
După vreo două luni în lumea morților am ajuns în Helheim, tărâmul de sub Scandinavia, care poartă numele conducătoarei lui, zeița Hel. O lume sumbră și rece, cu pământ întunecat și stânci cu margini ascuțite, ridicate de jur împrejur pentru a le aminti sufletelor că au părăsit lumea celor vii. Pe alocuri se găsesc copaci negri și lipsiți de frunze, ca niște adevărate schelete ale naturii lipsite de viață, iar printre ei curg râuri învolburate de sânge. Aici nu există zi sau noapte, ci doar o lumină slabă și difuză care nu aduce căldură sau speranță, ci doar dă naștere unei atmosfere macabre și neliniștitoare. În centrul Helheim se înalță amenințător templul întunecat al zeiței Hel, o ființă înspăimântătoare cu jumătate de trup viu și cealaltă jumătate putrezită și descompusă. O prezență „încântătoare”, pe care sper să nu o întâlnim vreodată.
Marelui Lup Alb nu îi păsa prea mult de peisaj sau de zeițe descompuse, fiind preocupat cu informațiile pe care le-am primit de la demonul Bafomet.
– Nu-mi vine să cred că Luna mea e rudă cu Necuratul, mi-a spus el într-unul dintre rarele momente în care ne împărtășea ce îl apăsa.
– Mie nu-mi vine să cred că nu e un pietroi uriaș care plutește prin spațiu, ci o zeiță, i-am recunoscut eu.
– Mie nu-mi vine să cred că nu îmi vine să cred, s-a băgat și ursul în discuție ca musca-n lapte.
Lupul l-a ignorat și a continuat:
– Măi fraților, e soră cu Talpa Iadului. Adică e mătușa lui Scaraoțchi. Vă dați seama că, după ce mă însor cu ea, o să fiu și eu rudă cu ăștia? Cumnatul Tălpii Iadului și unchiul lui Satana? Ce o să spună marele Zamolxe când o să afle în ce familie intru?
– O să zică „bine ai venit în familie, unchiule!”, am glumit eu cu riscul de a supăra din nou lupul cu adevărul.
– Ai doar două opțiuni! a strigat porcușorul psihopat. Ori îți tai familia ca să te accepte zeul, ori îl tai pe el ca să te accepte ei! Ori îi tai pe toți ca să te acceptăm noi!
– Ori ne tai pe noi ca să te accepți tu, a încercat bipolarul să ajute.
– Dar eu nu vreau să fac parte din familia satanică, s-a plâns lupul. Eu vreau doar Luna și atât…
Și a început să plângă. Nu mă simt prea confortabil când văd masculi care plâng, așa că am încercat să îl consolez:
– Linștește-te, padre, că poate nu e așa. Poate ne-a mințit demonul. Știi că ăștia mint de câte ori își deschid gurile spurcate. Sunt sigur că a mințit ăla, pe bune îți spun.
– Sau poate demonul a zis adevărul și te minte calul acum, a stricat-o ursul. Sau poate ăsta nu e calul nostru, ci demonul care s-a costumat în el iar tu ai cristalizat de fapt calul. Chiar vrei să crezi un demon reptilian khazar din Ocultă, care vrea să conducă din umbră lumea spre un guvern mondial al statului perpendicular?
Văzând că discuția degenera cu succes, ca mai toate dialogurile noastre, am schimbat rapid subiectul și le-am propus tovarășilor mei o ghicitoare pentru a nu se mai gândi la familii satanice sau reptilieni paraleli cu guvernul mondial:
– Ia lăsați prostiile astea, că am o ghicitoare pentru voi. Să zicem că sunteți pe drum cu un lup turbat, o capră râioasă și o varză putrezită și ajungeți la un râu negru ca smoala și rece ca gheața, plin de cadavre plutitoare, pe care trebuie să îl traversați înot. Dar nu-i puteți lua cu voi decât pe rând, pentru că țineți unul cu o labă și cu celelalte înotați printre rămășițele umane descompuse. În ce ordine îi duceți pe malul celălalt, ținând cont că nu puteți lăsa lupul cu capra, pentru că o mănâncă, și nici capra cu varza din același motiv?[1]
– De ce lupul e turbat, capra râioasă iar varza putrezită? s-a mirat porcușorul isteric de Guineea.
– Pentru că suntem în lumea morților și trebuie o atmosferă horror, l-am lămurit eu.
– Păcat că n-au toate poveștile o atmosferă horror, a oftat cobaiul.
– Ce lup e ăla? m-a întrebat Marele Lup Alb.
– Un lup oarecare, i-am răspuns eu.
– E Garm, lupul care păzește poarta Hellheimului și care probabil era la baie când am venit noi de a scăpat neinvadat? a vrut să știe porcușorul.
– Chiar nu. E alt lup. Unul mai puțin fioros.
– Îl cunoaștem? a vrut să știe ursul bipolar. Dar el pe noi?
– Nu cred, i-am replicat.
– De ce nu-l cunoaștem? a întrebat lupul.
– Pentru că nu l-ați întâlnit niciodată.
– Așa nu putem să ghicim, pentru că trebuie să ne imaginăm faza și chiar nu putem să ne imaginăm un lup pe care nu l-am întâlnit niciodată, a răbufnit ursul. Nu putem nici să întâlnim un lup pe care nu ni l-am imaginat niciodată, așa că lupul din povestea ta n-ar putea să fie al nostru?
– Dacă ții neapărat, sigur.
– Deci sunt eu, până aici am înțeles, a spus Marele Lup Alb. Dar ce capră e aia?
– O capră oarecare, nu contează.
– Ba contează, că trebuie să ne imaginăm totul detaliat! a țipat porcușorul isteric. Deci e capra cu trei iezi sau aia cu șapte? Că altele nu cunoaștem.
– Ca să fii mulțumit, e aia cu șapte iezi.
– Nu o vreau pe aia, că mi-a tăiat burta și mi-a băgat în ea pietre! s-a alarmat lupul.
– Bine, atunci e cea cu trei iezi, am încercat eu să îl liniștesc.
– Nici pe aia nu o vreau, că m-a aruncat în groapă și mi-a dat foc! s-a plâns lupul.
– Atunci e una dintre cele trei capre cu un singur ied! am replicat eu iritat. Ăstea nu ți-au făcut nimic! E bine așa?
Nu era bine, pentru că am mai primit o întrebare din partea lupului:
– Care dintre ele e? Capra-mamă, capra-mătușă sau capra-bunică?
– Ce contează care dintre ele e? E o capră pașnică, nu ți-a făcut nimic, poți să mergi liniștit cu ea!
– Asta am înțeles, dar vreau să știu dacă aș mânca-o sau nu. Dacă e aia bătrână, nu pun gura pe vechituri. Dacă e una dintre cele mai tinere, probabil aș gusta-o puțin.
– E capra-mamă! am țipat eu exasperat.
– Dacă o mănâncă părintele, lasă iedul orfan, a tras ursul o concluzie. Ce ghicitoare sadică e asta cu copii orfani? Bagă și una în care omorâm orfani, dacă tot ești fără inimă. Că ăstea-s cele mai amuzante. Stați așa, că știu și eu una! Știți cum se numește o fotografie de familie a unui orfan? Selfie!
– Nu rămâne nimeni orfan pentru că e o ghicitoare ipotetică, adică nu se întâmplă în realitate, am încercat eu inutil să le explic. Și scopul e să împiedici lupul să mănânce capra. În plus, iedul ăla era un demon camuflat, deci nu îl afectează prea mult ce se întâmplă cu caprele care îl creșteau, mai ales de când l-am cristalizat.
– De ce să mă împiedici să mănânc capra? m-a luat lupul la rost. Ai ceva cu mine? Vrei să mor de foame, nu? Sau vrei să-mi furi capra ca să o mănânci tu? Sper că la mâncat te gândești și nu ai altfel de gânduri necurate cu ea…
– A zis că te-ai îngrășat și de asta te bagă la dietă! a intervenit porcușorul.
– El mi-a zis să mănânc spirite iar acum zice că sunt prea gras? a sărit lupul. Bate-te-ar Zamolxe de mârțoagă, tu vrei să fie toți la fel de slabi ca tine, cu coastele ieșite în relief? Uite unde stătea fotomodelul!
– Nu mă deranjează că mănânci, dar în ghicitoarea asta trebuie să nu, l-am lămurit eu trăgând adânc aer în piept pentru a-mi păstra calmul. Deci avem lupul nostru, capra-mătușă și o varză. Cine știe în ce ordine trebuie trecuți pe malul celălalt?
– Varza cum se numește? m-a întrebat cobaiul.
– Nu are nume, e o plantă, iar plantele nu au nume, am replicat eu.
– S-o crezi tu, m-a contrazis el. Eu ieri am găsit o plantă și i-am pus numele Beyonce! Am dormit cu ea în brațe iar dimineață am mâncat-o! N-am vrut, dar ea a început-o, că era plantă carnivoră!
– Bine, gata, varza are nume: Antena 3! Deci lupul nostru, capra-mătușă și varza Antena 3! E bine așa? E toată lumea mulțumită?
– Dacă părintele e cu capra și cu varza, noi unde suntem? a vrut să știe ursul.
– Cu el, de asta vă întreb cum le treceți pe malul celălalt, i-am zis eu.
– Dacă suntem toți, în cazul ăsta eu iau lupul, calul ia capra iar porcușorul ia varza și îi trecem pe toți în același timp, a răspuns ursul mândru că a ghicit primul.
– Nu suntem toți în același timp, ci pe rând! i-am explicat eu tot mai nervos. E doar unul dintre voi! Tu, de exemplu, ești acolo iar eu cu porcușorul suntem în altă parte!
– Unde suntem? m-a întrebat cobaiul.
– Nu contează! am țipat eu. La shopping! La montă! În ampulă cu sateliții lui Musk! Oriunde!
– În cazul ăsta nu mai trec râul, ci stau acolo și vă aștept, a decis ursul. După aia trecem toți odată. Sau nu mai trecem, că nu țin neapărat să ajung pe malul celălalt.
– Nu merge așa! Tu nu mai joci, că tocmai ai luat cartonaș roșu! Padre, tu cum răspunzi la ghicitoare?
– Păi, dacă sunt eu cu capra și cu varza, las capra să mănânce varza, apoi o mănânc eu pe ea și după aia trec singur râul.
– Nu, că nici așa nu… Ești eliminat și tu! Porcușorule, ești ultima mea speranță. Ești cu Marele Lup Alb, cu capra-mătușă și cu varza Antena 3. Cum le treci râul încât să nu rămână lupul cu capra sau capra cu varza?
– Eu sunt mic, cum Talpa Iadului vrei să car ditamai lupul sau ditamai capra? s-a mirat cobaiul. Nici măcar o varză nu pot să duc, că mă scufundă ca pe Titanic! Vrei să mă înec, mârțoago? De asta m-ai adus aici, în lumea morților? Ca să mă omori?!?
– Eram sigur! a exclamat ursul. De la început mi s-a părut că se uită cam urât la tine, dar acum e clar că mi s-a părut.
– Nu vreau să te îneci, doar să-mi răspunzi la ghicitoare, am încercat eu să-l lămuresc. Dacă nu poți să le duci înot, îți dau o barcă. Dar încapi în ea doar tu și încă cineva. Cum le duci pe malul celălalt?
– Eu de ce n-am avut barcă? a sărit ursul polar. Ăstuia îi dai iar mie nu? Trișezi ca să pierd eu concursul? Ce altceva i-ai mai dat când nu eram atent? Nu-i corect, dă-mi și mie!
– Are barcă pentru că e mic și nu poate să care chestiile alea înot! am țipat eu. Iar tu nu te mai băga, pentru că ai ieșit din joc! Lasă porcușorul să răspundă!
– Bine, mă zgârcitule, nu-mi mai da, că oricum n-am nevoie, a mormăit ursul.
– Zici că am barcă, da? m-a întrebat porcușorul. Hmm… Ce râu e ăsta pe care trebuie să-l trec?
– Un râu oarecare, nu contează.
– Poate să fie râul din Avignon?
– Poate să fie și fluviul Amazon dacă vrei. E ce vrei tu.
– Eu îl vreau pe ăla din Avignon. Iar în cazul ăsta, lansez barca pe apă ca să creez o diversiune și trec pe pod cu toate trei în același timp! a răspuns sigur pe el porcușorul de Guineea.
– Ce pod? m-am mirat eu. Nu e niciun pod! E doar o barcă!
– Ba e pod în Avignon, că așa zice cântecul. „Sur le Pont d’Avignon / On y danse, on y danse. / Sur le Pont d’Avignon / On y danse tous en rond.”
– Ce idee bună să cântăm, că m-am plictisit de ghicitoarea tâmpită a ăstuia, s-a bucurat ursul. Pe ăla cu piticii și pupăza îl știți?
Pentru că a primit un răspuns negativ, ursul a început să ne cânte:
– În căsuța din pădure
Aveau casă trei pitici
Vine pupăza și spune:
„Conform articolului 107, ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafețe din fondul forestier național constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la șase luni la trei ani. Autorul faptelor este obligat să elibereze terenul forestier de orice construcții sau instalații amplasate ilegal. Reinstalarea vegetației forestiere se execută, pe cheltuiala autorului faptelor, de către ocolul silvic care realizează serviciile silvice.”
– Ăsta da cântec! a exclamat lupul aplaudând sarcastic. E păcat să nu te duci și la Eurovision cu el. Cum mie nu-mi plac păcatele, du-te la Eurovision și lasă-ne cu tâmpeniile tale! Mă duc să caut ceva de mâncare până nu îmi sparge ăsta timpanele de tot…
A plecat să caute un spirit cu care să se hrănească și a dat peste cel al unui arici bătrân și înțelept[2]. Cum l-a văzut, lupul l-a salutat politicos:
– Zamolxe ajută, ariciule! Fă-ți rugăciunea dinainte de masă, pentru că o să te mănânc!
Ariciul și-a scos respectuos pălăria ponosită, plină cu viermi, și i-a răspuns cu o voce răgușită, de parcă a urlat toată noaptea de durere:
– N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de viu, mai ales că e o adevărată plăcere să fiu digerat de un lup. Numai că am puțin emoții, pentru că nu am mai fost mâncat până acum…
– Nu-i problemă, te sfâșii și te înghit rapid, de nu simți nimic, a încercat lupul să îl liniștească. Începutul e mai greu, dar după te obișnuiești.
– Sigur, dar întâi vreau să-ți spun o poveste pe care am inventat-o azi dimineață și ar fi păcat să fiu mâncat fără să apuc să o spun cuiva. Pot să ți-o spun ție sau plec să caut pe altcineva?
– O poveste? a mârâit lupul. Presupun că e mai bine decât un cântec tâmpit despre niște pitici și o pupăză. Bine, poți să mi-o spui, că o poveste n-a omorât pe nimeni.
– Serios? s-a bucurat ariciul. În cazul ăsta, stai jos și ascultă. Azi dimineață m-am trezit, mi-am pieptănat barba, mi-am pus pălăria ponosită, mi-am luat bastonul rupt și am plecat fluierând a pagubă prin pădure. Cum întâlneam un animal, îl salutam scoțându-mi pălăria și uite așa m-am plimbat până am întâlnit un lup.
– Un lup? s-a mirat Marele Lup Alb. Înfiorător! Ce voia de la tine?
– Mi-a zis exact așa: „Fă-ți rugăciunea dinainte de masă, pentru că o să te mănânc!”. Eu i-am răspuns: „N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de viu, dar întâi vreau să-ți spun o poveste pe care am inventat-o azi-dimineață”. El a fost de acord și eu am început să-i spun povestea: „Azi dimineață m-am trezit, mi-am pieptănat barba, mi-am pus pălăria ponosită, mi-am luat bastonul rupt și am plecat fluierând a pagubă prin pădure”.
