Dacia preisterică 5. In vino parastas

Am mai fost în trecut prin Duat, lumea subterană a egiptenilor, însă atunci doar pe fugă, căutându-l pe Osiris, stăpânul acestui tărâm. Acum am apucat să observ pe îndelete peisajul misterios învăluit într-o atmosferă solemnă. Abundă în nuanțe de violet, albastru închis și negru, iar în mijlocul întunericului există lumini misterioase emanate de stele într-un mod bizar, pe care nu am reușit să îl înțeleg. O atmosferă tensionată plutește în vid iar vânturile poartă șoaptele spiritele condamnate și gemetele eternității. Văile adânci și misterioase ale câmpiilor din Duat sunt străbătute de râuri și lacuri de foc iar în depărtare se înalță munți înspăimântători, cu vârfurile stâncoase și neprimitoare învăluite în ceață densă, pierzându-se în umbra eternă. Aici, umbre amenințătoare se joacă printre crevasele întunecate, așteptând să înghită sufletele care îndrăznesc să pășească în această zonă a disperării. În mijloc se găsește cetatea monumentală a lui Osiris, care conduce judecata de apoi, o structură metalică masivă, străbătută de țipete disperate și de lumini sinistre, ce adăpostește suferința veșnică. Pe cerul nocturn al Duat-ului se deschid din când în când portaluri către dimensiuni ale întunericului cosmic, de unde izbucnesc către sufletele pierdute entități malefice și figuri fantomatice. Această lume este împărțită în douăsprezece regiuni despărțite de ziduri de protecție corodate și contorsionate, pe care sunt gravate figuri schilodite și incantații magice ce își schimbă forma periodic, păstrând închise ororile care se ascund în umbra necunoscutului. Regiunile pot fi traversate prin porți păzite de zeități minore înfiorătoare și demoni nemiloși, care împiedică accesul celor care nu cunosc parola secretă ale zeilor. Noi am trecut fără probleme după ce ne-am dat seama că parola era 1234… Se zice că prin aceste porți trece în fiecare noapte Ra, zeul Soarelui, pentru a se lupta zilnic cu veșnicul său inamic, șarpele uriaș Apophis. Pe care îl învinge de fiecare dată, spre norocul celor vii, altfel lumea noastră ar fi scufundată pentru totdeauna în întunericul rece și apăsător. Eu dacă aș fi zeu nu aș coborî zilnic în lumea morților pentru a mă bate cu o năpârcă, dar nu e treaba mea cum își petrec unii timpul liber, oricât de extravagante ar fi hobby-urile lor.

În fiecare regiune există caverne locuite de zeități teribile și creaturi supranaturale care se hrănesc cu sufletele păcătoșilor, de obicei după ce le decapitează. Noi nu am știut asta, așa că ne-am adăpostit într-o peșteră pentru a ne odihni. Din fericire, zeitățile și creaturile nemiloase nu erau acasă, probabil evacuându-și caverna din cauza cântecelor ursului, așa că am scăpat nedecapitați de această dată. Iar Marele Lup Alb a sărit ca ars după câteva minute, că prea multă odihnă strică:

– Fraților, tocmai m-a binecuvântat Zamolxe cu o revelație! Știți ce zi este mâine?

– Ziua internațională a cancerului? a întrebat porcușorul cu o sclipire plină de speranță în privire.

– Ziua showbizului? a încercat ursul bipolar.

– Nu, mă, probabil e ziua lui, i-am contrazis eu. La mulți ani preventiv, padre! Dai de băut ca să știm dacă îți luăm un cadou?

Lupul a ridicat o sprânceană și ne-a aruncat o privire plină de subînțeles. Și de înjurături.

– Nu, idioților, mâine e 8 capricorn.

– Și ce-i cu asta? m-am mirat eu.

– Și nu e 7 capricorn! a exclamat ursul. Nici 9! Mâine e 8! Uraaa!

– Ce e atât de important pe 8 capricorn? a vrut să știe porcușorul. Îți vine pensia mâine sau ce?

– Nu, îmi vine doar să te bag în… Mâine e 8 capricorn, adică sărbătoarea de Sol Invictus!

 – În sfârșit! s-a bucurat bipolarul. De când așteptam! Nici n-am dormit azi-noapte de nerăbdare! Ce e Sol Invictus?

– E o zeitate solară pe care ne-au adus-o romanii, i-a explicat Marele Lup Alb. Se sărbătorește la trei zile după solstițiul de iarnă și, chiar dacă îi rămân fidel Domnului Zamolxe, îmi place sărbătoarea asta. Se taie porcul, în ajun se merge pe la casele oamenilor cu colindul, iar noaptea vine Moș Crăciun și le aduce cadouri celor cuminți. N-am de gând să renunț la religia mea strămoșească și nici să adopt sărbătorile păgâne ale romanilor, dar suntem singurii care în perioada asta nu petrec. Nemții au Yule, romanii au Saturnalia urmată de Sol Invictus, israeliții au Hanukkah, numai noi stăm ca proștii în loc să ne distrăm cu restul lumii. De anul nou mergem cu capra, cu ursul sau cu sorcova, dar până acolo mai este. Ce facem în perioada asta? Eu zic să adoptăm sărbătoarea lui Sol Invictus ca să fim în rând cu lumea.

– Nu mă deranjează un motiv în plus pentru a petrece, dar cum să-l sărbătorim pe ăsta dacă nu știm nimic despre el? am întrebat eu. Cine e Sol Invictus și ce a făcut atât de important de petrece lumea de ziua lui?

– El e Moș Crăciun, a încercat ursul bipolar să mă lămurească. Lumea îl serbează, altfel nu primește cadouri de la el. Corect, părinte?

– Chiar deloc, l-a contrazis lupul. Sol Invictus a fost fiul unui zeu, pe care tac-su l-a trimis pe Pământ ca să mântuiască lumea. S-a născut într-un grajd și i-au adus cadouri trei magi de la răsărit, pe care i-a ghidat o stea. Când a crescut a început să facă minuni, să înmulțească vinul și să vindece oameni, apoi a fost crucificat și a treia zi a înviat. După aia s-a înălțat la cer, la tac-su, iar noi îl putem vedea în fiecare zi strălucind pe boltă, pentru că el e Soarele.

– Adică vrei să spui că Soarele a fost pe Pământ la un moment dat? m-am mirat eu.

– Da, pentru că așa spun cărțile sfinte ale romanilor, a venit răspunsul.

– Și tu crezi tot ce citești? am continuat eu. Soarele este o stea cu diametrul de 109 ori mai mare decât al Pământului iar masa lui este de vreo 330.000 de ori mai mare decât a planetei noastre. Cum ar putea Soarele să vină pe Pământ?!?

– Ar putea dacă s-ar reîncarna în trupul unui om, mi-a explicat Marele Lup Alb. Și chiar asta a făcut, pentru că a intrat în corpul unui tâmplar.

– A intrat ditamai steaua în corpul unui om?!? m-am mirat eu și mai mult. Stea care e și fierbinte, numai la suprafață având o temperatură de peste șase mii de grade?!?

– Poate a intrat în corpul unui om foarte mare! a intervenit porcușorul de Guineea. Unul ca Ghiță Mureșan!

– Care avea arsuri la stomac de la Soarele din el, a completat ursul. Mi se pare credibil chiar dacă e imposibil.

– Nu era un om foarte mare, ci unul de statură obișnuită, i-a corectat lupul. S-a micșorat Soarele ca să încapă, logic. Dar ce să înțeleagă din cărțile sfinte un blestemat de ateu ca gloaba asta afurisită?

– Nu sunt ateu, padre, că am cunoscut mulți zei până acum, l-am anunțat eu. Doar mi se pare că scârțâie povestea asta cam tare. Cum ziceai că a venit Soarele în corpul omului? S-a teleportat sau i-a intrat printr-un orificiu?

  – S-a dus un înger la mă-sa tâmplarului, care era fecioară, și a inseminat-o artificial, mi-a povestit lupul puțin iritat. În momentul ăla a intrat în ea și duhul zeului care era tatăl lui Sol Invictus. Ea a rămas grea și după nouă luni a fătat un bebeluș, care era în esența lui Soarele. Iar ea a rămas pururea fecioară chiar dacă a avut un pui. Ce ți se pare atât de greu de înțeles?

– Ce ți se pare ție logic în povestea asta?!? m-am mirat eu.

– Și ce treabă are Moș Crăciun cu Soarele tâmplar? a vrut să știe porcușorul.

– Crăciun era unul dintre cei trei magi care i-au adus cadouri bebelușului, a început ursul polar să abereze. Ba nu, el era toți magii! Ba nu, el le-a furat cadourile magilor și i le-a dat bebelușului! Iar ei au făcut magie, că doar erau magi, și l-au îmbătrânit pe hoț. Iar ăsta s-a ascuns de magicieni la Polul Nord și de acolo se duce anual în toată lumea ca să îi dea iar cadouri Soarelui bebeluș. Dar nu mai știe cum arată plodul, că a îmbătrânit și l-a lăsat memoria, așa că dă daruri tuturor copiilor, sperând ca unul dintre ei să fie Sol Invictus. E așa, părinte? Știu că e așa dar întreb pentru o confirmare oficială de care n-am nevoie.

– De fapt, nu…

– Clar nu, a continuat ursul, pentru că Moșul era magician și a făcut să apară niște reni zburători și… Da, nu prea merge asta. Mai bine rămân la prima variantă. Ai dreptate, părinte. Mersi pentru ajutor, că mai mult m-ai încurcat!

– Mai bine l-ai ajuta tu să își dea seama că religia asta a lui Sol Invictus e o mare vrăjeală, l-am sfătuit eu. Religiile au fost inventate pentru manipularea maselor, dar asta e prea de tot.

– Ce ai, mă, cu sărbătoarea lui? s-a burzuluit porcușorul de Guineea. Dacă el vrea să creadă în tâmpenii, tu de ce te bagi? Lasă-l să dea de băut și nu mai strica distracția celor care vor să bea moacă de la fraieri!

– Știi ceva, calule? m-a întrebat lupul. Pari înfometat iar pe câmpul din fața peșterii sunt tone de ovăz uscat delicios. Am vrut să mănânc din el, dar m-am gândit să ți-l las ție, știind că ție îți place mai mult. Așa că n-ai vrea să mergi afară cu mine ca să mănânci tot ovăzul ăla uscat și bun, iar eu să te admir în acest timp?[1]

Auzind acestea, ursul polar a zbughit-o din peșteră pentru a căuta câmpul de ovăz. Chiar dacă ovăzul nu face parte din alimentația lui obișnuită.

– O invitație pentru care sunt profund recunoscător, am mințit eu. Din păcate, știu că nu consideri ovăzul delicios și nici nu îți pasă de alimentația mea, așa că mă văd nevoit să refuz. Cât de fraier mă crezi, padre?

– Nu știu, dar eu am de gând să sărbătoresc ziua lui Sol Invictus. Dacă nu vreți, mă descurc singur. O să mă duc cu colindul la criptele pe care o să le întâlnim și, cel mai important, o să caut un porc ca să-l tai.

– De ce?!? a sărit porcușorul de Guineea.

– Pentru că așa e tradiția. Trebuie tăiat un porc și apoi făcute din el tot felul de bunătăți: cârnați, tobă, caltaboși, kaiser, mușchi afumat, jeleu de porc…

– Care e răcitură sau piftie, i-am explicat eu cobaiului.

Auzind planul lupului, porcușorul isteric a căscat ochii cât de mult a putut, aproape cât să-i iasă din orbite, și-a scos două cuțitașe din blană și a început să se îndrepte ușor către ieșirea din peșteră.

– N-o să mă faci niciodată jeleu, ți-o jur pe mormântul părinților tăi, a zis el încet și a zbughit-o afară.

Lupul a părăsit și el peștera iar eu l-am urmat. Am adunat de pe drum ursul polar, care păștea ovăz, și porcușorul de Guineea, care se ascundea într-o vizuină de cârtiță, apoi am plecat să căutăm un cavou locuit. Porcușorul în spatele tuturor, pentru a fi cu ochii pe lup, în care nu avea încredere de când și-a declarat intenția de a sacrifica un porc pentru o sărbătoare romană. În zadar i-am explicat că era vorba despre animalul numit științific sus scrofa domesticus, nu despre un rozător de Guineea; cobaiul a preferat să fie precaut și, implicit, nemâncat. Pentru că paza bună trece primejdia rea, cum se spune pe la noi, sau, după părerea unui președinte neimportant, în fața bolii ori ești precaut, ori ești prost. Nu e vorba despre nicio boală în cazul de față, ci doar despre impresia porcușorului că lupul avea boală pe el. Dar prea puțin contează asta, la fel ca respectivul președinte.

