Dacia preisterică 7. Divide et dispera

Aflat în Irkalla, lumea morților de sub Sumer, Marele Lup Alb privea îngândurat cerul senin ca apa cristalină a unui pârâu de munte, așteptând răsăritul Lunii pentru a-și găsi alinarea în lumina ei gingașă și fascinantă ca un cântec înfundat al sirenelor, care atrage marinarii către stânci ca fluturii spre flacăra lumânărilor. Gândurile sale o căutau până în adâncurile necunoscute ale spațiului, strecurându-se printre stelele misterioase ale Universului sălbatic, care părea gol și fără sens în absența iubitei sale, misterioasa regină a nopții, a cărei defilare pe bolta cerească îi umplea golul din inima frământată de dor. Nu știa ce era acel fir invizibil care îi lega, însă era convins că povestea lor eternă de iubire se înălța deasupra timpului și spațiului, eliminând granițele dintre lumile lor separate din voia destinului nemilos ori a zeilor invidioși pe dragostea lor.

– Oh, iubito, cum mă atragi în mrejele tale amețitoare! a șoptit el când a răsărit Luna. Cum îmi răpești în fiecare noapte inima, pe care o umpli cu șuvoaie nesfârșite de emoții! Cum îmi dansează întreaga ființă în ritmul eclipselor tale când razele tale reci îmi încălzesc cele mai întunecate unghere ale sufletului, învăluite în pasiunea trezită pentru totdeauna din amorțeala unei vieți anoste, fără gust și fără culoare! Cu fiecare rază a ta ce mă mângâie timid te doresc mai mult decât își doresc florile somnoroase roua dimineții! Deși în fiecare noapte pare că te îndepărtezi tot mai mult, ascunzându-te după zidurile cerului, ești mereu în inima mea ca o prezență tot mai vie, care nu poate fi ștearsă nici de veșnicia timpului, nici de nemărginirea lumii!

Și-a închis ochii și și-a întins labele către Lună, sperând că zeii se vor înduioșa în cele din urmă și îi vor permite să o atingă măcar pentru o clipă…

– Nu știi ce să-i spui când o s-o găsești, nu? a întrebat porcușorul isteric de Guineea, apărut pe nesimțite lângă el.

Trezit brutal din visare, lupul și-a deschis ochii și și-a înghițit mârâitul care a apărut involuntar, dar bine meritat.

– Nu e asta, e…

– Dacă nu știi ce să-i zici, te învăț eu, a continuat cobaiul. Când o să vă întâlniți, ia-o în brațe și zi-i exact așa: mi-aș dori să am strabism, ca să te văd de două ori de fiecare dată când mă uit la tine.

– Ce zici acolo, mă?!?

– De Lună zic, popo, i-a explicat porcușorul. Când o să te vezi cu ea față în față, să-i zici cum ți-am spus eu dacă vrei să fie bine.

– De ce Zamolxe iartă-mă i-aș spune asemenea tâmpenie?!? s-a mirat lupul.

– Ca să o impresionezi cu romantismul, ce nu înțelegi? Când ai strabism, ai unul sau amândoi ochii deviați, de te uiți cu unul la făină și cu celălalt la slănină. Tu îi zici ei că ai vrea să ai strabism ca să te uiți la ea o dată, dar să o vezi de două ori. Ce e atât de greu?

– Sau ar putea să îi zică invers, că vrea să se uite la ea de două ori dar să o vadă doar o dată, am intervenit eu, apărut lângă ei tot pe nesimțite. Adică îi dai de înțeles că tu faci niște eforturi ca să o vezi, că te uiți de două ori, dar merită pentru că e specială.

– Adică să îi spună că e chior de un ochi? s-a mirat porcușorul. Că trebuie să se uite cu ochiul bun de două ori ca să focalizeze o dată?

– De ce nu? Dacă tot îi dai idei tâmpite, măcar să se facă de râs maxim, nu doar puțin. Deși ideea mea nu prea merge, că are doi ochi și, dacă se prinde aia, iese scandal că a mințit-o.

– Asta se rezolvă instant! s-a bucurat cobaiul, care a scos din blană un iatagan cu lama tocită. Popo, ce alegi? Îți scot un ochi sau îi zici că vrei strabism?

 – Ce ar fi să vă țineți sfaturile pentru voi? s-a burzuluit Marele Lup Alb. Ați stricat toată povestea de până acum, dar gata. Cu iubirea adevărată nu e de glumă! Așa că vreau să vă abțineți iar capitolul ăsta să fie doar despre dragoste, romantism și suflete pereche! Fără horror și fără prostiile voastre obișnuite!

– Adică vrei o telenovelă? m-am mirat eu.

– De ce nu? Ar fi cazul să ne preocupăm și de cel mai pur sentiment, singurul pentru care merită să trăiești și singurul pentru care merită să mori.

– Adică vrei telenovele cu morți? a întrebat nedumerit porcușorul. Nu mă deranjează, că avem destui morți pe aici, dar vreau să știu dacă vrei să fii romantic cu fantomele astea sau îți trebuie morți noi. Orice variantă ai alege, se rezolvă!

– Doar să nu uiți că necrofilia e ilegală, i-am amintit eu. Bine, nu în lumea asta, dar orice ai vrea să faci cu decedații pe aici, îți recomand să nu povestești acasă.  

– Nu vreau niciun romantism cu niciun mort! a lătrat lupul. Vreau să fiu romantic doar cu Luna mea! Și voi să vă găsiți niște femele de preferat vii, cu care să fiți romantici în moduri decente! Vreau să trăim cu toții o poveste frumoasă de iubire, dar fiecare cu iubita lui!

– Deci vrei o telenovelă obișnuită, a concluzionat cobaiul. Păi de ce n-ai zis așa de la început? Bun, se rezolvă. În cazul ăsta, uite ce o să facem în continuare. Eu o să fiu fratele pierdut și geamăn al calului, mort la naștere dar resuscitat din greșeală și ajuns la un orfelinat din Africa, de unde am fost furat de maimuțe și crescut în junglă. Tot ce mi-a rămas de la părinți e jumătate de medalion, calul având cealaltă jumătate, iar când ne întâlnim în sfârșit ne unim jumătățile și destinele. Grasul bipolar e vecinul colegului nepoatei cuscrei cumătrului soției bunicii mătușii nașului de botez al groparului care m-a găsit când am fost resuscitat și care plănuiește să îmi ia locul pentru a pune mâna pe averea familiei. El neștiind că avem și o soră geamănă, adică tu, popo, care trăiești o aventură incestuoasă cu calul, despre care nu știi că e fratele tău, tu crezând că e cel mort la naștere. Ursul vă convinge că e fratele vostru proaspăt regăsit, îl treceți în testament și îl cuplați cu Luna, care de fapt e verișoara tatălui nostru dar și adevărata noastră mamă. Pentru că tata a făcut copiii cu vară-sa, nu cu nevastă-sa, dar nu știe nimeni, nici măcar ele două. Și când vă e lumea mai dragă și vă pregătiți să vă trădați tatăl alcoolic pentru a-i lua acțiunile de la compania pe care o conduce fraudulos, apar eu din junglă și zic: „Stați așa! Care mișcă, mișcă mort! Eu sunt cel adevărat!”. Vă arăt jumătatea de medalion, vedeți că se potrivește cu a calului, mă recunoașteți, plângem cu toții, apoi ursul îl împușcă pe cal, crezând că sunt eu. Soția lui tata avortează spontan din cauza drogurilor, iar un test de paternitate arată că fetusul ei este de fapt adevăratul nostru tată, deci niciunul dintre noi nu e moștenitor al companiei. Ursul se logodește cu tata iar eu cu Luna, neștiind că e mama, iar lupul se sinucide într-un accident de căruță, când încearcă să îl calce pe tata, care e adevăratul nostru frate mort la naștere. Ursul rămâne văduv și își plănuiește răzbunarea angajând niște pirați somalezi, care se dovedesc a fi cuscri cu maimuțele care m-au crescut pe mine în junglă și care sunt de fapt adevărata familie din care facem parte cu toții. Pentru că nu eu, ci voi ați fost pierduți la naștere și găsiți de bogătașii ăia care v-au furat și adoptat. Și deocamdată doar atât, că nu m-am gândit încă la episodul 2.