– Îmi pare cunoscută povestea asta, dar continuă, a mormăit lupul.
– Și la un moment dat m-am întâlnit cu un lup care mi-a zis: „Fă-ți rugăciunea dinainte de masă, pentru că o să te mănânc!”. Eu i-am răspuns: „N-am nimic împotrivă să fiu mâncat de viu, dar întâi vreau să-ți spun o poveste pe care am inventat-o azi dimineață”.
– Bă, ia stai așa! l-a oprit lupul. Tu îți bați joc de mine?
– Eu?!? s-a mirat ariciul. N-aș îndrăzni! Probabil mă confunzi.
– Chiar deloc. Ia vino mai aproape ca să te înfulec!
– Vin, dar povestea? Nu vrei să o termin înainte, ca să nu rămânem cu ea în aer chiar dacă nu e aer pe aici? Ar fi chiar păcat să rămâi curios.
Lupul s-a gândit puțin și a decis:
– Bine, termină mai repede de povestit, ca să nu zici că sunt rău.
– Mă grăbesc cât pot de mult. Deci azi dimineață m-am trezit, mi-am pieptănat barba, mi-am pus pălăria ponosită, mi-am luat bastonul rupt și am plecat fluierând a pagubă prin pădure. Cum întâlneam un animal, îl salutam scoțându-mi pălăria și ghici cu cine m-am întâlnit la un moment dat.
– Să nu fie tot un lup, că nu știu ce-ți fac! a mârâit lupul arătându-și amenințător colții.
– Exact, cu un lup m-am întâlnit, i-a confirmat ariciul. Cum de ai știut? Ai mai auzit povestea sau ai zis la nimereală? În fine, lupul a mârâit și mi-a zis: „Fă-ți rugăciunea dinainte de masă, pentru că o să te mănânc!”.
– Ba nu ți-a zis nimic, pentru că te-a înghițit din prima! a strigat lupul ajuns la capătul răbdării și a înfulecat ariciul. Însă l-a scuipat instantaneu și a fugit cu gura plină de sânge. Din cauza nervilor uitase că aricii au țepi și tocmai și-a amintit în cel mai dureros mod. În urma lui, ariciul a strigat:
– Unde fugi, lupule? Nu vrei să asculți povestea mai departe? Vino înapoi, că abia acum începe partea interesantă!
Însă lupul nu s-a întors, ci a fugit la noi și ne-a povestit întreaga pățanie. Cu greu, pentru că îl ustura gura.
– Popo, prost mai ești! l-a „încurajat” porcușorul de Guineea. Fără noi nu te descurci deloc! Trebuie să mergem noi cu tine, că nu ești în stare să invadezi singur pe nimeni!
Am mers cu toții să căutăm un spirit și l-am găsit pe cel al unui măgar cu pielea plină de negi cancerigeni, care căuta ceva de păscut printre niște stânci cu margini ascuțite ca dinții unui rechin uriaș.
– Ia-l pe ăsta! l-a îndemnat porcușorul pe fostul preot al lui Zamolxe. Sari la beregata lui! Mușcă-l de ochi, nu-l lăsa! Liberté, égalité, invazieee!
Și a sărit brusc pe sărmanul măgar pentru a-l mușca de coadă. Asinul i-a tras un șut din voleu și ni l-a trimis înapoi învârtindu-se ca titirezul.
– Are sistem de apărare anti-rachetă! a răcnit porcușorul. Bruiați-i semnalul, că eu îl atac pe flancuri nedetectat de radar! La semnalul meu lansați nucleara! 3, 2, 1…
– Stai, mă, că nu tu trebuie să mănânci fantoma, ci părintele, i-a explicat ursul. El are nevoie să se hrănească cu spirite, noi nu. Nu-ți amintești?
Nu a așteptat răspunsul porcușorului și a fugit spre măgar strigând „Liberté, égalité… și ceva cu P.S.D.!”. Măgarul s-a ferit din calea lui iar ursul a continuat să alerge strigând. L-am urmărit cu privirea până a dispărut în zare, apoi lupul l-a anunțat pe asin că avea să îl mănânce[3]. Măgarul nu s-a speriat, ci l-a întrebat:
– Altă treabă n-ai decât să mă mănânci pe mine? Bun, mă mănânci acum, dar mâine ce faci? Mâine cum îți potolești foamea?
– Zamolxe e mare și n-o să mă lase să mă prăpădesc de foame, a răspuns lupul. Acum așează-te pe o farfurie cu un măr în bot și pregătește-te să fii mâncat.
– Ai dreptate, a aprobat asinul. Dar n-ar fi mai bine să ai în fiecare zi cu ce să te hrănești fără să depui efort?
Lupul s-a sfătuit puțin cu noi, apoi a răspuns un „Ba da!” hotărât.
– În cazul ăsta, a continuat măgarul, te învăț eu cum să faci. Iar dacă mă vei asculta, vei scăpa pentru totdeauna de foame. Aș fi vrut să fac eu ce o să te învăț, dar nu prea am cum, pentru că râde toată lumea de mine că am urechile lungi. Dar tu le ai normale, deci poți să o faci fără probleme. Fii atent aici.
– Padre, mie îmi cam miroase a vrăjeală, l-am atenționat eu. Ceva îmi spune că minte ca măgarul care e el.
– Nici n-a început să spună și deja ai hotărât că minte? s-a mirat lupul. Trebuie să le acordăm încredere semenilor noștri, pentru că încrederea deschide calea către împărăția lui Zamolxe.
– Eu zic să îl feliem preventiv! a propus cobaiul. Dar după ce îi trag un șut, că am rămas dator cu unul!
– Nu mint, ferească-mă zeița Hel de așa ceva! s-a apărat măgarul. Spun adevărul și numai adevărul, pentru că orice spun poate fi folosit împotriva mea! Și nu vreau, pentru că spun numai măgării!
– Hai, zi odată, că hotărâm după aia dacă minți, l-am repezit eu. Dar să nu uiți că sunt cu ochii pe tine ca pe butelie. Mereu. Chiar și când dorm.
– Zic doar adevărul. Iar adevărul e că primarul din necropola noastră tocmai a murit, iar acum toți sătenii vor să îi ia locul. Din cauza asta se ceartă ca chiorii și mai degrabă ar alege un străin decât pe unul dintre ei. Așa că m-au trimis pe mine să le aduc primul străin care îmi iese în cale. Zeița Hel mi te-a scos pe tine, lupule, deci felicitări, domnule primar! Acum hai în necropolă ca să îți iei în primire tronul de primar.
– Cu ce mă ajută să fiu primar? s-a mirat lupul. Ai zis că scap de foame, nu că trebuie să muncesc pentru binele colectivității.
– Tocmai asta e, că scapi, i-a explicat măgarul. Primarul e capul necropolei, adică îi aparțin toate spiritele din necropolă. În fiecare zi vei putea alege câte unul pentru prânzul tău, pentru că primarul nu e degeaba primar. Sigur, va trebui să falsifici și niște acte, să dai contracte firmelor partidului, să faci afaceri la negru cu valkyriile care aduc spirite aici și să furi cât poți din bugetul local, dar ăstea sunt mizilicuri. Important e că poți să mănânci în fiecare zi ce spirit de animal sau om vrei.
– Eu n-am mai văzut până acum asemenea primar, am intervenit eu. Și nici nu înțeleg cum v-a murit primarul din moment ce sunteți toți morți deja. Cum pot să moară spiritele unor morți?
– L-a mâncat Nidhogg, șarpele monstruos care îi mănâncă pe păcătoșii din lumea asta, a replicat măgarul.
– În cazul ăsta nu ne băgăm, că noi căutăm demoni, nu monștri care ar putea să ne mănânce, s-a speriat lupul.
– Exact asta am zis, s-a corectat măgarul. L-a mâncat un demon care a trecut prin necropola noastră de curând. Și care părea blând, așa că sunteți în siguranță. Serios, demon era, nu șarpe monstruos. Demon blând. Mai ceva ca un înger. Pe cuvântul meu de măgar!
– Încă un demon care poate fi transformat în cristal! am exclamat eu. Trebuie să-l găsim! Padre, felicitări pentru victoria de la alegeri, tocmai ai ajuns primar! Taie panglica și hai să prindem demonul!
Am pornit cu toții spre necropolă. Pe drum, l-am întrebat pe măgar ce mă rodea cel mai tare:
– Auzi, măi urecheatule pe care stau cu ochii ca pe butelie? Să zicem că ești pe drum cu un lup turbat, o capră râioasă și o varză putrezită și ajungi la un râu negru ca smoala și rece ca gheața, plin de cadavre plutitoare, pe care trebuie să îl traversezi înot. Dar nu-i poți lua cu tine decât pe rând, pentru că ești obosit. În ce ordine îi duci pe malul celălalt, ținând cont că nu poți lăsa lupul cu capra, pentru că o mănâncă, și nici capra cu varza din același motiv?
– De ce aș avea un lup, o capră și o varză? m-a întrebat mirat măgarul.
– I-ai câștigat la loto, am răspuns eu. Nu contează de unde îi ai, important e că îi ai. Așa e ghicitoarea, n-ai cum să o schimbi.
– În cazul ăsta îi las să plece, că nu îmi trebuie.
– Nu, mă, îți trebuie. Îi iei acasă ca să îi faci cadou cuiva sau ca să îi vinzi. Nu îi arunci, ci îi duci acasă. Asta e regula.
– Dacă așa e regula, atunci îi păstrez. Care era întrebarea?
– Cum îi treci pe rând peste râu?
– Îi pun pe toți în spate și trec cu toți odată, că au loc destul, a replicat măgarul.
– Nu au, că sunt mari iar spatele tău e mic! am răbufnit eu.
– În cazul ăsta, pun lupul pe spatele meu, capra pe spatele lui și varza pe spatele ei și trecem prin sânge ca o piramidă. Că râurile de aici sunt făcute din sânge, nu din apă. Cu grupa O1, că e donator universal.
– Nu ai voie să duci decât câte unul!
– Ca să mă mănânce lupul? m-a întrebat măgarul. Dacă e și capra acolo, sunt șanse să o mănânce pe ea. Ea mănâncă din varză, deci nu e atentă la lup, el o atacă pe ea, iar eu fug. Dacă rămân singur cu lupul, mă mănâncă pe mine, deci cel mai bine e să stăm toți la un loc ca să am o șansă.
Am renunțat la ghicitoare și am preferat să parcurg restul drumului înjurându-i pe toți printre dinți. Când am ajuns în necropolă, măgarul a rupt-o brusc la fugă. Porcușorul de Guineea i-a strigat lupului, chiar dacă era lângă el:
– Prinde-l, că vrea să-ți fure voturile și postul de primar! Nu-l lăsa să scape ca Clocotilda[4] la Sectorul 1! Rupe-i gura-n el de fraudator electoral!
Lupul a fugit după măgar, însă nu a apucat să îl ajungă că s-a trezit înconjurat de spiritele sătenilor care au sărit cu ciomege și topoare să gonească fiara din necropola lor. L-au bătut bine și abia a reușit săracul să scape din mâinile lor. S-a oprit din fugă abia într-o pădure de copaci putreziți, printre care se zăreau câteva perechi de ochi roșii ce pândeau în întuneric, și s-a așezat pe spiritul unui preot viking care se întorcea dintr-un pelerinaj. Văzând că se apropia de el un lup, preotul s-a făcut ghem și a rămas nemișcat. Lupul l-a confundat cu o buturugă și s-a așezat pe el, zicându-și cu voce tare:
– Bunicul meu n-a fost primar, nici tata, cine m-a pus să caut funcție politică? Am rămas și nemâncat, și bătut, și singur prin prostia asta de lume a morților, că nu știu unde au rămas tovarășii mei. Acum vorbesc singur și nu e nimeni să îmi asculte suferința. Măcar de era unul pe aici care să mă ia de coadă și să mă învârtă până mi-o rupe, ca să fie ghinionul maxim până la capăt.
Auzind asta, preotul l-a apucat de coadă, l-a învârtit de câteva ori și l-a aruncat într-un copac, unde a rămas lupul nemișcat până l-am ajuns din urmă eu și cobaiul. Într-un târziu a apărut și ursul polar, care a continuat să fugă țipând „Liberté, égalité… hei, Macarena!”. L-a oprit porcușorul cu un placaj ca la rugby, apoi l-a amenințat cu decapitarea dacă mai avea să-i stâlcească strigătul de luptă. Apoi am încercat cu toții să încropim un plan pentru a dibui demonul din acea necropolă. Eu am propus să stăm cu toții la pândă la intrare și să urmărim trecătorii; când aveam să vedem vreunul mai dubios decât restul, lupul urma să îl privească de aproape, pentru că are darul de a recunoaște demoni. Au trecut multe fantome dubioase pe acolo, însă Marele Lup Alb a refuzat să se apropie de ele, amintindu-și chelfăneala pe care tocmai o luase de la săteni. Pentru că trebuia totuși să verifice pe cineva, a ales spiritul unei fetițe mici, drăgălașe și inofensive, cu o scufie de catifea roșie pe cap, care se îndrepta către pădure împingând un coș de cumpărături furat de la supermarket. Scufița Roșie era poreclită fetița pentru că purta încontinuu scufia roșie pe care i-o dăruise bunica ei. Nu pentru că îi plăcea, ci pentru că baba i-o fixase de cap cu câteva cuie. Bunica tocmai se îmbolnăvise de ciumă bubonică și, pentru că era în carantină, nu putea să-și părăsească domiciliul pentru a-și face cumpărăturile necesare. Așa că, în această dimineață, Scufița Roșie a fost trimisă de mama ei să îi ducă bunicii un coș cu de-ale gurii[5]:
– Scufiță Roșie, bagă în coș un cozonac și o sticlă cu vin și du-le bunicii, că e bolnavă tare de tot. Poate apreciază efortul și-ți lasă cavoul ei prin testament, că oricum nu pare s-o mai ducă mult. Nu alerga ca vita, ca să nu te împiedici și să spargi sticla, că baba face urât dacă n-are ce bea. Mergi frumos, nu te abate de la drum și vino repede înapoi, că ai de bătut covoare și de tăiat lemne cât mă uit eu la telenovele. Adică la vecinii care se ceartă, că nu s-au inventat încă televizoarele.
Spiritul bunicii locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de necropolă, pentru că nu suporta pe nimeni și prefera să stea cât mai departe de toată lumea. Cum a intrat Scufița Roșie în pădure, i-a ieșit în cale Marele Lup Alb pentru a o scana cu detectorul său natural de demoni. În spatele lui ne aflam noi, restul Muricioșilor, care nu aveam treabă cu fata, ci voiam să-i furăm coșul cu mâncare și băutură. Fata nu s-a speriat, ci s-a uitat la noi cu o privire curioasă și puțin tălâmbă. Lupul a salutat-o respectuos, cum se cuvine:
– Zamolxe ajută, fetițo! Și bună să-ți fie inima mai ales la gust!
– Săru’ mâna, nene lupule, a răspuns ea.
– Unde te duci așa de dimineață, Scufiță Roșie? Sper că la slujba de la templu, că tinerii trebuie educați de mici în spiritul dreptei credințe, ca să nu se apuce mai târziu de droguri și curvăsăraie.
– Nu merg la slujbă, nene lupule, ci la bunicuța mea, că e în carantină și nu poate să iasă din cavou.
– Dar în coș ce ai ca să ne dai și nouă de pomană? a întrebat-o porcușorul.
