuilalt, dar ambii au fost aruncați cât colo de suflul unei expozii provocate de dinamita lui Harap-Negru. Armăsarul năzdrăvan a recuperat sceptrul scăpat de Făt-Urât, așa că am sărit la el în unghiul morții, încercând să îl lovesc cu toate copitele simultan. Am reușit, dar mi-am pierdut două potcoave, pentru că idiotul chiar are mușchi, nu glumă. Și eu aveam când eram tânăr, dar parcă nici chiar așa. După ce i-am tras două copite în bot pe care nici nu le-a simțit, am schimbat tactica și am început să îl gâdil. Din fericire pentru mine a funcționat, iar armăsarul a scăpat sceptrul dintre dinți în timp ce râdea ca prostul care este el cu tot neamul lui cu tot. Nu am apucat să ridic sceptrul pentru că o explozie a dinamitei lui Harap-Negru m-a aruncat la picioarele musculoase ale armăsarului, date cu ulei probabil pentru a-mi face în ciudă. Cu greu mi-am putut ridica de jos capul doar pentru a vedea cum tovarășii mei pierdeau și ei la scor de maidan: Făt-Urât a șutat cobaiul direct în capul ursului, pe care săgețile lui Badea îl transformaseră într-un fel de arici mare, alb și dereglat, iar Ușorceanu a pocnit lupul în ochelari cu mânerul paloșului, lăsându-l pe întuneric. A urmat o serie interminabilă de pumni și șuturi, pe care le-am suportat eroic toți patru, zbierând ca din gură de șarpe. Cu toții eram la pământ, loviți brutal de niște clone surprinzător de violente și, chiar dacă m-am resemnat cu gândul înfrângerii, am întins copita către sceptru cu ultimele puteri, încercând un ultim gest eroic. Pe care mi l-a întrerupt blestematul ăla de armăsar, care m-a călcat pe copită, apoi a luat sceptrul între dinți mândru, de parcă cine știe ce mărgică găsise în țărâna uliței. După ce mi-a făcut arogant cu ochiul, a ridicat o altă copită pentru a mă strivi, însă nu a apucat pentru că un buzdugan apărut de nicăieri i-a aruncat sceptrul dintre dinți cu tot cu trei dinți.

– Atenție, răufăcători! Lăsați lighioanele și îndepărtați-vă de ele cu mâinile sus! s-a auzit din direcția din care zburase buzduganul.

– Și cu picioarele jos! a completat o altă voce.

Ne-am oprit cu toții din bătaie, clonele din dat și noi din luat, pentru a vedea cine ne întrerupea la momentul potrivit. Spre surprinderea noastră am zărit cu greu, că nu se deschid foarte mult ochii oblonați, un zmeu, un balaur cu șapte capete, un căpcăun și o zgripțuroaică. Nu îi cunoșteam, însă au mai apărut în cartea asta în capitolul cu extratereștrii care răpeau oameni și animale pentru experimente. Dacă nu vi-l amintiți, derulați puțin înapoi și recitiți-l. Acolo au murit monștrii ăștia, ceea ce explică prezența lor acum în Purgatoriu.

– Cine îndrăznește să ne salveze? a strigat ursul bipolar.

– Brigada sinucigașilor în serie! a răspuns balaurul.

– Care vă sinucide în serie și în paralel! a completat căpcăunul.

– Bine, nu pe voi, animalele, ci pe dubioșii care vă măcelăresc, a explicat zmeul. Asta ca să nu apară confuzii.

– Eu tot zic că ar trebui să-i sinucidem pe toți, că sunt masculi, deci merită, a mormăit zgripțuroaica.

– Pentru a mia oară, nu poți să omori toți masculii din lume doar pentru că ești feministă! s-a rățoit zmeul la ea.

– De ce nu? s-a mirat zgripțuroaica. Ei cum au putut să ne pună atâtea mii de ani jugul patriarhal doar pentru că suntem femele? Așa ți se pare corect, nu? Normal, pentru că și tu ești mascul!

– Ți-a pus cineva un jug? a întrebat-o uimit căpcăunul. Sper că nu ne povestești iar perversiuni din fostele tale relații.

– Nu, chiar mi-a pus unul un jug la propriu și mi-a cerut să mă plimb așa pe câmp! a explicat ea. Bine, eu am crezut că e un joc BDSM și am acceptat, dar ăla nu voia nimic erotic, ci doar să-i ar câmpul.

– Dar asta nu pentru că ești femelă, ci pentru te-ai îngrășat cât o vacă, a glumit balaurul. Mă rog, ai slăbit cât o vacă, pentru că înainte erai cât toată cireada.

Abia a terminat de zis că și-a pierdut instantaneu unul dintre capete, zgripțuroaica neavând un simț al umorului prea dezvoltat, ci doar gheare foarte ascuțite.

– Au, ’tu-ți nația mumă-tii, iar capul meu preferat? Te omor, cireado!

Și s-a încins o scurtă bătaie între cei doi, oprită cu greu de zmeu și de căpcăun. Lămurindu-se cu ce caricaturi aveau de a face, clonele au luat o pauză de la noi și și-au îndreptat atenția către monștri. Sinucigașii în serie și-au scos armele și s-au pregătit de luptă, iar noi am început să ne adunăm de pe jos, realizând că asta era singura noastră șansă să fugim. Ceea ce au intuit și noii noștri aliați, care ne-au dat de gol.

– Plecați de aici, animalelor, că ne ocupăm noi de dubioșii ăștia, ne-a sfătuit balaurul cu șase capete. Nu vă faceți griji, nu vă vor mai face rău niciodată.

– Eu îmi fac puțin griji, a recunoscut căpcăunul.

– De ce?!? s-a mirat balaurul.

– Nu știu, dar am o presimțire neagră… Chiar, de ce nu există și presimțiri albe? E o chestie rasistă, nu?

– Temin-o, bă, cu prostiile, că n-ai de ce să-ți faci griji, a încercat zgripțuroaica să îl liniștească. Sunt toți masculi, deci bat la ei ca la fasole. Bine, n-am bătut niciodată fasole, că nu am ce căuta la cratiță, dar recuperez cu ăștia. Iau eu patru și vă descurcați voi cu ultimul. Care patru sunt pasionați de BDSM să iasă în față, restul să se ducă la ceilalți!

– M-aș băga și eu să vă ajut, că am rămas dator de când m-au invadat mai devreme, dar nu mă mai ascultă labele pentru că au sărit ăștia pe mine ca pe trambulină, a anunțat porcușorul de Guineea.

– Scuze, eu am sărit pe tine, a recunoscut ursul bipolar. Bine, nu am sărit, ci am căzut. Nu intenționat, ci aruncat de doi dușmani din ăștia. Nu neapărat aruncat de ei, ci mai mult sărit din calea lor. Nu chiar sărit, ci mai mult căzut când am vrut să mă feresc din calea lor. Bine, puteam să cad lângă tine, dar mi-am schimbat traiectoria în aer ca să aterizez pe moale. Deci a fost intenționat. Scuze din nou, e numai vina lor.

– V-aș ajuta eu, dar mi-am pierdut ochelarii pe care mi i-au spart ăștia și e periculos să mă bag în luptă fără să văd în cine dau, că v-aș putea lovi pe toți, s-a scuzat lupul. Deci eu zic că e mai bine pentru toată lumea să stau deoparte, că așa nu mai e nimeni în pericol, și pot să mă și rog pentru voi. Nu degeaba se zice că gura care se roagă face mai mult decât mâinile care ajută. Stați liniștiți, că dacă mă rog eu pentru voi, porniți din start cu 2-0.

– Și eu v-aș ajuta, dar sunt antidextru, a oftat ursul.

– Adică îi lipsește complet îndemânarea din toate labele, am tradus eu. Deci s-a stabilit, vă descurcați singuri cu clonele. Și nu vreau să părem nerecunoscători, dar de ce ne ajutați? Că n-am mai văzut monștri care să nu încerce să ne mănânce, ba dimpotrivă.

– Răspund eu la asta, că am șase creiere, deci știu dublu față de proștii ăștia trei! s-a lăudat balaurul. Vă ajutăm pentru că ne-ați cerut ajutorul și nu ne place să refuzăm, pentru că nu e politicos.

– De fapt nu v-am cerut niciun ajutor, l-a contrazis lupul.

– Nu încă, dar aveați de gând să o faceți. Știu sigur, pentru că mi-am pus toate cele șase creiere să lucreze împreună, așa că mi-am dezvoltat capacitățile parapsihice. Dacă îl bag și pe al șaptelea în rețea, fac telekinezie cu tot din jur de o să ziceți că vă atacă vreun poltergeist. Dar aș fi eu cu telekinezia mea. Ia stați să încerc să lipesc al șaptelea cap, să vedem dacă merge. Are cineva niște aracet?

– Nu, dar pot să ți-l sudez eu, că întotdeauna mi-am dorit să văd chinezi la televizor! s-a oferit ursul bipolar. Chiar dacă nu știu ce-s televizoarele, pentru că nu s-au inventat încă. Sau sudura, că nici din asta nu avem pe aici. De chinezi nu mai zic, că n-am văzut niciunul și tare îmi e că sunt doar un mit. Fă mai bine o radiochinăzerie, că te complici prea mult cu telekinezia.

– Exact asta i-am spus și eu! a exclamat căpcăunul. Dar nu ascultă de nimeni, că e căpos. Și la figurat, nu doar la propriu. Nu-i problemă, o să-și revină în câteva momente, când o să rămână cu un singur cap.

– Adică ce vrei să zici?!? a izbucnit balaurul. Mă ameninți că o să mă decapitezi din invidie? Vino încoa’, să vezi ce înseamnă combinarea a șase creiere, șase guri și două sute treizeci și opt de colți! Că mi-au sărit doi mai devreme când am mușcat dintr-o armură ca să văd ce gust are.