– Bravo, așa da! l-am aplaudat eu sarcastic. Să facem asta, că sună foarte bine!

– Voi ați luat-o razna de tot? ne-a întrebat retoric lupul. Nu facem nicio telenovelă tâmpită! Vom fi toți normali și romantici, fără prostii de niciun fel! Ați înțeles? Așa rămâne, nu mă răzgândesc oricât ați încerca!

Am promis cu greu că vom încerca să ne comportăm normal, însă ideea de normalitate s-a spulberat instant în momentul în care ursul bipolar a țâșnit dintr-un tufiș și ne-a anunțat fericit noua sa revelație:

– Fraților, de azi înainte sunt non-binar! Felicitați-mă, nu?

După câteva minute de liniște, care au părut câteva ore pentru toți, mai puțin pentru urs, lupul a îndrăznit să-l întrebe în numele tuturor:

– Ăăă… Nu vreau să par înapoiat, dar ce ești, mă?!?

– Non-binar, părinte! Adică nu sunt nici mascul, nici femelă! a replicat ursul cu un zâmbet larg.

– Adică ești hermafrodit? a întrebat porcușorul isteric de Guineea.

– Nu, că asta ar însemna să fiu ambele în același timp. Eu sunt tocmai opusul, adică nici mascul, nici femelă, nici amândouă! Tare, nu?

– Dacă nu ești nici una, nici alta, atunci ce ești? am îndrăznit eu.

– Sunt neutru! Adică, atunci când vorbiți despre mine, nu îmi spuneți nici „el”, nici „ea”, ci „ei” sau „ele”! Pentru că sunt neutru ca Elveția!

– Dar „ei” și „ele” nu sunt pronume neutre, ci forme de plural ale masculinului și femininului, l-am corectat eu.

– Nu contează! m-a oprit bipolarul. Până s-o inventa un pronume pentru noi, ăștia neutri, le folosim pe ăstea de plural ca forme de singular. Până atunci, să nu îndrăzniți să mă discriminați, pentru că mă duc la Curtea Constipațională pentru Drepturile Omului și vă reclam pentru rasism! Avem și noi drepturi, nu doar voi, binarii.

– Curtea asta pentru drepturile omului nu e pentru oameni? a întrebat Marele Lup Alb. Iar tu nu ești om, din câte știu. Sau te crezi și om?

– Deci ați început deja discriminarea, a remarcat ursul. Bine… Părinte, te-am trecut pe lista neagră. Cine urmează? Ca să nu mă duc la curtea aia doar cu un nume pe listă.

– Bă, ia lămurește-mă cu ceva, i-a cerut cobaiul. Tu mai ai organ cu care faci pipi, nu?

– Da, și ce e cu asta?

– Păi e organ de mascul sau nu?

– Nu contează sexul, a răspuns ursul. Sexul biologic e unul, identitatea de gen e alta. Chiar dacă biologic sunt mascul, mă identific ca fiind non-binar, adică de gen neutru. Apropo, nici bipolar nu mai vreau să fiu. De acum înainte să mă considerați urs non-bipolar, ca să se asorteze cu non-binarul.

– Non-bipolar nu înseamnă doar polar? am întrebat eu.

– Nu, pentru că așa ar trebui să nu mă consider nici non-binar, ci doar nar, iar asta nu are niciun sens, a replicat ursul. Adică e un non-sens, ceea ce e de bine! Sau e non-bine?

– Bă, ia pune prostiile astea pe pauză, că îi strici popii povestea, l-a apostrofat porcușorul. El voia să fim normali și romantici, tu vii cu tâmpenii mai mari decât tine.

– Decât voi, l-a corectat ursul. „Ei / ele vii cu tâmpenii mai mari decât voi” se spune corect.

– Să vezi tu ce te tai dacă nu termini cu tâmpeniile, l-a amenințat cobaiul și a pregătit o halebardă pe care a scos-o cu greu din blană.

– „Să vezi voi ce vă tai”, l-a mai corectat ursul o dată și abia a apucat să se ferească de halebarda care a pornit spre el înainte să-și termine propoziția.

– Lasă-l, mă, ca să aflăm de unde i-a venit ideea asta idioată, l-am oprit eu pe porcușor. Ia zi, ursule, cum ai devenit non-binar? Ești tu nebun, dar nu ai atât de multă imaginație, deci cine ți-a băgat așa prostie în cap?

– „Ești voi nebun…”, m-a corectat ursul și a primit instant o copită după ceafă. Bine, mă, vă spun. Mi-a arătat adevărul despre mine noua mea iubită azi dimineață, când căutam o toaletă prin pădure. Iubito, ia vino puțin!

Dintr-un tufiș a ieșit spiritul unei vulpi, care a luat ursul în brațe și l-a sărutat pasional pe frunte.

– Faceți cunoștință cu noua mea iubită, care și ei / ele e non-binară! a prezentat-o ursul. Fraților, ei / ele e vulpea, draga mea, ei sunt binarii ăia de care ți-am zis.

Toți trei am rămas înmărmuriți. Porcușorul și-a revenit primul și l-a pocnit în tibie pe Marele Lup Alb.

– E numai vina ta, popo! Ai vrut să ne găsim gagici ca să fim romantici, uite că ăsta ți-a îndeplinit dorința! Bucură-te de telenovelă cât mai apuci, că asta nu rămâne așa!

 După ce s-a dezmeticit, lupul a îndrăznit să întrebe:

– Cum puii mei… Ce cauți cu… De unde până unde… Cum s-a întâmplat asemenea… eveniment fericit?