– Niște cozonac și vin pentru bunica, ca să mai prindă putere, a răspuns fata. E și pretențioasă la mâncare de nu vrea decât cozonac, că pâinea îi rămâne în gât. La băutură nu e, că bea ca sparta orice, dar la mâncare face figuri. Bine că i-am pus în cozonac niște otravă pentru șoareci, poate așa îi trec de tot nazurile.
Auzind asta, am scuipat instantaneu bucata de cozonac pe care tocmai reușisem să o fur din coșul Scufiței Roșii. Iar ursul a adunat-o de jos și a înfulecat-o rapid, pentru că e păcat să irosești bunătate de mâncare. În acest timp, porcușorul de Guineea a reușit să sustragă sticla de vin și să fugă cu ea într-un tufiș uscat. Lupul ne-a ignorat și și-a continuat interogatoriul:
– Dar bunică-ta unde locuiește, Scufiță Roșie? Întreb că poate are nevoie de ultima împărtășanie, dacă zici că e atât de bolnavă. Deși n-am auzit până acum de fantome care să se îmbolnăvească, orice e posibil, că puterea lui Zamolxe e mare. Important e să doneze consistent credincioșii la cutia milei, că ne descurcăm noi cu restul. Deci unde stă viitorul parastas?
– Unde să stea, nene lupule? În pădure, la vreo jumătate de ceas de aici.
– O locație exactă n-ai? a întrebat-o lupul. Că n-aș vrea să umblu de nebun prin codru pentru a căuta baba. În caz de nevoie, firește, că nu vin neanunțat la casele oamenilor decât de Bobotează.
– Păi ții drumul drept până ajungi la trei stejari negri și sub ei e cripta bunicii. Mai la vale ai un aluniș negru, în stânga copaci negri și în dreapta tot copaci negri, că doar e pădure. Te descurci tu dacă o cauți, numai să ignori uscăturile, că cică nu poți vedea pădurea din cauza lor, chiar dacă e formată doar din uscături.
– Am și eu o întrebare pentru Scufița Roșie, am intervenit eu. Măi fato, să zicem că ești pe drum cu un lup turbat, o capră râioasă și o varză putrezită și ajungi la un râu pe care trebuie să îl traversezi înot…
– Să înot prin sânge? s-a mirat fata. Ca să mă piște spiritele țânțarilor? Sau ale vampirilor? Sau ale lipitorilor? Sau ale…
– N-avem timp de prostiile astea, a oprit-o lupul. Scufițo, ia uite ce flori otrăvitoare frumoase sunt în jurul nostru! Ce ar fi să îi faci babei un buchet mare ca să se bucure, iar noi plecăm în treaba noastră?
– Mai bine îi faci o coroană ca să ai ce să-i pui pe cruce, ’tu-i crucea malteză a mamei ei de babă bolândă care nu mai crapă odată! a sfătuit-o porcușorul care și-a făcut apariția din tufiș pe patru cărări, târând după el sticla goală.
– Să îi faci coroniță de premiant, ca la școală! l-a corectat lupul. Să își amintească de vremurile când nu avea reumatism, apă la genunchi și cocoașă, poate o să se simtă mai bine. Hai că noi ne grăbim, tu culege-i multe flori. Cu cât mai multe și mai toxice, cu atât mai bine. Spor la cules! Zamolxe ajută!
Și am fugit cu toții în pădurea desfrunzită, lăsând-o pe Scufița Roșie să culeagă flori otrăvitoare. Pe drumul spre cripta bunicii l-am întrebat pe lup:
– Ia zi, padre, ce ai văzut? E demon sau nu ploada aia cu batic roșu?
– Cu jalon roșu, m-a corectat ursul. Poartă din astea înotătorii când se duc în larg, ca să nu dea bărcile peste ei. Uneori sunt folosite și ca geamanduri, pentru că rămân la suprafață când se îneacă unii și așa știe lumea unde e apa adâncă.
– Ce treabă are copila asta cu înotătorii dacă e în pădure, nu în apă? am întrebat eu.
– Păi ce, trebuie să înoate unde vrei tu? s-a burzuluit bipolarul. Face ce vrea cu corpul ei, că e femelă liberă și independentă, care nu are nevoie să fie întreținută de niciun mascul! Dacă ea vrea să își pună silicoane, ce treabă ai tu cu ugerul ei? Las-o să facă ce vrea și vezi-ți de defectele tale, că nu ți-ar strica nici ție niște retușuri! Sau silicoane, că ești mai plat decât Pământul. Hal de femelă ești tu, mă? Și te mai și iei de fata aia?
– Nu sunt femelă și nu vorbeam despre silicoanele fetei, ci despre înotat prin pădure! am răcnit eu.
– Acum trebuie să vorbim doar despre ce vrei tu? a continuat ursul. Ba nu-ți convine unde înoată aia, ba nu vrei să-și pună silicoane, ba nu-ți place despre ce vorbesc. De unde figurile astea pe tine, mă? Cine a murit și te-a făcut stăpânul lumii încât să hotărăști tu pentru toată lumea? Și de ce nu m-a făcut pe mine stăpânul lumii, că sunt mai talentat decât tine? Mare noroc are ăla că a murit, altfel îl căutam pe aici și îl reîncarnam de nu știa ce e cu el…
– Cine a murit? a intervenit porcușorul de Guineea, care tocmai se trezise din beție.
– Cică unul care l-a făcut pe cal stăpânul lumii, i-a explicat lupul. Nu știu cine e, că nu am fost atent la toată discuția, dar nu-i corect ce a făcut. Zamolxe să-l ierte, dar de ce să-l facă pe cal stăpânul lumii? Ce are ăsta și noi nu? Sau i-a dat șpagă? Așa ai făcut, calule? Ți-ai cumpărat funcția prin mită și fraudă electorală?
– Eu îl provoc la duel pentru titlul și centura de stăpân al lumii! a țipat cobaiul și și-a scos rapid cuțitele. Nu vă băgați peste mine, că vă tai și pe voi! Eu am zis primul, eu îl omor! Calule, alege să trăiești și fugi, că Talpa Iadului te ia dacă stai! Deci liberté, égalité…
Nu a apucat să-și termine strigătul de luptă că l-am liniștit pocnindu-l cu o paletă de muște, apoi l-am întrebat din nou pe lup dacă era Scufița Roșie demon sau nu.
– Sincer să fiu, n-am văzut prea bine, că se mișca și nu apucam să focalizez obiectivul, a răspuns Marele Lup Alb. Dar știu cum să o testez. Stați aici, că mă întorc imediat. Cu Zamolxe înainte!
A fugit înapoi la Scufița Roșie, i-a vărsat ceva peste scufie și s-a întors în fugă la noi pentru a ne povesti ce făcuse.
– A sfârâit ca omleta în cratiță când i-am turnat în freză acid sulfuric, că nu mai am agheasmă. Deci e demon, clar. Ce facem acum?
– Fugim, că doar nu suntem tâmpiți să ne punem cu demonii, i-a răspuns ursul polar. Poate nu voi, dar eu mă bag. Cine e cu mine?
– Stai să-mi pregătesc niște grenade cu tămâie și vin eu! a țipat porcușorul.
– Caută și niște pâine veche, să-i dai și cu anafură, l-a sfătuit lupul.
– Nu îl atacăm direct, i-am oprit eu, ci îi pregătim o capcană. Știm că merge la cavoul bunică-sii, deci îl așteptăm acolo. Lupul o să o gonească pe babă, o să se îmbrace ca ea și o să aștepte demonul în pat. Apoi, când împielițatul o să se apropie, o să-l înfulece și gata, rezolvăm problema.
– Și dacă baba nu vrea să plece? a vrut să știe lupul.
– O înfuleci și pe ea, l-a învățat ursul. Dar să îi scuipi proteza, că te mușcă de intestin după aia. Știu cum e, că am încercat odată o proteză în glumă, m-a apucat sughițul și am înghițit-o. Am vrut să o elimin pe cale naturală dar n-a vrut să iasă, că avea dinți prea mari. Așa că am lăsat-o acolo. Nu mă mai deranjează, m-am obișnuit cu ea, dar uneori mă mușcă de labă când mă șterg la fund. Bine că am metode alternative de ștergere, altfel trebuia să mă ajutați voi.
– De asta te-am văzut de câteva ori târându-te cu fundul prin iarbă? l-am întrebat.
– Nu, ăla e masaj prostatic. Ce legătură are cu ce ziceam? Tu chiar nu ești atent la discuție? Vorbeam despre silicoane!
Ajunși la cripta bunicii, a intrat doar lupul iar noi, ceilalți, l-am așteptat afară, încercând cu greu să ignorăm zgomotele din jur de crengi sfărâmate de pași nevăzuți. În mai puțin de un minut lupul a ieșit și ne-a anunțat încet:
– Nu cred că vrea să plece. Unde mergem acum?
– Dă-o afară, că nu e după ea! a țipat porcușorul de Guineea. Nu ești în stare să dai afară o babă bolnavă? Hal de lup ești tu? Ia dă-te, că o scot eu dacă tu nu ești în stare!
A intrat porcușorul în cavou și după câteva clipe s-a auzit dinăuntru un „Vive la invasion!” urmat de zgomote de oale sparte, mobilă trântită și țipete de femeie. Apoi porcușorul a zburat prin geam vizibil șifonat, cu un dinte rupt și cu un ochi oblonat și, după ce s-a ridicat cu greu de jos, ne-a spus încet:
– Nu cred că vrea să plece. Unde mergem acum?
– Nicăieri, e rândul ursului să încerce, am hotărât eu.
– Dacă nu vrea femela să plece, cum să o evacuez eu forțat? a sărit ursul. Ce sunt eu, recuperator? Să mai încerce ăștia doi o dată, dar în același timp. Dacă nici așa nu merge, zicem că e remiză și plecăm în treaba noastră, că n-avem timp de pierdut. Chiar așa, ce aveți, mă, cu sărmana bătrână de vreți să o dați afară din locuința ei? Așa vă purtați cu pensionarii care au muncit o viață întreagă ca să vă plătească vouă pensiile? Nu v-ar fi rușine, măi animalelor? Puțin respect nu strică pentru cei care au construit țara asta cu mâinile goale!
Apoi a băgat capul pe fereastră și i-a strigat bunicuței: „Doamnă, eu țin cu dumneavoastră! Faceți plângere la poliție dacă vă mai deranjează hărțuitorii ăștia!”. A primit ca mulțumire o tigaie în bot, așa că s-a întors spășit către noi și ne-a spus încet:
– Nu cred că vrea să plece. Unde mergem acum?
Am scos o săgeată cu tranchilizant și am săgetat-o prin fereastră pe bătrână, care a adormit instantaneu. Apoi i-am cerut lupului să o înghită, să se îmbrace cu hainele ei și să o aștepte pe Scufița Roșie în sicriu, jucând rolul bunicii. Lupul a făcut întocmai iar noi, ceilalți, ne-am ascuns în spatele cavoului. După o vreme a apărut fata cu o remorcă plină cu flori otrăvitoare, pe care le-a vărsăt pe prispă. A intrat în criptă, a admirat urmele de sânge de pe pereți, aparatele de tortură de când era bunica tânără și mirosul natural de hoit, apoi a urlat din toți bojocii „Bună dimineața, mamaie!”, dar nu a primit niciun răspuns, pentru că lupul adormise. „Săraca, o fi murit de la boala aia”, s-a gândit Scufița Roșie și i-a aprins la cap o lumânare de botez. Apoi a început să cotrobăie prin sicriul bunicii, pentru a-i găsi banii din pensie puși la saltea. Pentru a căuta cum trebuie, l-a aruncat pe lup din sicriu și a început să taie salteaua cu un cuțit de vânătoare. Trezit brusc din somn, lupul a strigat:
– Alo, nu vezi că doarme cineva aici? N-ai pic de respect pentru bătrâni și bolnavi? Poate îți frig una peste basca aia roșie până ți-o înverzesc!
– E cască, nu bască! a strigat ursul de afară.
– Vai, bunicuțo, ești vie! a exclamat Scufița Roșie și a îmbrățișat lupul. Sau te-ai transformat în draugr și vrei să mă bântui? Că așa li se zice strigoilor în Scandinavia, în caz că ai uitat ce e un draugr.
– Suntem toți morți, că suntem fantome! i-a amintit lupul. Deci ce cauți aici de nu mă lași să mă odihnesc în pace?
– M-a trimis mămica să îți dau de pomană un cozonac început și niște flori, a răspuns fata. Aveam și o sticlă cu vin, dar s-a evaporat pe drum. Cu tot cu sticlă. Oricum era oțețit, deci n-ai pierdut nimic. Dar păcat de sticlă, că puteam să o reciclez pentru niște bani de țigări dacă nu mi-o furau lighioanele alea. Hai mai bine să-ți fac niște lumină în cameră, ca să nu mănânci pe întuneric. Tu treci în coșciug, că te trage curentul pe jos.
A dat perdelele mucegăite la o parte și s-a așezat în sicriu lângă lup, pe care l-a privit cu atenție. Știa că bunica era urâtă, dar acum parcă se întrecuse pe sine. Așa că a întrebat:
– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai urechile atât de mari?
– De la cercei, că sunt grei și îmi lăbărțează urechile, a venit răspunsul.
– Ca să te poată auzi mai bine! am strigat eu de afară.
– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai ochii atât de mari? a întrebat fata.
– De la ochelari, că sunt cu lupe în loc de lentile și măresc de zece ori, a replicat lupul.
– Ca să te poată vedea mai bine! am țipat eu.
– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai mâinile atât de mari?
– Am tras de fiare până să vii și s-au umflat mușchii pe mine.
– Ca să te poată prinde mai bine! s-a auzit de afară. Idiotule, respectă scenariul, nu mai improviza!
– Vai, bunicuțo, da’ ce se aude de afară? a întrebat mirată Scufița Roșie.
– Ecoul! am strigat eu. Zi de babă, nu schimba subiectul!
– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai gura atât de mare?
– Nu eu, ci ecoul de afară, s-a apărat lupul. Eu n-am zis nimic nelalocul lui, că sunt femelă pioasă, cu frică de Zamolxe, și nu vorbesc nici în plus, nici în minus, nici în alte semne din matematică. Ecoul are gura mare, fir-ar ea să fie de mârțoagă, că încontinuu comentează!
– Are gura mare ca să te poată înghiți mai bine! am zbierat eu. Padre, halește demonul acum, că ți-am așezat mingea la fileu!
– Minge la fileu? s-a mirat ursul polar. De ce n-ați zis că jucăm popice? Stați așa, să îmi aduc crosa! Nu începeți fără mine!
A înghițit-o lupul pe Scufița Roșie, apoi s-a culcat, pentru că mergea o siestă după o masă copioasă. Noi, ceilalți trei, am rămas afară pentru a juca popice, preluând pe rând rolul bilei. Nu a trecut mult și și-a făcut apariția spiritul unui vânător, care a auzit sforăitul lupului. „Ce face baba de umblă cu bormașina la ora asta? Ia să intru să i-o confisc, că mi-a gonit tot vânatul pe o rază de zece kilometri”, s-a gândit el. A intrat în cavou și a găsit lupul dormind în coșciug, cu scufia Scufiței Roșii atârnându-i printre dinți. „Ia uite, lighioana a mâncat baba și acum doarme cu chiloții ei între colți. I-aș trage perversului o săgeată în cap, dar mai bine îi despic burta, poate baba încă trăiește”, și-a spus vânătorul. Și a început să-i taie lupului burta cu un cuțit, până au țâșnit de acolo Scufița Roșie și bunica ei.