După o vreme am ajuns la o oază în care se afla o mică piramidă. Marele Lup Alb a împodobit rapid un palmier cu fructe, ierburi și rădăcini, pe care le-a colorat cu acuarelele ursului bipolar, descurcându-se după posibilități, ținând cont că nu avea brazi, globuri sau beteală. Apoi s-a postat în fața ușii și a început să cânte primul colind care i-a venit în minte:

– Bună dimineaaaața la Moș Aaajun!

Ne dați ori nu ne daaați

Fasole cu cârnaaați?

Ne dați? Ne daaaați?

– Și niște pizza calzone să ne dați, că mi-e poftă de mascalzone! a strigat ursul.

– Poate de mascarpone, l-am corectat eu, că mascalzone e cum îți zic ție romanii.

– Pizza cu Al Capone? s-a mirat cobaiul. Mai bine dă-ne cu mascalzone, cum a zis grasul, că nu mâncăm oameni! Îi feliem la nevoie, dar nu punem gura pe asemenea spurcăciuni! Om fi noi psihopați, dar nu și dereglați!

– Am zis mascarpone, care e o brânză de-a romanilor făcută din smântână, am încercat eu să-l lămuresc. Cum ai ajuns tu la Al Capone? Sau de ce?!?

– Pentru că rimează! a urlat porcușorul isteric. Dacă rimează, e la fel!

– De unde ai scos tâmpenia asta?

– De la ursul ăsta umflat, care e și polar, și bipolar! a țipat cobaiul. Pentru că rimează!

– Are dreptate rozătoarea, a aprobat bipolarul. Sunt și popular, și exemplar, și titular, și adesea neclar. Chiar sunt la fel dacă rimează!

– Rimează și cu mădular, deci chiar ți se potrivește regula asta, l-a anunțat lupul. Nu vrei să devii și cocalar ca să fie meniul complet?

Auzind hărmălaia de afară, a apărut la geamul piramidei mumia unui porc rotofei, deci bine hrănit.

– Ce vreți, măi cerșetorilor? Fasole cu cârnați? Meniu complet? Vă credeți la fast-food? Aveți bani pentru mâncare, mă?

– Nu vrem mâncare, ci așa e colindul, i-a explicat Marele Lup Alb.

– Ce colind, măi cerșetorule? s-a burzuluit porcul.

– Colindul pe care tocmai ți l-am cântat acum. Nu l-ai auzit? Ți-l mai cânt o dată dacă n-ai fost atent.

– Ăsta e cântat? s-a mirat porcul mumificat. Am crezut că vrei să dărâmi zidurile Ierihonului de urlai așa. Mai bine dați-i drumul de aici și cântați prin tramvaie, că eu n-am chef de mugete la ora asta.

– Dar e ajunul zilei lui Sol Invictus, a îngăimat lupul.

– A cui, mă? s-a mirat porcul.

– A Soarelui care a intrat în corpul lui Moș Crăciun și le aduce cadouri doar celor care ascultă colinde! i-a explicat ursul bipolar.

– Ce a făcut Soarele?!? s-a mirat și mai tare mumia.

– L-a despicat pe unul și s-a îmbrăcat cu pielea ăluia pentru că nu i-a adus cadouri de ziua lui, a intervenit porcușorul de Guineea. Sau pentru că nu i-a cântat destule colinde, nu mai țin minte exact. Potaia e expertă în basme religioase, eu sunt pasionat doar de spintecări. Deci îl lași să-ți cânte colindul ca să plecăm mai repede în treaba noastră sau trebuie să mă îmbrac cu șoricul tău ca să te conving?

– Nu e așa povestea, l-a întrerupt lupul. Sol Invictus e Soarele care s-a încarnat în trupul unui muritor pentru că l-a trimis tatăl său, un mare zeu, să se sacrifice pentru omenire. Așa că acum îi serbăm nașterea în fiecare an.

– Ce treabă avem noi cu el dacă s-a sacrificat pentru omenire? a vrut să știe porcul. Noi suntem animale, nu oameni, deci n-a venit pentru noi. Așa că n-am niciun motiv să-l sărbătoresc.

– Cam ai dreptate, sincer să fiu, am aprobat eu. Însă vrea ăsta să-și facă damblaua cu colindele lui și o să ne bâzâie toată ziua dacă nu își face de cap. Așa că ai putea să-l lași să-ți cânte și apoi scapi de noi pentru totdeauna. Nu mori dacă asculți un colind. În primul rând pentru că ești deja mort, iar în al doilea pentru că nu cântă chiar ca Sandu Ciorbă. Reziști tu, că ai șoricul gros.

Porcul s-a gândit câteva clipe, apoi a acceptat. Bucuros, Marele Lup Alb a început să cânte un nou colind, cel cu dimineața la Moș Ajun neavând succesul pe care îl sperase:

– La poartă bate un om bun

Căci uite, câinele nu-l mușcă.

Să fie oare Moș Crăciun?

Este vestitul Ștefan Hrușcă.

Leru-i ler și iarăși ler,

Crapă oile de ger. [2]

Linu-i lin și iară lin,

Bate vântul cât e lin,

Frunză verde de mălin. [3]

– Mă scuzi că te întrerup, dar ce e un lin? l-a întrebat porcul de la fereastră.

– Linu-i lin și iară lin, i-a explicat lupul.

– Bun răspuns! a replicat sarcastic porcul mumificat. Dar lerul ce e?

– Leru-i ler și iară ler, a venit răspunsul.

– Mai detaliat?

– Mai detaliat, lerul este ler și iarăși este ler, după cum spune foarte clar colindul. Mai mult de atât nu știu ce aș putea explica și nici de ce, când e foarte clar și textul, și contextul.

– Dacă nu înțelege, spune-i măcar cum arată un ler, am încercat eu să îl pun și mai mult în dificultate.

– Măi, e ca un… Cum să spun? E ca o din aia… Lung de la un capăt la celălalt și lat în grosime. E greu de definit pentru că are un aspect abstract, care poate fi interpretat în nenumărate moduri, în funcție de percepția fiecăruia și… Important e că lerul este, pentru că am avea o mare problemă dacă n-ar fi. Iar dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. E mai mult ca o însușire pe care o au doar unii oameni sau obiecte. De asta se poate găsi doar la un cavaler, la un șubler, la un boiler sau la un ecler.

– Adică e crema din ecler? a vrut să știe cobaiul.

– Nu chiar, e mai mult o substanță de care e nevoie, dar nu completă. E ca un fler incomplet, adică doar trei sferturi de fler, de asta se cheamă ler.

– Adică e ca un ecler din care ai luat două guri? a continuat porcușorul de Guineea.

– Ceva de genul, dar nu chiar. Ești pe aproape. În mare ai prins esența, deci n-are rost să ne mai batem capetele cu asta.

– E ca jumătate din Hitler! a sărit deodată ursul polar.

– Iar dacă „hit” la britanici înseamnă „lovitură”, ce rezultă? l-am întrebat eu amuzat.

– Că Hitler bătea lerul! Cum ăsta avea ceva cu israeliții, înseamnă că lerul e un israelit! a exclamat ursul surprins că a rezolvat o enigmă.

– Sau…, am continuat eu.

– Sau lerul îl bătea pe el, și atunci înseamnă că lerul e nevastă-sa!

– Care era israelită, deci ajungem la aceeași concluzie, l-am ajutat eu. Gata, padre, ți-a rezolvat bipolarul problema. Acum știi ce e un ler. Cu plăcere!

– Dacă e așa, nu înțeleg de ce cântă ăsta despre israeliți, a intervenit mumia de la fereastră. Sol Invictus ăsta era israelit sau voi sunteți?

– Nu era israelit zeul, ci roman, i-a explicat lupul. Noi nici atât, pentru că suntem daci. Mai puțin cobaiul care e din Guineea și ursul care e de la Polul Nord. Și calul îmi pare străin, pentru că la noi sunt numai armăsari, iar el arată de parcă face reclamă la boli necunoscute. Dar nu contează astea, suntem daci cu toții. Unul mai mult decât ceilalți, dar în fața Domnului Zamolxe suntem toți egali. Probabil și în fața lui Sol Invictus, că nu îi sunt fan, doar îmi place sărbătoarea lui. Eu țin cu Zamolxe până la moarte și dincolo de ea, cum se zice pe stadioanele de oină de la noi.

– Dacă nici tu nu crezi în zeul ăsta roman, de ce îmi cânți mie despre el? s-a burzuluit porcul. Vrei să mă convertești la o religie la care nici măcar tu nu te-ai convertit? Du-te, bă, acasă, că noi aici credem în Osiris, nu în zei israeliți, daci sau romani. Și nu încerca să îmi îngrădești convingerile religioase, că te dau în judecată!

A închis fereastra piramidei, apoi a lăsat jos jaluzelele și a tras perdeaua, pentru a fi sigur că nu îl mai pot vedea colindătorii. Dezamăgit, Marele Lup Alb a dat să plece, însă l-am oprit eu:

– Ce faci, padre? Unde pleci? Gata cu sărbătoarea?

– Nu, doar mă duc să caut altă piramidă, dacă ăsta nu vrea să-l colind.

– Păi n-ai uitat nimic?

– Ce să uit?

– Nu spuneai că vrei să tai un porc, că așa e tradiția?

– Ba da, a încuviințat lupul, dar unde vrei să găsesc unul? Nu avem decât un porcușor de Guineea, care nu e bun.

– Adică sunt stricat sau ce vrei să spui? a sărit brusc cobaiul.

– Nu, spun doar că îmi trebuie un porc adevărat, nu un șoarece cu nume de porc.

– Dar un porc cu nume de șoarece merge? a întrebat ursul bipolar.

– Bănuiesc că da, a venit răspunsul. De ce întrebi? Cunoști vreunul?

– Nu, eram doar curios. Ce, tu nu ești?

– Băi, voi sunteți chiori? i-am oprit eu. Chiar nu ați văzut cine stă în piramida asta?

– Cine? a întrebat lupul.

– Dacă nu e Monica Belucci, nu mă interesează, ne-a anunțat ursul.

– E un porc, mă! am exclamat eu. Un porc cum caută lupul!

– Pe bune? s-a mirat Marele Lup Alb. Chiar mi-au crescut dioptriile cam mult, că mie îmi pare a fi bursuc.

– Și am vrut să zic că e porc, dar am crezut că părintele caută bursuci, așa că m-am abținut, ne-a anunțat ursul.

– E porc, padre! Cheamă-l afară și taie-l ca să-ți faci damblaua!

– Dacă ți-e frică, ți-l tai eu, s-a oferit porcușorul de Guineea, care a scos un satâr mic din blană. Adu-l aici și faceți loc, că o să sară sânge ca la arteziană!

– Păi nu e cam bătrân? a încercat lupul să se fofileze. Mie așa îmi pare. Dacă e bătrân se pârlește greu de la formolul din șoric…

– Și ce dacă e bătrân, popo? s-a rățoit cobaiul. Doar n-o fi preistoric! Important e să fie porc și să nu fiu eu! Lasă că ți-l scot eu afară pe boșorog! Bă Jurassic porc, ia ieși la ușă ca să ne porcăim puțin ca între porci!

– Nu așa, mă, că n-o să iasă, l-am oprit eu. Trebuie păcălit, altfel se baricadează în piramidă. Găsiți o vrăjeală bună dacă vreți să-l prindeți.

Porcul mumificat și-a făcut apariția la fereastră și a început să strige la noi:

– Ce vreți, mă? Tot colinde? Nu îmi mai trebuie, că mi-a ajuns! Ziceți Steaua dacă vreți, dar colinde nu mai pot!

– Nu, că am terminat playlistul între timp, l-a mințit lupul. Vino până afară ca să-ți zic ceva important la ureche.

– Și nu colinde! a anunțat ursul polar. Manele de data asta!

– Zi-mi de acolo, că aud bine, a strigat de la fereastră porcul care cam bănuia ceva.[4]

– Nu, că e secret, a continuat să mintă Marele Lup Alb. Nu vreau să afle ăștia. Doar în tine am încredere, așa că vino ca să-ți spun doar ție.

– Nu-mi pasă! Zi de acolo dacă vrei, că nu vin!

– Bine, ’tu-ți caltaboșii mumă-tii de căpos… Ai fost în livada din spatele piramidei să vezi ce mere frumoase, stricate și pline de viermi au crescut? Hai să le culegem împreună! Peste o oră te aștept în fața cavoului, bine?

 Porcul a fost de acord, deși nu auzise de lupi care să mănânce mere. Și nici nu înțelegea de ce avea nevoie lupul de el, când putea să le culeagă cu tovarășii lui. Bănuind că era ceva necurat la mijloc, a așteptat să ne depărtăm, apoi a fugit în livada din spatele piramidei și a adunat toate merele. Noi ne-am întors după o oră iar lupul l-a strigat:

– Haide, bă, mai vii odată? Că am așa o poftă de cules mere de-mi stă gândul doar la cârnați și tobă! Mișcă-te odată, că trece ajunul!