– Nu te decapitez eu, ci dușmanii ăștia, l-a anunțat căpcăunul. Pe cuvântul meu! Știi doar că n-am ce face cu capete, că nu sunt bune nici măcar pentru a da gust ciorbei. Dacă ar fi niște piept sau pulpe…

– Băi Shrek, l-a oprit balaurul, nu se atinge nimeni de capetele mele. Nici tu, nici fraierii ăștia care or să și-o ia după ce terminăm dialogul ăsta prostesc, nici nimeni! Ai înțeles? Nu te atingi de niciun cap!

Și brusc i-a zburat unul cu tot cu gât, săgetat de Badea cel Voinic.

– Deci nu căpcăunul, ci dușmanii or să mi le reteze pe toate, a remarcat balaurul. Am înțeles acum. Mersi pentru explicație!

– Creaturilor hidoase, ne batem sau tragem de timp până îl rupem? a strigat Făt-Urât. Hai mai repede, că mai avem de bătut și alții până diseară și chiar n-am vrea să nu ne îndeplinim planul de bătaie pe ziua de azi.

– Plan de bătaie pentru că plănuiesc să ne bată, a explicat căpcăunul. Asta ca să nu ziceți că n-ați știut.  

– Eu n-am știut, a recunoscut ursul. Nici acum nu știu dacă mă întrebi, așa că aș prefera să nu mă întrebi. Deci întreabă cât vrei, că nu știu.

– Tu ai voie, că ești un geniu artistic, l-a lăudat căpcăunul. Te-am văzut într-un spectacol acum câțiva ani când încercam să mănânc niște clovni de la circul unde lucrai. Și am rămas impresionat de cantitatea de talent pe care o ai în tine. Unde încape atât, dacă îmi permiți o întrebare personală?

– De obicei se depune la burtă și la târtiță, dar păstrez o mică parte și în cap, a mărturisit ursul.

– Deci de asta nu mai are loc creierul, a remarcat lupul.

– Are loc destul în inimă, a adăugat bipolarul și i-a făcut cu ochiul.

– Băi non-umanilor, ne batem anul ăsta sau ce facem? a strigat Harap-Negru. Haideți odată, că m-am răcit de tot de când mi-am făcut încălzirea!

– Iar asta e importantă, pentru că te ferește de cârcei, a completat Ușorceanu. Nu vrea nimeni să-l apuce cârcelul în timpul unei lupte, nu?

Ursul polar a ridicat o labă, dar toată lumea l-a ignorat cu succes.

– Bine, începem, a decis zmeul. Stați doar două secunde, să le spun animalelor ce ne-au întrebat, ca să nu rămână ideea în aerul care lipsește de aici. Deci vă ajutăm pentru că în lumea morților cam totul e invers față de lumea celor vii. Așadar, dacă în timpul vieții am fost monștri, acum suntem eroi. Așa că îi ajutăm pe cei care au nevoie, cum sunteți voi.

– Să recunoaștem totuși că în timpul vieții am fost puțin eroi când am salvat Sarmizegetusa romană de niște extratereștri cărora le-am aruncat OZN-ul în aer, s-a lăudat balaurul cu cinci capete. Forțați de bombele implantate în capete, dar tot se pune.

– Și eu am văzut un OZN aseară! a anunțat ursul.

– De câte ori să îți spun că era Luna? l-am întrebat eu. Gata, cu întreruperile, puteți să începeți bătaia. Pe locuri, fiți gata, start!

Și a început lupta. Slabul Ușorceanu evitând cu mișcări rapide loviturile masivului căpcăun, care se baza doar pe forța sa remarcabilă. Badea împotriva ghearelor ascuțite și aripilor puternice ale zgripțuroaicei. Harap-Negru aruncând încontinuu bucăți de dinamită înspre zmeu, care le devia cu buzduganul său ca la baseball. Iar Făt-Urât călare pe armăsar ferindu-se neîncetat de flăcările suflate de balaurul cu cinci capete, care în scurt timp au rămas trei după ce clonele au retezat câte unul de fiecare. În această debandadă cu pretenții de luptă legendară am decis să recuperăm sceptrul și să o ștergem de acolo cât încă mai apucam. L-am luat de jos și am încercat să mă îndepărtez, însă armăsarul năzdrăvan l-a aruncat pe Făt-Urât în spatele balaurului și a țâșnit brusc spre mine, punându-mi piedică. După ce mi-a luat obiectul dintre dinți, a fost trântit la pământ de Marele Lup Alb, care la rândul său a fost placat de Badea cel Voinic. Cu o agilitate ieșită din comun, porcușorul de Guineea a ajuns din câteva salturi în mijlocul combatanților, a apucat sceptrul și a început să se strecoare printre ei. S-a ferit la timp de o bucată de dinamită a lui Harap-Negru, care a ajuns într-una dintre gurile balaurului, făcându-l astfel să își piardă încă un cap. După ce l-a amețit pe zmeu cu un cap în gură, Făt-Urât și-a ridicat paloșul masiv pentru a lovi cobaiul, însă a fost lovit din plin de urs, care a intrat în el ca acceleratul în gară. Porcușorul mi-a pasat mie sceptrul, eu i l-am aruncat lupului, acesta s-a făcut că i-l aruncă ursului dar și l-a legat de coadă și l-a pocnit cu el pe Ușorceanu, care încerca să îi blocheze calea. Clona a zburat câțiva metri buni, agățându-se de unul dintre cele două capete ale balaurului, pe care l-a smuls din cauza inerției. Zgripțuroaica și-a înfipt ghearele ascuțite ca niște săbii în spatele armăsarului năzdrăvan și l-a lovit cu aripile în cap pe Badea, căpcăunul a început să-l pocnească pe Harap-Negru cu Ușorceanu pe post de ghioagă, iar zmeul s-a răzbunat pe Făt-Urât, îndesându-i buzduganul de câteva ori în freză. Firește că am profitat de acest moment de respiro și ne-am luat tălpășița, îndepărtându-ne cât am putut de repede. Însă de la distanță am observat cum noii noștri aliați au pierdut lupta, căpcăunul aprinzând centura de dinamită capturată de la Harap-Negru. Clonele au reușit să se îndepărteze puțin de suflul exploziei, așa că au supraviețuit, deși au rămas cu răni grave. La fel și balaurul, care însă și-a mâncat ultimul cap pentru a nu fi capturat viu de inamici. O idee complet cretină dar scuzabilă, ținând cont că IQ-ul său era de șapte ori mai mic după pierderea celorlalte capete. Astfel și-a găsit din nou sfârșitul Brigada sinucigașilor în serie, care își merită pe deplin numele. Și un parastas frumos pentru sacrificiu, dar asta doar după ce ne-om întoarce acasă. Dacă ne-om mai întoarce vreodată cu asemenea clone care ne vânează. Deocamdată rănile le împiedică să ne urmărească, însă se vor vindeca la un moment dat și mai mult ca sigur vor dori să recupereze sceptrul lui Dumnezeu.

Ne-am oprit din alergat ca apucații doar la marginea Purgatoriului, pentru a ne odihni și pentru a ne plănui următoarea mișcare. Am decis să mergem în Paradis pentru a-i înapoia lui Dumnezeu sceptrul, evitând astfel să ajungă din nou în labele celor răi. Am încercat să scot din el cele șapte cristale demonice, însă păreau lipite cu superglue, pentru că nu am putut să le clintesc nici măcar cu dalta și ciocanul. Nu știu de ce, dar bănuiesc că de vină e legea aia a fizicii care a decis că opusele se atrag. Sceptrul e al unei zeități pozitive, cristalele au fost entități negative, deci are sens. Măcar atât dacă restul poveștii nu are. Mai ales existența clonelor.

– Măi fraților, cum Gebeleizis iartă-mă au apărut clonele astea? mi-am întrebat tovarășii de drum. Clonarea încă nu s-a inventat, deci ăia cinci de unde vin? Și cum?

– Simplu, au fost făcuți de reptilieni, mi-a replicat ursul. Sau erau reptilieni! Sau vor fi reptilieni! Sau vom fi noi reptilieni? Nu suntem deja, nu? Are cineva informații verificate și confirmate?

– Poate erau doar o iluzie optică, pentru că demonii sunt experți în înșelăciuni, a încercat Marele Lup Alb să ghicească.

– A Necuratului iluzie, că m-a bumbăcit de am hemoragie internă prin absolut toate organele, am mormăit eu. Erau reali, padre, nu fura curent.

– Erau reali, dar ziceam că poate nu erau clone. Poate erau niște metamorfi, că există și creaturi din astea pe planeta noastră.

– Sau erau reptilieni khazari din statul perpendicular! a adăugat ursul.

– Sau nu! am strigat la el. Padre, metamorfii copiază exact aspectul celor pe care îi imită. Ăștia seamănă cu mine și cu tâmpiții de acasă, dar sunt total opuși. Deci nu sunt niște copii exacte, ci modificate cel mai probabil în laborator. Deci sunt clone.

– Atunci nu știu, a oftat lupul. Și nici nu-mi prea pasă, fie vorba între noi. Eu mă bucur că am scăpat cu viață de ăia, acum zic să mergem mai repede în Rai, că acolo vom fi în siguranță. Porcușorule, tu ce zici?

În primă fază nu a zis nimic, fiind ocupat cu citirea unei cărți. Însă minunea a ținut doar câteva clipe, pentru că a răbufnit brusc:

– Nu, idioato, nu vorbi cu șarpele! Să n-ai încredere în el, că… Nu lua fructul! N-auzi să nu-l iei? Nu mușca din el! Ptiu, proastă mai ești! Măcar nu-i da și ăluia să mănânce, că nu e atât de idiot încât să… Stai, mă! Nu mânca, tâmpitule! Bă! Cine a scris prostia asta plină cu proști?

– Ce Zamolxe iartă-mă citești, mă? l-a întrebat lupul.