– Vai, ce teamă mi-a fost! a exclamat fata. Ce întuneric era în burta lupului! Și ce miros! Și ce înghesuită stăteam, că bunicuța e multă! Vai, ce frică mi-a fost că ne atacă cineva în întunericul ăla! Vai, ce bine că ne-ai salvat, nene vânătorule! Ce se întâmpla dacă nu apăreai inopinat și cu tupeu? Vai, prin ce am trecut!
– Taci odată, că se trezește lighioana! i-a șoptit vânătorul și i-a îndesat scufia în gură. Fugi cu baba afară și adună multe pietre, să i le coasem fiarei în burtă. Dar în liniște, că nu i-am făcut anestezie și se poate trezi înainte să ne punem în aplicare planul sadic!
Au adus Scufița Roșie și bunicuța pietre, le-au băgat în lup și i-au cusut burta, apoi l-au trezit cu câte o pereche de palme peste ochi. Buimac, lupul a dat să fugă, însă pietrele din burtă l-au tras în jos.
– Iar?!? a strigat el. Am mai trecut o dată prin asta și începe să devină prea repetitivă situația pentru gustul meu! Aruncați-mă afară, că nu pot să merg! Și scoateți bolovanii din mine, că-mi cad greu la stomac!
Vânătorul l-a aruncat afară și a plecat în treaba lui. Ursul polar și porcușorul de Guineea au început să lovească lupul în burtă cu niște baroși, pentru a-i sfărâma pietrele, iar eu am alergat după vânător pentru că aveam o nelămurire:
– Mă scuzați că vă întrerup mersul de manechin, dar e ceva care nu-mi dă pace. Poate binevoiți să mă lămuriți dacă puteți. Deci să zicem că sunteți pe drum cu un lup turbat, o capră râioasă și o varză putrezită și ajungeți la un râu negru ca smoala și rece ca gheața, plin de cadavre plutitoare, pe care trebuie să îl traversați înot. Dar nu-i puteți lua decât pe rând, câte unul, pentru că îl țineți cu o mână și cu cealaltă înotați printre rămășițele umane descompuse. În ce ordine îi duceți pe malul celălalt, ținând cont că nu puteți lăsa lupul cu capra, pentru că o mănâncă, și nici capra cu varza din același motiv?
– E simplu, mi-a răspuns vănătorul. Duc întâi capra, mă întorc și aduc lupul, duc capra înapoi, iau varza și o duc pe malul celălalt, apoi mă întorc după capră și gata.
Auzind răspunsul corect, am făcut ochii mari de uimire și m-am întors într-un suflet la tovarășii mei de drum.
– E demon vânătorul! am țipat eu. Nu ploada, ci vânătorul! Haideți repede după el, până nu scapă!
– De unde știi că e demon? m-a întrebat porcușorul de Guineea.
– Pentru că e singurul care a știut răspunsul corect la ghicitoarea mea! Nimeni dintre cei pe care i-am întrebat nu a nimerit răspunsul, doar ăsta, deci e ceva în neregulă cu el! Ce? E demon, clar!
– Adevărul e că a fost cam sadic cu mine când m-a tăiat și mi-a băgat bolovani în abdomen, a remarcat lupul. Deci îi dau dreptate calului, vânătorul ăla sigur e drac, exorciza-l-ar Zamolxe cu tot neamul lui necurat!
– Și capra cu șapte iezi a făcut la fel și nu era demon, i-a amintit ursul. Era reptiliană, dar nu demon. Sau vrei să spui că reptilienii sunt demoni? De unde știi asta, părinte? Ești și tu reptilian de ai asemenea informații? De asta mă urmărești de când am plecat de la circ? Vrei să-mi furi sufletul, gușterian satanist care ești? Nu ți-l dau! Mai bine mor decât să te las să-mi iei sufletul! Adio, lume, eu plonjez spre luminița de la capătul tunelului ca să scap de reptilieni! Bunico, așteaptă-mă, că vin spre tine… Vom fi din nou împreună după atât amar de vreme… Nu mai țipa, bre, am zis că vin!
Și s-a urcat rapid pe cavoul bunicuței, de unde s-a aruncat în cap. Direct peste lup, căruia i-a sfărâmat astfel și ultimele pietre din burtă. După ce s-a ridicat, ursul a exclamat vesel:
– Minune, sunt viu! Zeii au vrut să supraviețuiesc! De acum viața mea e în mâinile lor divine! Slavă măriților… Eu în ce zei cred?
– Depinde cu cine ai votat! i-a răspuns porcușorul de Guineea.
– Cu nimeni, că la Pol nu avem zei. Doar pe Moș Crăciun. Slavă lui Moș Crăciun, zeul meu personal de acum înainte!
– De fapt Moșul nu e zeu, l-am corectat eu, ci doar un bătrân care obligă niște spiriduși să muncească în fabrica lui de jucării ca sclavii. Și cred că l-a omorât Crăiasa Zăpezilor la un moment dat, ca răzbunare pentru…
– Nu-mi omoară nimeni zeul, pentru că e zeu și nu poate să moară! a replicat ursul polar. Ești tu invidios pentru că zeul meu e mai tare decât al tău! Ia zi, mă, câte jucării îți aduce zeul tău? Niciuna, pentru că nu meriți! De aia nu meriți, pentru că nu crezi în Moș Crăciun, negaționistule!
– Care zeu al meu? m-am mirat eu. Nu slujesc niciun zeu. Credeam în Zamolxe pe vremuri, până am aflat că era de fapt Satan deghizat. De atunci nu mai venerez niciun zeu, că nu merită niciunul.
– Iar începi cu blasfemiile tale nenorocite, ateule? m-a apostrofat Marele Lup Alb. Tu chiar vrei o cruciadă peste ochi ca să te liniștești? Dacă tu n-ai religie nu înseamnă că ale noastre sunt rele! Zeul meu e bun, la fel și al ursului! Tu ești satanist, că doar un satanist poate vorbi zeii de rău!
– Pune-l la blestem, părinte, că a sărit calul de prea multe ori, a propus indignat ursul.
– Adică m-am sărit singur? m-am mirat eu. Știi că nu prea am cum, nu?
– Bine, atunci am sărit eu calul! s-a corectat ursul. Pune-mă la blestem, că am sărit calul de prea multe ori! Și, dacă mă enervez, sar toată herghelia! Calule, ia fă-te mai mulți ca să îi arăt cum sar.
– Pot să mă transfer și eu la Moș Crăciun? a întrebat porcușorul. În Guineea credem în Allah, dar nu mai vreau să aparțin de ăsta, că are prea multe interdicții. Știați că ne-a interzis să mâncăm carne de porc? Păi e normal așa ceva?
– Cu ce te afectează, ținând cont că nu aveți porci în Africa? l-am întrebat.
– Mă afectează, pentru că nu știu dacă în categoria asta intră și porcușorii de Guineea!
– Ai de gând să mănânci alți porcușori de Guineea?
– Nu, dar pentru canibali e o situație foarte delicată! Avem mulți canibali în Africa și sunt foarte confuzi în legătură cu noi! Așa că doar ne sug puțin ca pe bomboane, apoi ne scuipă, pentru că nu știu dacă le dă Allah voie sau nu să ne mănânce! Și e foarte enervant să fii scuipat mereu ca un afiș electoral!
– Canibalii mănâncă oameni, nu porcușori de Guineea, l-am corectat eu.
– La porcușorii de Guineea canibali mă refeream, nu la oamenii canibali! a țipat porcușorul.
– Nu are nicio relevanță! am urlat și eu. Haideți mai repede să prindem demonul, că ne scapă!
– De fapt, demonul pe care îl căutați e aici, ne-a anunțat bunica Scufiței Roșii, care tocmai a ieșit din criptă.
– Unde? a întrebat mirat ursul polar. E înăuntru? E afară? E înăuntru și afară ca pisica lui Schrodinger?
– Aia era vie și moartă în același timp, l-am corectat eu.
– O pisică aici? a sărit cobaiul. Fugiți, că ne mănâncă pe toți pentru că nu știe să facă diferența între șoareci și porcușori de Guineea!
– Nu e nicio pisică, l-a oprit bunicuța. Eu sunt demonul, idioților. Nu m-ați recunoscut? Sunt eu, Lilith.
– Cine? a întrebat mirat lupul.
– Lilith, prima soție a lui Adam, care a devenit demon după ce a fost izgonită din Grădina Edenului și s-a împreunat cu arhanghelul Samael. Sigur ați auzit de mine, că sunt celebră.
– Desigur, Lili! a exclamat ursul polar. Băieți, e chiar Lili! Lili, n-am auzit de tine în viața mea, deci cine Talpa Iadului ești, Lili?
– Cred că abia ne-a spus cine e, i-am șoptit eu.
– Sunt Lilith, nu Lili, i-a atras atenția demonița. Și știu ce vreți de la mine.
– Măcar tu să știi, că noi nu, a mormăit lupul.
– Vreți să mă cristalizați. Și sunt dispusă să accept cu o singură condiție.
– Nu pui tu condiții, drace, ci noi, pentru că te-am capturat! i-a spus ursul pe un ton amenințător. Deci ai voie să pui o singură condiție ca să te cristalizezi de bună voie, altfel te lăsăm cu forța să rămâi așa. Care e condiția?
– Să mă scape unul dintre voi de feciorie, a răspuns Lilith. Nu contează care, important e să fie unul, că e rușinos să fiu fecioară la vârsta mea.
– Nu spuneai că te-ai împreunat cu un arhanghel? m-am mirat eu.
– Ba da, dar aia a fost așa… altceva. Adică i-am zis că vreau să mă păstrez fecioară până la nuntă iar el a zis că ne descurcăm și în alt mod, așa că a intrat prin ușa din dos, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Deci tot fecioară am rămas.
– Păi nu ai o fiică și o nepoată? Pe ăstea cum le-ai făcut? am continuat eu.
– Le-am înfiat, a replicat demonița. De fapt eu am înfiat-o pe fiică-mea, iar ea a înfiat-o pe nepoată-mea. Care, la rândul ei, o să înfieze o fată când o să crească, pentru a păstra tradiția familiei. Deci care dintre voi mă ajută să-mi pierd fecioria?
– S-o crezi tu că înfiez, eu o să fac sex de la doișpe ani, ca restul fetelor normale! a strigat Scufița Roșie și a fugit acasă, ca nu cumva să îi pună bunica încă o centură de castitate.
– Lili, te scap eu de feciorie, s-a oferit ursul. Dă-o la mine și ți-o ascund în pădure de n-o mai găsești nici cu detectorul de metale. După aia poți să zici că ai pierdut-o și-ți iei alta nouă.
– La sex mă refer! a izbucnit Lilith. Care dintre voi face sex cu mine ca să îl las să mă transforme într-un cristal?
– Eu nu, că sunt prea mic! a țipat porcușorul de Guineea.
– Eu nu, că sunt prea mare! a adăugat ursul polar.
– Eu nu, că sunt prea slab! am spus eu.
– Eu nu, că sunt prea gras! a zis ursul.
– Tu ai mai zis o dată, i-am amintit eu.
– Știu, dar bag două scuze ca să fiu sigur că nu mă alege pe mine, mi-a explicat înfricoșat bipolarul.
– Cred că e prima chestie inteligentă pe care o aud din botul tău, am observat eu. Bravo! Deci s-a decis în unanimitate: se sacrifică lupul. Din cauza lui suntem aici, pentru sufletul lui sunt cristalele, așa că el trebuie să se spurce cu asta.
– Felicitări, părinte, ai câștigat tragerea la sorți! s-a bucurat ursul. Nici n-ai idee cât te invidiez! N-am câștigat niciodată un concurs, nici măcar când jucam singur. Dar așa e viața: unii se nasc cu stea în frunte iar alții trebuie să muncească pentru a avea stea ca mine. Felicitări încă o dată, băftosule!
– Dar nu vreau, a îngăimat lupul. E mare păcat să faci așa ceva în post. Și mă și spurc, că e demon. Nu mai zic că nu vreau să îmi înșel iubita, care mă așteaptă pe undeva pe aici…
– Padre, dacă nu sunteți împreună, nu se consideră înșelat, i-am explicat eu. Așa că dă-i înainte cu tupeu, că n-are nimic.
– Dar nu e zoofilie asta? a încercat lupul să scape. Adică eu sunt lup, ea demon, trebuie să existe legi împotriva unei asemenea atrocități, nu?
– Zoofilia e virtute în iad, l-a lămurit Lilith și i-a făcut cu ochiul. Deci la noi nu faci păcate, ci primești medalii. Așa că hai înăuntru ca să o câștigi pe a ta. Și ca să vedeți că nu sunt fată rea, includ în preț și o informație gratuită. Puteți să mă întrebați orice și vă dau un răspuns sincer. Doar unul, că mă grăbesc la deflorare. Deci?
Ursul polar a profitat de superofertă fără să stea pe gânduri:
– Dacă ai putea înlocui toată iarba din lume, cu ce ai înlocui-o? Ba nu, am alta mai bună! Ai prefera să ai un cal de mărimea unei pisici sau o pisică de mărimea unui cal? Ba nu! Dacă ți-ai schimba numele dar nu ai putea să folosești decât consoanele, ce nume ai alege? Sau: îți poți vedea lacrimile când ești sub apă? Dar mucii? Sirenele nasc pui vii sau icre? Și cum se numește masculul gărgăriței?
– Stai, nebunule, că avem ceva mult mai important de aflat! l-am oprit eu.
– Da, mă, iar tâmpenia aia cu lupul, capra și varza, a oftat Marele Lup Alb.
– Nu, padre, ceva despre inamicul nostru. Lilith, am aflat că mama șefului vostru a fost zeița zorilor. Zi-ne mai multe despre familia lui. Mai are frați, surori, veri handicapați de la țară?
- La cât de parașută e mă-sa, ar fi fost o adevărată minune să fi ieșit din ea doar o odraslă, ne-a răspuns demonița. A avut câțiva plozi. Cu soțul ei, titanul Astreus, i-a făcut pe cei patru zei ai vânturilor, pe Astrea, zeița dreptății, inocenței și purității, și pe șeful, Lucifer, care a fost zeul planetei Venus. Cu prințul troian Tithonus i-a făcut pe Memnon și Emathion, care au fost regi ai Etiopiei. Iar cu prințul atenian Cefalus i-a avut pe Faeton, Hesperus și Tithonus. Alt Tithonus, nu tot ăla din Troia.
– N-am auzit de niciunul dintre ăștia, a recunoscut lupul. Zi-ne mai multe despre ei. Tot, dacă se poate. Ce le place, ce nu, ce pasiuni au, cu ce se ocupă…
– Tu încerci să tragi de timp și nu-ți merge, l-a oprit demonița. Eu m-am ținut de cuvânt, acum e rândul tău. Așa că te aștept în pat. Nu mă face să aștept prea mult, că vă iau pe toți la rând. Ai fix un minut să fii gata.
A încercat lupul să fugă, însă l-am convins să accepte:
– Padre, te duci să-ți faci treaba și, când ajunge la orgasm, îi halești capul ca o văduvă neagră sau o călugăriță. Simplu, nu?
– Călugărițele își mănâncă partenerii după ce se împerechează? s-a mirat ursul polar. Bine că mi-ați spus, ca să tai mănăstirile de pe lista mea de fetișuri. Știți cumva dacă femelele care vând lumânări la templu fac la fel?
– Insectele călugărițe, l-a lămurit lupul. Călugărițele umane nu-și mănâncă partenerii de sex, ci îi lasă în viață ca să le mai omenească și altă dată. Știu, pentru că am fost preot și am muncit mult la câteva mănăstiri de maici. Dar acum vorbeam despre insecte, care sunt mai sadice, dar nu la fel de nimfomane.