– Mulțumesc pentru invitație, a strigat porcul de la fereastră, dar n-am mai avut răbdare să te aștept și am fost singur mai devreme. Poți să te duci cu handicapații tăi, eu abia m-am întors.

Și a închis fereastra. Lupul a scrâșnit din colți de furie și a ticluit alt plan. Apoi a strigat din nou:

– Băi porcule, am văzut și niște napi putreziți și frumoși pe lângă mere. Vin diseară la opt să te iau ca să mergem la cules, da?

– Bine! s-a auzit din piramidă.

La ora șapte porcul a cules repede napii, apoi a fugit acasă înainte de sosirea lupului. Văzând că din nou a fost păcălit, fostul preot al lui Zamolxe a apelat la ultima încercare:

– Băi mistrețule, mergi mâine la târg? Îți cumpăr ceva frumos dacă mergi. Un bandaj nou sau ce altceva mai purtați voi, că nu sunt în pas cu moda mumiilor. Vin să te iau pe la șapte. E bine așa?

– E foarte bine! s-a auzit din piramidă.

– Merg eu dacă îmi cumperi un bandaj nou! a exclamat ursul bipolar.

– Nu, că n-am bani, a mârâit lupul.

– Adică pentru ăla ai dar pentru noi nu? s-a mirat porcușorul de Guineea. Ori nu vrei să mergi cu noi? Popo, zi drept, îți place mai mult de el decât de noi?

– Sincer să fiu, nu-mi place nici de el, nici de voi.

– Nu contează, a zis ursul. Vorba lui Lăpușneanu: dacă tu nu ne vrei, nici noi pe tine! Nu avem nevoie de tine! De ce nu ne vrei, părinte? Ce ți-am făcut?

Și s-a pus pe plâns. Am încercat să îl mângâi pe creștet pentru a-l liniști, însă m-am împiedicat și l-am pocnit cu copita în ochi. Ceea ce i-a provocat ursului polar și mai multe lacrimi. Plus un oblon de toată frumusețea, care îl făcea să semene puțin cu un urs panda. Dar doar pe jumătate.

– Uite ce i-ai făcut grăsanului! a țipat cobaiul la lup. Din cauza ta plânge! Îți place că acum nu se mai oprește și ne stresează pe toți? De asta vrei alți prieteni în locul nostru? De ce nu ne iei, popo, și pe noi la târg cu tine?

– Nu mă duc la niciun târg, a încercat lupul să îl lămurească. Păcălesc porcul ca să îl prind. Chiar nu v-ați prins că nu vreau decât să tai un porc, așa cum e tradiția de Sol Invictus?

– Eu m-am prins, dar nu mai aveam parte de show acum dacă le explicam și ăstora, am mărturisit eu.

Lupul mi-a aruncat o privire care se voia fioroasă, apoi am plecat cu toții să ne căutăm un culcuș pentru a ne pregăti de somn. A doua zi porcul s-a trezit cu noaptea în cap, a fugit până la târg și și-a cumpărat un butoi, pe care l-a așezat pe cea mai apropiată dună de nisip. La ora șapte, când ne-a văzut postați în fața piramidei sale, porcul a sărit în butoi și și-a dat drumul la vale. A intrat în noi din plin și ne-a dărâmat ca pe popice, apoi a țâșnit în piramidă și a baricadat ușa. Nu știu ce sens a avut această cascadorie, dar dacă așa e povestea, așa v-o spun și eu. Supărat până peste cap, lupul a căutat altă intrare. A urcat până în vârf ajutat de noi, apoi a coborât pe horn și a nimerit într-o oală cu apă clocotită, pe care porcul o pusese din timp la fiert. Urlând ca apucatul, lupul a sărit din oală prin perete și a continuat să alerge până l-au lăsat complet picioarele. Noi, restul, l-am găsit tăvălindu-se în nisip în încercarea de a potoli arsura și l-am ajutat să se îngroape complet. Eu am construit și un castel de nisip peste lup, însă mi l-a distrus porcușorul de Guineea când a încercat să se cazeze în el. După ce și-a revenit lupul cât de cât, și-a propus să fie mai agresiv cu eventualii porci pe care avea să îi întâlnească, pentru că vorba dulce mult aduce numai durere, după cum tocmai i se demonstrase. Ne-am continuat drumul prin împărăția lui Osiris și după o vreme am ajuns la locuința altui porc mumificat, o piramidă mică, făcută din paie.[5] Marele Lup Alb s-a așezat în fața ușii și a început să colinde, de parcă nu a învățat nimic din pățania precedentă:

– Moș Crăciun cu plete dalbe

A sosit de prin boscheți.

Și aduce daruri multe

La fetițe și băieți.

Moș Crăăăciuuun, Moș Crăăăciuuun.

Ursul bipolar nu s-a lăsat mai prejos și a completat:

– Moșule, ce tânăr ești,

E prima oară când vii la mine.

Nu te mai las să pleci,

Noapte de vis alături de tine! [6]

Moș Crăăăciuuun, Moș Crăăăciuuun.

Ba chiar a încercat și un dans ca fetele de la Andre, însă l-a întrerupt urletul porcului din piramidă:

– Care mama lui Anubis să vă ia e acolo?

– Colindători care colindă conform tradiției de Sol Invictus, i-a răspuns Marele Lup Alb. Primiți cu colindul?

– Nu, că eu sunt pe stil vechi, a replicat mumia. Veniți peste două săptămâni.

Pentru a evita o nouă batjocură din partea unei porcine, lupul s-a decis să nu aștepte două săptămâni, ci să distrugă piramida. Așa că a tras adânc aer în piept și a suflat cu putere, iar paiele au zburat în toate direcțiile, de parcă ar fi fost împrăștiate de un uragan. Speriat, porcul a fugit către piramida din nuiele a fratelui său mijlociu și a încuiat ușa în urma lui. După ce am ajuns și noi la piramida celui de-al doilea porc, lupul nu a trecut direct la atac, ci a cântat un nou colind, pentru a se bucura din plin de sărbătoare:

– O, ce veste minunaaată

În Duat ni se araaată!

Astăzi s-a născut cel făr’ de-nceput

Cum au zis proopooorciii…

– Veste minunate, că-s mai multe, l-a corectat ursul. O vestă, două veste. N-ați făcut gramatică la Teologie? Bine, ai dreptate, depinde dacă sunt de salvare sau antiglonț.

Lupul l-a ignorat și a început să sufle înspre piramida din nuiele. Fiind ceva mai rezistentă decât cea din paie, a avut nevoie de cinci reprize de suflat pentru a se dărâma. A rămas în picioare doar ușa, ținută de cei doi porci speriați. Politicos, ursul bipolar a bătut la ușă și a așteptat un răspuns, însă a bătut puțin cam tare, pentru că ușa a căzut peste porci. Speriați, cei doi au ieșit de sub ușă și au fugit spre piramida fratelui lor cel mai mare. Una mult mai rezistentă, făcută din cărămizi, pentru că porcul cel mare părea să fi avut mai multă minte decât frații săi. Ajuns în fața ușii, lupul și-a cântat colindul, conform tradiției:

– Am plecat să colindăm,

Domn, Domn să-nălțăm!

Când boierii nu-s acasă,

Domn, Domn să-nălțăm!

Domn, Domn să-nălțăm!

– Dacă nu-s acasă, de ce mai cânți? l-a întrebat mirat cobaiul.

– Și de ce să înălțăm un domn? a vrut să știe ursul polar. E zmeu? Felinar chinezesc? Rachetă? Și cum se spune corect, Domnul s-a înălțat ori Domnul a decolat?

– Băi, mă lăsați să-mi cânt colindul sau v-ați propus să mă enervați și voi? i-a certat lupul.

– Dar n-am zis nimic, s-a apărat bipolarul. Poate porcii dinăuntru. Ei sunt domnii pe care vrei să-i lansezi pe orbită? Pot să șutez și eu măcar unul? La vinclu și cu efect? Ca la biliard?

– Nu șutezi nimic, a mârâit lupul. O să-i șutez pe toți direct în stomacul meu, că nu-mi strică mie sărbătorile o porcărie de turmă de scurmători. Faceți loc, că le dărâm piramida de or să creadă că a dat pesta porcină în ei!

S-a pus lupul pe suflat până s-a învinețit la față, însă piramida din cărămizi era de neclintit. Ne-a obligat și pe noi să suflăm în tandem, a adus și câteva ventilatoare, însă suflatul abia a mișcat praful de pe cărămizi. Supărat nevoie mare, Marele Lup Alb a dat să plece pentru a găsi pe cineva care să-l învețe cum se produce un uragan, însă s-a oprit când și-au făcut apariția doi musafiri neașteptați: Harap-Alb și Ileana Cosânzeana, care se certau de mama focului.

– Ce e cu voi aici? m-am mirat eu.

– Harapalbule, de ce vorbește cu noi alpaca asta bolnavă? l-a întrebat în șoaptă Ileana pe Harap-Alb.

– Nu e alpaca, ci calul năzdrăvan al lui Făt-Frumos, i-a răspuns el. Ăla cu care am fost în aventura aia din jurul lumii, pe care l-am luat cu noi ca să ne care bagajele. Îl știi, că l-ai mai văzut. Armăsarule, ce cauți pe aici?

– Păi am plecat cu animalele astea într-o misiune. Nu ți-a zis Făt-Frumos? Că i-am cerut să vă anunțe și pe voi.

– Nimic n-a zis, a mințit semiarabul. Bine, nici noi nu l-am întrebat, că n-am observat că lipsești. Dar când mă întorc îl întreb și nu-l las până nu-mi zice unde ești! E frumos să țină secret așa ceva? Dacă aveam treabă cu tine și nu te găseam?

– Bun, dar ce căutați voi doi pe aici? am întrebat eu din nou.

– A vrut muierea asta să o duc undeva unde nu a mai fost niciodată. La mare nu, la munte nu, în străinătate nu. Cică a fost peste tot. Ce mi-a mai rămas? Lumea morților. Așa că am adus-o aici și acum se plânge.

– Nu de asta mă plâng, l-a contrazis Ileana, ci pentru că e tâmpit! L-am luat la o înmormântare cu mine și m-a făcut de râs! Nu îl mai iau în veci la înmormântări! Nici măcar la a lui!

– E vina mea că am crezut că e nuntă? a încercat să se apere Harap-Alb.

– Tu să taci, că iar te pocnesc! l-a amenințat fata. Măi alpaca, știi ce a făcut idiotul? Numai tâmpenii! A jucat găina peste groapă, a cântat „Mulți ani trăiască” în timpul slujbei, la pomană a dat dedicații pentru popă și dascăl, a aruncat coroana ca pe buchet ca să vadă cine e următorul, a încercat să agațe bocitoarele și, cel mai important, a furat mortul și a cerut pentru el o navetă de țuică! Păi să nu-ți vină să-i crăpi turbanul?

– A furat mortul cum se fură mireasa la nunți? m-am mirat eu.

– Da! Cică nu și-a dat seama că e înmormântare, că el a crezut că e nuntă. Cum să le confunzi, mă? N-ai văzut cum plângeau oamenii pe acolo?

– Păi am crezut că de la emoții plânge lumea, că nunțile sunt emoționante de obicei, a răspuns Harap-Alb. Până la urmă, ce mare chestie am făcut? Tu n-ai auzit de alegoria moarte-nuntă? Am fost și eu alegoric ca unul dintre carele lui Mazăre, primarul din Tomis. Rău că am spirit poetic, rău că nu…

– Tu chiar mă faci să îți dau o alegorie de îți exorcizez spiritul poetic cu tot cu căpățână! a izbucnit Cosânzeana și a rupt o șipcă din gardul porcului cel mare. Recunoaște că erai beat! Dacă te mai prind o dată cu gura pe băutură, ți-o umflu de o să bei numai cu paiul!

– Îndrăznește, că te fac petardă și la propriu, nu doar la figurat, a mârâit Harap-Alb și în timp ce încerca să aprindă o bucată de dinamită. Valahu’ akbar, pocnitoareo!

– Ho, băi, opriți-vă! am țipat eu la ei. Ați luat-o razna și voi? Ce Talpa Iadului aveți? Faceți dragoste, nu război, că e plină lumea de violență! Dar faceți când sunteți singuri, nu în fața mea, că nu vreau cataractă! Terminați cearta și împăcați-vă odată, că pun cobaiul pe voi!

I-am făcut un semn porcușorului de Guineea, iar acesta a adoptat o poziție de luptă care ar fi trebuit să aducă groaza în sufletele tuturor. Harap-Alb și Ileana Cosânzeana au înlemnit, însă nu de frica rozătorului, ci pentru că au observat în spatele lui un lup uriaș și un urs polar.   