– Păi eram în pădure, îmi făceam nevoile liniștit și n-am găsit frunze prin jur, așa că m-am șters cu un iepure, i-a răspuns bipolarul fericit. Apoi l-am aruncat după o colină fără să știu că de acolo mă pândea vulpea, ei / ele a sărit la beregata mea și, cum ne tăvăleam noi prin praf, a apărut o scânteie între noi. Așa că am oprit bătaia și ne-am decis să facem dragoste platonică, nu război.

– Asta e o prostie, a mormăit porcușorul de Guineea. Dragoste poți să faci și singur, dar război nu. Deci dacă sunteți doi, singura alegere e războiul!

Ursul i-a ignorat comentariul și a continuat:

– Mi-a zis să vin pe la vizuina lor după prânz pentru dragoste și a plecat. Am ajuns și eu după vreo două săptămâni, că a uitat să-mi dea adresa. Dar știam că o să mă aștepte. M-a așteptat și ne-am cuplat.

– Eu nu înțeleg cum ai ajuns după două săptămâni când ai plecat de lângă noi acum trei ceasuri, a mormăit lupul.

– Păi totul e relativ în iubire, inclusiv timpul, i-a explicat ursul polar. Când ești îndrăgostit, timpul parcă zboară altfel. Uneori înainte, alteori înapoi, dar întotdeauna mai repede. Exceptând cazurile când zboară mai încet. Așa a fost și la noi, logic, că nu degeaba au ieșit scântei.

– Înțeleg scânteile, dar cum de te-ai cuplat cu o vulpe? am întrebat eu. Nu ziceai că una te-a păcălit demult de ai rămas fără coadă? Credeam că ai o aversiune pentru vulpi din cauza asta.

– Păi am, mi-a răspuns ursul, dar nu pentru toate vulpile, ci doar pentru aia care m-a păcălit. Iar ei / ele e exact cei / cele care m-a păcălit atunci! Înțelegeți?

– Nu prea, a recunoscut lupul. Dacă ai ceva cu ea, tot nu înțelegem cum de te-ai cuplat cu ea.

– În primul rând e ei / ele, nu ea, l-a corectat ursul polar, iar în al doilea exact ăsta e motivul. Din câte fantome de vulpi există în lumea asta, am dat tocmai peste cei / cele care m-a lăsat fără coadă! Deci e mâna destinului, că n-are cum să fie o coincidență! Deci destinul ne vrea împreună, deci ne-am cuplat.

– Păi și coada? s-a mirat cobaiul. Ai trecut așa repede peste? Ai iertat-o pentru că te-a mutilat? Ți-a dispărut dorința sfântă de răzbunare?

– Cum să nu? a replicat ursul. Voința destinului e mai importantă decât o coadă care mai mult mă încurca la mers, pentru că îmi schimba mereu direcția ca o cârmă de corabie. Oricum o să-mi crească la loc, deci nu e mare pierdere.

– Nu ești șopârlă, i-am amintit eu. Dacă nu ți-a crescut în atâția ani, nu o să-ți crească nici mai târziu. Dar lasă coada, zi mai bine de unde ți-a venit ideea asta cu non-binăreala. Bănuiesc că de la vulpe, nu?

– Corect și asta. Ei / ele e non-binară și m-a ajutat să-mi dau seama că și eu sunt la fel, doar că n-am știut până acum. E într-adevăr o zi norocoasă asta!

– Eu tot n-am înțeles identitatea asta de gen, a recunoscut lupul. Cum a apărut aberația asta și cum de v-a prostit și pe voi?

– Nu e nicio aberație, a intervenit vulpea iritată. Poate doar pentru înapoiații cu idei preistorice, care refuză progresul. Identitatea de gen e o parte importantă a societății prezente și viitoare aici, în lumea morților, și nu numai. E singura cale de a ne descoperi pe noi înșine și de a ne elibera de jugul patriarhal care ne-a ținut închiși în întunericul necunoașterii timp de prea multe milenii. E drumul către libertate, egalitate și fraternitate, mai ales din punct de vedere sexual!

– Asta vrea să-mi fure strigătul de luptă! a remarcat porcușorul. Fantomo, nu te atinge de el, că te trimit la mumă-ta feliată ca să-i explici pe bucăți tâmpeniile astea non-binare!

– La mama? s-a mirat vulpea. Care mamă? Refuz categoric eticheta asta sexistă! E persoana care mi-a dat viață sau părintele 2, dar în niciun caz așa cum ai descris-o discriminatoriu, fără să îți pese de identitatea și de sentimentele lor! Să îți fie rușine, bigotule!

– Bivizigotule, că ești mai sălbatic decât goții! a strigat ursul. Când o să se termine vreodată opresiunea asta a binarilor? Când or să înțeleagă că matematica nu e făcută doar din 1 și 0, ci și din alte cifre? Când? Cum? Cine? De ce?

– Ho, mă, că nu vă asuprește nimeni, l-am oprit eu din tânguială. Fiți ce vreți să fiți, că nu ne interesează. Dacă nu vă place normalitatea, n-aveți decât să faceți borș. Încercăm doar să vă înțelegem, dar nu prea reușim. Cum nu reușim să înțelegem nici cum vă împerecheați voi, ținând cont că nu există compatibilitate genetică între speciile voastre iar ea e și fantomă pe deasupra. Dar e treaba voastră, nu ne băgăm, fiți sănătoși și iubiți-vă ca frații incestuoși, dar nu uitați să folosiți mațul de oaie.

– Nu ne iubim decât platonic, mi-a explicat ursul, pentru că vulpea nu crede în împerechere în afara căsătoriei. Ține foarte mult la tradiții iar eu apreciez asta. Bine, îi mai fac câte un masaj erotic din când în când, că îmi place să-mi păstrez partenerele satisfăcute, dar nu ne împerechem până la nuntă. Și nu ne grăbim cu nunta, că abia ne-am cunoscut. Nu sunt cele mai grozave relațiile fără montă, în care poți fi tu dacă nu te gândești la sex?

Nu sunt, dar n-a încercat niciunul dintre noi să îi explice asta, pentru că nici psihiatrii nu i-ar putea schimba ideile bipolarului. Așa că i-am permis vulpii să ne însoțească și am acceptat noua identitate de gen anormală a ursului, încercând din răsputeri să fim toleranți. Ceea ce nu ne-a ieșit întotdeauna, pentru că răbdarea noastră are o limită pe care cei doi porumbei non-binari o calcă prea des în labe. Mai ales când ursul și-a luat noul rol în serios și ne încuie cu întrebări de genul „Ce pot face ca să nu am dureri la ovulație?”. Cum am putea răspunde la așa ceva? Poate doar ca lupul, care l-a sfătuit să nu ovuleze direct, ci să-și facă încălzirea înainte, ca să nu pățească vreo întindere de ovare. Nu sunt sigur că e cel mai bun sfat, dar n-am găsit alt răspuns la o asemenea întrebare. Nici nu a fost nevoie, ursul polar fiind foarte mulțumit de idee.