– Popo, lasă gândacii, că vine aia și ne siluiește pe toți! a țipat porcușorul. Du-te acolo, fă-ți treaba și nu mai comenta!
– Nu uita să-i halești capul când ajunge la orgasm, am adăugat eu. I-l mesteci cu grijă ca să nu-l înghiți, îl transformi în cristal și mi-l aduci mie.
– Dacă ajunge la orgasm, a intervenit ursul. Nu-mi pare părintele prea viril, dacă mă întrebați pe mine. E posibil să se piardă, să facă pe el de emoție și să-l dea aia afară dacă vede și că e dotat ca un pui de găină. N-are de unde să știe un preot cum să satisfacă o femelă. Mai ales una drăcoasă și la propriu. Ia dă-te, părinte, că îți arăt eu cum se face. Tu vino cu un carnețel, să iei notițe.
– Eu nu pot să satisfac o femelă?!? s-a burzuluit lupul. Eu, care în tinerețe nu iertam nicio muiere care venea la spovedit?!? Credeți că le băgam degeaba cu capul sub patrafir? Ia stați aici, mă, că mă duc să o rup și pe asta. La propriu și la figurat! Dacă auziți țipete să nu intrați, că sunt țipetele ei de plăcere!
Și a intrat plin de curaj în cavou. Într-adevăr s-au auzit țipete, însă nu erau nici ale ei, nici de plăcere. După un minut s-a făcut liniște, lupul ne-a aruncat pe fereastră cristalul și s-a băgat sub duș plângând. După câteva ceasuri l-am scos de acolo cu forța și ne-am continuat călătoria prin lumea subterană, de această dată către regatul lui Hades de sub Elada și spre noi aventuri poate mai puțin traumatizante. Măcar pentru lup, care a rămas cu sechele grave după această montă horror. După două luni încă se trezește din somn țipând și cerând îndurare, drept pentru care l-am luat într-o zi la o discuție serioasă. Aparent.
– Padre, ce se întâmplă cu tine în ultima vreme? Chiar atât de tare te-a marcat împerecherea cu demonița?
– Nu e vorba despre asta, a răspuns el. E… mai complicat.
– Complicat e al doilea prenume al meu! a intervenit ursul polar. Deci m-ai nimerit perfect! Cu piciorul în cap azi-noapte, când te zvârcoleai în somn.
– Te cheamă Ursul Complicat Bipolar? s-a mirat porcușorul de Guineea.
– Nu știu, că n-am certificat de naștere.
– Atunci de ce zici că e al doilea prenume al tău?
– Băi lighioanelor, lăsați-l pe ăsta să zică ce îl frământă! i-am oprit eu.
– Păi ce, nu-l las eu? a întrebat Fram. El nu mă lasă pe mine să îmi aflu al doilea prenume. Văd că porcușorul îl știe și vreau detalii. Ia zi, mă, de unde știi tu prenumele meu? Faci parte și tu din conspirație?
– Să vezi ce constipație îți dau după ceafă dacă nu te potolești, l-am amenințat eu. Padre, nu-i băga în seamă pe ăștia și zi ce te apasă.
– Păi cum să zic? Nu a fost rea monta dar mă simt vinovat. Sunt logodit cu una și mă împerechez cu altele? Unde îmi e moralitatea? Așa desfrânat am ajuns? Cum să mai aibă încredere în mine viitoarea nevastă când fac așa ceva? Cum mai dau eu ochii cu ea? Cum pot să-i mai zic că o iubesc când știu ce am făcut? Cum am putut să o înșel ca porcul?
– Eu n-am înșelat-o! a sărit porcușorul de Guineea. De ce îmi pasezi mie păcatele tale? Poate îți pasez două peste ochi ca să înveți să nu mă mai bagi pe mine la înaintare!
– Deci asta era? m-am mirat eu, ignorând comentariile cobaiului. Padre, nu prea te pricepi la relații. Încă n-ai aflat că noi, animalele, suntem poligame? E scris în codul nostru genetic să ne împerechem cu mai multe partenere, deci nu e vina noastră. Așa ne-au făcut zeii, așa suntem. Chiar n-ai de ce să te simți vinovat când e vina zeilor.
– E drept că nu am prea multă experiență în relații, a recunoscut lupul, dar asta e prima oară când sunt îndrăgostit. Și nu vreau să stric totul din prostie.
– Am fost și eu îndrăgostit o dată, a intervenit ursul. Într-adevăr a fost ceva nemaiîntâlnit. Când făceam dragoste îmi striga numele de fiecare dată: „Boris… Boris… Boris…”. Nu mă cheamă Boris, dar așa pasiune n-am mai întâlnit…
– Într-adevăr, e mare lucru să îți găsești jumătatea, am filosofat eu. Nu degeaba se spune că sub fiecare mascul de succes stă o femelă puternică.
– Sub? Nu era în spatele? m-a întrebat lupul.
– În spatele? m-am mirat eu. Interesant… Padre, nu știam că ai asemenea fantezii perverse. Trebuia să mă prind, că doar ai fost popă, dar uite că mi-a scăpat.
– Nu e nicio fantezie, așa e vorba, a încercat să se apere Marele Lup Alb.
– Sigur! De asta îți curgeau balele când te uitai la statuia lui Mihai Viteazul care își călărea soția? l-a întrebat porcușorul de Guineea.
– Era călare pe cal, nu pe soție! a replicat uimit lupul. Nu te-ai prins că arată ca mârțoaga noastră?
– Mă gândeam eu că avea o soție foarte urâtă, dar parcă are mai mult sens varianta ta, a răspuns porcușorul. Oricum, popo, părerea mea e că femelele aduc mai multe bătăi de cap decât avantaje, așa că e mai bine fără!
– Lasă, mă, că o să te placă și pe tine una cândva, l-am încurajat eu.
– Nu vreau să mă placă nimeni! a urlat cobaiul.
– De ce?
– Pentru că plăcutul duce la iubire, iar iubirea la reproducere. Și nimeni nu se reproduce cu mine, că nu sunt cobaiul nimănui!
– Nu știu de ce vă bateți capetele cu relațiile, când e clar că suntem toți curcubiști, a intervenit Fram băgându-ne pe toți în ceață și la figurat.
– De unde ai scos prostia asta? m-am mirat eu.
– Păi am auzit că, atunci când te împerechezi cu o femelă, te împerechezi și cu toți foștii ei parteneri, că rămâne în câmpul ei energetic ceva din energia lor. Deci dacă tu te reproduci cu cinci femele, iar ele au avut câte cinci parteneri înainte de tine, înseamnă că nu te reproduci doar cu ele, ci și cu douăzeci și cinci de masculi. Cum douăzeci și cinci de masculi sunt mai mulți decât cinci femele, rezultă că ești curcubist. Toți suntem, că practic am fost la montă cu toți masculii dinaintea noastră.
– Hai că se fură prea mult curent și rămânem pe întuneric dacă o mai lungim mult, l-a oprit lupul. Mă duc să caut ceva de mâncare, că n-am mai înghițit de mult vreo fantomă și ar cam fi cazul. Mă duc singur, că așa vânez cel mai bine.
A plecat lupul și s-a întors după vreo jumătate de ceas cu un bebeluș agățat de unul dintre picioarele din spate. Văzându-ne mirați, Marele Lup Alb a strigat:
– Băi, mai agățați un plod și de celălalt picior pentru echilibru, că nu pot să ridic piciorul ăla și mă învârt în jurul lui!
Nici nu a terminat bine de spus că dintr-un tufiș a sărit alt bebeluș, care s-a agățat de celălalt picior din spate al lupului.
– Ce e cu puii ăștia? a întrebat uimit ursul. Sunt ai tăi?
– Da, mă, sunt ai mei, a răspuns sarcastic lupul. I-am făcut în jumătatea de ceas cât am lipsit de lângă voi.
– Să-ți trăiască! i-a urat bipolarul. Cât vrei pe unul dintre ei? Îi și închiriezi sau doar îi vinzi?
– Ce Talpa Iadului vrei să faci cu un pui de om?!? l-a întrebat porcușorul.
– Ies la agățat, a răspuns ursul polar. Nu știți că cel mai bine agăți cu copii sau cu căței? N-am cățel, așa că iau un plod de la ăsta și ies la agățat. Sigur, era mai bine cu un copil de cățel, dar ne descurcăm cu ce găsim. Poate dacă lipesc niște blană pe unul dintre ei… Părinte, când îți mai schimbi părul, dar năravul ba? Că îmi trebuie câteva smocuri, cam cât pentru o perucă. N-ai perucă, nu? De fapt o să o folosesc pe a mea, nu te mai deranja.
– Lasă, mă, agățatul, că devii curcubist, l-am anunțat eu sarcastic. Nu ziceai că, dacă te împreunezi cu o femelă, te împreunezi și cu toți masculii cu care a fost? Stai cuminte, vrei să devii pederast?
– Nu devin, pentru că am un plan genial, a replicat ursul. O să mă împreunez doar cu masculi și indirect cu toate femelele cu care au fost ei. Deci nicio șansă să devin curcubist! Inteligent, nu?
– Te împreunezi cu masculi ca să nu devii pederast? s-a mirat porcușorul de Guineea. Exact asta înseamnă să fii pederast!
– Cine spune? a întrebat mirat ursul.
– Toată lumea! a zbierat porcușorul.
– Poate toată lumea curcubistă, că heterosexualii nu ar spune asemenea tâmpenie, a replicat bipolarul.
– Copiii, padre! am strigat eu.
– Da, copiii, și-a amintit lupul. Păi am plecat să găsesc ceva de mâncare, după cum știți. Cum mergeam prin pădure, am auzit plânsetele unui copil. M-am luat după sunet și am găsit o casă în care era o femeie care spunea: „Copile, nu plânge, că o să atragi lupul. Poate e unul chiar acum afară!”[6]. Copilul s-a oprit din plâns iar eu am fugit, că sigur m-a văzut. Cum altfel ar fi știut că eram afară?
– Și dacă te-ar fi văzut, ce? l-am întrebat.
– Păi dacă erau demoni? a replicat Marele Lup Alb. Ei erau doi, eu eram singur, matematica nu prea îmi dădea șanse. Așa că am preferat să fug. Fuga-i sănătoasă, dar e rușinoasă, după cum spun scripturile.
– Erau o femelă și un bebeluș! a exclamat porcușorul de Guineea. Ce puteau să îți facă? Să te scuipe? Să te atace cu suzeta?
– Nu știu dar nici n-am vrut să aflu, că nu e bine să te pui cu dracii. Deci am fugit de acolo și am ajuns la altă casă, tot cu geamul deschis. Înăuntru tot un bebeluș care plângea, iar doica lui îi zicea: „Măi plodule, dacă nu taci, te arunc la lup!”[7].
– Și ai fugit iar, nu? l-am întrebat eu. Doar te văzuse și asta din câte se pare.
– N-am fugit, ci am așteptat să plângă iar puiul de drac, ca să mi-l dea doica. A început într-adevăr să orăcăie și am tot așteptat, dar nimic. Când m-am plictisit, m-am urcat cu labele pe pervaz și am strigat la aia: „Măi femelo, arunci azi puiul ăla de demon sau te-ai apucat să mi-l gătești?”. Doica a început să țipe și imediat au apărut niște câini care m-au fugărit. Deci a mințit păcătoasa. Sigur era demon, că doar dracii pot să mintă în halul ăsta!
– Așa îți trebuie dacă încerci să mănânci pui! a intervenit ursul polar. Și merită mâncați, că sunt foarte gălăgioși.
– Păi bine, popo, dar plozii ăștia doi de unde au apărut? a vrut să știe porcușorul de Guineea.
– Sunt ăia doi de care v-am zis, a răspuns lupul. M-au urmărit și nu înțeleg cum. Dar i-am botezat Romulus și Remus și vreau să îi învăț cum să fondeze Roma. Se pare că mă confundă cu o lupoaică, pentru că încearcă să mă sugă[8]. Pardon, să se alăpteze de la mine. Nu știu cum să spun cât să nu se înțeleagă ceva obscen, că nu e cazul. Să bea lapte de la mine! E corect așa, nu?
– Iar tu îi lași? s-a mirat ursul. Părinte, am zis că ai niște fetișuri mult prea deocheate și că suntem toți curcubiști, dar tu cam exagerezi. Cu pui, mă? Chiar în halul ăsta de deviat ești? Gata, ți-i cumpăr pe amândoi, că tu îi molestezi!
– Nu îi las să facă asta, cum poți să crezi așa ceva? a sărit lupul. Sunt lup cu frică de Zamolxe, nu vreun descreierat! Doar am fost preot, cum poți să mă crezi în stare de asemenea păcate nefirești?
– Că nici n-am auzit cu toții ce fac mulți popi cu băieței, a interveni porcușorul isteric. Popo, oprește-te din agresat sexual plozii, lasă-i jos și îndepărtează-te de ei! Ai fix zece secunde, altfel te sterilizez! Să numere cineva până la zece, că eu știu doar de la zece încolo!
– I-aș lăsa jos dar nu pot, că se țin cu dinții de picioarele mele! s-a alarmat lupul. Ce aveți, mă, de nu vă dezlipiți de mine? V-ați tăvălit în aracet sau vreți să mă creadă ăștia pedofil?
– Mater! a exclamat în latină unul dintre copii, care a început să își ia în serios rolul de Romulus sau Remus.
– Ce frumos, padre, puii de om cred că ești muma lor, am remarcat eu. Acum hai să scăpăm de ei, că nu ești în stare să crești pui. Copii, voi stați aici și fondați Roma, chiar dacă nu sunteți adevărații Romulus și Remus iar Roma există deja, noi mergem cu muma voastră să obținem o autorizație de construcție de la primărie. Venim imediat! Nu ne așteptați!
– Nu vor să se dezlipească de mine! s-a panicat lupul. Cum îi dăm jos?
– Faceți loc, că încerc eu cu levierul, s-a oferit porcușorul de Guineea.
– Cum să-i bați, mă, cu levierul? a sărit ursul polar. Vrei să îi omori?
– În primul rând, sunt morți deja, din moment ce sunt fantome! a replicat cobaiul. Iar în al doilea, nu îi bat, ci doar îi dezlipesc de popă!
– Asta am zis și eu, a răspuns ursul. Cum să-i dezlipești cu levierul de părinte? Mai bine îi bați! Trebuie să cadă după câteva lovituri în freză.
Nu am apucat să găsim o metodă de a dezlipi copiii că ne-a întrerupt Făt-Frumos care, apărut de nicăieri în fugă, s-a împiedicat de Marele Lup Alb și a aterizat peste porcușorul de Guineea țipând „Nu mă mâncați, că sunt otrăvitor de la chimicalele din crema cu care m-am dat peste tot!”. Văzându-l, l-am întrebat mirat:
– Stăpâne, tu ești? Ce Talpa Iadului cauți în lumea morților?
Făt-Frumos s-a ridicat nedumerit de pe cobai, m-a recunoscut, m-a luat în brațe și a început să mă pupe ca pe moaște.
– Calule, slavă lui Gebeleizis că te-am găsit! Ajută-mă, că mor!
– Ești nemuritor, deci din păcate n-ai cum să mori. Ce e cu tine pe aici?
– Păi am mers cu ceilalți într-o excursie la Roșia Montană, a răspuns Făt-Frumos. Și am găsit acolo intrarea într-un tunel. Greuceanu s-a gândit să facă o glumă mai proastă decât el și m-a împins în tunelul ăla. Am căzut cât am căzut și m-am trezit aici, în lumea de dedesubt. Mi se făcuse sete, așa că m-am dus să caut niște apă înainte să urc la suprafață. Am mers de mi-a venit rău și n-am găsit, pentru că aici râurile, fluviile și mările sunt făcute din lavă. Așa că am căutat o casă, gândindu-mă că poate are cineva măcar niște suc. Și am găsit mausoleul unui rege care era tare amărât, pentru că nu apuca niciodată să mănânce din merele lui de aur, pe care i le tot fura cineva[9].