– Biblia, a răspuns porcușorul. Dacă tot mergem să invadăm Raiul, m-am gândit să mă informez întâi din surse oficiale, ca să cunosc zona.

– Am citit-o eu și m-a dezamăgit, pentru că nu e deloc originală, a intervenit ursul polar. Absolut toate cuvintele din ea au apărut și în altă carte. Rușinos! Chiar nu mai există niciun scriitor original în lumea asta?

– În ce carte au apărut toate cuvintele din Biblie? m-am mirat eu.

– În dicționar, a replicat bipolarul. L-am citit când eram mic. Acțiunea nu e cine știe ce dar m-a prins rapid, de n-am putut să las cartea din labă până la final. Sper să apară și ecranizarea, pentru că e una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. O știți sau vreți să v-o povestesc?  

N-a vrut nimeni, dar ursul tot ne-a povestit-o pe drumul spre Paradis, care nu e atât de ușor pe cât pare. Ne-am cocoțat pe cupola care înconjoară partea de deasupra Pământului, ne-am rătăcit de câteva ori pentru că traseul nu e marcat, dar în cele din urmă am ajuns deasupra cupolei, la poarta Raiului. Unde sfântul Petru, portarul titular al Paradisului, ne-a trântit bariera în nas și a scos un termometru digital, pe care l-a apropiat de fruntea porcușorului.

– Ho, bă, ce faci, mă împuști? a urlat cobaiul.

– Cum ce fac, mă? Te termoscanez, logic, a răspuns sfântul.

– Pentru ce?

– Pentru a-ți lua temperatura. Să văd dacă te-a afectat încălzirea globulară.

– După ce i-o iei, i-o dai înapoi? a vrut să știe ursul.

– Ne iei temperatura cu termometru pentru pereți? m-am mirat eu.

– Ai prefera unul rectal? m-a luat sfântul la rost. Dacă nu-ți convine termometrul meu, poate îți iau și amprenta de carbon.

– Asta ce mai e? a întrebat lupul.

– E totalitatea emisiilor de gaze cu efect de seră pe care le eliberați în atmosferă, a răspuns iritat Petru. După fețe voi sigur emiteți mult dioxid de carbon, de ne poluați tot Raiul. Ia să expire fiecare numai cu o nară, ca să nu-i bag dopuri de plută în amândouă.

Nu m-am lăsat intimidat, așa că l-am contrazis:

– În primul rând aici nu există atmosferă, deci nu avem ce să poluăm. Iar în al doilea, atmosfera Pământului, aia de sub cupolă, conține doar 0,04% dioxid de carbon. Cât ar putea să expire toată lumea încât să se simtă o diferență? O întrebare retorică, ținând cont că nu te refereai la lumea de sub cupolă, ci la Paradis, unde nu e atmosferă.

– Putem să facem noi atmosferă incendiară ca de concert, a intervenit ursul. Toată lumea mâinile în vid! Vreau să aud mâinile în aer!

– Bă, ia terminați-o cu conspirațiile până nu chem izoleta să vă salte, s-a rățoit sfântul. Hai, puneți-vă măștile pe moace și veniți lângă mine ca să vă verific actele.

– Ce acte, sfinția ta? s-a mirat lupul.

– Certificatele verzi de deces! a strigat sfântul încercând să ne intimideze. Plus copii legalizate și apostilate în dosar penal cu șină! Și ăstea tot verzi, că aici trăim veșnic doar eco!

– N-avem, nene, că nu suntem morți, am încercat eu să-i explic. Am venit cu o treabă aici, nu ca să ne petrecem eternitatea. Și ce fel de măști vrei să ne punem?

– Orice fel de mască, a venit răspunsul. Important e să fiți mascați ca să îi protejați pe cei din jur.

– De cine să îi protejăm? a întrebat porcușorul. Sper că nu de mine ca să nu vă recunosc când vă invadez.

– Băi, nimic nu știți, a bombănit sfântul. Masca e ca să ne protejăm de un virus de calculator care a apărut în China după ce unul care a mâncat un liliac virusat a strănutat spre o antenă 1G. De la ăla s-a dus virusul în toată lumea și suferă mereu mutații de parcă ar face parte din X-Men. Așa că în spații închise purtăm măști ca să ne protejăm.

– Eu am una ca a lui Zorro, a anunțat ursul bipolar. Merge, nu?

– Și ce e ăla un calculator? s-a mirat Marele Lup Alb.

– Întrebați pe rând, că amețiți cititorii și nu vrea nimeni să o ia de la început pentru că i s-a rupt filmul, ne-a sfătuit Petru. Deci merge orice mască, chiar și de la carnavalul de la Rio, pentru că virusul nu vă recunoaște, deci vă ocolește. Iar ca să răspund la întrebarea maidanezului, calculatoarele sunt ceva care se vor inventa în viitor pentru pământeni, dar noi avem deja unul în Rai, că suntem evoluați spre deosebire de voi, păcătoșii. Mă rog, e mai mult abac, nu calculator, dar prea puțin contează asta, că oricum nu știți diferența dintre ele.

– Bine, bine, dar cum poate să ne afecteze un virus de calculator? am insistat eu.

– Poate, pentru că a infectat rețeaua la care suntem toți conectați prin macrocipuri, m-a lămurit sfântul Petru. Deci se transmite prin rețea.

– Acum are sens, a concluzionat ursul. Așa da! Ce e aia o rețea?

– Nu are, mă, nu mai abera ca să te primească în Rai, l-am oprit eu. Sfinte, chiar nu înțelegem. De ce sunteți toți conectați la o rețea?

– Hai, mă, că păreai inteligent până acum, m-a luat sfântul la rost. Cum de ce? Ca să ne posede pe toți simultan inteligența artificială care o să controleze rețeaua. Bine, abia peste câteva milenii o să se inventeze una, dar pregătim rețeaua până atunci. Vezi ce pățești dacă n-ai macrocip? Îți slăbește sistemul imunitar de la creier. Ia gata, că m-ați enervat și nu vă mai primesc în Paradis. De când vorbim n-ați zis niciodată „Slava Purgatoriul”, ba sunteți conspiraționiști, ba cercetați fără a crede. Hai, valea de la poarta mea, că blocați traficul! Dați-i drumul de aici până nu chem mascații să vă salte!

– Cum îți dai seama pe cine chemi dacă toți sunt mascați înăuntru? a întrebat porcușorul de Guineea.

 Nu a primit niciun răspuns pentru că sfântul a luat câteva pietre dintr-o cutie amplasată strategic lângă el și a început să ne bombardeze cu ele, neratând nici măcar o dată. Mai mult ca sigur a avut parte de ajutor divin, că nu e nimeni chiar atât de bun la lapidare. Deși probabil nu întâmplător numele lui provine din substantivul „piatră”… Am fugit de lângă poarta lui și ne-am oprit când a devenit doar un punct în zare, gândindu-ne că de la asemenea distanță nu ne mai poate nimeri. O ipoteză care s-a dovedit falsă, ținând cont că ursul s-a mai trezit cu o bordură în creștet, dar e posibil să fi fost aruncată de unul dintre noi aparent din greșeală. Am sărit gardul care nu era atât de înalt pe cât ar fi trebuit și astfel am ajuns în Paradis, un loc plin de pomi roditori și flori parfumate, cu un cer senin pe care strălucește intens Soarele. Deși nici aici nu există aer, ne-am trezit mângâiați de o briză caldă, care ne-a adus miresme de tămâie și smirnă. Peste tot zboară de colo-colo păsări cântătoare, pe alocuri susură pârâuri cu lapte și miere, pe maluri cresc pomi veșnic roditori iar solul nu e făcut din pământ, ci din nori pufoși și incredibil de rezistenți la orice greutate. În zare se văd câteva palate din aur și fildeș, unde mesele îmbelșugate sunt mereu pline cu bucate alese și vinuri dulci. Peste tot bântuie spirite fericite, fără griji sau nevoi, și din când în când îngeri zâmbitori, care fredonează imnuri sacre. Din când în când răsună prin văzduh coruri îngerești sau acorduri de harpă, muzica lor umplând orice suflet de pace și bucurie. E un loc perfect, unde nu există durere sau întristare, ci doar o fericire pură și eternă.

– Mă simt ca-n Paradis! ne-a anunțat ursul polar. Mai mult, ca în sutienul lui Avraam! Chiar, de ce vorba aia din bătrâni e cu sânul lui Avraam? Avea doar unul? Și era siliconat sau natural?

– O fi fost amazon, că amazoanele își tăiau câte un uger pentru a trage mai bine cu arcul, și-a dat cu părerea porcușorul. Am aplicat și eu metoda asta și chiar funcționează, chiar dacă nu aveam ugere nici înainte să le tai.

– Poate era amazon transsexual, că masculii nu au mamele din câte știu, a adăugat Marele Lup Alb. Sper că nu alăptează, că marele Zamolxe ne iartă multe păcate, dar până și răbdarea lui are o limită.

Am ignorat idioții, mi-am închis ochii și mi-am deschis inima pentru a primi binecuvântarea Paradisului, însă am regretat decizia de a-i redeschide pentru că l-am văzut pe cobaiul nostru scrijelindu-și numele cu o baionetă pe un copac. L-am oprit pentru moment luându-i arma, însă a scos o sulă de cizmărie și a scrijelit fantoma unei babe care mergea fericită la tămâiat. Probabil nu a mai fost la fel de fericită după întâlnirea cu porcușorul, dar măcar a devenit singura persoană din lume cu sula-n fund și cu sufletu-n Rai. Am luat tâmpiții pe sus și am fugit până să apuce fantoma să dea alarma, oprindu-ne lângă un sân uriaș, ieșit dintr-un nor, pe care îl mulgeau patru îngeri dubioși, cu evidente handicapuri. Unul avea sindromul Down, unul retard mental, unul era obez iar ultimul suferea de nanism. Adică era pitic, că n-are rost să încerc să par corect politic când sunt apolitic. Dar totuși corect, să nu uităm asta.