Ghidați de nasul lupului ne-am continuat călătoria prin lumea morților de sub Mesopotamia, numită Irkalla, un ținut sobru și întunecat, cu umbre adânci și difuze. Pe câmpurile întunecare și pustii, sufletele morților sunt cuprinse de o stare mută de contemplare. Nu există vegetație sau viață în această lume a tenebrelor, ci doar pământ arid și nepătruns, din care se ridică pe alocuri coloane de umbră și stâlpi negri, ce marchează diferitele sectoare ale regatului subteran. Sunt ca niște pietre funerare înalte, care stau mărturie tăcută a destinului fiecărui suflet captiv în eternitate. O liniște densă și apăsătoare plutește peste întregul ținut, întreruptă doar de murmurul șoptit al umbrelor și ecourile îndepărtate ale lamentărilor sufletelor chinuite. Este un loc al tăcerii veșnice, unde visurile și speranțele par să fi fost înecate într-un abis fără sfârșit, un loc unde viețile trecute și destinul necruțător se întâlnesc într-un tablou plin de mister și melancolie. În centru se ridică palatul Ganzir, rezidența temutei zeițe Ereșkigal și a soțului ei, Nergal. Zidurile sale sunt construite din umbre dense, iar poarta de acces este păzită de spirite necurate. În interior pâlpâie o lumină slabă, ca o licărire fantomatică, ce provine de la candelabre cu flăcări reci ca gheața. Spre deosebire de alte regate subterane, aici nu există o judecată a morților, spiritele nefiind pedepsite sau recompensate după faptele lor din timpul vieții. Prin urmare, Ereșkigal doar le confirmă decesul, iar o altă zeiță, Geștinanna, le trece numele într-un registru. Nu știu cu ce se ocupă pe aici Nergal, zeul războiului, dar această lume pare complet lipsită de acțiune. În fiecare zi trece pe aici Utu, zeul Soarelui, zeul Dumuzi petrece aici șase luni din fiecare an, iar în celelalte șase îi ia locul sora sa, zeița-scrib Geștinanna, la cele șapte porți ale lumii subterane poate fi văzut portarul Neti și din când în când mai poate fi observat în trecere Namtar, zeul morții și servitorul măritei Ereșkigal. În rest doar fantome și demoni galla, care par cu toții apatici, amorțiți și adormiți, cel mai probabil de plictiseală. Și de foame pentru că, după cum am aflat de la un birou de informații, singura hrană de aici este țărâna uscată de pe jos, fantomele primind mâncare adevărată doar când cei vii dau ceva de pomană pentru ele. Noi nu suntem morți, deci nu dă nimeni nimic de pomană pentru sufletele noastre, așa că am fost nevoiți să ne hrănim cu pământ când nu furam pomenile primite de fantome.

În contrast total cu Irkalla este ursul nostru bipolar, care s-a dat în spectacol mai mult decât de obicei, pentru a-și impresiona iubita. S-a dat în spectacol la propriu, cântându-i toate cântecele pe care le știa, atât în variante de studio, cât și remixuri, spre ghinionul timpanelor noastre. Ca să înțelegeți la ce mă refer, iată un exemplu de „serenadă” făcută noii sale iubite:

–  Ce o să faci cu toate gunoaiele alea,

Toate gunoaiele alea din portbagaj?

Te voi, voi, voi, voi îmbăta,

O să te îmbăt cu dragoste de pe cocoașa mea.

Cocoașa mea, cocoașa mea, cocoașa mea, cocoașa mea, cocoașa mea,

Cocoașa mea, cocoașa mea, cocoașa mea, minunatele mele umflături mici.

Ia fii atent!

Îi înnebunesc pe frații ăștia,

O fac zilnic.

Mă tratează foarte frumos,

Îmi cumpără toate bijuteriile astea:

Dolce & Gabbana,

Fendi și acea Donna

Karan îmi dau.

Toți banii lor mă fac să port

Țoale mișto, dar nu cer.

Zic că le place fundul meu în

Șapte Blugi, Adevărata Religie.

Îi refuz, dar ei continuă să dea,

Așa că eu continui să iau.

Și nu, nu am pe nimeni,

Putem continua să ne întâlnim.

Acum continui să demonstrez

Dragostea mea, dragostea mea, dragostea mea, dragostea mea,

Îți plac umflăturile mele feminine,

Cocoașa mea, cocoașa mea, cocoașa mea,

Cocoașele mele te-au prins.

Ea mă face să cheltuiesc…

Oh, cheltuindu-ți toți banii pe mine

Și petrecând timp cu mine.

Ea mă face să cheltuiesc…

Oh, cheltuindu-ți toți banii pe mine

Pe-pe mine, pe mine.[1]

Nu l-am lăsat să treacă la a doua strofă, pentru că depășisem cu toții limita răbdării de părea un punct în urma noastră. După două ceasuri de bătaie din partea tuturor, inclusiv a iubitei sale, ursul a renunțat temporar la cântat. Și s-a apucat de stand-up comedy, ceea ce s-a dovedit a fi o idee la fel de proastă, pentru că știe doar glume rasiste. Ceea ce nu ne deranjează, dar în lumea morților toți sunt foarte sensibili și mult prea ușor de jignit, motiv pentru care ne-am putea lipi de amenzi, cenzură și chiar închisoare cu executare pentru niște glume. Ursul nu știa asta, așa că și-a început spectacolul în halul următor:

– Măi, fraților, știți de ce au rătăcit israeliții 40 de ani prin deșert?

Nu știa nimeni, drept pentru care ne-a dat el răspunsul:

– Pentru că au auzit pe cineva scăpând o monedă pe jos!

Avea logică dar n-am îndrăznit să schițăm niciun zâmbet, de teama unei amenzi. Iar bipolarul a continuat:

– Ce îi zice un pedofil israelit unui copil pe care vrea să-l seducă? „Băiatu’, nu cumperi niște bomboane?”

 De data asta vulpea a izbucnit în hohote de râs, în timp ce noi, restul, ne-am chinuit să ne ascundem zâmbetele. Crezând că nu am înțeles gluma, ursul a binevoit să ne explice:

– Pentru că sunt obsedați după bani, n-ar da nici măcar o bomboană moacă! De aia!

Înțelesesem din prima, dar nu puteam ignora motivele prezentate mai sus. Așa că i-am propus ursului să renunțe la glumele rasiste pentru a încerca ceva mai puțin periculos. Iată ce am primit:

– Băi, știți care e principala cauză a pedofiliei? Copiii sexy!

– Hai mai bine să ne întoarcem la glumele rasiste, că ăstea cu pedofilia parcă sunt prea de tot, l-am oprit eu ignorând cu greu vulpea care se tăvălea pe jos de râs.

– OK, la cererea publicului larg vă prezint încă o glumă rasistă, ne-a anunțat bipolarul. Ce face un african când o femelă se dezbracă de tot, se trântește în pat și îi zice: „Arată-mi la ce sunteți cei mai buni voi, africanii”? Nu știți? Vă zic eu: o pocnește și îi fură frigiderul!

L-am dat jos de pe scena improvizată cu ochii în toate direcțiile, pentru a ne asigura că nu l-a auzit nimeni, și l-am târât cât mai departe.

– Gata spectacolul, l-am anunțat, e timpul pentru etapa următoare!