– Îmi sună cunoscut, l-am întrerupt eu. Nu cumva era tatăl lui Prâslea? Că și ăsta avea mere de aur pe care i le tot fura cineva.
– Nu știu, că nu l-am cunoscut pe tatăl lui Prâslea. Pe ăsta cică îl chema Cadmus[10]. Și cum m-a văzut, a dat vina pe mine. Cică i-am furat eu merele de aur. Păi e frumos așa? Cum apare un străin, cum dai vina pe el? Ce legi au ăștia pe aici? Chiar nu-i conduce nimeni? Sunt de capul lor?
– Știi doar că totul e invers în lumea asta, i-am amintit eu. Nu știu de ce te miri că ai fost acuzat pe nedrept. Aveau vreo dovadă sau au dat vina pe tine doar pentru că nu le plăcea moaca ta?
– În primul rând, nu are cum să nu-i placă fața mea cuiva, a replicat iritat Făt-Frumos. Iar în al doilea, cică au găsit lângă pom niște pene de aur. Ăstea erau dovezile lor.
– Păi ce, tu ai pene?
– Nu, dar nu le-a păsat. Cică sunt penele mele pentru că eu sunt hoțul. Iar dacă s-au găsit penele mele la locul infracțiunii, rezultă că eu sunt vinovatul. Are logică, așa că n-am avut ce să mai spun.
– Ba n-are logică deloc, ești nebun? În fine, întreb degeaba, de parcă nu te-aș cunoaște. Zi-mi mai bine cum ai reușit să scapi de acolo.
– Păi n-am scăpat, a răspuns el. Am cerut să fiu să fiu judecat de un tribunal adevărat, așa că m-au dus la Minos, Radamantus și Eac, cei trei judecători ai morților în regatul lui Hades. Ăia mi-au ascultat pledoaria și plânsetele, au refuzat șpaga pe care le-am trimis-o prin avocatul meu și au decis că trebuie să aduc merele pe care le-am furat, altfel cică nu mai plec de la ei în veci. Ceea ce e cam mult, ținând cont că sunt nemuritor, așa că am plecat să caut niște mere de aur pentru nebuni, altfel rămân la ei pentru totdeauna.
Mi-am dat o copită peste ochi, am respirat adânc și am numărat în gând până la o sută. Pe sărite, că mă plictisesc repede. Când m-am calmat, am încercat să îi explic Fătului că putea pleca acasă:
– Măi omule, dacă ești aici înseamnă că nu ești la ăia. Deci poți să pleci liniștit, că nu te oprește nimeni. Du-te acasă și lasă prostiile, că numai belele faci când te las singur.
– Cum să plec dacă nu mă lasă ăia? Nu merge așa, bre. Dacă am promis ceva, așa rămâne. Eu nu-mi schimb cuvântul după cum bate vântul, că cuvântul meu e lege. Legea junglei, că sună mai fioros! Deci hai cu mine să găsim niște mere de aur, ca să pot scăpa de la Cadmus. Apropo, tu ce faci aici cu un urs decolorat, un șobolan gras și un lup care are doi plozi agățați de picioare? Și de ce mă înțeapă șobolanul cu un cuțitaș de unghieră?
– Ăștia trei sunt tovarășii mei de care ți-am zis deja, i-am amintit eu. Copiii sunt noi, dar nu-i păstrăm. Iar șobolanul e porcușor de Guineea și încearcă să te înjunghie pentru că ai căzut peste el.
– Văi, ce drăgălaș e porcul! a exclamat Făt-Frumos și l-a strâns la piept de și-a înghițit cobaiul înjurăturile și amenințările. Putem să îl păstrăm?
– Nu, pentru că e psihopat. Eu încerc să îl pierd pe aici iar tu vrei să îl iei acasă? Chiar vrei să dormim numai cu ochii deschiși?
– Zi-i hermafroditului să îmi dea drumul, altfel îl scapețesc! a urlat porcușorul ca din gură de șarpe.
– Ce zice noul nostru animal de companie? a vrut să știe Făt-Frumos.
– Zice că nu ești genul lui, i-am răspuns eu. Chiar, tu nu înțelegi graiul animalelor. Ia niște iarba fiarelor de aici, ca să te înțelegi singur cu ăștia, că deja m-am plictisit să fac pe traducătorul neautorizat.
Am scos niște iarbă și i-am întins-o Fătului, care s-a uitat lung la ea.
– Și ce fac cu asta? O pasc așa, ca boul? Știi doar că nu-s vegetarian pentru că nu-mi permite organismul.
– În cazul ăsta, o fumezi. Stai să ți-o rulez eu, că am antrenament.
Am transformat iarba fiarelor într-o țigară, Făt-Frumos a fumat-o și brusc a început să înțeleagă amenințările porcușorului de Guineea. Așa că l-a lăsat jos și s-a ascuns în spatele meu, iar eu am zis:
– Acum, când vorbim toți aceeași limbă, haideți să îi rezolvăm ăstuia problema. Adică să găsim hoțul și merele de aur. Stăpâne, zi-ne în detaliu cum arătau penele alea de aur pe care le-a găsit împăratul la locul faptei.
– Decât să vă zic, mai bine vă arăt, a răspuns Făt-Frumos și a scos din poșetă două pene strălucitoare, făcute din aur de 25 carate. Adică mai pur decât cel mai pur aur, ceea ce în lumea asta este posibil.
Când le-a văzut, ursul bipolar le-a recunoscut numaidecât.
– Ăstea sunt penele împăratului păsărilor! Bag laba în foc că ale lui sunt!
– De unde știi? s-a mirat Fătul.
– A venit odată la un spectacol de-al meu și n-o să-l uit cât o trăi.
– Dacă e în lumea morților, înseamnă că nu mai trăiește, l-am anunțat eu.
– Cine? m-a întrebat mirat ursul.
– Împăratul păsărilor. Nu despre el vorbeam?
– Cine e împăratul păsărilor?!? a strigat bipolarul exasperat.
– Aaa, am înțeles acum, a intervenit Făt-Frumos. A zis că nu o să-l uite cât o trăi, acum a aflat că ăla e mort, deci poate să îl uite. Foarte inteligentă gluma! Bravo, bre ursule!
– Nu e nicio glumă, l-a lămurit Marele Lup Alb. Așa face mereu, pentru că e bipolar. Nu îți bate capul cu el, că rămâi bătut în cap ca el. Dă să miros penele alea și poate îl găsesc eu pe păsăroi după miros.
A mirosit lupul penele, a prins mirosul posesorului lor în vid, că nu există aer în lumea de dedesubt, și a pornit către el. Cu greu, deoarece încă are copiii agățați de picioarele din spate. Noi, restul, l-am urmat prin regatul lui Hades, o lume sumbră, stearpă și întunecată, cu un peisaj pietros, lipsit aproape complet de vegetație, dar presărat din abundență cu oase. Unele schelete încearcă să se târască, altele doar gem de durere neîndrăznind să se miște. Printre ele se văd pe alocuri călăreți fantome cu armuri ruginite și săbii sfărâmate, umbre care rătăcesc în neștire și nemiloasele erinyi, zeițele hidoase ale răzbunării, ospătându-se cu cadavrele proaspete. Din peșterile întunecoase săpate în stâncile colțuroase răzbat scrâșnete de lanțuri și vaiete de durere. Din râurile pline cu păcură se ridică spre noi mâini cadaverice, care încearcă să ne tragă în adâncuri. În zare se vede un tribunal imens, înnegrit de fum și pâclă, în care semizeii Minos, Radamantus și Eac judecă fiecare suflet în parte pentru a-i decide răsplata sau osânda. În partea opusă se înalță palatul zeilor Hades și Persefona, stăpânii acestei lumi de sub Elada, o cetate sumbră și amenințătoare, păzită de Cerber, un uriaș câine cu trei capete. În jurul palatului plutesc fărâme de suflete și urlete de agonie, iar din poarta sa se revarsă în valuri un miros greu de moarte și disperare. Am ocolit cu greu palatul dar nu pentru că ne-ar fi atras duhoarea, țipetele osândiților ori dorința de a fi sfâșiați de un câine cu trei capete, ci pentru că a durat ceva până l-am convins pe ursul bipolar că Hades și Persefona nu au nevoie chiar acum de vreun concert privat, fiind în doliu. Ei sunt mereu în doliu, ținând cont că aici e lumea morților, dar bipolarul nu s-a prins. Ne-am ospătat pe săturate cu toate fructele unui pom aflat lângă o baltă cu apă proaspătă și cristalină, ne-am și adăpat bine, apoi ne-am scăldat până s-a înnegrit apa, ignorând complet fantoma unuia legat în baltă, sub pom. Bine, eu nu m-am scăldat ca să nu mi se ia vopseaua, dar ceilalți și-au dat jos toate straturile de rapăn obținute în ultimii… ani, că nu cred că s-au spălat vreodată. Abia după ce am terminat am băgat în seamă fantoma legată, care ne-a spus că se numește Tantal, că e unul dintre fiii pământeni ai lui Zeus și că a fost pedepsit pentru mai multe greșeli. În primul rând pentru că a furat de pe Muntele Olimp ambrozie și nectar, pe care le-a dus oamenilor împreună cu alte secretele ale zeilor, dar și un câine din aur făcut de zeul Hefaistos. Apoi pentru că și-a gătit fiul și l-a oferit ca fel principal zeilor pe care i-a invitat la masă. Olimpienii s-au supărat, probabil pentru că băiatul nu fusese gătit destul de bine, l-au omorât pe Tantal și l-au condamnat să stea în baltă sub pom pentru eternitate. De câte ori încerca nefericitul să apuce un fruct, crengile copacului se retrăgeau încât el să nu le poată ajunge; de câte ori se apleca pentru a bea, apa se retrăgea și ea. Nu ne-a impresionat prea mult pedeapsa lui, mai ales că nu părea recunoscător pentru că l-am scăpat de ispite mâncându-i fructele și murdărindu-i apa, așa că ne-am ușurat în balta lui și ne-am continuat drumul. După o vreme am ajuns la un mausoleu în care împăratul păsărilor era închis într-o colivie. L-am ajutat pe Făt-Frumos să se cațăre pe zidul mausoleului la adăpostul nopții, nu fără a-i da un sfat înainte:
– Bagă bine la cap ce-ți zic, că înăuntru n-o să fiu cu tine. Împăratul păsărilor e închis într-o colivie de aur. Îl scoți de acolo și îl bagi într-un sac, dar de colivie să nu te atingi, că are alarmă. Oricât de atrăgătoare ar fi, nu o miști din locul ei. Ai înțeles, stăpâne, sau trebuie să-ți mai spun de șapte ori, ca de obicei?
– Haide, bre, crezi că sunt bătut în freză? mi-a răspuns ofensat Fătul.
– Nu cred, ci știu sigur. Repetă ce tocmai ți-am zis, ca să fiu sigur că ai înțeles.
– Iau doar pasărea și las colivia acolo, că are alarmă. Vezi că am înțeles? Ce-ți mai place să faci pe deșteptul, de parcă toți am fi tâmpiți iar tu singurul inteligent. Să-ți dai un capac din partea mea în câteva minute, când o să vin doar cu pasărea, nu și cu colivia. Poate așa o să înveți să nu mă mai tratezi de sus, că nu sunt atât de prost pe cât par. Lasă că o să vezi tu imediat.
S-a cățărat Făt-Frumos pe zid și a intrat pe fereastră în camera în care era închis împăratul păsărilor. A deschis ușița coliviei însă, când să apuce pasărea, aceasta a început să îl ciupească de mână.
– Calmează-te, ’tu-ți stolul mumă-tii de cintezoi, că îmi iei toată crema hidratantă de pe mână! i-a șoptit nervos Fătul.
Cum pasărea nu s-a oprit, Făt-Frumos a căutat o modalitate nouă de a o fura. Nu a găsit decât una, pentru că nu are imaginație. Așa că a ignorat sfatul meu, a luat colivia și a dat să fugă, însă imediat a pornit prin tot mausoleul o zarvă asurzitoare. Paznicii au sosit într-un suflet, l-au înhățat și l-au dus la regele Argus[11], care l-a luat la întrebări:
– Cine ești și cine te-a trimis să îmi furi pasărea?
– Zic tot, numai nu mă torturați! a început Făt-Frumos să plângă. Îndurare, bre maiestate, chiar nu merit tortură! Opriți-vă, că zic tot!
– Dar nu te-a atins nimeni, a îngăimat regele nedumerit. Care tortură?
– Nu mai pot, gata, opriți-vă! a continuat Fătul să țipe. Tot zic, să mor eu!
Regele s-a scărpinat în coroană și l-a anunțat încă nedumerit:
– Ne-am oprit, nu te mai torturăm. Acum zi tot.
– Săru’ mâna, măria matale! a exclamat Făt-Frumos. Să-ți dea Gebeleizis sănătate și viață lungă chiar dacă ești mort! Când ajung acasă dau ceva frumos de pomană pentru matale, că ți-ai făcut milă de un om nevinovat! O plapumă și trei perne dau, că mai multe nu am.
– Lasă pomana și zi ce te-am întrebat, l-a oprit regele.
– Da, bre maiestate. Tot zic, cum am zis. Sunt Făt-Frumos, fiul lui Roz-Împărat, și am venit să i-l duc pe împăratul păsărilor regelui Cadmus, căruia i-a furat merele de aur. I s-a deschis dosar penal, așa că trebuie judecat și condamnat pentru faptele lui, ca să nu fiu eu în locul lui. Ceea ce n-ar fi corect, pentru că el e hoțul, nu eu.
– Măi frumosule, eu te înțeleg, a răspuns regele Argus. Dacă veneai la mine și îmi explicai situația, poate îți dădeam pasărea, că sunt milos din fire. Dar dacă te-am prins cu mâța-n sac, acum e prea târziu. După datinile noastre, trebuie să fii pedepsit. Sau să faci ceva foarte important pentru noi ca să îți curățăm cazierul.
– Ce trebuie să fac, bre rege? a întrebat Fătul. Zi-mi și fac, nici nu încape vorbă. Orice ca să am cazierul curat.
– Nu e mare lucru. Trebuie doar să-mi aduci iapa cu coama de aur din regatul vecin. Dacă reușești, te iert pentru tentativa de furt și ți-l dau pe împăratul păsărilor. Dacă nu, vei fi judecat în absență, condamnat și executat. Tot în absență, firește.
Făt-Frumos a acceptat și s-a întors la noi. A primit fără comentarii o copită după ceafă pentru că nu a ascultat sfatul meu și am mers cu toții în regatul vecin. Am supravegheat zona, am găsit grajdul în care era închisă iapa cu coama de aur și l-am ajutat din nou pe Făt-Frumos să se furișeze peste zid la miez de noapte. În grajd, cum a pus Fătul mâna pe căpăstrul ei, iapa a început să necheze de a hăuit văzduhul și s-a trezit tot mausoleul. Paznicii și-au făcut numaidecât apariția, l-au prins pe hoț și l-au dus în fața regelui Egeu[12]. Ca să nu fie torturat, Făt-Frumos i-a povestit regelui tot, fără să fi fost întrebat. Și Egeu l-a anunțat că legile regatului său pedepsesc hoția, însă pot fi ocolite dacă hoțul le-ar aduce un cadou însemnat: pe Zâna Crăiasă. Fătul a acceptat și s-a întors la noi pentru a ne anunța noua lui ispravă. Când am aflat că nu fusese în stare nici de această dată să îndeplinească o misiune simplă, ba a mai și făcut rost de una nouă, l-am pocnit cu toții pe rând. Nu doar noi patru, ci și gemenii Romulus și Remus, care încă stăteau agățați de picioarele lupului.