– Calule, vino încet spre noi, fără mișcări bruște, că dau cu dinamita, mi-a șoptit Harap-Alb. Ia și marmota aia cu tine, ca să n-o prindă flama, că e păcat de ea. Dar mișcă-te mai cu viață, că ne mănâncă lighioanele astea până ieși tu din cadru.

– Nu da cu nicio dinamită, că sunt prietenii mei! l-am oprit eu. Mă rog, prieteni e cam mult spus. Sunt tovarășii mei de drum, cu care am venit aici. Bagă dinamita aia în buzunar, că nu vă fac nimic. Ăia mari, că ăsta mic vrea deja să vă taie. Dar nu e vina lui, că e psihopat săracul. S-au făcut niște experimente pe el care l-au dereglat, dar e inofensiv. Cel puțin cât nu-l lași să umble cu obiecte ascuțite. În fine, calmați-vă, că nu vă atacă nimeni. Padre, ursule, ia zâmbiți puțin ca să vadă oamenii ăștia că nu vreți să îi mâncați!

Lupul și ursul au afișat câte un zâmbet forțat până la urechi, lăsând să li se vadă colții uriași, care sub nicio formă nu au trezit în oameni vreun sentiment de siguranță. Le-am dat prietenilor mei umani să fumeze puțină iarbă a fiarelor, pentru a înțelege graiul animalelor, apoi le-am împărtășit dorința lupului de a dărâma piramida din cărămizi pentru a sacrifica măcar un porc de Sol Invictus. Harap-Alb nu a stat deloc pe gânduri și a rezolvat imediat problema: cu o bucată de dinamită a aruncat în aer piramida, de nu a rămas din ea nici măcar fundația. Din păcate, explozia a distrus și porcii mumificați, așa că Marele Lup Alb a rămas cu buza umflată.

– Lasă, mă, că n-ai pierdut nimic, a încercat Harap-Alb să îl încurajeze. Porcii sunt animale necurate și nu făceai decât să te murdărești pe dinăuntru. Poporul meu nici nu pune gura pe așa ceva. Eu zic că e mai bine fără. Dă-i în muma lui Șaitan de cârnați, tobă, caltaboși, kaiser, mușchi afumat și jeleu de porc, că îți creșteau colesterolul de te mișcai de aici doar cu targa. În plus, ții și post, te purifici puțin, deci ai mare noroc că te-am salvat. Cu plăcere!

Cu gândul la bunătățile pe care le-a pierdut, lupul numai salvat nu se simțea. Însă l-am lămurit eu, amintindu-i că acei porci erau doar spirite, prin urmare nu aveau nici șoric, nici cotlete, nici cârnați. Așa că a mai înghițit o dată în sec și și-a pus pofta-n cui, fiind aproape inexistente șansele de a găsi în lumea morților un porc viu din care să se înfrupte. Pentru a uita de foame ne-am culcat cu toții la amiază pentru vreo două ceasuri, iar când ne-am trezit am observat că Ileana Cosânzeana dispăruse fără urmă. Am căutat-o vreo cinci minute prin împrejurimi, apoi am renunțat pentru că nu ne păsa de ea nici cât negru sub gheară. Sau copită în cazul meu. Harap-Alb însă nu era dispus să renunțe la o piesă importantă a viitorului său harem, așa că ne-a convins să îl ajutăm să o găsească. Am mers noi ce am mers, până am ajuns la piramida somptuoasă a faraonului Ramses, care îl văzuse pe zeul Anubis fugind cu Ileana în brațe, însă mai multe detalii nu avea. Dar ne-a promis să-și investească toate resursele în căutarea fetei dacă aveam să îl ajutăm. Pentru că fusese martor ocular, Anubis îl pedepsise, drept pentru care faraonul se trezise cu o mare problemă la ochi, vederea încețoșându-i-se de parcă îi crescuseră dioptriile peste noapte. Un oracol l-a anunțat că își putea recăpăta vederea doar dacă se spăla pe ochi cu pana unui porumbel de aur[7], însă nimeni în toată împărăția lui Osiris n-a văzut asemenea pasăre prețioasă. Harap-Alb s-a oferit să găsească pasărea și am pornit cu toții la drum. După lăsarea întunericului am zărit un foc în depărtare. Eu am scrutat zona focului cu un binoclu și mi-am anunțat tovarășii că acolo se găseau mumiile a doisprezece hoți. Fiind lihniți, am căzut toți de acord că puteam găsi ceva de-ale gurii la tâlhari, așa că am încropit rapid un plan. Cu ajutorul cărții de magie a lui Merlin l-am transformat pe Marele Lup Alb în om, iar acesta a plecat să facă rost de merinde. Ajuns lângă hoți, i-a găsit pe toți abătuți, de parcă pierduseră ultimii bani la păcănele.

– Ce aveți, fraților, de sunteți așa supărați? i-a întrebat el.

– În primul rând se salută, că așa e politicos, l-a pus la punct unul dintre ei. Iar în al doilea se vine cu mâinile ridicate și cu buletinul în dinți, ca să știm cu cine avem de a face. Cine ești și unde te mănâncă de vii lângă focul nostru?

– Deci bună seara dumneavoastră și invitaților dumneavoastră, sunt un liber-profesionist specializat în rezolvarea problemelor și n-am buletin, că nu s-au inventat încă, a răspuns lupul. V-am văzut focul de la distanță și am simțit că aveți o problemă. E așa sau mi se pare?

– Extraordinar! a exclamat alt hoț. Cum a făcut de a știut?

– E un talent cu care m-am născut. Deci care e problema?

– Nu-i spuneți, mă, nimic, că nu putem să avem încredere în orice străin! a strigat un tâlhar paranoic.

– Primul pas în rezolvarea oricărei probleme este recunoașterea problemei, i-a învățat lupul. Al doilea este să te ascunzi ca să nu te recunoască și ea pe tine.

– Incredibil, omul ăsta e foarte tare! s-au bucurat hoții. Al treilea pas care e?

– Al treilea este stabilirea numărului necunoscutelor problemei, că poate fi o problemă matematică care să conțină ecuații cu una sau două necunoscute. Dacă e doar una, o notăm cu X și folosim formula aX + b = c, adică X = c-b / a. Dacă sunt două necunoscute, le notăm cu X și Y și le lăsăm așa, că e mai complicat.

 – Și al patrulea pas?

– Al patrulea e să mă angajați pe mine, că sunt profesionist. Deci care e problema?

După ce au supus chestiunea la vot, hoții au decis să îi spună.

– Păi domnule rezolvator de probleme, problema noastră e că de doisprezece ani ne chinuim să prădăm o stână din apropiere și nu reușim. Orice am face, câinii și ciobanii ne simt, de nu reușim nici măcar să ne apropiem, darămite să furăm ceva. Și ne e foame de doisprezece ani, că ne-am propus să ținem post negru până reușim spargerea.

– Adică nu aveți nimic de mâncare? s-a mirat lupul.

– Nu, de asta suntem supărați. Dar presimt că în următorii ani o să ne iasă până la urmă. Am un feeling că suntem aproape. Ne trebuie doar puțin noroc.

– Măcar vreun plan aveți?

– Nu. Ce să facem cu el? a replicat unul dintre tâlhari. N-auzi că ne trebuie doar puțin noroc? Trebuie să se ducă odată și-odată ghinionul, doar n-o rămâne Mercur retrograd la infinit.

Ceilalți hoți au încuviințat. Lupul și-a dat o palmă peste ochi (e prefăcut în om, deci nu mai are labe) și le-a promis că îi va ajuta. Apoi s-a întors la noi și ne-a povestit problema hoților. Eu, care nu duc lipsă de idei, l-am învățat pe porcușorul de Guineea următorul pas al planului. Astfel încât cobaiul s-a camuflat lipindu-și pe el iarbă și nămol, apoi s-a furișat în stână fără a fi văzut. Ascuns în lâna unui berbec, a început să strige:

– Treziți-vă, băi boilor, că vă fură oile!

Ciobanii mumificați au sărit ca arși, au scotocit toată stâna și nu au găsit niciun hoț. S-au culcat la loc, porcușorul i-a lăsat să adoarmă și iar a strigat:

– Băi ciobanilor, câte oi mumificate îmi dați ca să vă las să dormiți?

Iar au sărit ca arși ciobanii, iar au căutat peste tot și nici acum nu au găsit nimic. După ce au adormit din nou, porcușorul i-a trezit pentru a treia oară:

– Bă, da’ nu mai fiți așa calici! Ziceți câte oi îmi dați, altfel vi le iau pe toate!

– Ia-ți câte vrei și lasă-ne în plata lui Osiris să dormim, că mâine ne ducem la muncă! a strigat unul dintre ei.

Bucuros, cobaiul a luat două oi mumificate și le-a fugărit până la noi. Lupul le-a dus în tabăra hoților, care tare s-au mai minunat.

– Vedeți, mă, că rezolv probleme? i-a întrebat el. Hai, jupuiți-le, frigeți-le iar unul dintre voi să pună de mămăligă, că nu mai pot de foame.

– De unde mămăligă dacă n-avem mălai? a îndrăznit unul.

– Hal de hoți sunteți voi, mă? i-a certat lupul. Nici măcar mălai n-ați fost în stare să furați? Lasă că mă duc tot eu. Voi pregătiți măcar ceaunul.

S-a întors la noi, am mers împreună până la cea mai apropiată necropolă iar eu l-am trimis pe porcușor în piramida unui preot, care avea cămara plină cu colaci mucegăiți. De această dată am costumat porcușorul în muscă, adică l-am mânjit cu un cărbune și i-am lipit pe spate două aripi din celofan. Cobaiul s-a furișat sub sarcofagul preotului și deodată a început să urle:

– Scoală, popo, că-ți fur colacii! Bzzz!

S-a trezit preotul cu ochii bulbucați, a căutat peste tot, dar nu a găsit niciun hoț. Apoi a luat în brațe o cruce egipteană, a citit o pagină din „Cartea morților” și s-a culcat. Când a început să sforăie, porcușorul l-a trezit din nou:

– Trezirea, popo, că-ți iau colacii! Bzz-bzz am zis!

– Da’ ia-i și du-te odată, lua-te-ar Anubis să te ia, că vreau să dorm! a răspuns preotul.

Auzind asta, cobaiul a furat un sac de colaci mucegăiți, pe care lupul l-a dus tâlharilor. Însă aceștia aveau o nouă problemă: înainte de a fi friptă, carnea de oaie trebuia sărată, iar ei nu aveau pic de sare. Tot porcușorul costumat în muscă a rezolvat și această problemă: s-a întors în necropolă, a intrat în piramida unui om sărman și a țipat că îi fură sarea. La fel ca restul mumiilor adormite dinainte, omul l-a lăsat să fure, numai să se poată odihni. Lupul le-a adus tâlharilor sarea, apoi a plecat în necropolă pentru a face rost de vin, care mergea la friptură. A luat cu el pieile oilor, din care am făcut un burduf. Lupul s-a furișat în pivnița unui crâșmar, a umplut burduful, a cântat în șoaptă un colind și s-a întors la noi. Apoi a început distracția. A așezat burduful la câțiva metri de tabăra hoților și a început să-l lovească cu un par ca și cum ar fi lovit un om. În timp ce lovea burduful, a strigat ca din gură de șarpe:

– Văleu, nu mai da, că n-am furat nimic! Ăia de acolo au furat și oile, și colacii, și sarea! Bate-i pe ei, nu pe mine!

Apoi și-a schimbat glasul și a strigat pe altă voce:

– Nu-i nimic, îi iau și pe ei la scărmănat după ce termin cu tine! Ai fost complice, ia de aici pari pe spinare! După aia să vezi ce îi așteaptă pe hoți!

Hoții s-au uitat nedumeriți la el, neînțelegând de ce bătea un burduf și vorbea singur, pe două voci. Pentru că planul de a-i speria era bun în teorie, însă se așezase prea aproape de ei, așa că îl puteau vedea lovind burduful. Și l-ar fi lovit mult și bine dacă nu ar fi vrut Harap-Alb să aibă parte și el de puțină acțiune. Semiarabul a sărit pe burduful lupului, i-a scos cepul, a băut tot vinul dintr-o înghițitură, i-a îndesat o bucată aprinsă de dinamită și a răcnit un „Valahu’ akbar” de efect. Explozia i-a înfricoșat pe cei doisprezece hoți, care s-au împrăștiat rapid în toate direcțiile cu porcușorul de Guineea pe urmele lor, care își propusese să înjunghie măcar șase pentru a nu-și pierde antrenamentul. Noi, restul, am ocupat fosta tabără a hoților și ne-am ospătat până aproape să ne pocnească burdihanele, apoi ne-am culcat lângă foc. Mai puțin Harap-Alb care, fiind beat, a plecat să mai caute ceva de băut.