– Da, menopauza, a oftat ursul polar.

N-am apucat să cer lămuriri că m-a oprit porcușorul de Guineea, care a început brusc să râdă cu sughițuri. Am înțeles de ce abia după ce ne-a explicat tot râzând:

– Pentru că au auzit pe cineva scăpând o monedă pe jos! Pe jos, mă!

L-am lăsat în urmă să termine de râs și ne-am continuat drumul prin Irkalla. Ursul cu botniță, pentru a nu-și relua spectacolele, deși voia să treacă la iluzionism, plănuind să-l facă pe Omul Invizibil să dispară. Vulpea lui ne-a însoțit, firește, ceea ce nu s-a dovedit a fi o idee chiar atât de bună, pentru că după o vreme a început să ne pună bețe în roate. În special lupului și mult mai târziu am înțeles de ce. De pildă, într-o zonă geroasă, cu temperaturi de minus multe grade, vulpea s-a prefăcut moartă în mijlocul drumului exact când trecea pe acolo fantoma unui bătrân cu sania plină de pești.[2] Mă rog, plină de fantome ale unor pești, se înțelege. Crezând-o moartă, moșul a pus-o în sanie, plănuind să îi facă babei sale o haină de blană. Pe drum, vulpea a aruncat peștii din sanie, apoi a sărit și i-a adunat. Ajuns acasă, bătrânul și-a chemat soția pentru a-i arăta ce găsise pe drum. Văzând sania goală, fără pești, baba l-a pocnit în freză până și-a dat seama moșul că vulpea din mijlocul drumului nu era moartă, ci doar îl păcălise. În timpul ăsta, vulpea noastră s-a ospătat pe săturate cu prada furată. Marele Lup Alb i-a cerut câțiva pești pentru a-și potoli și el foamea, însă ea l-a trimis la pescuit.

– Du-te, mă, la baltă, bagă-ți coada într-o copcă și zi descântecul ăsta: „Prinde-te pește, și mare, și mic, în coada mea de voinic”, l-a învățat ea. Să vezi ce or să se bată peștii pentru a se prinde de coada ta! Eu așa am făcut și uite câți am prins. Dar nu uita: cu cât stai mai mult cu coada în baltă, cu atât vei prinde mai mulți.

Naiv, lupul a făcut întocmai. Și-a băgat coada într-o copcă, a mormăit descântecul și s-a pus pe așteptat. În timpul ăsta, vulpea s-a tot învârtit în jurul lui zicând:

– Stelelor, sticliți pe cer răzlețe, coada lupului în copcă să înghețe!

– Ce tot zici acolo? a întrebat-o el.

– Un descântec, ca să vină peștii mai repede la tine! E magie albă, deci nu-ți face griji, că asta e de bine. Stelelor, sticliți pe cer răzlețe, coada lupului în copcă să înghețe!

A stat lupul toată noaptea cu coada în baltă, până i-a înghețat de tot. În zori, când să plece, nu a reușit să se ridice.

– Zamolxe, ce minune! și-a zis el. Cred că am prins o grămadă de pește de nu pot să-mi scot coada. Sau o balenă. Sigur sunt două balene, că nu pot să mă mișc deloc. Oho, ce o să mă ospătez, mai ceva ca la un parastas!

Sigur că se putea ospăta ca noi, ceilalți, de la șaormerie, dar dacă i-a fost poftă de pește, n-are decât să se scarpine. În timpul în care el se chinuia să-și scoată coada înghețată a apărut baba de mai devreme, venită la pescuit, pentru că nu mai avea încredere să-și trimită moșul. Văzându-l, fantoma bătrânei a început să țipe ca din gură de șarpe, dând alarma pe o rază de trei kilometri. Rotunzi, nu pătrați, că rază are cercul, nu pătratul. Sigur, putem băga pătratul într-un cerc circumcis sau circumscris, nu mai știu exact, dar n-are rost acum.

– Lupul! Lupul! Săriți, oameni buni! a răcnit baba pe mai multe voci, uneori simultan.

Speriat de vocile demonice ale bătrânei, lupul nostru a dat să fugă, însă degeaba. Fantoma a prins curaj și a început să îl pocnească cu undița în cap, până i-a împrăștiat toate ideile. Smucindu-se în toate părțile pentru a scăpa de chelfăneală, Marele Lup Alb și-a rupt coada și a fugit unde a văzut cu ochii. Nu vedea prea bine, că i-au rămas mici ochelarii, deci a fugit doi metri. Pentru a se feri de răzbunarea lupului, șireata vulpe s-a dus la casa babei, i-a furat aluatul pus la dospit într-o covată, și l-a lipit pe cap și i-a ieșit în întâmpinare fostului preot, văitându-se cu sughițuri.

– Să-ți fie rușine, i-a bătut el obrazul. Uite cum m-a cotonăgit fantoma aia și am rămas și fără coadă.

– Ai scăpat ușor, a oftat ea adânc, de parcă voia să-și expire sufletul cu totul. Fără coadă mai poți trăi, dar fără cap… Uite ce mi-a făcut mie aia: mi-a spart capul de îmi iese creierul din el! Uite-l, că se vede cu ochiul liber! Oare o să mă mai iubească ursul dacă nu mai sunt la fel de frumoasă?

Înduioșat, lupul s-a calmat brusc și s-a oferit să o ducă în spate până la culcușul nostru temporar. Ajunsă lângă urs, i-a zis că lupul a agresat-o fizic, verbal și sexual, drept pentru care bipolarul i-a tras popii o chelfăneală soră cu moartea. Iar ăsta nu a fost singurul băț în roate pe care i l-a introdus vulpea lupului nostru.

Odată s-a îmbolnăvit porcușorul de Guineea de trichineloză și l-am aruncat într-o peșteră întunecată, ca să nu ne îmbolnăvească și pe noi. Ne-am dus să îl vizităm toți trei iar lupul a profitat de ocazie și i-a atras atenția cobaiului că vulpea nu s-a deranjat să îi fie alături[3]. Însă șireata, care a ascultat discuția din gura peșterii, și-a făcut apariția brusc, cu o vrăjeală bine gândită:

– Porcușorule, îmi cer scuze că nu am fost alături de tine de la început, dar am preferat să umblu prin toată lumea morților pentru a căuta doctori care să-mi spună cum aș putea să te vindec. Și, spre deosebire de ăștia, care n-au făcut nimic, chiar am găsit un leac.

– Care e? a întrebat cobaiul tușind cu spume la gură, pe care le-a împrăștiat peste noi toți.

– Ai nevoie de blana unui lup. Te înfășori cu ea și te vindeci ca prin minune. E leac băbesc recomandat de asociația stomatologilor din întreaga lume, în special de doctorii emeriți Alban, Dre și House.

Chiar dacă s-a vindecat porcușorul în câteva zile cu pastile, tot a încercat să îl jupoaie pe Marele Lup Alb, pentru a fi sigur că nu i se întoarce trichineloza. Nu a reușit, pentru că bobârnacele lupului l-au anesteziat complet de fiecare dată, dar și-a făcut damblaua când lupul și-a schimbat părul, dar năravul ba, făcându-și un pulover din blana năpârlită.