– Nu vă supărați, al cui e ugerul ăsta? i-a întrebat lupul pe îngeri.

– Al lui Avraam, nu e logic, lighioano? a răspuns obezul cam agresiv. Doar n-o fi al lui bunicul, nu?

– Nu știu, că nu-ți cunosc neamurile, a bombănit lupul.

– Dar de ce îl mulgeți? a vrut să știe porcușorul de Guineea.

– Pentru lapte, doar nu pentru carne și ouă, a replicat piticul pe un ton sarcastic.

– De ce nu carne și ouă, sunteți lacto-vegetarieni? a întrebat ursul.

– Câinele ăsta obez și infidel începe să mă scoată din sărite și abia am intrat în ele, a mârâit cel cu retard. Băi blestematule, nu mă face să vin cu monahu’ akbar la tine, că stric bunătate de țâță în jihad și ar fi păcat. Nu doar pentru că păcatele sunt interzise în Rai, ci și pentru că e singura țâță pe care putem să o vedem pe aici.

– Lasă-l, talibane, să întrebe dacă nu știe, l-a oprit al patrulea înger. Știi că trebuie să fim politicoși și pașnici aici, altfel ne dau ăștia afară de tot. Bre lighioanelor, vă lămuresc eu. Ăsta e sânul lui Avraam, e mare pentru că e siliconat și îl mulgem ca să completăm râurile cu el, că în Paradis trebuie să curgă mereu lapte și miere. Nu întrebați din ce parte a corpului lui Avraam luăm mierea, că sigur nu vreți să știți. Lămuriți? Cu plăcere!

  Îmi părea familiar modul în care vorbeau acești îngeri ciudați, așa că i-am tras puțin de limbă pentru a afla cine erau. Porcușorul la propriu, pentru că nu au vrut să vorbească de bună voie și nesiliți de nimeni. Astfel am aflat că se numeau Dorel, Costel, Mirel și Petronel și erau foștii îngeri păzitori ai lui Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu și Prâslea. Au fost concediați pentru că nu au reușit să le oprească schimbarea destinelor, iar acum se ocupau de salubritate în Paradis. Un loc de muncă potrivit pentru abilitățile lor care lipseau cu desăvârșire. Le-am povestit și noi că venisem în Paradis pentru a-i înapoia lui Dumnezeu sceptrul furat de demoni și i-am rugat să ne însoțească la reședința zeului, pentru a-i înmâna personal obiectul. Au acceptat, însă ne-au avertizat că nimeni nu poate obține o audiență la Dumnezeu, așa că trebuie convins să ne ajute scribul său personal, Metatron. Drept pentru care am plecat cu toții spre arhivele Raiului, unde își are biroul Metatron, iar pe drum ne-am convins că Paradisul nu e chiar așa cum se zvonește.

 La prima intersecție am văzut fantoma unui boschetar murdar, cu haine rupte, oprită la semafor cu un cărucior plin cu gunoaie. Stafia unui bogătaș care purta un costum de firmă foarte scump a apărut imediat și a început să spele cu o perie partea din față a căruciorului. Când a terminat, boschetarul i-a aruncat o conservă începută, iar bogătașul i-a mulțumit respectuos. Ne-am mirat, dar ne-a amintit Petronel că pe lumea celalaltă lucrurile sunt invers față de tărâmul celor vii.

– Asta știam, a răspuns lupul, dar ne mirăm că a ajuns un bogătaș aici. Mai demult a zis unul că mai ușor trece o cămilă prin urechile unui ac decât să intre un bogat în Rai, așa că nu pricep ce s-a întâmplat. Au îndesat bogații până la urmă o cămilă prin ac de sunt primiți?

– Nu, bre, au dat șpagă la poartă ca să intre, ne-a lămurit Dorel. Dacă sfântul Petru nu putea trăi din salariu când era viu, crezi că după moarte stă în baza lui?

– Dar ce face cu banii dacă stă mereu la poartă? am întrebat eu. Am înțeles că lucrează în trei schimburi, toate numai el. La ce îi trebuie bani dacă nu are când să îi cheltuiască?

– Îi bagă pe toți la pariuri și, dacă câștigă, îi donează pe toți săracilor, mi-a explicat Mirel. Așa zice el, dar eu cred că îi bea pe toți.

– Nu cred, că n-am văzut nicio sticlă goală pe lângă poarta Raiului, l-a contrazis ursul. Îmi trebuia una ca să fac pipi dar, cum n-am găsit, am făcut pe un nor. Să anunțați meteorologii că tocmai a fost ploaie peste Roma, să nu se mire degeaba.

– N-ai înțeles, bea banii la propriu, a explicat Costel. Îi topește într-un ceaun și îi bea ca pe apă înainte să se răcească. Știu că pare ciudat, dar de când a devenit sfânt nu mai are efect alcoolul asupra lui, așa că bea ceva mai tare. Dacă nici metalele topite nu sunt tari, atunci ce?

– Dar cum de aveți bani pe aici? s-a mirat porcușorul. Nu se zice că banul e ochiul dracului? Îl lăsați să se uite la voi prin portofele?

– Nu, pentru că nu avem bani materiali, ci criptobancnote, a replicat Petronel. Plătim cu macrocipul din mână, care e și pe post de card bancar. Asta pentru că nu acceptăm carduri pe aici. Ați observat că, citit invers, „card” este „drac”? Deci dacă nu acceptăm nici dracul pe invers, nici ochiul lui, criptobancnotele au rămas singura soluție.

– Păi și cum topește sfântul Petru criptobancnote ca să le bea, dacă nu sunt materiale, ci virtuale? m-am mirat eu.

– Cu puterea credinței, mi-a răspuns Dorel și mi-a închis botul, că n-am știu cum să combat o asemenea logică.

Între timp am trecut pe lângă o coadă la o farmacie, formată doar din adolescenți. Doi pensionari au ajuns în dreptul lor și au început să îi ia la mișto:

– Tot din alocații trăiți veșnic, săracilor? Așa vă trebuie dacă v-a plăcut școala!

După ce bătrânii s-au îndepărtat râzând, tinerii de la rând au început să bombăne.

– Nesimțiți, ce să le ceri? a întrebat retoric unul. N-au pic de educație. Bătrânetul din ziua de azi…

–  Așa e, a aprobat altul. După ce că nu ne dau locurile în căruțe, mai sunt și obraznici. Prost-crescuți, ce să mai… Înveți o viață întreagă ca să ajungi bătaia de joc a unor pușlamale.

La câțiva metri după farmacie am trecut pe lângă fantomele unor fetițe care spărgeau semințe sprijinite de un gard proaspăt vopsit. Una dintre ele i-a fript ursului o palmă la fund și a încercat să îl agațe:

– Alo, păpușa, ce faci, guriță? Ne combinăm și noi la o vrăjeală ca-n telenovelele cu trei de X?

Ursul a sărit ca ars, însă îngerii i-au făcut semn să-și continuie drumul fără comentarii.

– Las-o, mă, că o fi timidă, a zis una dintre fetițe. Nu vezi ce față de fecioară are? Cine să bulească o speriată de bombe sexy?

Porcușorul de Guineea a scos un pumnal, însă îngerul Dorel l-a luat pe sus și a încercat să meargă mai departe. Ceea ce nu a fost pe placul fetelor.

– Fă, tu ce te bagi? a strigat una dintre ele. Vrei să-ți frig una peste mufă de-ți înghiți tamponul?

– Da’ n-am zis nimic, ce ai? a încercat îngerul să se apere.

– Dă-i drumul de aici, că vin după tine, l-a amenințat fata încordându-se. Fir-ați voi să fiți de parapante figurante!

Îngerii au mărit considerabil pasul, așa că am făcut și noi la fel, deși n-am înțeles ce tocmai se întâmplase. Când ne-am îndepărtat destul de fetițe i-am întrebat pe cei patru de ce erau respectivele atât de băiețoase.

– Pentru că așa sunt muierile pe aici, puternice și independente, ne-a explicat Petronel. Foarte puternice, de desfac singure borcane, fără să aibă nevoie de ajutor.

– Și masculii? am vrut eu să știu.

– Păsărificați cei mai mulți, a replicat Dorel.

– Și voi sunteți așa? a întrebat lupul.

– Nu, boss, ce ai? a sărit Mirel. Noi suntem duri! Aruncă-ne la lupi și ne vom întoarce conducând turma!

Și imediat s-a îndepărtat de lupul nostru care i-a aruncat o privire urâtă, însă a călcat pe coadă un cățel foarte mic, care dormea pe marginea drumului. Schelălăitul cățelului l-a făcut să țipe scurt și să se arunce în brațele lui Costel ca în piscină, iar de acolo a încercat să își spele imaginea:

– Am zis la lupi, nu la câini. Ăștia ar putea fi turbați…

În dreptul unei case cu trei etaje am dat peste fantomele câtorva bătrâni care se jucau cu o minge. La o fereastră de la primul etaj a ieșit spiritul unui copil, care a început să îi certe:

– Alo, ce-i cu gălăgia asta? Ia dați-i drumul la scara voastră, că nu ne putem odihni de hazul vostru. Hai, valea!

– Da’ n-am făcut gălăgie, nene, a îngăimat un bătrân.

– Bă, tu n-auzi să pleci de aici? a continuat copilul de la fereastră. Nu mă face să vin să-ți iau mingea! Valea la scara ta!

Supărați, bătrânii au plecat bolborosind. Unul dintre ei a șutat mingea, care l-a lovit pe Marele Lup Alb în cap. În loc să-și ceară scuze, bătrânul l-a luat la rost:

– Ce te bagi, mă, în jocul nostru? Nu vezi pe unde mergi?

– Eu? Voi m-ați lovit! a răspuns lupul ținându-se de cap.

– Ba tu ne-ai lovit mingea, a intervenit alt bătrân. Vrei să ne-o furi, mă? Vrei să păcătuiești în Rai?