Am găsit mausoleul zânei, pe care am spionat-o din pădurea de alături. Când Zâna Crăiasă a ieșit la plimbare prin grădină cu prietenele ei, am decis să îl țin pe Făt-Frumos pe banca de rezerve și să-l introduc în teren pe Marele Lup Alb. O decizie inspirată, pentru că lupul s-a furișat în grădină, a înșfăcat zâna și fugit cu ea la noi fără probleme. Când a văzut-o, Fătul a uitat instantaneu pentru ce venise aici. Zâna Crăiasă era de o frumusețe ieșită din comun, cu părul lung și auriu, ochi mari și negri ca murele, sprâncene arcuite de parcă ar fi desenate și o piele mai albă decât spuma laptelui. S-a înroșit Fătul la față, s-a fâstâcit și a început să rânjească tâmp, dar a încercat să o agațe:
– Auzi, bre? Ce face fetele? Joacă sport?
– N-avem timp de prostiile tale, l-am repezit eu. Haideți să plecăm mai repede de aici, până nu începe să ne caute poliția pentru răpire.
Ne-am întoars la mausoleul regelui Egeu și, când să intre, Făt-Frumos m-a tras deoparte.
– Măi calule, eu nu vreau să-i dau zâna ăstuia. Cred că m-am îndrăgostit de ea și vreau să o iau de nevastă.
– Tu te îndrăgostești de toate, nimic nou aici, i-am tăiat-o scurt.
– Nu, mă, de data asta e iubire adevărată. Știi ce fel îmi sare pulsul din piept când o văd? Și ce fel îmi crește inima prin vene? E sufletul meu pereche, sunt absolut convins! Caută o soluție să o păstrăm, că o vreau neapărat. Uite, pentru ea sunt dispus să renunț la porcul de Guineea. Aruncă-l unde vrei, dar lasă-mă să o păstrez pe Zâna Crăiasă! Te rog eu din tot suflețelul meu nevinovat dar îndrăgostit!
– Sunt sigur că nu o să meargă, pentru că nu te pricepi deloc la femele, dar dacă nu mai vrei să iei cobaiul acasă, o să te ajut. Cred că am o soluție.
Am scos o carte de vrăji pe care am furat-o de la vrăjitorul Merlin în timpul călătoriei prin Britania, am bolborosit o formulă magică iar ursul polar s-a transformat în Zâna Crăiasă. Arătau exact la fel și nimeni n-ar fi putut să-și dea seama care e copia și care originalul. Atât timp cât își ținea ursul gura închisă, firește. Făt-Frumos a intrat în mausoleu cu ursul prefăcut în zână, i l-a dat regelui Egeu și a plecat cu iapa cu coama de aur. Când am văzut iapa, m-am minunat de frumusețea ei și brusc am uitat pentru ce venisem aici. Era albă, cu coama aurie și căpăstrul împodobit cu nestemate care luminau ca Soarele. M-am înroșit la față, m-am fâstâcit și am început să rânjesc inteligent, nu tâmp ca Făt-Frumos, dar am încercat să o agăț:
– Auzi, bre? Ce face fetele? Joacă sport?
– N-avem timp de prostiile tale, m-a repezit Făt-Frumos. Haideți să plecăm mai repede de aici, până nu se prind ăștia că i-am păcălit.
Și am plecat cu toții în viteză către regatul lui Argus. În urma noastră, regele Egeu a încercat să se însoare cu ursul polar, crezând că era Zâna Crăiasă. Și-a adunat rapid sfetnicii în templul zeului Hades și și-a așteptat mireasa în fața altarului. Ursul și-a făcut intrarea în pași de dans, cerând publicului aplauze și urale. Când preotul l-a întrebat dacă era dispus să îl ia de soț pe regele Egeu, vraja mea s-a dus iar bipolarul și-a recăpătat aspectul natural. Toți cei prezenți au început să fugă speriați, în special regele, care nu înțelegea de ce frumoasa lui mireasă se transformase într-o jivină grasă.
– Ce faci, bă? a strigat ursul polar după el. Mă părăsești în fața altarului? În fața familiei și prietenilor? Vino încoa’ mai repede, că am aruncat buchetul și l-am prins tot eu, deci trebuie să mă mărit! Dacă nu vii, rupem logodna, că nu mai vreau să mă căsătoresc cu asemenea nenorocit!
Când și-au revenit din sperietură, locuitorii mausoleului l-au gonit pe ursul bipolar, care a fugit ca apucatul până ne-a ajuns din urmă. Am mers cu toții cât am mers și am ajuns la curtea regelui Argus. Înainte să intrăm, i-am oprit.
– Măi fraților, eu nu vreau să-i dau ăstuia iapa. Cred că m-am îndrăgostit de ea și vreau să o iau de nevastă. Eu zic să îl păcălim și pe ăsta la fel ca pe ăla dinainte.
– Eu în iapă nu mă prefac, că nu vreau să fiu iar părăsit în fața altarului! a exclamat ursul polar. Bine, mă duc, că mi-a plăcut să prind buchetul.
– Nu te părăsește nimeni, că regele ăsta nu vrea să se însoare cu iapa, l-am liniștit eu. Cel puțin asta sper… Dacă nu vrei, îl transform pe lup.
– Vreau eu! Vreau eu! a țipat porcușorul de Guineea.
– De ce? s-a mirat Marele Lup Alb.
– Pentru că vreau să văd cum e să fii mare! a răspuns porcușorul.
– E prea riscant, că tu ești agresiv și ne strici planul, am zis eu. Am mai multă bază în lup, că e mai liniștit.
– Sunt cuminte, nu stric niciun plan! a țipat cobaiul. Unde vezi agresivitate? Dacă nu mă transformi pe mine, te tai ca pe pepene și îți dau foc!
Și i-a dat lupului un șut în genunchi.
– Vezi? a continuat el. Popa e faultat, nu poate să meargă! Deci mă duc eu!
– Lasă-l, mă, pe el să meargă dacă vrea, a intervenit Făt-Frumos. Nu strică nimic, că stau eu cu ochii pe el.
– Tocmai de asta nu vreau să-l las, că în combinație cu tine sigur iese o catastrofă, am răspuns eu. Dar e misiunea ta, așa că nu pe mine mă afectează dacă iese ceva rău. Ia cobaiul cu tine dacă te mănâncă undeva, dar nu veni la mine apoi ca să te scarpin.
Am bolborosit o formulă magică iar porcușorul isteric de Guineea s-a transformat în iapa cu coama de aur. Făt-Frumos a intrat cu el în mausoleu, i l-a dat regelui Argus și l-a primit la schimb pe împăratul păsărilor cu tot cu colivia de aur. Am fugit cu toții spre regatul lui Cadmus, iar Argus și-a chemat întregul popor pentru a-i arăta frumusețea de iapă. Când să o încalece pentru a primi aplauzele publicului, a auzit următoarele:
– Dacă te urci pe mine te spintec, îți scot esofagul și te spânzur cu el de fudulii până înveți să te porți în public!
S-a mirat regele dar a ignorat avertismentul și a încălecat iapa, care s-a prefăcut în porcușorul de Guineea, pentru că vrăjile mele au durată limitată. Pentru că nu sunt vrăjitor, nu pentru că aș fi făcut ceva greșit. Porcușorul s-a ținut de cuvânt și a înjunghiat regele cu o furcă scoasă nu se știe de unde, a mai înțepat câțiva soldați din apropiere, și-a făcut drum prin mulțime cu arma și a încercat să iasă din mausoleu. Având picioare scurte, nu s-a îndepărtat prea mult, așa că a sărit în ceafa unui spectator, i-a pus furca la beregată și l-a obligat să fugă înspre regatul lui Cadmus. Sărmanul om a alergat mâncând pământul, uneori și la propriu, ba i-a și dărâmat regelui Sisif bolovanul pe care abia reușise să îl împingă în vârful unui deal. În timpul vieții regele nu respectase regulile ospitalității, omorându-și musafirii și călătorii, așa că Zeus l-a condamnat la moarte. Sisif a capturat moartea care venise să îl ia, însă Ares, zeul războiului, a eliberat-o, iar ea a reușit să-și îndeplinească misiunea. Ajuns în lumea morților, regele a reușit să o convingă pe zeița Persefona să-i dea o învoire de câteva zile în lumea celor vii, pentru a-și convinge văduva să îi organizeze o înmormântare conform tradiției. Apoi a refuzat să se întoarcă în regatul umbrelor, fiind adus cu forța de zeul Hermes. Pentru aceste înșelăciuni a fost condamnat de zei să împingă la nesfârșit spre vârful unui deal un bolovan uriaș, care aluneca la vale de fiecare dată când se apropia de vârf. După multe secole de efort intens și frustrări, regele Sisif a reușit să ducă bolovanul până în vârf, însă i l-a rostogolit la vale fantoma care alerga cu porcușorul de Guineea în spate și cu furca lui la gât. Fără să vrea, evident, pentru că alerga cu ochii închiși de frică, așa că a intrat pe contrasens fără să semnalizeze, ciocnindu-se frontal de bolovanul lui Sisif. Cobaiul nu avea chef să aștepte un echipaj de la descarcerare pentru a-i scoate fantoma din bolovan, așa că și-a continuat drumul în cârca lui Sisif, convins cu aceeași furcă să devină animal de tracțiune, și ne-a ajuns din urmă în scurt timp. Făt-Frumos tocmai îi predase regelui Cadmus hoțul merelor de aur și era liber să plece acasă, așa că l-am condus cu toții spre cea mai apropiată ieșire. Am traversat râul Styx cu ajutorul luntrașului Charon, un schelet cu mantie neagră și ochi de foc, care aduce spiritele morții în regatul lui Hades. Contra cost, că pentru Hades face muncă voluntară, având nevoie de experiență la C.V., așa că trăiește din bacșiș. I-am plătit câte un galben furat din portofelul lui Făt-Frumos, iar în luntre mi-am amintit ghicitoarea mea. Așa că nu m-am putut abține să nu îl întreb și pe el:
– Domnu’ Charon, să zicem că trebuie să treceți pe malul celălalt un lup turbat, o capră râioasă și o varză putrezită, însă nu aveți loc în luntre decât pentru unul, așa că nu-i puteți lua decât pe rând. În ce ordine îi duceți pe malul celălalt, ținând cont că nu puteți lăsa lupul cu capra, pentru că o mănâncă, și nici capra cu varza din același motiv?
Scheletul luntraș mi-a aruncat o privire rece, deși ochii săi sunt de foc, și m-a întrebat:
– De ce să nu încapă toți? Am ditamai luntrea, încap și o sută dacă îi înghesui puțin.
– Să zicem că a intrat la apă și s-a micșorat, i-am răspuns eu. Sau e în service asta și luați una mică, de rezervă.
– Chiar dacă aș lua una mică, tot îi trec pe toți care plătesc. Și n-au cum să fie doar trei, pentru că de obicei sunt sute aici.
– Atunci să zicem că doar ei trei au bani ca să-ți plătească cursa, iar restul nu. Și nu poți să îi treci decât pe rând. Deci cum faci?
– Și varza îmi plătește? s-a mirat Charon.
– Da, am confirmat eu. E bogată, îți plătește oricât.
– În cazul ăsta îi iau banii și apoi o arunc, că n-are suflet, deci n-are ce căuta în lumea morților, mi-a răspuns luntrașul.
– Nu, mă, trebuie să o iei și pe ea, că așa e ghicitoarea. Consideră că a comandat-o zeița Persefona, că e la dietă, și ți-a adus-o curierul. Deci cum le treci pe toate trei pe rând?
– Iau eu varza, a intervenit Făt-Frumos, că ar cam trebui să mă bag și eu la o dietă. Nu de alta dar parcă mă cam strânge sutienul de la o vreme.
– Problemă rezolvată! s-a bucurat Charon. Îi vând ăstuia varza, îi spun Persefonei că a mâncat-o capra, ea o să se enerveze și o să distrugă capra iar mie îmi rămâne doar lupul, pe care îl trec lejer pe malul celălalt. Simplu, nu?
– Nu, că trebuie să îi treci pe toți trei, nu doar lupul, am replicat eu, începând să îmi pierd răbdarea.
– De ce, ai ceva cu lupul? m-a întrebat luntrașul.
– Nu, dar trebuie să îi treci pe toți!
– Ce ai, mă, cu mine? s-a burzuluit Marele Lup Alb. Ce nu-ți mai convine?
– N-am nimic, dar ghicitoarea spune că trebuie să îi treacă pe toți! m-am apărat eu.
– Pe toți în afară de lup, că asta se înțelege, a concluzionat Charon. Dacă mi-a plătit, de ce să nu îl iau? Mai vino cu idei din astea, mârțoago, să vezi cum îți dau drumul la aparatul de taxat și te plimb pe tot râul, ca să plătești ca străinii care iau taxiuri în București!
Am renunțat la ghicitori, dându-mi seama că mă cam băgau în belele, și am traversat râul tăcut, suportându-i bombăniturile luntrașului Charon, care tot drumul s-a plâns de pretenția mea absurdă de a lăsa lupul în regatul lui Hades. După ce am ajuns pe mal am dat peste altă problemă: Făt-Frumos voia să o ia cu el în lumea celor vii pe Zâna Crăiasă, aleasa inimii lui.
– Tu nu înțelegi, mă, că e fantomă? m-am chinuit eu să îl lămuresc. Nu poate veni cu tine în lumea celor vii pentru că e moartă!
– Și ce dacă? a replicat Fătul. N-ai auzit de fantome care bântuie în lumea noastră? Poate să mă bântuie pe mine, că mă însor cu ea!
– Ce căsnicie ar fi asta? Dacă e fantomă, nu poți să o atingi! Nu poți să te împerechezi cu ea, nu puteți să faceți pui! O iei doar ca să te uiți la ea în loc de televizor?
– E valabil și pentru tine și iapa ta cu coama de aur, a intervenit Marele Lup Alb. Nici tu nu poți să o iei cu tine în lumea noastră din același motiv.
– Da, știu, am răspunse eu amărât. O să lăsăm zâna să se întoarcă acasă la ea cu iapa. Poate și cu plozii dacă reușești să-i deșurubezi de pe tine.
– Ar cam fi cazul, că au început să se bată, a anunțat lupul. Nu știu de ce Romulus tot încearcă să îl omoare pe Remus. Nu mă interesează ce fac, dar n-aș vrea să mă lovească pe mine din greșeală.
– Nu pleacă nicăieri zâna mea! a strigat Făt-Frumos. E logodnica mea și merge cu mine chiar dacă suntem singuri împotriva tuturor!
– Așa, luptă pentru mireasa ta! l-a încurajat ursul polar. Știi ce nașpa e să fii părăsit în fața altarului? Mai ales când nu am apucat să strâng darul? Treci peste orice piedică și însoară-te, că o să ai numai de suferit!
– Îți împrumut o secure ca să îi tai pe ăștia sau vrei să îi rezolv eu? l-a întrebat porcușorul. În mod normal te costă, dar pentru dragoste mă implic gratis. Deci liberté, égalité, căsătorie sau nu?
– Mai bine îi tai tu, că eu am mâinile sensibile și îmi sare ușor lacul de unghii, a replicat Făt-Frumos.
– Măi omule, e fantomă! i-am reamintit eu. Înțelege asta odată!
– De fapt e demon din câte văd, m-a corectat lupul.