Altă dată, când lupul a furat fantoma unui miel, vulpea a convins bipolarul să i-l ia. Ceea ce ursul a și făcut, pentru că nu ieșea din cuvântul ei. De la distanță, pentru a evita o nouă chelfăneală, fostul popă a strigat:

– Mi-ai luat pe nedrept ceea ce era al meu! Nu e corect!

– Pe nedrept? a întrebat vulpea. Era mielul tău? Ți l-a dat vreun prieten cumva?[4]

– Am înțeles morala fabulei dar nu îmi pasă, a replicat lupul. Mi-e o foame de lup iar asta e tot ce contează!

– Dacă-i așa, te ajut eu să ți-o stăpânești, i-a spus vulpea pe un ton mieros. Ce rost are să te hrănești cu fantome care nu țin de foame? Nu ar fi mai bun un animal viu, care să-ți umple mațul?

Lupul i-a dat dreptate, însă unde putea găsi prin lumea morților un animal viu în afară de noi? Vulpea a arătat spre mine și i-a propus să mă atace amândoi[5], că aveam carne cât să se sature… că aveam oase numai bune pentru o ciorbă. M-am prins că e ceva în neregulă când i-am văzut fixându-mă cu privirea și salivând în sincron, așa că m-am îndepărtat de ei, deoarece paza bună trece primejdia rea. M-au ajuns din urmă și m-au luat cu vrăjeală, insultându-mi inteligența cu ocazia asta.

– Ce vreți, mă? i-am întrebat eu punându-mă în gardă într-o poziție de aikido amestecat cu sumo.

– Să te cunoaștem mai bine, mi-a răspuns lupul.

– Ne cunoaștem destul de bine, că ne-am petrecut ultimele multe luni împreună, am replicat eu. Deci care e adevăratul motiv pentru care mă urmăriți?

– Bine, recunoaștem, a intervenit vulpea. Suntem curioși cât valorezi dacă ar fi să te vândă stăpânul tău în târg. Doar așa, pentru cultura noastră generală, că nu avem prea multe subiecte de dezbătut pe aici. Eu am pariat că valorezi mult, lupul că valorezi puțin, și acum vrem să aflăm cine are dreptate.

– Vreți să știți cât valorez? m-am prefăcut eu mirat, deși nu credeam nimic din ce le ieșea pe bot. Păi nu știu exact, dar am eticheta cu prețul pe copită. Dacă vreți să aflați, n-aveți decât să citiți.

– Eu nu știu să citesc, că părinții mei erau săraci și nu m-au dat la școală, s-a scuzat vulpea. Citește tu, părinte, că sigur ai carte și parte.

Marele Lup Alb a fost de acord, s-a apropiat de mine, și-a făcut ochii mărgică uitându-se la copita mea, iar eu l-am pocnit în creștet și am fugit. Însă cum bătrânețea l-a făcut cam greu de cap, nu a înțeles nimic nici din această pățanie și a rămas aliat cu șireata care făcea tot posibilul să scape de el. Așa că a trimis-o să caute mâncare pentru amândoi.[6] Vulpea s-a furișat în curtea fantomei unui țăran, i-a furat stafia unui miel și i-a adus-o lupului. N-a apucat sărmanul să se bucure de masă, că a apărut proprietarul mielului și l-a chelfănit de i-a lăsat doar cioate din blana proaspăt schimbată. După ce și-a lins rănile, Marele Lup Alb a trimis-o din nou pe iubita ursului să caute hrană. Ea s-a furișat lângă cavoul unei femei care tocmai făcuse turte, a furat șase și i le-a adus lupului. Fiind făcute din pământ, că doar asta se consuma în Irkalla, fostul preot al lui Zamolxe nu s-a săturat, așa că a mers la cavou pentru a le fura și pe celelalte. După ce le-a găsit, le-a luat în bot cu tot cu farfurie, care însă i-a alunecat dintre colți și s-a spart. Zgomotul a alertat-o pe femeie, care a început să țipe, și brusc au apărut stafiile altor țărani, care l-au cotonăgit pe animalul înfometat, ca de obicei. Și de această dată a scăpat cu greu din mâinile lor și din nou a trimis vulpea să îi găsească ceva de-ale gurii. Sau de-ale botului, în cazul lui.

– Știu o fantomă care tocmai a tăiat niște vite moarte și le-a pus carnea putrezită la sărat într-un butoi din pivnița lui, l-a anunțat ea. Putem să i-o furăm și scăpăm de foame, dacă nu te deranjează prea tare viermii din ea.  

Ajunși în pivniță, lupul s-a pus pe înfulecat ca de frica morții, în timp ce vulpea a gustat puțin, cât să-și astâmpere foamea, cu ochii în toate părțile. Din când în când verifica gaura prin care intraseră în pivniță, ca să vadă dacă i se umflase trupul de la prea multă mâncare încât să nu mai poată ieși. Marele Lup Alb și-a văzut liniștit de înfulecat până a apărut fantoma celui care bântuia acel cavou. Vulpea a zbughit-o prin gaură într-o clipită, urmată de lup care, îngrășându-se, a rămas blocat în deschizătură. În zadar s-a chinuit să scape, pentru că a rămas înțepenit. Iar fantoma țăranului l-a bătut cu ghioaga până l-a lansat în tribună ca la oină. Ceea ce a avut totuși un mic efect, fostul preot înțelegând în sfârșit că nu face echipă bună cu vulpea. Așa că l-a cooptat și pe cobai, care abia aștepta puțină acțiune. Au căutat toți trei ceva de vânat și, negăsind, s-au decis să aștepte lângă un drum, ascunși într-o văgăună. După ceva timp a apărut fantoma unui negustor cu două coșuri mari, purtate pe o cobiliță.[7] Porcușorul de Guineea le-a șoptit încântat tovarășilor săi:

– Stați aici ascunși, iar eu voi face stafia să lase coșurile jos și să mă urmărească! După ce se va îndepărta de ele, voi le furați și fugiți cu ele! Ne întâlnim în văgăună ca să împărțim prada!

Lupul și vulpea s-au lipit de pământ și au rămas nemișcați, iar cobaiul isteric a sărit în fața negustorului și a început să cânte cu o voce caldă și duioasă:

– M-am născut cu noroc, la echipa campioană joc…

Da, da, da, Oțelu’ e viața mea,

Cea mai tare din Carpați este Oțelul Galați![8]

Și oprindu-se din cântat și-a întins rugător labele către negustor, privindu-l galeș. Acesta a rămas încremenit de uimire și, înduioșat de vocea blândă și de privirea rugătoare a porcușorului, a lăsat jos cobilița și a șoptit:

– Nu mă pricep la sporturi sau la geografie dar, din câte am învățat la școală, Galațiul nu e în Carpați. E un oraș la intersecția unei câmpii cu un podiș, înconjurat de un fluviu, două râuri și două lacuri.