– Cum să vreau să o fur dacă voi ați dat cu ea în mine? a izbucnit lupul.

– Mai bine îți ceri scuze, că nu rezolvi nimic cu impertinența, l-a sfătuit îngerul Costel iar ursul polar a aprobat.

– Să îmi cer scuze că am fost lovit?

– Da, așa se face aici, i-a explicat Petronel.

– Asta e o tâmpenie! Ei ar trebui să-și ceară scuze până nu-i pun la blestem! Iar blestemul de popă se prinde cel mai repede, deci nu riscați.

– Fraților, ăsta-i negaționist! a exclamat unul dintre bătrâni. Din ăla care nu crede nici măcar în știință. Pun pariu că nici măcar macrocip nu are. Ia chemați poliția solidarității, că am găsit un conspiraționist în libertate, egalitate și fraternitate!

– Tu să nu-mi modifici strigătul de luptă, că-ți sparg mingea! l-a amenințat cobaiul.

– Nu e nevoie să chemăm poliția, că îl ducem noi la secție, a intervenit Dorel. Mișcă-te, conspiraționistule care zădărnicești eforturile tuturor de până acum!

Și l-a scos rapid pe lupul nostru din cadru, lăsând bătrânii să comenteze în continuare incidentul. Pe drum, i-am întrebat pe îngeri ce rost au macrocipurile pe care și le-au implantat toți de pe aici, că sfântul Petru nu mă lămurise complet.

– Ca să ne controleze arhanghelii, logic, m-a lămurit Costel. Doar așa ne pot proteja de boli, inflatulație economică, încălzire globulară și războiul din Purgatoriu. În plus, stăm pe întrenet mental, în capul nostru, la fel ne trimitem mesaje, ne jucăm sau vedem piese de teatru descărcate de pe torente.

– Stai, că m-ai pierdut de tot, l-am oprit eu. Adică tu zici că arhanghelii trebuie să vă controleze ca să vă protejeze?

– Să ne controleze total, nu doar puțin, a adăugat Petronel. Dacă nici arhanghelii care ne conduc în absența lui Dumnezeu nu ne vor binele, atunci cine? Doar ne-au zis că nu pot dormi noaptea de grija noastră.

– În primul rând, îngerii nu dorm de felul lor, i-am amintit eu. Iar în al doilea, de unde știi că nu vă mint arhanghelii?

Cei patru îngeri au pufnit în râs. La fel și ursul bipolar, care rezona mai mult cu mentalitatea paradisienilor decât cu a noastră.

– Cum să ne mintă tocmai arhanghelii? m-a întrebat râzând Mirel. Boss, sunt la conducere, normal că le pasă de noi. Nu de putere sau de avere, ci de noi, cei de jos. Nu degeaba ne numesc „turmă” și „prostime”. Ai văzut tu cioban căruia să nu-i pese de turma lui?

– Nu, dar tu ai văzut cioban care să nu-și mănânce sau călărească oile, uneori în același timp? l-a pus cobaiul la punct.

– Dacă nu credeți în autorități, ia uitați ce scrisoare ne-a trimis tuturor arhanghelul Mihail, generalul suprem al armatei Raiului, a încercat să ne convingă Dorel.

A scos imediat din buzunar un răvaș pe care ni l-a citit cu vocea tremurând de emoție și cu lacrimi în ochi:

– „Dragi paradisieni. Din cauza războiului de la graniță am decis să fim complet solidari cu eroii din Purgatoriu, care au fost atacați neprovocat de tiranii din Infern. Așa că, din solidaritate, le vom da tot ce avem, adică mâncare, arme și toți banii din bugetul Raiului. Vom cumpăra pe datorie gaze foarte scumpe, vom mânca mai rar și vom renunța la toate drepturile noastre din solidaritate, pentru că doar așa îi putem ajuta să învingă, chiar dacă războiul ăsta nu ar trebui să fie treaba noastră. Oricum e încălzire globulară și inflatulație economică, deci trebuie să vă obișnuiți cu greul. Iar când or să obosească eroii pe front, vom merge să luptăm în locul lor neoficial, ca mercenari, pentru că nu avem voie să îi ajutăm direct. Până atunci, nu uitați să stați acasă ca să arătați că vă pasă și să vă macrocipați ca să învingem inflatulația, încălzirea globulară și pe Rasputin. Slava Purgatoriul!”

– Ce ziceți de asta, negaționiștilor? ne-a întrebat Costel. Dacă nici asta nu dovedește că arhanghelilor le pasă de noi, atunci nimic nu vă convinge. Doar nu degeaba ține Mihail în fiecare seară câte o conferință de presă în care ne anunță noi restricții.

– V-a spus că o să vă lase fără mâncare, arme și bani ca să îi ajute pe unii cu care nu aveți nicio treabă! am exclamat eu.

– Și ce, mârțoago? m-a luat Mirel la rost. Trebuie să fim solidari cu vecinii noștri chiar dacă războiul lor nu e treaba noastră. Le dăm tot, că merită. În plus, foamea face bine la dietă că slăbim și devenim mai sănătoși, deci e numai de bine. Slava Purgatoriul!

– Slava! au strigat și ceilalți trei în cor.

– Adică voi muriți ca să trăiască alții cărora nu le pasă de voi? s-a mirat lupul.

– Nu, pentru că suntem deja morți, i-a amintit Petronel. Bine, noi am fost morți când eram oameni dar am înviat ca îngeri, zeii care locuiesc pe aici sunt și ei vii, dar restul paradisienilor sunt morți de-a binelea. Așa că nu avem cum să murim pentru nimeni. În cel mai rău caz putem să înviem pentru cineva, dar doar când ne-om reîncarna, nu acum.

Am oprit discuția brusc pentru că tocmai a trecut pe lângă noi o fantomă vopsită pe față cu cremă de pantofi. Văzând-o, îngerii au îngenuncheat în sincron și au strigat „Haștag MNC!”, apoi ne-au făcut semn să le preluăm exemplul. Am refuzat să îngenunchem și am cerut explicații după ce s-a îndepărtat vopsitul, iar Dorel ne-a lămurit:

– Așa e ordinul de sus, să ne închinăm în fața negrilor, pentru că sunt sclavi pe Pământ. Cum nu avem negri pe aici, pentru că toate stafiile sunt albe, la fel și îngerii, și zeii celești, se vopsește câte unul dintre noi din când în când pe față, iar noi, restul, ne închinăm. Ca să vadă arhanghelii că suntem cetățeni model și respectăm ordinele cu sfințenie. Haștag MNC, adică morțile negrilor contează! Mai ales când au haștag!

– Sloganul ăsta cam sună ca și cum ați vrea să îi omorâți, dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea? am mormăit eu.

– Bre, sunt deja morți cei care ajung aici, deci nu contează viețile lor, ci morțile, mi-a explicat Dorel.

Când să le spun ceva de dulce despre Raiul lor anormal, mi-am înghițit înjurăturile văzând un preot fugărit de un copil care striga:

– Părinte, unde fugi? Vino să îți dau niște bomboane, apoi să te bag cu capul sub patrafir! Prima oară doare puțin, dar după câteva spovedanii te obișnuiești!

Într-adevăr lucrurile stăteau exact invers față de lumea celor vii. După atâtea ciudățenii ne-am bucurat când am găsit singurul moment de normalitate de aici, adică fantoma unui tânăr sărutând-o pe cea a unei tinere. Însă normalitatea s-a destrămat rapid, pentru că spiritele din jur și niște îngeri au început să îi huiduie pe cei doi îndrăgostiți și chiar să arunce cu diverse obiecte în ei. Cei doi au încercat să fugă, însă un cărucior pentru copii a lovit-o pe tânără în spate și a lăsat-o lată, ceea ce nu l-a impresionat prea mult pe iubitul ei, care a continuat să alerge mâncând… norii.

– Ce au cu ei? a întrebat ursul. N-au mai văzut fantome care se pupă pe bot? Știu că oamenii sunt dizgrațioși, dar totuși…

– Au mai văzut, dar nu de sexe diferite, a răspuns Costel. Ce, pe Pământ nu aveți infideli ciudați din ăștia hetero?

– Pe Pământ suntem majoritatea infideli ciudați din ăștia hetero, a replicat lupul. Ce vrei să spui, că toți pe aici sunteți curcubiști?

– Normal! a exclamat Petronel. Dacă așa e ordinul de sus… Bine, la început curcubismul a fost încurajat, apoi recomandat, iar acum e obligatoriu. Există și o minoritate hetero care nu vrea să respecte legea, dar o să-i corupem și pe ăștia cu vorba sau cu violul. Cum ne-o fi norocul.

– Păi și fetele alea care au încercat să îl agațe pe urs, tot pe invers erau? m-am mirat eu.

– Ălea nu erau fete, ci transsexuali, m-a lămurit Petronel.

– Și voi?

– Noi nu, că nu avem bani de operație.

– Nu, întrebam dacă și voi sunteți curcubiști.

– N-auzi, boss, că e obligatoriu? a intervenit Mirel. Suntem îngeri, deci trebuie să respectăm ordinele. La început a fost mai greu, dar în timp ne-am obișnuit. Nu vreți să fim curcubiști împreună, ca să fiți și voi în rând cu lumea bună?

– În rând la propriu, că putem să facem cu toții trenulețul, a adăugat Costel și ne-a făcut cu ochiul.