Când ne-am trezit am adunat semiarabul dintr-un șanț și ne-am continuat drumul prin împărăția lui Osiris. Harap-Alb tot beat, pentru că nu ținea deloc la băutură iar un burduf cu vin era mult prea mult pentru oricine, darămite pentru el. După o vreme le-am arătat tovarășilor mei ceva în depărtare:

– Fraților, vedeți ceva strălucitor acolo, la răsărit?

– Nu! Refuz să mai fac ce vor alții! Nu mă uit! Nu vreau! a răcnit Harap-Alb.

– E farul din Alexandria! a exclamat ursul.

– Ba e steaua care i-a condus pe magi la ieslea în care s-a născut Sol Invictus! și-a dat lupul cu părerea.

– Nu, e porumbelul de aur, i-am corectat eu. Mai avem puțin și ajungem la el.

– După distanță, aș zice că mai avem vreo trei ani până la el, a remarcat lupul. Dacă începem să alergăm, poate economisim vreo două luni…

– Ai tu vederea proastă, padre, l-am anunțat eu. În trei ceasuri suntem acolo.

– Da? s-a bucurat Marele Lup Alb. E clar, cineva, acolo sus, ne iubește și e mereu cu ochii pe noi!

– Reptilienii, i-a șoptit ursul bipolar lui Harap-Alb și i-a făcut cu ochiul. În sfârșit m-au găsit. Era și timpul, că nu m-am ascuns deloc.

– Cine te-a găsit, mă?!? s-a mirat semiarabul beat.

– Reptilienii, extratereștrii ăia care arată ca niște reptile și care se transformă în oameni. Reptilienii khazari din Ocultă, care s-au infiltrat printre politicieni pe ascuns.

– Ăia din ce?!? a întrebat Harap-Alb uluit.

– Din Ocultă, organizația aia piramidală care conduce lumea din umbră. Oculta e de vină pentru tot ce se întâmplă rău în lume. N-ai cum să nu fi auzit de reptilieni și de Ocultă.

– N-am auzit până acum, recunosc, dar vreau să știu mai multe, a mărturisit semiarabul. Adevărul e dincolo de mine și nu mai vreau! Vreau să știu tot!

– Nu cred că ești pregătit pentru adevăr, i-a tăiat-o scurt ursul. Adevărul nu e pentru oricine, ci doar pentru cei cu al șaselea ochi deschis.

– Ba sunt, cum să nu? Ce e al șaselea ochi?

– O confuzie între al șaselea simț și al treilea ochi, l-am lămurit eu. E bipolar ursul, așa că ar trebui să te aștepți la astfel de furturi de curent. Cum sunt și balaurienii lui sau organizația asta mai mult incultă decât ocultă.

– Asta vor ei să crezi, a replicat ursul polar și a mai făcut odată cu ochiul. Cea mai mare înșelătorie a reptilienilor este să convingă lumea că nu există. Dar cei treziți știu mai bine decât cei cu glanda pineală calcificată.

– Adică cum? a întrebat semiarabul.

– Adică atunci când bagi calciu efervescent în glandă și face bulbuci, i-a explicat porcușorul. Dar eu nu înțeleg de ce inculta asta e o organizație piramidală. E ca o schemă piramidală din aia care îți promite că te îmbogățești dacă aduci mai mulți membri?

– E piramidală pentru că suntem în lumea de sub Egipt, care are piramide, a replicat ursul. Dacă eram sub Sumer, avea formă zigguratală. Dacă eram sub Polul Nord, avea formă igluidală. Dacă eram sub Africa nu avea nicio formă, că ăia sunt săraci, deci n-au nimic. Ai înțeles acum cum stă treaba cu reptilienii khazari?

– Ce-s ăia khazari? a vrut să știe Harap-Alb.

– Niște turci care în viitor or să-și facă un imperiu în nordul Mării Negre, iar după un mileniu de la dispariția lor proștii or să dea vina pe ei pentru tot ce se întâmplă rău în lume, l-am lămurit eu. Cât de idiot să fii să nu vezi adevărații vinovați, ci să dai vina pe unii dispăruți de o mie de ani?

– Care sunt adevărații vinovați? a întrebat teroristul.

– Reptilienii, normal, a venit răspunsul ursului. Ți-am zis că ei sunt de vină pentru tot.

– Oau… Învăț atât de multe de la tine! a exclamat Harap-Alb. Am trăit degeaba până acum! Ce poți să mă mai înveți?

– Un colind! a intervenit Marele Lup Alb. Haideți să-l cântăm pe ăla cu „Deschide ușa, cretine!”.

– Cretine? m-am mirat eu. Nu e cam ofensator colindul ăsta?

– Doar dacă nu deschizi ușa, mi-a răspuns lupul. Dar cum toți refuză să-mi deschidă, se potrivește foarte bine titlul.

– Mă faceți să-mi scot securile ca să vă potrivesc vreo două cu ele dacă nu mergem odată să prindem struțul de aur! a țipat porcușorul de Guineea, care se plictisise.

– Să prindem reptilianul de aur, i-a șoptit Harap-Alb ursului polar și i-a făcut cu ochiul. Să bem în cinstea lui! Cine are ceva de băut?

Am plecat spre porumbelul de aur și l-am găsit înconjurat de un zid mare, cu porțile încuiate. Pe când Harap-Alb se scărpina în turban, încercând să găsească o cale de intrare și niște alcool, l-am sfătuit să-mi bage mâna într-o ureche și să scoată din ea o năframă.

– Ce să scot?!? s-a mirat semiarabul. Măi armăsarule, tu ai nevoie de buzunare, că nu e normal să ții obiecte în urechi. Măcar unul ca cangurii. Dar cu fermoar, ca să nu-ți pierzi obiectele când sari ca cangurii.

– Lasă buzunarele și cacofoniile, că te încurci în detalii, l-am apostrofat eu. Fă cum ți-am zis, scoate năframa din ureche și amenință cu ea zidurile. Or să se descuie toate porțile și o să găsești porumbelul într-o cușcă de aur. Cușca e într-un măr de aur lângă care stau de pază doisprezece lei. Tu să te urci în pom și să iei porumbelul, dar să nu scoți niciun sunet și nici să nu rupi vreo frunză sau vreun măr, altfel or să te rupă leii. Ai înțeles, Binladene?

Harap-Alb înțelesese, dar din păcate nu avea o memorie prea bună. A scos năframa din urechea mea, porțile s-au deschis, iar el a găsit leii dormind în jurul mărului de aur în care se afla porumbelul de aur închis într-o colivie tot de aur. A urcat în liniște în copac, cu greu, a luat cușca și, când să coboare, a observat mulțimea de mere de aur care îl înconjurau.

– Oare are ceva dacă iau doar unul ca să mă dreg? s-a întrebat el.

Cum nu a primit niciun răspuns de la el însuși, a decis să îi întrebe pe lei. Așa că a strigat cât îl țineau plămânii, uitând că trebuia să păstreze liniștea:

– Băi lighioanelor, are ceva dacă iau un măr? Se supără cineva? Vă dau un jihad pe el!

Și a început să arunce cu mere în ei. Speriați, leii s-au trezit și, buimaci, au încercat să fugă care-ncotro. Când și-au revenit au realizat că era un hoț în copac, așa că l-au prins și l-au judecat rapid. Harap-Alb le-a explicat așa cum a putut că Ileana Cosânzeana fusese răpită de zeul Anubis și că faraonul Ramses îi promisese să îl ajute să o găsească dacă avea să îi aducă porumbelul de aur pentru a se spăla pe ochi cu o pană de-a lui, iar leii nu au înțeles nimic. Poate pentru că teroristului i se cam împleticea limba în gură, poate pentru că vorbea în arabă. Dar au venit cu o propunere.

– Măi omule, nu ne pasă de păsăroi sau de copac, l-a anunțat unul dintre ei. Ți-l dăm și pe el, și copacul, dacă ne aduci calul pe care îl păzesc douăzeci și patru de lei. Are coama de aur, Soarele în piept, Luna în frunte, stelele pe spate și luceferii pe umeri, iar de fiecare fir de păr îi e atârnat câte un diamant. Adu-ne calul sau nu mai ai ce căuta pe aici.

– Nu! a răspuns el hotărât. Nu vreau nici găina, nici copacul, nici să mai vin pe la voi! Nu vreau, așa că nu mai insistați!

– Atunci îți dăm de băut cât poți duce în schimbul calului, l-a mituit un leu.

Harap-Alb s-a întors la noi și ne-a povestit pățania. Iar eu l-am luat la rost:

– De ce nu m-ai ascultat, talibane? Unde te-a mâncat de ai început să strigi la lei când ți-am zis să nu scoți niciun sunet?

– Știu, mă, am greșit, a răspuns semiarabul. Dar ce era să fac dacă nu avea cine să îmi răspundă la întrebare? Chiar eram curios dacă pot să iau măcar un măr. Am greșit, dar a greși e omenește, așa că trebuie să mă înțelegi. Nu ești tu fratele meu vitreg din altă specie? Furat de la casa de copii, dar tot frate.

Și m-a pupat pe obraji pasional, amețindu-mă cu damful de alcool.

– Dacă mi-ai adus un măr, e normal să greșești, m-am îmbunat eu.

– Păi n-am adus, că nu știam dacă aveam voie iar ăia m-au prins fără să îmi răspundă. Și i-am întrebat frumos, chiar le-am aruncat niște mere în cap decent, cu politețe…

– În cazul ăsta, a greși e grav și nu se iartă așa ceva! am strigat eu și am plecat nervos.

Ceilalți m-au urmat și după o vreme am ajuns la calul cu coama de aur, care era închis între patru ziduri mari și păzit de douăzeci și patru de lei. Din nou a scos Harap-Alb o năframă din urechea mea pentru a descuia porțile și din nou a găsit leii dormind.

– Știți cumva unde e frâul calului? a strigat el, uitând din nou că trebuia să păstreze liniștea. Trezirea, leprelor, că vorbește un om cu voi, nu oricine! Dați frâul sau vă arunc în aer ca pe lampioane chinezești?

Și acești lei s-au trezit, l-au prins, l-au judecat și i-au făcut o propunere: calul cu coama de aur în schimbul Ilenei Cosânzene, despre care auziseră că era foarte frumoasă.

– Păi pe ea o caut și eu, i-a anunțat Harap-Alb. Dacă știam unde e, nu mai aveam nevoie de mârțoaga voastră sau de vrabia de aur.

– Îți zicem noi unde e, i-a răspuns unul dintre lei. Mergi tot înainte spre sud-vest până o să găsești în singurul lac cu apă de aici, în care se scaldă de obicei Ileana. Adu-o la noi și primești calul, altfel nu mai ai ce căuta pe aici!

– Dacă pui și două beri la ofertă, batem palma. Dacă nu, pune țuică.

Întors la noi, Harap-Alb ne-a povestit prin ce trecuse și a primit după ceafă o serie de labe și copite. Ne-am oprit doar când flăcăul ne-a anunțat că aflase locația Ilenei. Am pornit cu toții în căutarea ei și după un timp găsiră singurul lac cu apă din această lume a morților.

– Deci a fost bine că am greșit, ne-a zis semiarabul. Altfel nu aflam unde e Lenuța. Deci a greși e de bine. Știam eu!

– Nu întinde coarda, l-am oprit eu. Ascunde-te în tufiș, că trebuie să vină Ileana să se scalde. O să își lase hainele pe mal. Tu fură-i-le după ce intră în apă și adu-le la noi. De acolo mă ocup eu.

Harap-Alb a făcut întocmai. Întâi s-a holbat jumătate de ceas la trupul gol al fetei, apoi i-a furat hainele și mi le-a adus. Fata l-a văzut fugind, așa că l-a urmărit goală-pușcă, l-a ajuns din urmă și l-a bătut ca pe hoții de cai năzdrăvani. Abia după ce s-a îmbrăcat l-a recunoscut și l-a ajutat să se adune de pe jos.

– De ce mi-ai furat, mă, hainele? l-a apostrofat ea.

– Calul mi-a zis să i le aduc! s-a văitat Harap-Alb. Și nu știu de ce, că nu i-am făcut nimic!

– Ca să râdem puțin, i-am răspuns eu. Știam că o să te bată pentru asta, dar nu mă așteptam să te calce în picioare ca buldozerul. Scuze! A greși e omenește!

– Dar tu nu ești om! mi-a amintit semiarabul. La tine nu merge scuza asta!

– Și ce dacă? Numai voi aveți voie să greșiți? Adică ne discriminați pentru că suntem animale? Ești rasist, talibane?