– Nu contează geografia, ci doar rima! a țipat cobaiul, uitând de blândețe.

Apoi a tras adânc nimic în piept, pentru că nu există aer pe aici, s-a calmat și a început din nou să cânte, tot cu voce duioasă:

– Umblu-ncet și sigur

Ca un Cadillac,

O rățușcă stă pe lac,

O împușc în cap. Pac!

Vino la mine că vin la tine,

Că e căldură mare.

Vino la mare, vino la Soare,

Să ți-o <BIP!> între picioare![9]

Enervat de dedicație, sau poate pentru a-i lua apărarea rățuștii, negustorul a luat porcușorul la fugăreală până l-a pierdut într-o gaură de cârtiță. În acest timp, lupul și vulpea au furat coșurile și le-au dus în văgăună. Lingușitoare, vulpea i-a propus lupului să ia el jumătate din pradă, fiind mai în vârstă. Marele Lup Alb a înțeles că iubita ursului bipolar nu voia să îi dea porcușorului nimic, așa că a certat-o:

– Nu îți e rușine, păcătoaso, să vrei răul aproapelui tău? Trebuie să te afurisesc, că altfel o să încerci și altă dată să ne tragi pe sfoară!

Și i-a scărmănat blana de au rămas bucăți din ea prin toată văgăuna, vulpea abia reușind să scape din colții lui aproape întreagă. O răzbunare binemeritată, dacă e să fim sinceri. Când s-a întors porcușorul de Guineea și a văzut peste tot bucăți din blana vulpii, a tras concluzia că lupul a mâncat-o pentru a păstra toată prada doar pentru el. Temându-se să nu fie și el mâncat, a renunțat de bună voie la partea care i se cuvenea:

– Popo, e o mare onoare să fiu prietenul tău, că am atâtea de învățat de la tine, de la înțelepciunea care ți-a venit odată cu vârsta și de la cariera de mijlocitor între muritori și zei… Ca să îți arăt cât de mult te respect, îți las ție partea mea de pradă. Gratis! Nu vreau nimic în schimb! Totul e al tău, că meriți!

Bucuros, lupul s-a înfruptat până l-a luat somnul, apoi s-a culcat. În acest timp, porcușorul isteric de Guineea a scotocit prin coșuri și, găsind o pungă cu zahăr, i-a venit o idee. A ascuns punga și a început să țipe:

– O, ce bunătate! O, ce bunătate am zis!!!

Marele Lup Alb a sărit ca ars:

– Ce ai, mă, de țipi așa? Ce ai visat?

– Nimic, doar am avut o revelație. Pentru că ți-am dat ție partea mea de pradă, nu mi-a mai rămas nimic de mâncare, așa că mi-am mâncat un ochi. Și mi s-a îndulcit toată gura, inima îmi tresaltă încontinuu și parcă îmi vine să zbor! Ceva mai bun nu am mâncat niciodată! Îți dai seama? Cum să nu te anunț și pe tine de marea mea descoperire? Popo, ascultă ce îți zic, ca să nu mori prost! Mănâncă-ți și tu ochii ca să simți maximul fericirii!

Încă buimac de somn, lupul nu a stat pe gânduri și i-a cerut cobaiului să îl ajute să-și scoată ochii. Porcușorul a făcut întocmai, a tăvălit ochii prin zahăr și i-a băgat în gura lupului, care a fost mulțumit de gust, dar nu și de faptul că a rămas orb. Însă porcușorul s-a oferit să îl ajute:

– Știu eu un izvor din care, dacă bei apă, o să îți crească ochii. Hai acolo, că te conduc eu.

Nu a realizat lupul că în Irkalla nu există apă, așa că a mers cu istericul. Ajunși la marginea unei prăpăstii, porcușorul de Guineea l-a sfătuit să se aplece pentru a se adăpa. Apoi l-a împins din spate și a fugit la coșuri, bucuros că rămăsese singur cu toată prada. A dat pe gât un nou pachet cu praf alb, care însă nu era zahăr, ci otravă pentru șobolani. Norocul lui e că l-am găsit la timp, i-am preparat un antidot din ce aveam prin traistă, apoi am pescuit lupul din prăpastie, i-am lipit ochii la loc după ce i-a eliminat pe cale naturală și scârboasă, am adunat vulpea și ursul dintr-un cuib improvizat și am pornit cu toții la drum, fiind hotărât să stau cu ochii pe ei, pentru că lăsați singuri erau în stare să se omoare. Mai ales că vulpea a început să-i bage strâmbe ursului, pentru a-l asmuți împotriva noastră. În special împotriva lupului. Nu știu exact ce îi zicea, dar într-o zi ursul bipolar a vrut să-l cotonăgească pe fostul preot al lui Zamolxe, manipulat, firește, de iubita lui. Sărmanul lup a vrut să întoarcă și celălalt obraz, însă și-a amintit că bătaia doare, așa că a fugit cât mai departe. Întâlnind fantoma unui om sărac, a rugat-o să îl ascundă într-un sac[10] până avea să îi depășească ursul polar. Omul a acceptat, a băgat lupul în sac și a mers cu el în spinare până a trecut de bipolar. Apoi l-a eliberat iar lupul, plin de recunoștință, l-a anunțat că avea de gând să îl mănânce. Era recunoștința mare, dar foamea și mai mare, așa că moralitatea a căzut pe locul doi. Omului nu i-a venit să creadă:

– Cum se poate așa ceva? Pentru bine trebuie să faci bine, nu rău.

– În mod normal da, dar n-am mai mâncat de nu mai știu când, i-a răspuns Marele Lup Alb. Nu vreau, dar abia mă țin pe picioare de foame. Și nici nu văd altă fantomă pe aici ca să o iau pe ea. Îți fac un bine după ce mă satur, acum chiar nu pot.

– În cazul ăsta, uite cum facem: mergem înainte. Dacă găsim pe cineva care spune că e normal să mănânci persoana care ți-a făcut un bine, poți să mă mănânci. Dacă nu, nu.

Au mers până l-au găsit pe porcușorul de Guineea, care le-a împărtășit povestea vieții lui:

– Am fost angajat la un țăran cretin pe post de câine de pază și mi-a fost bine până am îmbătrânit! Atunci m-au gonit de acasă, că cică sunt bătrân și nu mai pot păzi, că trebuie să îmi plătească și pensie, să-mi dea și mâncare pe degeaba! Am păzit gospodăria toată viața, de n-a scăpat niciun hoț nefeliat, și uite cum m-a răsplătit idiotul ăla! Mă lasă să mor de foame singur și boschetar! Deci pentru bine găsești rău la bătrânețe!