Am refuzat categoric invitația și am mărit pasul spre arhivele Raiului. Pe drum, cei patru îngeri ne-au arătat vilele zeilor celești, palatele în care erau cazați emigranții din Purgatoriu și corturile rezervate arabilor morți în războiul sfânt. Corturi de circ, pentru a încăpea câte șaptezeci și două de virgine în fiecare. Șaptezeci și doi de fapt, că sunt virgini din cauza obligativității curcubismului, ceea ce le va provoca un șoc jihadiștilor care vor ajunge aici. Nu că nu ar merita, mai ales sinucigașii în atentate ca Harap-Alb, dar credeam că pedeapsa divină se aplică doar în lumea de dedesubt, nu în cer, unde trebuie să curgă numai lapte și miere. Ceea ce mi-a amintit că nu mai mâncasem de ceva timp, așa că am întrebat îngerii unde puteam servi ceva decent. Nu lapte și miere, că sunt extrase din Avraam, ci orice altceva. Cei patru ne-au dus la un fast-food, unde au comandat câte o șaorma pentru fiecare. Am mușcat cu poftă din a mea, însă am aruncat-o imediat ce am observat colcăind prin ea niște gândaci.

– Ce Talpa Iadului e asta, mă?!? am întrebat eu scârbit.

– Șaorma, boss, m-a anunțat Mirel. Ia-o de jos și bagă în tine, că nu ne batem joc de mâncare mai ales în recesiune.

– Cu gândaci?!?

– Ce are, bre? m-a întrebat Dorel. Ești vegetarian sau ce ai de sari așa?

Tovarășii mei mi-au urmat exemplul și le-au aruncat pe ale lor, ursul doar după ce a salutat fiecare insectă în parte.

– Cum să mâncați, mă, gândaci? i-a luat la rost porcușorul de Guineea. Ați luat-o razna de tot? Ce faceți dacă vă invadează pe dinăuntru?

– Asta se mănâncă pe aici, ne-a explicat Petronel. Gândaci, greieri, lăcuste, viermi. Ca să salvăm planeta și să ajutăm Purgatoriul. Dar sunt buni, că au vitamine, proteine și tot ce trebuie. Hrană sută la sută bio și eco!

– De ce nu mâncați alte animale? a vrut să știe Marele Lup Alb. Păsări, pești, porci, vaci? Orice în afară de insecte?

– Nu sunt sănătoase ălea, și-a dat Costel cu părerea. Păsările au gripă aviară, porcii au pestă porcină, peștii au septicemie virală, iar vitele au boala vacii nebune și mai și trag gaze cu mult dioxid de carbon. Doar insectele sunt sănătoase, așa că doar din ăstea mâncăm. Să vă comand niște cărăbuși dacă nu vă plac carcalacii?

– În niciun caz! am exclamat eu. Nu bag așa ceva în bot nici mort!

– Ne scuzi, dar nu avem tarantule, scarabei sau ce delicatese vrei tu, m-a luat Mirel peste picior. Lasă figurile și mănâncă din astea autohtone, că nu au E-uri. Gărgăuni de import pe banii tăi. Pe ai noștri mâncăm ce găsim.

– Parcă nu sună chiar atât de rău laptele din sânul siliconat al lui Avraam, a concluzionat ursul polar iar noi, ceilalți trei, i-am cam dat dreptate. N-aveți cumva și vreun organ cu bere pe aici, că siliconul îmi cade greu la stomac?

De foame, porcușorul i-a furat unei fantome ziarul din mână și a început să îl mănânce cu tot cu mână, însă am apucat să citim știrea principală de pe prima pagină:

„Arhanghelii au stabilit ca Purgatoriul să câștige din oficiu toate competițiile sportive și muzicale, ca să aibă în război mentalitate de învingători. Iar de astăzi cei care se vor macrocipa vor primi câte doi mici și un bilet la pariuri. Mai exact, câte doi greieri mici și un bilet necâștigător, că doar Purgatoriul are voie să câștige. Veniți să vă cipați ca să ne salvăm bunicii și copiii! Noi stăm în prima linie pentru voi, voi vă cipați pentru noi! Și fără comentarii! Slava Purgatoriul!”

Am așteptat să termine cobaiul de mâncat, apoi ne-am continuat drumul nervoși de foame, fără să ne mai intereseze ce se întâmpla în jurul nostru. Ne-am oprit doar în biroul lui Metatron, pe care a început să îl roadă ursul, în timp ce lupul era ocupat cu scaunul iar porcușorul cu draperia. Eu am servit doar o icoană de pe un perete până am descoperit colecția de anafură a îngerului, pe care am devorat-o toți patru în timp ce ne băteam pentru ea. Metatron ne-a aruncat și un colac de la o pomană la care fusese de curând, apoi a așteptat răbdător să terminăm de mâncat și de bătut. După ce ne-am astâmpărat foamea cât de cât, l-am întrebat unde locuia Dumnezeu ca să-i înapoiem sceptrul. Îngerul ne-a marcat palatul Domnului cu un X pe o hartă și ne-a anunțat că o audiență era imposibilă.

– După exilarea îngerilor decăzuți, șeful cel mare și-a băgat picioarele sfinte în ea de lume și s-a închis în camera lui, ne-a înștiințat el. A zis că nu-i mai pasă și că preferă să se uite la televizor încontinuu, în special la canale de pe alte planete. Nici rugăciuni nu mai ascultă, ci doar muzică. Ne-a ordonat să nu ne amestecăm în treburile pământenilor și să îl ascultăm pe Mihail, locțiitorul său, după aia s-a baricadat în camera lui și nimeni nu l-a mai văzut de atunci, adică de foarte multe milenii. Deci puteți să îi lăsați sceptrul în camera tronului, dar m-aș mira să iasă prea curând ca să și-l recupereze.

– Păi bine, dar voi, îngerii, nu sunteți ca furnicile și ca albinele? l-am întrebat eu. Nu sunteți toți legați în rețea și controlați mental de Dumnezeu? Vă mai controlează din camera lui sau v-a lăsat de capul vostru?

–  Adevărul e că ne-a cam lăsat singuri, a recunoscut Metatron. Nu ne-a mai controlat de atunci iar noi, neavând liber arbitru, nu știm ce să facem. Mihail și ceilalți arhangheli ne dau ordine din când în când, dar doar pentru chestiile importante. La cele mici trebuie să ne descurcăm singuri și nu prea ne iese, pentru că suntem obișnuiți să gândească Domnul pentru noi. Mereu am spus că noi muncim, nu gândim, iar acum trebuie să ne găsim alt slogan. Și nici măcar asta nu putem face singuri. E aiurea tare libertatea, vă spun sincer.    

– De asta e haosul ăsta în Rai? a vrut să știe Marele Lup Alb.

– Nu, ăsta e de la ordinele recente ale lui Mihail. E drept că lucrurile sunt diferite față de cum eram obișnuiți, dar partea bună e că nu trebuie să gândim, ci doar să executăm ordinele.

– Asta e o parte bună? s-a mirat ursul bipolar. N-aș putea să las pe altcineva să gândească pentru mine. Am minte ca să gândesc eu, nu alții. Deci trebuie făcut ceva până nu se distruge Raiul de tot. Ce ar trebui să facem? Are cineva vreo idee?

– Invadăm Paradisul și îl conducem noi! a propus porcușorul de Guineea. Mai rău de atât nu cred că poate să iasă.

– Vezi că ăsta e mare păcat, l-a oprit îngerul. Și Lucifer a vrut să conducă Raiul și a fost exilat. Deci ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească. Nu și pentru Lucifer, dar tu nu ești înger, deci la tine s-ar putea să meargă.

I-am povestit tot ce aflasem de la demoni despre Lucifer și familia sa satanică, cât și despre planul său de a distruge lumea și de a o reclădi după chipul și asemănarea sa. I-am spus și că toate aberațiile din Rai sunt inventate de Satan și transmise mumă-sii, care l-a trimis pe Samael să îi convingă pe ceilalți arhangheli să le adopte pentru a distruge Paradisul din interior. Nu știu dacă Metatron ne-a crezut, însă ne-a împărtășit că Necuratul nu avea doar șleahta sa de demoni de partea sa, ci și multe zeități din lumea de jos, care i-au jurat credință. Ceea ce ne-a neliniștit și mai mult, pentru că planul său avea din ce în ce mai multe șanse de reușită. L-am întrebat și despre destinele modificate ale prietenilor mei umani, dacă există vreo șansă să le readuc la setările din fabrică, iar el ne-a lovit cu o revelație divină la care nu mă așteptam:

– Măi animalelor, adevărul e că nu există destin stabilit de cineva. Proorocii care fac profeții nu văd vreun destin, ci viitorul. Moirele nu țes destine, ci au acces la linii temporale complete, cu trecut, prezent și viitor. Deci Lucifer nu le-a schimbat destinele prietenilor voștri, ci doar a modificat linia temporală originală. Și plănuiește să o mai facă o dată în viitor, când o să descopere o metodă de a călători în timp. Toate astea sunt scrise deja în Cartea Vieții și nu pentru că le-ar fi predestinat cineva, ci pentru că Dumnezeu a văzut viitorul, mi l-a dictat mie, iar eu l-am notat. Deci destinul nu există, ci doar potențiale linii temporale la care unii au acces. Doar nu credeați că trei moire amărâte au puterea de a decide soarta fiecărei ființe de pe planeta asta, inclusiv a zeilor?

Deși această revelație a căzut ca o ploaie de meteoriți peste dinozauri, avea sens. Cel puțin partea cu moirele care nu puteau avea mai multă putere decât zeii care erau atotputernici cel puțin în teorie. I-am cerut scribului divin Cartea Vieții cu împrumut, pentru a afla exact ce plănuia Scaraoțchi, însă Metatron a refuzat categoric.

– În primul rând, cărțile importante nu se dau cu împrumut, ci pot fi studiate doar în sala de lectură. O oră pe zi, ca să ajungă la toată lumea. În al doilea, Cartea Vieții nu poate fi înțeleasă decât de mine, pentru că am scris-o într-un alfabet inventat de mine, cel enohian. Asta pentru că mă numeam Enoh pe vremea când eram om, înainte să mă ia Dumnezeu în Rai și să mă transforme în Metatron. Iar mie mi-a interzis Domnul să împărtășesc vreo informație din Cartea Vieții. Una dintre legile lui cele mai importante ne interzice să intervenim în vreun fel în viețile muritorilor, iar împărtășirea informațiile clasificate ar fi o încălcare a acestei legi. Unii profeți au acces la unele pagini din carte și văd o foarte mică parte din viitor, însă fac asta prin puterile lor, nu pentru că le-aș fi suflat eu ceva. Îmi pare rău, dar sunt legat cu jurământ sacru și frică de pârnaie, deci nu vă pot spune nimic din Cartea Vieții. Și nici nu mai știu pe unde am pus-o, sincer să fiu.