– Chiar așa, ai ceva cu albii? l-a întrebat ursul polar. Tu nu știi că și viețile albilor contează? Doar teoretic?

– Ce aș putea să am cu albii când sunt alb până și în nume? a întrebat uimit flăcăul.

– Am știut de la început că ești trădător de rasă, a mârâit porcușorul de Guineea și a scos o seceră din blană. Și un ciocan, ca să inventeze comunismul.

– Băi lighioanelor, ia lăsați-l în pace, că vă fac pe toți haine de blană! ne-a amenințat Ileana. Vreau să plec mai repede acasă, că m-am săturat de lumea asta ca de mere pădurețe!

– Apropo de mere, parcă aș vrea câteva de aur de la leii ăia doisprezece, am spus eu. Nu vreți să adunăm câteva înainte să plecați?

Când a auzit de aur, Ilenei i-au sticlit ochii.

– Cum să lăsăm aici o comoară? a întrebat ea. Normal că luăm merele și apoi plecăm. Haideți odată! Unde e aurul meu?

– Păi ca să le luăm trebuie să le ducem leilor un cal cu coama de aur, a răspuns lupul. Iar ăia care îl păzesc te vor pe tine. Deci…

– Deci nu ne trebuie calul ăla, pentru că avem deja unul, a replicat Ileana. Îl vopsim pe ăsta și luăm merele. Simplu! Chiar nu vă duce capul pe niciunul?

– Pe mine mă duce într-o parte și nu știu de ce, a anunțat-o Harap-Alb. Ori e de la băutură, ori de la bătaie, dar parcă trage mult stânga și îmi dereglează ținta. Cum o să mai arunc dinamită cu direcția bulită?

Ileana și-a scos trusa de machiaj din poșetă, mi-a vopsit coama încât să pară de aur, mi-a făcut niște desene pe corp și m-a dus la primii lei, cei care păzeau porumbelul și mărul de aur. Văzându-mă, leii i-au dat lui Harap-Alb pasărea, copacul și un butoiaș cu rom, apoi au început să mă admire. Unul voia să mă înhame la căruță, altul să mă încalece, altul să mă plimbe de căpăstru.

– Măi calule, frumos mai ești, a remarcat unul dintre lei. Cu coama de aur, cu Soarele în piept, Luna în frunte și stelele pe spate… Așa ceva n-am văzut de când mă știu. Ia zâmbește frumos ca să facem un selfie cu toții.

Când am rânjit și mi-am scos coastele la vedere, leii s-au oripilat brusc în cor. Au încercat să mă oprească, însă eu am rămas cu rânjetul pe bot, bucuros că în sfârșit cineva mă considera frumos. Văzând că nu era chip să mă oprească, leii m-au luat pe sus, au fugit după tovarășii mei și m-au lăsat cu ei, apoi au gonit ca vântul și ca gândul înapoi. Nu a mai contat că au rămăs și fără porumbel, și fără copac, important era că au scăpat de mine, care le provocam neintenționat coșmaruri chiar și când erau treji. În drumul nostru spre lumea de deasupra am trecut pe la piramida faraonului Ramses, căruia i-am închiriat porumbelul de aur în schimbul unei recompense substanțiale. Însă, invidios pe bogățiile pe care le-am acumulat în timpul călătoriei, faraonul a ordonat uciderea lui Harap-Alb, care a fost decapitat și aruncat într-o fântână. Ileana Cosânzeana a fost oprită în haremul faraonului, care a păstrat și porumbelul de aur, și copacul cu mere de aur, și butoiașul cu rom. Din cauza karmei copacul s-a uscat, porumbelul s-a prefăcut într-o cioară iar fântâna în care fusese aruncat semiarabul a secat. La adăpostul nopții l-am scos pe Harap-Alb din fântâna secată, i-am lipit capul cu prenandez, copacul a înverzit din nou iar cioara a redevenit porumbel. O serie de minuni fără explicație, dar care s-au întâmplat cu siguranță, altfel nu s-ar fi povestit. Sau poate așa a văzut faraonul cu vederea stricată. Imediat cum Harap-Alb s-a văzut întreg, a dinamitat piramida faraonului, aruncând totul în aer, inclusiv copacul cu mere de aur, porumbelul de aur și butoiașul cu rom. Ileana Cosânzeana a avut noroc și a scăpat întreagă, în momentul atentatului nefiind în piramidă, ci prin spatele ei pentru a căuta un loc în care să-și facă nevoile. Profund îndurerat din cauza pierderii romului, semiarabul s-a decis să îl găsească și pe zeul Anubis, pentru a-l arunca în aer ca pedeapsă pentru răpirea Ilenei. Așa că am pornit cu toții în căutarea zeului cu Marele Lup Alb în frunte, pe post de adulmecător de urme.

Pe drum am întâlnit un măgar mumificat, care păștea liniștit. Văzând lupul, măgarul s-a prefăcut șchiop și a început să se vaite de parcă îl apucase cârcelul la toate picioarele simultan. Grijuliu, lupul l-a întrebat ce pățise.

– Când am trecut printre niște boscheți am călcat într-un spin, care mi s-a înfipt în copită, a răspuns măgarul. Nu vrei să mi-l scoți ca să nu rămâi cu el în gât când o să mă mănânci?

– Dar nu vreau să te mănânc, a replicat lupul, că nu ești porc. Acum se taie porci, nu măgari, că așa e tradiția.

– Ce tradiție?

– E ziua lui Sol Invictus. S-a reîncarnat mai demult Soarele într-un zeu și tăiem porci în cinstea lui.  

– O tradiție tâmpită, l-a întrerupt Harap-Alb. Porcii sunt animale necurate și te spurci mâncând așa ceva.

– Cine e nespălat, mă? a sărit porcușorul de Guineea. Nu m-a prins ploaia acum trei luni? Baia aia nu se pune că nu vrei tu?

– Nu la tine mă refeream, ci la porcii adevărați, l-a calmat semiarabul. Se tăvălesc prin noroi mereu, deci sunt animale necurate, care spurcă intestinul. Nu ca alcoolul, care îl curăță.

– Cine te pune să nu-i speli înainte? a întrebat lupul.

– Degeaba îi speli, că le intră nămolul până în suflet și rămân impregnați cu necurățenia lor. Așa se spune în cultura mea, așa vă spun și eu. Carnea de porc cică nu e bună deloc! De ce se spune că mâncarea e fudulie iar băutura temelie?

– Ehe, ce ar merge acum o ceafă de porc la grătar, cu o garnitură de cârnați și o salată de caltaboși, a intervenit Ileana Cosânzeana. Eu țin cu lupul. Hai să găsim un porc, că salivez ca Niagara!

– Păi îi mâncăm că așa e tradiția, nu de poftă, a spus lupul.

– Tu vânează-i după tradiția ta, eu îi mănânc după a mea, a răspuns fata.

– N-auzi, Leano, că nu sunt buni? a oprit-o Harap-Alb. Faci trichineloză și pestă porcină. Mai bine mâncați măgarul ăsta, că pare mult mai curat.

– Chiar nu sunt, că am căzut într-o fosă septică și am petrecut acolo ultima săptămână, s-a apărat măgarul. Mai am și spinul ăsta în copită, sunt și puțin răcit. Rămâneți la porci, că sunt mult mai sănătoși. N-ați auzit că nouă din zece nutriționiști recomandă doar consumul cărnii de porc?

– Dar al zecelea de ce nu? a întrebat ursul polar. E porc el, nu?

– Adică mă faci nutriționist, umflatule? a sărit porcușorul de Guineea. Zi-mi repede ce înseamnă, altfel te tai preventiv ca pe frunza la câini!

– Nutriționistul e ăla care mănâncă nutreț, nu? a întrebat ursul. Am nimerit-o de data asta, corect? Ba nu, ăla se cheamă nutreționist. Înseamnă că ăsta mănâncă nutriț, nu? Ce e ăla nutriț? Un fel de nutreț pentru vegani, nu? Zic bine? Sunt sigur că nu, dar speranța moare întotdeauna ultima.

– Hai că ăștia au început să fure curent iar măgarul șchiopătează degeaba, l-a oprit lupul. Dă, mă, copita să-ți scot spinul ăla, ca să poți măcar tu să fugi de ăștia, că pentru mine e prea târziu.

Măgarul și-a ridicat un picior și, neavând încredere în lup, i-a fript o copită în ochi, apoi a luat-o la sănătoasa.[8] Cu un ochi vânăt, lupul a început să înjure printre colți:

– Așa îmi trebuie dacă m-a mâncat undeva să fac pe medicul, când specia mea știe doar meseria de măcelar… Nația mumei lui de măgar, că nu degeaba se cheamă așa! Mai bine mănânc noroi ca porcii, că e mai puțin periculos.

Și a înfulecat o gură de nămol, pe care a înghițit-o pe nemestecate. Ceea ce s-a dovedit a fi o idee deloc inspirată, pentru că i-a rămas o crenguță în gât. În zadar am încercat noi să i-o scoatem prin metode cât mai variate, de la aruncarea unei undițe în gâtul lupului până la clisme, crenguța nu s-a mișcat din loc. Noroc că a trecut pe aici o barză, pe care lupul a rugat-o să îl ajute, promițându-i orice îi dorea inimioara. Având ciocul lung, barza a ajuns cu ușurință în gâtul fiarei, i-a scos crenguța și și-a cerut recompensa. Însă Marele Lup Alb era sărac lipit pământului, așa că nu avea ce să-i dea.

– Ți-ai băgat capul în gura lupului și ai supraviețuit; asta ar trebui să fie cea mai importantă recompensă pentru tine, a mârâit el.[9]

Nu era, așa că barza i-a înfipt crenguța înapoi în gât și și-a luat zborul, arătându-i din aer pana mijlocie de la o aripă, iar lupul s-a mai chinuit câteva ceasuri să o scoată, până a renunțat la idee, preferând să se obișnuiască cu durerea. Pe drum și-a observat umbra, care îl făcea să pară foarte mare.

– Dacă sunt atât de mare, de ce nu aș fi eu regele animalelor? s-a întrebat el.[10] De ce să nu mă asculte toți în loc să fiu bătaia de joc a porcilor, măgarilor și berzelor? Ce-ar fi să îmi câștig titlul și respectul celorlalți luând la șuturi un animal mare, eu fiind și mai mare?

Cum cel mai mare animal din preajmă era ursul polar, Marele Lup Alb s-a încordat și l-a mușcat de fund. Bipolarul nu s-a pierdut cu firea și l-a luat la șuturi, calmându-i instant dorința de titluri regale. L-a pocnit până și cobaiul, care nu putea asista la o bătaie fără a interveni. A vrut să participe și Harap-Alb, dar i s-au împleticit picioarele și și-a pus piedică singur, așa că a lăsat jihadul pentru mai târziu. Dându-și seama că supraestimarea de sine îi putea aduce necazuri, lupul a renunțat la tron sau, mai degrabă, la visatul la tron, mulțumindu-se cu postura de fost preot al lui Zamolxe. Pentru scurt timp, deoarece nu după multă vreme a pus ochii pe Ileana Cosânzeana, a cărei frumusețe l-a făcut să uite de Luna cu care plănuia să se însoare. Așa că a început să-și petreacă timpul în compania fetei, astfel căpătându-se cu un rival: porcușorul de Guineea, care și el își dorea să aibă bucurii la ea. Pentru a-și umili rivalul, cobaiul i-a spus Ilenei că lupul era calul lui și chiar a încercat să îl călărească[11] odată ca la rodeo. Altă dată l-a legat de un palmier uscat în timp ce dormea și a început să țipe că vine zeița Ammit[12] să îl vâneze, de a fugit săracul lup cu tot cu copac. Odată a sprijinit un palmier înclinat și l-a păcălit pe lup să țină copacul în locul lui, promițându-i patru porci dacă nu lăsa pomul să cadă. A ținut sărmanul lup copacul înclinat până a amorțit de tot, fără a realiza că porcușorul nu avea de unde să îi aducă porcii mult-doriți. Iar odată, pe când toți dormeam, cobaiul i-a legat lupului coada de a mea, apoi m-a trezit cu strigăte de luptă, iar eu am fugit speriat cu tot cu lup, târându-i capul de toate pietrele pe care le-am găsit. Marele Lup Alb s-a eliberat într-un târziu iar porcușorul s-a ascuns, temându-se de represalii. Nu a trecut mult până când l-a găsit lupul care, pentru a-i da o lecție, l-a înhățat și l-a ținut ceva timp între colți. Pentru a-l speria, din când în când mai mormăi câte un „Hu! Hu! Hu!”[13], însă cobaiul nu s-a pierdut ușor cu firea.

– Popo, cu „hu, hu, hu” nu mă sperii, că nu-s găină! Dar dacă ai zice „hau, hau, hau”, atunci aș face pe mine de frică! Poate și pe tine dacă ai ghinion!