– Ce?!? am sărit toți.
– Păi da. Nu v-am zis?
– Dacă ne ziceai, mai încerca ăsta să o ia de nevastă? l-am întrebat eu.
– Adică ce vrei să spui? a sărit Făt-Frumos. Că sunt superficial? Că mi-aș părăsi logodnica din motive rasiste? Așa mă crezi?
– Nu? Atunci ia demonul acasă dacă ești atât de ofensat, i-am răspuns.
– Păi nu mai vreau, că s-a cam dus iubirea. A fost o pasiune trecătoare și ăstea se duc în timp. N-are rost să mă mai însor dacă nu mai e nimic între noi. Mai bine mai aștept decât să mă grăbesc ca mireasa la așternut.
– Eu am fost mireasă și nu m-am grăbit, a intervenit ursul polar. Logodnicul meu s-a grăbit să fugă, dar eu am fost lent și relaxat. Nu trebuie să îi arăți că ești disperată să te măriți, ci să pari greu de cucerit. Altfel mori fată bătrână și n-aș prea vrea, că sunt prea tânăr pentru asta.
– Eu am crezut că glumești cu curcubismul, dar văd că te-ai transformat în femelă! a izbucnit porcușorul de Guineea.
– De ce crezi asta? a întrebat mirat ursul. Chiar nu văd nimic feminin la mine. Ai chef de scandal sau doar vrei să îmi rănești sentimentele după ce m-ai ignorat complet în ultimele zece minute?
– Oricât de palpitantă ar fi această conversație prostească, avem un demon de rezolvat, am intervenit eu. Zic să îi distragem atenția, porcușorul să îl atace, noi să îl încercuim iar lupul să îl halească.
– Ce să facă?!? s-a mirat Făt-Frumos. Dacă începeți cu violență domestică mai bine plec, că o să-mi ceară să mă bag pentru ea și n-aș vrea să aleg între voi și logodnică. Fosta logodnică, dar aștept momentul potrivit să-i spun că s-a anulat nunta. Mai bine îl aștept acasă și vă descurcați voi aici.
– Ce violență domestică, travestitule? a sărit porcușorul. Adică vrei să insinuezi că suntem animale domestice? Ne confunzi cu oi, găini și vaci?
– Poate pentru el arătăm toți la fel, a intervenit ursul. Cum și pentru noi toți oamenii arată la fel. Să-ți fie rușine, rasistule! Pentru asta te scot din testament! Din Noul Testament, că în ăla vechi nu ești.
– Nu pleci nicăieri, stăpâne, că o să-ți pară rău, l-am oprit eu. Trebuie să vezi așa ceva, că nu o să mai ai ocazia. Crede-mă că e ceva unic. Bun, ursul să îi distragă atenția demonului, porcușorul să se pregătească de atac și haideți să prindem spurcatul.
Bipolarul și-a dres glasul și a strigat la demon, care tocmai termina de tuns coama de aur a iepei:
– Băi, drace! Adică băi, zâno! Vezi că logodnicul tău crede că ești demon și vrea să te exorcizeze! A zis și că ești grasă și proastă și cică o să te ducă pe centură, că de altceva nu ești bună! Pardon, a zis că o să-ți pună centură de castitate, am înțeles eu greșit! Dar tot te-a făcut grasă și proastă!
Demonul s-a enervat instantaneu, a sărit pe Făt-Frumos și a început să îl pocnească în cap cu iapa cheală. Noi, restul, am savurat spectacolul și abia după vreo cinci minute și-a amintit porcușorul că avea ceva de făcut. A strigat „Vive la exorcision!” și a sărit în capul demonului, pe care a început să îl ardă cu un pistol de lipit. Noi, ceilalți, am pus necuratul la pământ, eu și ursul l-am ținut de mâini și de picioare iar Marele Lup Alb s-a așezat pe pieptul lui etalându-și colții mari și ascuțiți ca niște săbii.
– Care îți e numele spurcat, spurcatule? a mârâit lupul. Și nu încerca să mă minți, pentru că îți văd adevărata față spurcată.
– Ahriman mă numesc! a strigat demonul speriat.
– Ce nume e ăsta? s-a mirat Făt-Frumos. De supererou? Un fel de Superman? Au și dracii supereroi?
– Nu, e doar un nume și atât, fără nicio semnificație, a îngăimat demonul.
– Băi Superman, lasă semnificațiile și fă-ți rugăciunea, pentru că o să te transform într-un cristal demonic, l-a amenințat lupul. Cu tine terminăm de strâns trei, ne mai rămân patru.
– Ce faceți voi cu demoni transformați în cristale?!? s-a mirat dracul.
– Mărgele, l-am mințit eu. Padre, ia-i glanda!
– Nu, că îmi mai trebuie! a țipat demonul. Nu mă cristalizați, că vă spun tot ce vreți! Orice! Fără limite!
– În cazul ăsta, spune-ne unde e Elodia, i-a cerut ursul polar.
– Sau ar putea să ne dea mai multe detalii despre inamicul nostru, l-am oprit eu. Băi drace, șeful ăsta al tău are nevastă, copii, nepoți, chestii din astea?
– Nevastă nu are, dar are doi copii, a răspuns Ahriman. Doi băieți, Ceyx și Daedalion. Nu știe nimeni cu cine i-a făcut, că șeful i-a șters mamei lor dosarul din sistem, dar știm câte ceva despre ei. Daedalion a fost un mare războinic, plin de curaj și vigoare, dur din cauza cruzimii războiului. Ceyx a fost rege în Trachis din Tessalia, prieten bun cu semizeul Hercule. Daedalion a avut o fiică, numită Chione, iar Ceyx a avut doi fii, Hippasus și Hylas, și o fiică, Themistonoe. Hippasus a luptat alături de Hercule împotriva regelui Eurytus din Oechalia și a fost ucis în bătălie. Hylas a fost și el un însoțitor al lui Hercule, care l-a luat în expediția argonauților, unde a fost răpit de niște nimfe din Mysia. Hercule l-a căutat mult timp dar în zadar, pentru că băiatul și-a trăit restul vieții alături de nimfe și chiar s-a însurat cu una dintre ele. Themistonoe, fiica lui Ceyx, s-a măritat cu un rege numit Cycnus. Cealaltă nepoată a șefului, Chione, fiica lui Daedalion, a avut o soartă mai puțin fericită. Era atât de frumoasă încât o mie de bărbați au vrut-o atunci când a împlinit 14 ani. Și nu doar muritorii făceau parte dintre admiratorii ei. Într-o zi, zeii Apollo și Hermes au văzut-o și au plănuit să o violeze. Apollo s-a hotărât să aștepte căderea nopții, pentru a acționa la adăpostul întunericului. Hermes nu a fost la fel de răbdător, ci a folosit o vrajă pentru a o adormi și a siluit-o. Mai târziu a apărut și Apollo, care a făcut la fel. Ca urmare a violurilor, fata a născut doi gemeni: Autolycus, fiul lui Hermes, care a devenit un celebru hoț și șarlatan, și Filammon, fiul lui Apollo, cunoscut pentru talentul său de a cânta atât cu vocea, cât și cu lira. Fiind călărită de doi zei, Chione a început să se laude că frumusețea ei o întrecea până și pe cea a lui Artemis, zeița vânătorii. Pentru a răzbuna această ofensă majoră și chiar blasfemie, Artemis i-a despicat capul trăgându-i o săgeată în gură. Tatăl ei, Daedalion, a fost cuprins de durere și a încercat de trei ori să se arunce în flăcările rugului ei funerar, însă a fost oprit de fiecare dată. După a patra încercare nereușită a fugit până în vârful muntelui Parnassus, de unde s-a aruncat în gol. Zeului Apollo i s-a făcut milă de el și l-a transformat în uliu, de parcă asta i-ar mai spăla din păcate. Și cam atât știu despre fiii și nepoții șefului. E de ajuns, nu?
– Ce s-a întâmplat cu strănepoții lui, gemenii lui Chione? a întrebat Marele Lup Alb. Fiind semizei, bănuiesc că au avut vieți ceva mai bune.
– Păi Filammon a avut un fiu, numit Thamyris, cu o nimfă, a compus imnuri pentru tac-su și a instituit misteriile din Lerna. Fratele lui, Autolycus, a trăit pe muntele Parnassus și a devenit celebru pentru talentul lui de a fura, având puterea de a se transforma atât pe el, cât și lucrurile furate. S-a însurat și a avut câțiva fii neimportanți și două fiice, Anticlea și Polymede. Anticlea s-a măritat cu regele Laertes din Itaca, căruia i l-a născut pe Ulise, ăla cu calul troian și Odiseea. Polymede s-a măritat cu regele Aeson din Iolcus și l-a născut pe Iason, conducătorul argonauților plecați să găsească celebra lână de aur. Bănuiesc că ați auzit prin câte chinuri a trecut Ulise din cauza unui zeu care l-a ținut zece ani departe de casă. Iar Iason a fost însurat cu o vrăjitoare, fiica unui semizeu, care i-a omorât copiii. Ambii nepoți ai lui Autolycus au avut mulți copii, care la rândul lor au avut mulți copii, dar nu țin minte tot arborele ginecologic al șefului, așa că ăștia nu contează. Important e doar că are destui urmași.
– Dar și motive destule să urască zeii, am concluzionat eu.
– Ce motive? s-a mirat ursul polar. Zeii i-au făcut numai bine, el e nerecunoscător, ca toți reptilienii khazari din statul perpendicular.
– Nu știu ce povești ai ascultat tu, dar nu asta ne-au zis demonii, am încercat eu să-i explic. Mă-sa lui Scaraoțchi a fost blestemată de o zeiță, încât a ajuns o desfrânată nimfomană. Din cauza prieteniei cu un semizeu, un nepot i-a fost omorât iar altul răpit. O nepoată i-a fost violată de doi zei și omorâtă de o zeiță. Din cauza lor, unul dintre fiii lui a încercat să se sinucidă și a fost transformat într-o pasăre. Un stră-stră-strănepot de-al lui a rătăcit zece ani pe mare din cauza unui zeu, după ce a petrecut zece ani într-un război pornit din cauza unei semizeițe. Altuia i-au fost omorâți copiii de nepoata unui zeu.
– Plus că el a fost aruncat din rai de un zeu, dar despre asta o să vă povestească altul în capitolul următor, a completat Ahriman.
– Deci într-adevăr are multe motive să urască zeii, am tras eu concluzia. Asta nu înseamnă că merită omorâți cu toții, dar înțeleg de ce vrea să-i elimine.
– Și eu! a strigat porcușorul isteric. Hai să-l ajutăm!
– Nu, pentru că zeii reprezintă binele absolut, indiferent cât rău fac, i-a răspuns lupul. Și dacă dispar ei, dispare și binele din lume. Chiar vrei să trăiești într-o lume fără bine?
Cobaiul a strâmbat din nas, semn că nu era prea convins de argumentele fostului preot al lui Zamolxe, iar eu am decis că discuția cu demonul se prelungise prea mult, neavând ce informații să ne mai ofere. Așa că i-am făcut un semn discret Marelui Lup Alb, care l-a înfulecat rapid, l-a lichefiat, l-a cristalizat și apoi l-a scuipat direct în traista mea. Văzând așa ceva, Făt-Frumos și iapa au căscat ochii mari de uimire iar falșii Romulus și Remus s-au dezlipit ușor de picioarele lupului și s-au prins de cele ale iepei.
– Bun, avem trei cristale, să mergem să mai capturăm patru draci, am propus eu.
– Eu mă duc acasă, că am uitat o oală pe foc, s-a scuzat Făt-Frumos. Mergeți voi înainte și vă ajung eu din urmă.
– Da, e mai bine să te duci acasă, că aici e periculos, i-am spus eu.
– Nu îmi e de pericol și știi că nu obișnuiesc să o dau cotită, dar chiar am uitat oala pe foc, s-a apărat Fătul. E oală cu fasole, care fierbe greu și nici nu-mi place să irosesc mâncarea, mai ales dacă e bio și fără E-uri. În plus, mai intră Greuceanu în casă din când în când ca să ne golească frigiderul și trebuie să fiu acolo ca să-i dau muștarul, să nu i se aplece. Nu că mi-ar păsa de aplecarea lui, dar vomită în sufrageria noastră și apoi trebuie să curăț cu părul lui Prâslea, care se zbate și mușcă și… Deci aș fi mers cu voi, dar chiar am multă treabă acasă. Tu mai stai mult pe aici? Când te întorci?
– Stau să îl ajut pe lup să-și recupereze sufletul și să se convingă că nu se poate însura cu Luna, i-am răspuns. O să vin acasă cât pot de repede. Nu mă aștepta, că întârzii puțin.
– Bine, dar nu prea mult, că avem de pus faianță pe jos și singur nu pot, că îmi iese strâmbă. În plus, știi că nu pot să dorm singur în pat, că aud tot felul de zgomote suspecte de afară. Știu că e Păcală care ne tot fură găinile, dar dacă la un moment dat n-o să mai fie el? Dacă o să fie un strigoi? Sau, mai rău, Harap-Alb cu un atentat cu bombă în casa noastră, pentru că nu mai are unde să se antreneze? Deci nu mai sta mult, că ai treburi acasă.
– Am zis că vin, nu mă mai bate la cap! Iapa cu coama de… Iapa cheală o să te conducă până la cea mai apropiată ieșire din lumea de dedesubt, apoi o să plece în treaba ei cu bebelușii.
– Ai grijă să fondeze Roma, nu alt oraș! i-a spus lupul iepei. Poate fondează Caracalul din greșeală și ne strică istoria!
Iapa a dat din cap, semn că a înțeles. M-am apropiat de ea, am privit-o în ochi și i-am zis:
– A fost o nebunie de moment pentru amândoi, frumoasă dar efemeră, un vis adolescentin din care nu am fi vrut să ne trezim niciodată. Mi-ai amintit ce înseamnă să trăiesc, să visez și să sper, m-ai făcut să îmi doresc să devin un cal mai bun. Dar, cum orice vis se termină la venirea zorilor, e timpul să ne trezim. Tu ești moartă, eu sunt viu, tu vei bântui veșnic pe aici, eu mă voi întoarce în lumea mea nemuritor și rece. Așa că tragem linie aici și mergem pe drumuri separate. Nu plânge, pentru că nici măcar lacrimile nu pot schimba cruzimea sorții. Dar nu uita că vom avea întotdeauna Parisul.
Iapa s-a uitat lung la mine, cu un amestec de uimire și scârbă, apoi a luat-o la fugă cu copiii agățați de picioarele din spate. Făt-Frumos a urmat-o, având nevoie de ghid pentru a se întoarce acasă, iar noi ne-am continuat drumul prin lumea morților spre alte aventuri probabil mai terifiante. Dacă nu pentru noi, măcar pentru spiritele cărora le deranjăm somnul de veci în moduri cât mai horror cu putință.
[1] După fabula Lupul, țapul și varza de Anton Pann
[2] După Povestea ariciului înțelept de Vladimir Colin
[3] După basmul Lupul pârcălab de Petre Ispirescu
[4] Aluzie la Clotilde Armand, primar al Sectorului 1 din București între 2020 și 2024
[5] După basmul Scufița Roșie de Charles Perrault
[6] După fabula Lupul credul de Esop
[7] După fabula Doica și lupul de Esop
[8] După legenda fondării Romei
[9] Din basmele Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos de Petre Ispirescu și Ivan-Țarevici și lupul cenușiu
[10] Fondatorul mitic și primul rege al cetății Teba din Grecia
[11] Rege mitic al cetății Argos din Grecia
[12] Rege mitic al cetății Atena, tatăl semizeului Tezeu
Lasă un răspuns