Nu am insistat, însă am reținut un amănunt important: Metatron fusese om înainte de a deveni înger, deci demonița Șurpanakha ne spusese adevărul. Îngerii chiar au fost pe vremuri oameni, zeități sau tot felul de creaturi, ceea ce scribul a confirmat, neavând niciun motiv să ascundă asta. Însă nu avea nicio idee de ce Dumnezeu începuse să își facă o armată de îngeri dinainte de rebeliunea lui Lucifer. Și nici nu îl interesa pentru că, așa cum ne-a spus deja, nu voia să gândească singur pentru că nu avea liber arbitru.

– După toată vorbăraia asta inutilă, care m-a plictisit destul, zi-ne și ceva important, că de mult mă roade, i-a cerut lupul. Ia lămurește-mă cine a făcut Pământul, că informațiile pe care le am sunt cam contradictorii.

– Cum cine? Dumnezeu, logic! a exclamat Metatron. Scrie în Cartea Vieții, deci așa e.

– Tu ai scris, deci nu e chiar cel mai bun argument, l-am anunțat eu.

– Eu nu zic că nu e așa, însă studiile mele teologice arată că mulți zei susțin că ei ar fi făcut planeta, a continuat lupul. Deci care a făcut-o până la urmă? Unul dintre ei? Toți? Niciunul?

– Poate a făcut fiecare câte o bucată, după aia le-au lipit și așa a apărut Pământul, a încercat ursul să ajute.

– Unde stăteau în timpul în care făceau bucățile astea de planetă? l-a întrebat Marele Lup Alb. În spațiu? Pluteau prin Cosmos? Și din ce au făcut Pământul? Din alte planete? Din asteroizi? Meteoriți? De unde au luat apa?

– Popo, prea multe întrebări în același timp, l-a oprit porcușorul de Guineea. Și știi deja că grasul se încurcă la una, deci ce ai cu el? Vrei să facă implozie? Lasă-l în pace, că l-ai dat peste cap!

Într-adevăr, bipolarul nostru era întins pe jos, paralel cu podeaua după o tumbă nereușită pe spate. Și perpendicular pe ea în același timp, dar sper să nu mă întrebați cum a reușit asta. În fața acestei performanțe uluitoare, scribul divin s-a văzut nevoit să ne împărtășească o informație aproape la fel de uluitoare:

– Adevărul e că am găsit ceva prin arhive, un text de-al unui scrib mesopotamian, zeul Nabu. Zicea că zeii cei vechi s-au trezit într-o zi aici, pe Pământ, fără să știe nimic despre natura sau obârșia lor. Așa că s-au lăudat că ei au făcut planeta, dar adevărul e că nu știu nici cine sunt, nici de unde vin, nici cum au ajuns aici. În plus, cică multiversul există, iar planeta noastră e unică în universul ăsta vast în care trăim. În primul rând pentru că Pământul e singura planetă plată, restul fiind sferice. Iar în al doilea pentru că gravitația nu ne trage de jos, ci ne împinge de sus. Or mai fi și alte motive, dar doar pe ăstea două le-a notat Nabu. Sigur v-ați dat seama că locuim pe o planetă specială din moment ce e singurul loc în care împărțirea la zero are sens iar elementele pur teoretice prin alte locuri la noi au aplicabilitate practică. Dacă nu credeți, luați de aici niște antimaterie și un tahion, care e la voi dinainte să vi-l dau.

Am verificat și chiar am găsit în traistă un tahion, o particulă atât de rapidă încât ajunge la destinație înainte să plece. Am pus lângă el bucata de antimaterie, deși nu știu la ce ne-ar folosi, și ne-am luat rămas bun de la Metatron, pentru că nu mai aveam ce să îl întrebăm. Înainte să plecăm spre palatul lui Dumnezeu, îngerul ne-a învățat cum să ne rugăm corect la zeul suprem în cazul în care ne-am întâlni cu el prin nu știu ce minune divină. Era o rugăciune adaptată la noua normalitate din Paradis și suna în halul următor:

– Părintele 1 al nostru care ești în ceruri,

Sfințească-se numele tău protejat de GDPR.

Vie împărăția ta, facă-se voia standardelor comunității,

Precum în cer, așa și pe Pământul încălzit global de vânturile vacilor.

Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi numai dacă e din făină de greieri

Și ne iartă nouă greșelile noastre în fața minorităților la care nu ne-am închinat

Precum și noi iertăm greșiților noștri în afară de conspiraționiști, negaționiști și antivaxeri.

Și nu ne duce pe noi în ispita heterosexualității care nu mai e la modă,

Ci ne izbăvește de ruși, chinezi și alții care nu-s cu noi.

Ami… Slava Purgatoriul!

I-am mulțumit pentru rugăciunea pe care nu o vom recita niciodată și am plecat spre palatul lui Dumnezeu. Acolo le-am spus paznicilor că suntem emigranți din Purgatoriu, așa că ne-au lăsat să intrăm fără probleme. Ba chiar ne-au condus în sala tronului ca să nu ne rătăcim pe drum. Nu am găsit zeul acolo, drept pentru care ne-am învârtit puțin prin cameră, am probat coroana împăratului ceresc, l-am strigat de câteva ori, am dat jos cobaiul de pe tron și, în cele din urmă, am decis să plecăm. Era evident că nu avea de gând să apară, probabil fiind foarte ocupat cu uitatul la televizor, deci ne-am deranjat de pomană. Am vrut să îi lăsăm sceptrul pe tron, însă ne-am dat seama că putea fi furat din nou de vreo mână criminală, așa că ne-am hotărât să îl ascundem undeva pentru a fi în siguranță. Pe Pământ, pentru că acolo nu l-ar fi căutat nimeni. L-am băgat în traistă și am plecat spre poarta Raiului, însă nu am vrut să mă întorc acasă fără a încerca să îndrept cumva Paradisul, care ajunsese mai horror decât Infernul. Crezând cu tărie în puterea exemplului, am decis să facem câteva fapte bune în speranța că paradisienii ne vor urma exemplul și astfel se vor întoarce pe drumul cel bun. Eu am decis, lupul a aprobat, porcușorul a refuzat categoric iar ursul a rămas neutru, fiind confuz ca de obicei. Drept pentru care, plin de entuziasm, am încercat prima faptă bună: am ajutat fantoma unei bătrâne să traverseze un drum intens circulat.

Fiind oră de vârf, traficul era infernal, nicidecum paradisiacal, așa cum ar fi fost normal în Rai. Am văzut o bătrână așteptând pe trotuar să treacă mulțimea de care cerești sau măcar să încetinească încât ea să poată alerga în siguranță printre ele, am luat-o de o mână și am traversat cu ea. Eu în față, făcându-le semn carelor să oprească, ea în spatele meu, pentru a fi în siguranță. Degeaba s-a zbătut baba țipând că nu vrea să traverseze; eram hotărât să fac o faptă bună și nimeni nu mă putea împiedica, nici măcar mofturile unei fantome. Am târât-o după mine până la mijlocul drumului, când am auzit din spate o bufnitură puternică. M-am întors și n-am mai găsit baba, însă am văzut-o îndepărtându-se cu mare viteză pe capota unui car care n-a binevoit să oprească. Ceea ce m-a convins că într-adevăr nu voia să traverseze, ci aștepta o cursă gratuită. Porcușorului i-a plăcut metoda mea de a face fapte bune, drept pentru care a aruncat câteva spirite în fața carelor care treceau în viteză. L-am oprit când s-au terminat fantomele din zonă pentru că urmam noi și nu prea voiam să fim accidentați.   

– Asta nu a mers, deci ce alte fapte bune am putea face pe aici? mi-am întrebat tovarășii.

– Ai putea da foc unui palat, apoi să îl stingi, a propus ursul. Sau să arunci niște copii în apă, apoi să îi pescuiești. Sau să lași o femelă gravidă și s-o ajuți să avorteze. Sau să împingi o grasă în mare, bucurându-te că ai salvat o balenă eșuată pe țărm. Sau…

– Sau ceva mai simplu, cum ar fi să-i dai ceva de mâncare unui cerșetor, a propus lupul.

Era o idee foarte bună, așa că ne-am oprit la un fast-food și am cumpărat pe caiet o șaorma cu gândaci, pe care i-am înmânat-o unui cerșetor parcat alături. Am plecat fericit că am făcut o faptă bună, însă m-am trezit cu șaorma în cap.

– Fără ketchup s-o mănânci tu, boule! mi-a strigat cerșetorul cu țintă bună.

M-am întors la fast-food, am luat un tub de ketchup și i l-am înmânat cerșetorului cu un zâmbet larg pe figură. Nu am apucat să fac câțiva pași, că m-am trezit și cu ăsta în cap.

– Prea târziu, că am terminat deja de mâncat! a strigat din nou cerșetorul.

Am vrut să mă întorc să îl iau la șuturi, ca să-i fie de bine, însă m-a oprit lupul, care mi-a amintit că bătaia nu e o faptă bună chiar dacă e ruptă din Rai. Așa că m-am abținut, dar l-am lăsat pe cobai să-i altoiască vreo două din partea mea. A treia încercare de faptă bună a fost în fața unei clădiri, unde un bătrân cu o sacoșă plină se chinuia să deschidă ușa. Am sărit numaidecât și i-am deschis-o, iar el mi-a mulțumit cu o doză de recunoștință rar întâlnită:

– Du-te naibii, tâmpitule!