Lupul nu a stat deloc pe gânduri și s-a grăbit să deschidă botul pentru a striga „Hau! Hau! Hau!”. Firește că a scăpat porcușorul isteric dintre dinți, iar acesta a fugit cât l-au ținut picioarele. Nu prea mult, pentru că are picioarele scurte și nu se poate îndepărta destul de repede. Însă lupul l-a lăsat în plata Domnului Zamolxe când a realizat că Ileana Cosânzeana nu avea niciun gând cu el, ci doar cu Harap-Alb. În plus, fata s-a supărat când lupul a făcut pipi pe ea pentru a-și marca teritoriul și l-a pocnit cu porcușorul în cap, după ce s-a șters cu el, ceea ce le-a provocat ambelor animale o mare dezamăgire care măcar le-a terminat rivalitatea. Chiar dacă amândoi au pierdut la masa verde, scorul a rămas egal până la găsirea următoarei femele pe care să o hărțuiască în tandem.

În acest timp Harap-Alb și-a continuat beția cu o damigeană de vin găsită nu se știe pe unde. Nu a apucat să dea pe gât prima înghițitură, că l-a și observat Cosânzeana.

– Băi Harapalbule, ce bei acolo? Sper că nu alcool, că nu suport bețivanii!

– Care alcool?!? E lapte de capră, a mințit semiarabul.

– Da? Dacă e lapte, de ce e roșu?

– Păi… pentru că era o capră foarte urâtă.

– O capră roșcată, i-am suflat eu.

– Pentru că era o capră roșcată foarte urâtă, s-a corectat Harap-Alb.

– Ce treabă are urâțenia caprei cu culoarea roșie? a vrut să știe Ileana.

– Păi… s-a oțețit laptele în ea de la atâta urâțenie. Iar oțetul e roșu, nu?

– Așa deci? De unde ai avut, mă, capră?

– Păi… Kebab, burka, emir, Dubai, Al-Hilal, ya habibi, Mohamed Salah…

– Bă! Nu te preface iar că nu știi decât arabă! Te pocnesc cu Abecedarul în turban până îți amintești toată limba dacă! l-a avertizat fata.

– Scuze, mi-a alunecat frecvența pentru o clipă de am prins posturi străine, s-a scuzat Harap-Alb. Deci ai dreptate, chiar ești cea mai frumoasă nu doar de pe Pământ, ci și din lumea de sub el!

– Lasă vrăjeala și zi-mi de unde ai avut capra aia care dă lapte roșu!

– Bine, zic tot… Păi… ce să mai? Într-adevăr, așa e. Adică… nici eu n-aș fi putut s-o spun mai bine, dar bine că s-a spus deja, că n-avea rost să o lăsăm așa. Adică… îmi stătea pe suflet, de trebuia să o dau afară. Corect, nu? Și acum bine că am lămurit-o, că nu se mai putea în halul ăsta. Ce e mult, strică, iar ce e puțin, nu ajunge. Dar bine că ne-a ajuns deja, că era rău dacă nu…

Noroc că am intervenit eu pentru a-l salva:

– Ce vrea să spună prietenul meu terorist, dar nu prea îi iese probabil din cauza emoțiilor pe care le are în preajma ta, e că lupul sărbătorește acum nu știu ce prostie romană, o sărbătoare a Soarelui care s-a născut printr-un grajd pentru că s-a reîncarnat în corpul unui bebeluș tâmplar.

– Așa e, a încuviințat Marele Lup Alb. Sol Invictus îl cheamă și e ziua lui. Dar nu e o prostie de sărbătoare.

– Nu, e o atrocitate! a replicat Ileana. Înțeleg să trimiți copiii la muncă, să nu mai fie inutili, dar să faci un bebeluș tâmplar e cam prea de tot. Lasă-l măcar să învețe să meargă înainte să îl angajezi!

– Nu era tâmplar bebelușul, ci a devenit după ce a crescut, a încercat lupul să o lămurească.

– În fine, nu contează detaliile, i-am oprit eu. Lupul a vrut să mergem cu capra sau cu ursul ca de Anul Nou. N-a găsit urs, așa că a adus o capră, iar talibanul a muls-o înainte să meargă cu ea la colindat.

– N-a găsit urs? Dar ăsta polar ce e, mă? O vulpe polară foarte grasă? s-a burzuluit Ileana. Cum poți să zici că n-a găsit urs când aveți unul lângă voi?

– Ăsta n-a stat la muls, a replicat Harap-Alb.

– Zi că nu l-ai văzut, i-am suflat eu.

– Avem un urs aici?!? a exclamat semiarabul prefăcându-se uimit. Ptiu! Pe ăsta nu l-am văzut… Dacă știam, nu mai lăsam șacalul să aducă o capră. Asta e! Faptul e consumat, la fel și vinul de capră. Pardon, laptele de capră. Ți-am zis că e oțețit, nu? Că era foarte urâtă…

– Băi băiatule, tu nu cumva ești beat? l-a oprit Cosânzeana. Că miroși a băutură de la o poștă.

– Cine te pune să te duci la poștă? a luat-o porcușorul de Guineea la rost. Stai lângă noi și nu mai miroși nimic!

– Dacă te duci la poștă, du-mi și mie o scrisoare, a rugat-o ursul bipolar. E pentru mine când o să mă întorc acasă. E o foaie goală, că nu știu să citesc, dar pentru echilibru nu știu nici să scriu, așa că e bine. Pune-i tu timbre și-ți dau banii la primul spectacol pe care o să-l am în curând. De fapt, lasă, că îmi dau singur scrisoarea când ajung acasă și nu mă mai costă nimic. Hai, te duci azi sau nu?

Ileana i-a ignorat și a sărit la gâtul lui Harap-Alb. Din fericire pentru el, doar verbal:

– Bă! Ce ți-am zis eu să nu mai pui gura pe băutură? Cu cine vorbesc eu, mă? Singură? Să vezi ce militărie fac eu cu tine după nuntă, că ți s-a urcat de tot democrația la turban.

– Dar nu e alcool! a mințit în continuare semiarabul. Pe bune că e lapte oțețit de capră roșcată foarte urâtă!

– Capră reptiliană khazară, a completat ursul și i-a făcut cu ochiul.

– Capră gușteriană urâtă și foarte roșcată, cu lapte khazar de bebeluș tâmplar și… Bine, era vin, a recunoscut Harap-Alb. Nu mai insist cu minciunile, că m-am încurcat de tot. Cine bea cu mine o gură de vin în cinstea adevărului?

Ileana Cosânzeana i-a luat damigeana, i-a arătat amenințător pumnul și s-a întors spre ursul bipolar:

– Ursule, stai cu ochii pe ăsta ca să nu mai bea. Ești singurul în care am încredere. Pot să am bază în tine sau nu?

– Normal! O să stau cu ochii pe el ca un liliac!

– Liliacul e aproape orb, am intervenit eu.

– Atunci ca o cârtiță! Nu face o mișcare fără să-l văd!

– Și cârtița e oarbă…

– Da? s-a mirat ursul. Atunci o să fiu vigilent ca un pui de iepure abia fătat!

– Iepurii se nasc cu ochii lipiți, am oftat eu. Tu intenționat cauți animale chioare sau ești chiar atât de varză la zoologie?

Brusc, porcușorul de Guineea a început să râdă pe înfundate.

– Ce ai de râzi, mă? l-am întrebat.

– Ai zis zoofilie, a răspuns cobaiul râzând. Grasul e zoofil!

– Am zis zoologie, iar animalele nu pot fi zoofile pentru că… Ce ai, mă, de râzi și mai tare?

– Acum chiar ai zis de zoofilie. Vezi? Știam eu de ce râd! Grasul e zoofil!

– Nu-i adevărat! N-am fost niciodată la zoo! s-a apărat bipolarul.

– Dar la o înmormântare? l-a întrebat Harap-Alb. Știi ce distractive sunt? Haideți la o înmormântare, că tare mi-e dor de una!

– Suntem în lumea morților, i-am amintit eu, deci nu există înmormântări pe aici din moment ce toți sunt morți.

– Dar pomeni?

– Nu știu, din ăstea ar putea fi…

– Perfect! s-a bucurat semiarabul. Haideți să găsim un parastas! Fac eu cinste cu ce se găsește de băut pe acolo!

– Niciun parastas, că iar mă faci de rușine! l-a oprit Ileana. Ți-am zis că nu te mai iau cu mine la așa ceva! Mai ales când ești beat!

– Atunci poți să stai aici, că noi mergem, a anunțat-o Harap-Alb. Cine merge cu mine?

– Doar un sinucigaș, că n-avem tupeu să ne punem cu Ileana când e nervoasă, l-am anunțat eu.

– Atunci merg eu! a exclamat ursul bipolar.

– Vrei să mori, umflatule? l-a întrebat Ileana și și-a suflecat mânecile iei, pregătindu-se pentru masacru.

– Nu, de ce?

– N-am zis deja că doar un kamikaze ar îndrăzni să o supere pe Ileana? am întrebat eu. Ești și tu sinucigaș ca talibanul?

– Eu am înțeles că întrebi cine vrea să se sinucidă nebuna, a replicat ursul. În cazul ăsta, sunt de acord. Dacă nu, tot sunt de acord. Unde mergem?

– În lumea celor drepți! a țipat Ileana și a început să îl ia la șuturi.

– Păi suntem deja aici, am corectat-o eu și m-am ferit la timp de opinca fetei care a zburat spre capul meu cu viteza luminii stinse în spațiu și timp.

Nu a îndrăznit nimeni să intervină pentru a salva sărmanul urs polar, așa că am privit cu toții bătaia cu maxim interes. Și cu aplauze din când în când, pentru a încuraja fata să continue.

– Dacă asta e lumea celor drepți, înseamnă că a noastră, de la suprafață, e lumea celor strâmbi? a întrebat Harap-Alb în șoaptă, pentru a nu-și deranja involuntar viitoarea membră a haremului.

Acaparați de bătaie, nu am observat că se oprise lângă noi o creatură cu corp de om, picioare de cocoș, coadă de șarpe și trei capete: unul uman, unul de taur și unul de oaie.

– Pariez douăzeci de lire egiptene pe femelă! a strigat creatura iar noi am început să ne căutăm de bani pentru a paria și noi.

– Treizeci de la mine tot pe mine, că mă simt în formă! a strigat Cosânzeana.

– Și de la mine patruzeci pe mine, că sper la o întorsătură de situație neașteptată! a țipat ursul printre lovituri.

– Da’ tu cine ești, ciudățenio, și de unde ai apărut? l-am întrebat pe bizarul necunoscut.

– Sunt demonul Asmodeu. Deci cât pariezi și pe cine? Îți dau o cotă de 300 la 1 pentru urs?

– Măi fraților, opriți lupta, că avem un demon lângă noi! am țipat eu. Padre, halește-l până nu ne halește el pe noi!

Ileana Cosânzeana s-a oprit din bătaie și toți am privit cu atenție ciudata creatură.

– Ăsta e zeul Anubis, care a răpit-o pe Lenuța, a hotărât Harap-Alb. Infidelule, am o vorbă să-ți spun între patru ochi. Mă rog, între opt, că tu ai șase pe trei capete. De ce ai trei căpățâni, câine blestemat? Te-ai camuflat în hidra din Lerna ca să nu te recunosc? Crezi că nu știu cum arată un zeu care se pregătește să sară în aer? Crezi că mă păcălești cu asemenea scamatorii?

– Nu m-am camuflat, așa arăt eu, a spus demonul.

– De ce mi-ai răpit muierea, mă? a continuat teroristul. Vrei să mă lași fără harem, nu? Să-mi distrugi familia, nu? Să mă lași orfan, nu?

– De fapt nu e ăsta ăla care m-a răpit, l-a anunțat Ileana. Ăla arăta altfel.

– Corect, Anubis are corp de om și cap de câine, am adăugat eu. Ăsta nu arată deloc a câine, ci a alte animale. De ce arăți așa ciudat, drace? Te-a făcut mumă-ta din jocuri diferite de lego?

– Dar ce contează aspectul fizic? a replicat Asmodeu. Voi n-ați învățat să nu judecați cărțile după coperți?

– De fapt chiar ăsta e rolul coperților, să judeci cărțile după ele, a spus lupul. Iar tu nu ești carte. Nici măcar de joc.

– Păi nu, sunt demon…

– Ba e Anubis, l-a oprit Harap-Alb. Și va plăti scump pentru răpire! Dacă era aia din serai poate îl iertam, că aia îmi aduce aminte de rădăcini. Dar cum n-am apucat încă să îmi fac un harem, logic că nici serai nu mi-am construit. De ce n-ai mai așteptat, infidelule, să îmi fac un serai lângă casă?