Nu am apucat să trimit porcușorul și după ăsta că din urma lui a venit fantoma unei femei tinere, cu un bebeluș în brațe, care m-a rugat să îi țin ușa. M-am conformat iar ea nu m-a înjurat, cum mă așteptam.

– Puteți să țineți și copilul? m-a rugat ea zâmbind. Doar două secunde, nu durează mult.

Am luat fantoma copilului în brațe cu multă grijă, femeia a intrat în clădire, s-au auzit dinăuntru trei pocnituri scurte și un geamăt, apoi femeia a ieșit rapid cu sacoșa bătrânului în mână, și-a luat copilul de un picior și a început să fugă. M-am uitat lung după ea, nevenindu-mi a crede.

– Bravo, vărule! m-a felicitat ursul. Încă o faptă bună! În stilul ăsta îl întreci pe Hitler!

– Nu suntem veri, i-am replicat eu amărât, înțelegând în sfârșit de ce se spune că drumul spre Iad e pavat cu bune intenții.

– Cum să nu fim? s-a mirat bipolarul. Crezi că asemănarea izbitoare dintre noi e o coincidență?

– Nu semănați deloc, l-a anunțat Marele Lup Alb.

– Tu ești gras, mârțoaga e slabă, a intervenit cobaiul.

– De fapt voiam să zic că sunt din specii diferite, dar și argumentul tău merge, a replicat lupul.

– Tocmai de asta suntem veri și nu frați, a răspuns ursul și ne-a făcut cu ochiul. Fiecăruia în parte, ca să fie sigur că îl vede cineva.

– Băi, faptele bune ăstea mici nu funcționează, i-am oprit eu din aberat. Trebuie ceva mare, care să schimbe ceva important. Am o idee. Hai să găsim o cameră de filmat și un microfon.

Am mers la palatul arhanghelilor, în fața căruia Mihail tocmai ținea o conferință de presă în care anunța noi restricții aplicate Paradisului pentru a ajuta Purgatoriul în războiul fictiv împotriva Infernului. În fața tribunei sale erau adunați câțiva îngeri aplaudaci, pentru a face atmosferă, și mulți jurnaliști cu microfoane, reportofoane, aparate foto și camere de filmat. M-am dus la tribună, am împins arhanghelul cât de tare am putut, m-am așezat în locul lui, mi-am dres glasul și am luat cuvântul:

– Vă mulțumesc pentru invitație. Nu vă rețin, vreau doar să vă spun tuturor că e timpul să vă treziți. Trăiți într-o lume anormală și sunteți conduși de niște tâmpiți care primesc ordine de la niște sataniști care vor să distrugă planeta. Singura noastră șansă e să ne unim cu toții, cei din cer, de pe Pământ și din subteran, și împreună să împiedicăm planul ăsta malefic, ca să putem trăi normal. Așa că vă cer din nou să vă treziți din somnul rațiunii, să deschideți bine ochii și să luați măsuri. Dacă nu îmi va fi îndeplinită cerința, veți suporta consecințele cu toții. Ăsta e ultimul ultimatum pe care vi-l dau. Aveți o oră la dispoziție.

Din motive pe care nu le-am înțeles pe deplin, jurnaliștii și aplaudacii au început să mă huiduie și să arunce în mine cu diverse obiecte, cum ar fi ouă, cartofi, bidonașe cu apă, sacoșe pline, un coș de gunoi și un cărucior pentru copii. Fără copii, că pe ăștia i-au aruncat separat. Am încercat să mă feresc, însă fără succes în majoritatea cazurilor. Nervos, arhanghelul Mihail a urlat cât l-au ținut bojocii:

– Cine e ăsta? Și de ce face propagandă conspiraționistă în timpul conferinței mele de presă?

– E văr-miu, i-a răspuns ursul polar. Și nu conspiraționează, ci încearcă să facă o faptă bună ca să readucă gloria de altă dată a Raiului. Sau a Iadului, că n-am înțeles prea bine. Una din două, oricum. Cred…

– M-am prins că sunteți rude, pentru că semănați perfect, a tunat arhanghelul. Dar asta nu îl ajută prea mult, pentru că a distribuit fake news în direct! Unde sunt verificatorii independenți ca să-l blocheze pentru o lună? Îi plătim degeaba ca să ne scape de cei care au păreri diferite de ale noastre? Ia scanați-i macrocipul ca să-i aflăm toate datele personale!

– Vă rog să îl scuzați, dar nu are, a intervenit lupul. Noi nu suntem cetățeni ai Raiului, ci turiști. Veniți în interes de serviciu, dar tot turiști.

– Sunteți cumva emigranți purgatorieni? a întrebat Mihail. În cazul ăsta, îmi cer scuze pentru că am îndrăznit să vă provoc un disconfort psihic și emoțional. A fost neintenționat, dar mă arunc singur în temniță pentru că merit. Slava Purgatoriul!

– Ce purgatorieni, bă? a răbufnit cobaiul. Avem fețe de monștri? Corect, mârțoaga arată cam ciudat fiind răpciugoasă, jerpelită și foarte slabă, grasul e foarte horror când dansează, potaia a mâncat fantome în ultimul an iar eu sunt un psihopat care a omorât mai mulți decât ciuma bubonică, dar astea nu ne fac monștri! Sau… Măi băieți, sigur nu suntem monștri? Cam încep să am niște îndoieli.

– Nu suntem monștri, ci niște animale de pe Pământ care vor să oprească planul satanic pentru a readuce pacea și liniștea în lume, am exclamat eu. În toate lumile Pământului! Și nu putem fi opriți indiferent cât veți încerca să ne cenzurați! Vom salva lumea fie că-i place, fie că nu!

– Nu te supăra pe mine, dar eu nu vreau să aduc pacea în lume, m-a oprit lupul. Eu am venit pentru Lună, m-am lămurit cu ea, acum vreau acasă.

– Iar eu am venit în turneu, pentru a deveni celebru și în lumile morților, mi-a amintit ursul. 

– Sper că nu te miri prea tare dacă îți zic că eu am venit doar ca să invadez lumile astea, a adăugat porcușorul de Guineea.

– Bine, eu vreau să salvez lumea! am izbucnit eu. Eu și cu aliații mei, care nu sunt lighioanele astea! E mai bine așa? Am băgat frica în tine, arhanghele?

Bănuiesc că nu, pentru că a ordonat să fim prinși toți patru, luați pe sus și aruncați din Paradis prin aceeași gaură din stratul de ozon prin care au fost alungați Lucifer și îngerii lui răzvrătiți. Degeaba m-am zbătut, degeaba am tot strigat până acolo „Dați-mi libertate sau dați-mi drumul!”, că îngerii nu s-au lăsat înduplecați. Măcar au avut bunul simț de a ne da niște parașute înainte de a ne arunca din cer, unele aduse de pe centura Paradisului special pentru noi. Am aterizat în Dacia, am îngropat sceptrul lui Dumnezeu într-un loc secret, am promis cu toții să nu îl dezgropăm sub nicio formă și ne-am despărțit, deoarece lupul, ursul și porcușorul au fost foarte încântați de călătoria noastră în lumea morților, așa că au decis să devină vânători de fantome. Eu m-am întors acasă, în Sarmizegetusa romană, și v-am povestit toate întâmplările prin care am trecut în ultimul an. Apropo, unde îmi e casa?

– Foarte palpitant, gloabo, dar cam lungă povestea, m-a luat Greuceanu la rost. Am adormit de vreo trei ori în timpul ăsta. Ești nebun să ne povestești o noapte întreagă? Cine te crezi, Șeherezada?

– Așa e, calule, a aprobat Prâslea. Și pe mine m-ai pierdut pe drum de câteva ori. Puteai să bagi doar părțile interesante, nu să ne povestești chiar toate detaliile. Bănuiesc că au fost și părți interesante, chiar dacă nu mi le amintesc acum. Am vrut să fiu atent, pe bune, dar dacă n-am reușit să păzesc merele de aur ale lui tata fără să adorm, chiar crezi că rezistam treaz la ditamai povestea?

– Deci cartea asta e de fapt cu ce ne-ai povestit tu că ai făcut în lumea morților, a remarcat Harap-Alb. Mă rog, doar partea cu lighioanele, că pe aia din Sarmizegetusa am trăit-o noi. Deci de asta e scrisă la persoana întâi și nu la a treia, cum se obișnuiește… Bravo, mă! Acum înțeleg! Bine, eu n-am știut că ai fost plecat un an, pentru că Dublu F nu a vrut să mă anunțe, dar e bine că am aflat măcar acum, la urmă.

– Cum n-ai știut, mă? l-a apostrofat Făt-Frumos. Ai fost în lumea morților într-un capitol și l-ai găsit acolo!

– Nu eram eu, că nu îmi amintesc așa ceva, s-a apărat Harap-Alb.

– Pentru că ai fost beat tot capitolul, am încercat eu să-i amintesc. Deci, stăpâne, unde e casa noastră și de ce stați toți la Greuceanu?

Știam deja că Harap-Alb și-a aruncat casa în aer, apoi pe a lui Prâslea, așa că mi-au povestit cum Păcală a furat-o pe a noastră cât timp Făt-Frumos era la școala de gladiatori. Mi-au spus și de prăpădul pe care l-au provocat în cetate convingând gladiatorii să se revolte, și de răscoala la care nu a participat nimeni, iar concluzia pe care am tras-o cu toții a fost una singură: trebuia să părăsim cât mai repede Ulpia Traiana Sarmizegetusa până nu se prăbușea peste noi la propriu și la figurat. Întâi în Anatolia într-un scurt concediu, că aveam nevoie cu toții de relaxare după un an plin de evenimente, urmând să hotărâm la întoarcerea în Dacia unde să ne stabilim. Măcar pentru următoarele șaisprezece decenii, când am promis că îi voi convinge pe romani să se retragă de tot din țara noastră. Doar nu credeți că retragerea aureliană îmi poartă întâmplător numele, nu?