– Dar n-am făcut nimic! s-a apărat demonul. N-am răpit pe nimeni. O singură dată am pus ochii pe o femelă umană și am plătit cu vârf și îndesat.

– Pe Lenuța și încă n-ai plătit, ci urmează, l-a amenințat semiarabul.

– Nu, era o gagică din Persia. Tot o mărita tac-su și de fiecare dată veneam în noaptea nunții și îi omoram soții. Dar într-o zi m-a lucrat un israelit. Învățat de arhanghelul Rafael m-a exorcizat, după aia m-a fugărit îngerul până în Egipt, unde m-a prins și m-a trimis în lumea de dedesubt. De atunci caut o ieșire de aici, că trebuie să mă răzbun. Așa e normal, nu?

– Să te răzbuni pe Lenuța mea, nu? Fi-ți-ar neamul spurcat să-ți fie, ce jihad o să-ți iei de nu știi de unde o să vină!

– N-auzi, mă, că nu m-a răpit ăsta? a încercat Ileana să îl convingă. Era unul cu cap de potaie, nu ciudatul ăsta.

– În plus, zice că are treabă cu una din Persia, am intervenit eu. Ileana nu a fost prin Persia din câte știu. Nu?

– Nu, doar soră-mea Iana Sânziana a ajuns prin părțile alea, a răspuns fata.

– Văleu, vrei să-mi iei încă o viitoare soție? a sărit ca ars Harap-Alb. Ai gânduri necurate cu tot viitorul meu harem? E clar, tocmai te-ai lipit de un atentat!

– Stai, mă, l-am oprit eu, să vedem întâi ce informații deține ăsta. Că adunăm date despre Scaraoțchi direct de la sursă, adică de la necurații lui, care îl cunosc cel mai bine. Trebuie să știm tot despre inamicul nostru, ca să fim pregătiți în viitor, când o să-l reîntâlnim, nu?

Harap-Alb n-a părut prea convins de argumentul meu, dar i-a acordat demonului cinci minute pentru a da pe goarnă tot ce știe despre Satan. Asmodeu a profitat de ocazie și a turuit rapid:

– Păi șeful a fost înger pe vremuri. Primul înger făcut de Dumnezeu, cel mai mândru și mai frumos dintre toți care au urmat. Ba chiar a deținut rangul de serafim. Stătea în rai, la dreapta zeului, până într-o zi când s-a plictisit de locul doi și a decis să organizeze o lovitură de stat pentru a prelua tronul. A convins mai mulți îngeri să i se alăture și, când și-a strâns o gașcă suficient de mare, a atacat palatul regal. Numai că Dumnezeu n-a avut tupeu să se bată cu el, așa că l-a trimis pe un alt înger, arhanghelul Mihail, să se lupte cu răzvrătiții. Ăsta nu s-a dus singur, ci cu toată armata de îngeri, și a fost ditamai războiul în rai. Probabil Mihail juca cu coduri de a câștigat, apoi i-a aruncat pe răzvrătiți pe pământ. Toți îngerii decăzuți au devenit demoni, iar Lucifer a devenit Satan. Nu știu de ce transformarea asta, probabil intrarea în atmosferă a cauzat o ardere din cauza vitezei… Zic și eu așa, că nu mă pricep la fizică. În fine, asta e versiunea oficială a originii șefului și altceva nu mai știu. Dar pot să mă duc să întreb, așa că stați aici iar eu mă întorc imediat!

• Stai, că ceva scârțâie, l-am oprit eu. Zici că a fost înger? Parcă era zeul planetei Venus! Și cum adică Dumnezeu l-a făcut? Nu era născut de mă-sa, zeița Aurora, care l-a făcut cu titanul Astreus? Ceva nu se leagă în povestea asta…

– Nu știu, că nu mi-am pus niciodată întrebări, a replicat demonul. Eu v-am spus doar ce știu.

– E posibil să fi fost zeu transformat în înger de Dumnezeu? a întrebat lupul.

– Dacă e așa, oare toți îngerii sunt zei transformați? am continuat eu.

– Nu cred, că sunt mii de îngeri iar zeii nu sunt atât de mulți, a răspuns Asmodeu.

– Atunci poate doar unii au fost zei inițial iar restul altceva, a propus cobaiul.

– Da, reptilieni khazari din statul perpendicular, a șoptit ursul.

– Cum ziceam, eu atât știu, ne-a anunțat demonul. V-am zis tot, acum pot să plec, da?

– Sigur, pentru poveștile tale te-am iertat că ai vrut să-mi distrugi haremul, l-a anunțat sarcastic Harap-Alb. Că așa sunt eu, iertător din fire. Recrut, execută infidelul cum te-am învățat!

– Valahu’ akbar! a strigat porcușorul de Guineea și, dintr-un singur salt, i-a înfipt demonului câte o bucată de dinamită în fiecare dintre cele trei guri. Mă rog, într-o singură gură și două boturi, că avea un singur cap uman și două de animale. Cele trei explozii au sfărâmat demonul în zeci de bucăți, pe care Marele Lup Alb a început să le strângă rapid.

– Avem nevoie de toate ca să le halesc pentru a le preface într-un cristal, ne-a amintit el. De asta nu-mi place să umblăm cu unii noi, că nu știu toată povestea de până acum.

După ce a adunat toate bucățile, le-a băgat scârbit în bot și le-a prefăcut într-un cristal pe care l-am pus lângă celelalte. Iar Harap-Alb a insistat să-i facă demonului un parastas, că era momentul potrivit. Nu a vrut nimeni însă, după multe insistențe, rugăminți și amenințări cu jihadul, i-am făcut pe plac. Iar semiarabul și-a făcut din nou de cap. Adică s-a apucat de cântat „Mulți ani trăiască” în timp ce lupul falsa „Veșnica pomenire”, a dat dedicații pentru decedat și pentru lupul preot, a jucat găina peste un mormânt improvizat, a aruncat pe spate coroana funerară pentru a afla cine urma să moară și a căutat multe ceasuri mortul pentru a-l fura ca pe o mireasă, plănuind să ceară în schimbul lui o navetă de țuică. Nu l-a găsit, demonul fiind transformat într-un cristal, așa că a încercat să o răpească pe Ileana, căreia i-a cerut să facă pe moarta în păpușoi. Cosânzeana l-a liniștit cu câteva lovituri bine plasate în toate zonele lui erogene, iar parastasul s-a sfârșit când Harap-Alb a decis că nu se mai distrează lumea ca pe vremuri.

– Băi, ia stați puțin, că nu înțeleg ceva, am sărit eu deodată. De ce cobaiul l-a aruncat în aer pe drac și de ce a țipat „Valahu’ akbar”? Talibanul face de obicei ăstea, nu porcușorul. Ce s-a întâmplat aici?

– Dacă îți zic, o să trebuiască să te elimin, m-a avertizat porcușorul. Așa că ar fi mai sănătos pentru tine să nu te bagi unde nu-ți fierbe oala. Să nu zici că nu ți-am zis!

– Are o oală la fiert calul? a intervenit ursul polar. Și nouă nu ne-a spus? Poneiule, vrei să mănânci pe ascuns, fără noi, la fel cum facem toți? Nu ți-ar fi rușine cum nu ne e nici nouă?

– Lasă-l, recrut, că e de-al nostru și putem să-i spunem, i-a zis Harap-Alb porcușorului de Guineea. Armăsarule, știi că eu pe vremuri conduceam o celulă teroristă cu șase membri, nu? Că i-ai cunoscut pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, tovarășii mei de celulă.

– Da, Moș Gerilă, Fomilă, Bețivilă, Chiorilă și Păsărică-Prelungită, cum îi numea Greuceanu, mi-am aminti eu. Ce treabă au ăștia cu cobaiul isteric?

– Păi n-au, dar ăia sunt morți de șapte secole, deci nu mai am celulă. Așa că mi-am propus să-mi fac una nouă. Iar porcușorul e primul meu recrut.

– Pe bune? s-a mirat Marele Lup Alb. Porcușorule, chiar ai de gând să păcătuiești în halul ăsta în ochii Domnului Zamolxe? Să ucizi fără milă oameni nevinovați, apoi să te sinucizi la fel de nevinovat? Și în zi de mare sărbătoare, de ziua lui Sol Invictus?

– Să zică mersi Sol Invictimus ăsta că nu pun laba pe el ca să-i aduc războiul sfânt, a mârâit cobaiul.

– Harapalbule, ești tâmpit? a intervenit Ileana. Nu vezi cât de drăgălaș e porcușorul? Nu îți e milă să-i ceri să se sinucidă unei asemenea creaturi gingașe?

– Și psihopate? am completat eu.

– Dar ce are, mă, dacă se sinucide în atentat? a întrebat Harap-Alb nedumerit. Doar nu moare, ce aveți?

– Cred că tu n-ai înțeles prea bine conceptul de sinucidere, i-am spus eu. Tu nu mori, că ești nemuritor, ăsta moare sigur în primul atentat. Apropo, de unde ai dinamită? Parcă ți-o luaseră romanii pe toată.

– Am furat câteva bucăți de la meșterul Manole, că are în beci o cutie întreagă pentru gonit ciorile din vie. Și crezi că îl trimit pe ăsta pe teren fără antrenament? Întâi o să facă atentate de pregătire în poligon și abia când va fi pregătit o să îl las să-i atenteze pe alții. E treabă serioasă asta, nu ne jucăm cu viețile altora.

– Deci n-o să mai apuce nici primul atentat, că o să moară la antrenamente, a concluzionat Ileana. Hai acasă, că ești în stare să omori și morții pe aici dacă nu stau cu ochii pe tine. Lasă porcușorul să trăiască și hai să facem planul de nuntă. Ne mutăm în fosta împărăție a lui tata, cum am stabilit, da? Aflăm cine e rege prin Cahul, îl arunci în aer și apoi devenim noi conducători, da?

– O, da… O să devin sultan, o să am propria mea împărăție, palatul meu, haremul meu, slujitorii mei arabi, cum mi-am dorit dintotdeauna…

– De fapt sunt daci, l-a corectat Ileana.

– Ba-s arabi! a exclamat Harap-Alb. De fapt, chiar așa or să se numească!

– Basarabi? m-am mirat eu.

– Da, de ce nu? Basarabi sună foarte bine. Chiar excelent, aș putea spune!

– Sună cam ciudat. Eu zic să nu te oprești la prima denumire și să mai cauți. Pe la alții, că tu ai numai idei proaste.

– Atunci… basarabezi! Ba nu, basarabieni! Ba nu, basarăboi! Basarabilieni?

– Poate basarabeni? am propus eu.

– Exact așa am spus și eu! Gata, așa rămâne! O să am proprii mei basarabeni iar împărăția o să se numească… Basarabezia! Ba nu, Basarabienia! Ba nu, Basarăboia! Poate Basarabilienia?

– Ne mai gândim pe drum și găsim un nume bun, l-a oprit Cosânzeana. Pa, animalelor, aveți grijă de voi! Alpaca, ne vedem acasă! Hai odată, sultane, că avem treabă!

– Mare grijă să nu vă răpească reptilienii khazari pe drum! i-a sfătuit ursul polar. Dacă o fac, răpiți-i și voi pe ei ca să fiți chit!

– Dacă se apropie infidelii, dă semnalul de atac și vin într-un suflet să îi atentez suicidal, domnule comandant de celulă! a promis porcușorul de Guineea cu o lacrimă în colțul ochiului, pentru că se despărțea de singura ființă care îi înțelegea și îmbrățișa latura violentă. Era vorba despre un terorist sinucigaș sărit de pe fix, dar cine altcineva ar putea înțelege un psihopat violent, cu porniri criminale?

Au plecat Harap-Alb și Ileana Cosânzeana spre lumea celor vii, îndepărtându-se pe muzica lupului, care își amintise că nu îi colindase, iar noi ne-am continuat călătoria prin lumea morților spre noi aventuri, cât mai incredibile. Și aberante totodată.

[1] După fabula Lupul și calul de Esop

[2] Din melodia Ler de ler a trupei Fără Zahăr

[3] Din melodia Linu-i lin a lui Ștefan Hrușcă

[4] După basmul slovac Lupul și purcelușul

[5] După basmul Cei trei purceluși de James Orchard Halliwell-Phillipps

[6] Din melodia Noapte de vis a trupei Andre

[7] După Povestea lupului năzdrăvan și a Ilenei Cosânzene de Alexandru Vasiliu

[8] După fabula Măgarul și lupul de Esop

[9] După fabula Lupul și barza de Esop

[10] După fabula Lupul și umbra sa de Esop

[11] După povestea amerindiană Cum l-a păcălit iepurele pe lup

[12] Zeitate monstruoasă din mitologia egipteană, care devora spiritele păcătoșilor

[13] După povestea populară Lupul și iepurele