O poveste inventată, firește, pentru a-l ajuta pe preotul nostru să se hrănească. S-a supărat fantoma omului sărac și a decis să întrebe pe altcineva, că e bine să ceri și alte păreri înainte de a lua o decizie radicală. După o vreme au dat peste mine și mi-au povestit ce se întâmplase. Ținând cu lupul, am răspuns:

– Vă cred, pentru că și eu am pățit la fel. Cât am fost tânăr am lucrat pentru un prost, Făt-Frumos, și am făcut o grămadă de treburi pentru el. Căram căruța, aram câmpuri, îl duceam în spate la întâlniri cu gagici, stăteam de șase cât își făcea el de cap cu cele măritate, îi dădeam sfaturi bune și multe altele. Iar când am îmbătrânit m-a gonit pe câmp, că nu îi mai sunt util. Deci binele se răsplătește cu rău de multe ori. Nu degeaba se spune pe la noi că facerea de bine e ceva de mumă.

Nemulțumit și de răspunsul meu, omul l-a rugat pe lup să mai întrebe o ființă, promițându-i că răspunsul ei va fi decisiv. Padre a acceptat și după câțiva kilometri au dat peste vulpe. Omul i-a povestit și ei întâmplarea, iar răspunsul ei a fost prompt:

– Ei, așa ceva nu se poate. Nici pomeneală. Nu există așa ceva. Voi sigur mă păcăliți. Deci nu se poate, răspuns final.

– Ba se poate, a mârâit lupul. Eu zic să te mai gândești, ca să nu-ți arăt că se poate.

– N-are cum să se poată, că nu înțeleg cum ai încăput tu în sacul ăla, a replicat vulpea. El e mic, tu ești ditamai animalul, n-ai cum să încapi acolo. Eu așa ceva nu cred și pace!

Pentru a o convinge, lupul a intrat din nou în sac, iar vulpea a sfătuit omul să lege sacul bine și să îl bată cu un par ca pe o pinata. Fantoma a făcut întocmai și l-a ciomăgit pe lupul nostru până și-a pierdut cunoștința.

– Acum, pentru că te-am salvat, ce îmi dai? a întrebat șireata. Binele trebuie răsplătit cu bine, nu așa ziceai?

Omul a fost de acord să îi ofere fantomele a patru găini, așa că vulpea l-a însoțit acasă, pentru a-și primi recompensa. Acolo, însă, s-a opus soția lui.

– Cum să-i dai, mă, patru găini?!? Ești diliu? Patru avem de toate! După ce că suntem săraci, mai și arunci găinile la vulpi?

– Știu, dar am promis…

După o palmă peste ochi, de i-a sărit ectoplasma pe pereți, omul a acceptat versiunea nevestei. Așa că, învățat de ea, a băgat în sac spiritele a doi câini, i-a dat sacul vulpii și a sfătuit-o să nu îl deschidă decât în vizuina ei.

– Nu de alta dar, dacă îl deschizi pe drum, poate să scape vreo găină, două, și cât fugi după ele evadează și celelalte. Mai bine îl deschizi în vizuina ta direct în oală și nu te complici.

A plecat vulpea cu sacul, pe care l-a deschis pe drum, împinsă de curiozitate. Câinii au ieșit din el și au fugărit-o până s-a întors la iubitul ei polar, care i-a gonit. Bine, inițial li s-a alăturat pentru a fugări vulpea, dar bipolaritatea l-a convins rapid să schimbe tabăra. Spre norocul ei.

După toate aceste întâmplări, în care a făcut tot posibilul să ne învrăjbească, vulpea a luat o decizie drastică și i-a interzis ursului să mai stea singur cu noi, așa că din acel moment nu l-am mai văzut fără ea. Devenise evident că relația asta era toxică pentru tovarășul nostru, așa că într-o zi i-am cerut Marelui Lup Alb părerea despre iubita bipolarului. Doar pentru a verifica dacă suspiciunile mele aveau vreo bază reală.

– Cred că ascunde ceva, mi-a răspuns el.

– Ce?

– Nu știu, pentru că îl ascunde. Când n-o să îl mai ascundă, o să știu.

Lămurit din părți de acest răspuns, am decis să n-o scap pe vulpe din ochi, pentru a afla ce ascunde. Și am aflat că ursul nostru era mult mai chinuit decât bănuiam. Într-o seară am prins-o singură, fără „umbra” ei bipolară, așa că am întrebat-o:

– Da’ cum de ești singură, vulpeo? Te-ai plictisit să te urmărească ursul peste tot?

– Nu, doar e plecat. Doarme la „Rupți din rai” în noaptea asta.

– Ce e ăsta? m-am mirat eu. Vreun han de cinci stele?

– Nu, un adăpost pentru victime ale violenței domestice.

– Asta e… cam prea de tot, am bolborosit eu șocat.

– Știu! a aprobat ea. Chiar nu are ce căuta acolo! Adăpostul e pentru masculi bătuți de femele, iar noi suntem non-binari! Vine el înapoi, să vezi ce-i bag mințile în cap cu ghioaga pentru că își bate joc de relația asta cu nesimțire!

Iar chinurile sărmanului urs nu s-au oprit aici. În timp ce rătăceam prin Irkalla am ajuns la un cavou părăsit, în care nu locuia nimeni. Așa că am decis să ne facem acolo un culcuș temporar, până aveam să pornim din nou la drum. Ursul polar a făcut rapid o curățenie generală, a măturat, șters, spălat și călcat tot ce a prins, apoi ne-a gătit o masă copioasă cu a găsit prin cămară[11]. Toate astea supravegheat cu o șipcă de iubita lui. După ce am mâncat, s-a întors proprietarul acasă: un demon pe nume Pazuzu. Văzând mausoleul lună și mâncarea caldă pe masă, ne-a propus să locuim cu el cât aveam nevoie, pentru că îi convenea să aibă sălașul curat și masa pregătită fără să trebuiască să plătească o menajeră / bucătăreasă. În mod normal n-am fi acceptat, pentru că demonii nu sunt de încredere și, în plus, ne trebuia unul pe care să-l cristalizăm, însă Pazuzu ne-a explicat că nu era rău ca restul dracilor, ci chiar benefic uneori, oamenii invocându-l pentru a-i cere protecția împotriva altor demoni. Așa că am decis să locuim acolo câteva zile, până avea Marele Lup Alb să găsească drumul cel bun. Aveam și un acoperiș deasupra capului, și mâncare din belșug, și protecție, chiar dacă dormeam cu ochii deschiși pentru că nu puteam avea încredere într-un demon. Astfel am putut observa că, pe măsură ce zilele treceau, vulpea și demonul începeau să se apropie cam mult unul de celălalt. Inițial am crezut că mi se părea, însă odată am surpins următorul dialog:

– Văd că ai un iubit. Crezi că ai putea să te gândești la mine când te împerechezi cu el? a întrebat-o Pazuzu.

– Poate o să mă împerechez cu tine și o să mă gândesc la el, i-a răspuns vulpea zâmbind și i-a făcut cu ochiul.

– Poate te împerechezi tu cu ursul și amândoi vă gândiți la ea, i-a sugerat demonului porcușorul de Guineea, care apăruse neobservat între ei.

O idee pe care Pazuzu a refuzat-o categoric în timp ce eu am tras concluzia că relația ursului urma să se termine mai repede decât ne imaginasem. Nu am intuit un sfârșit violent, ci am sperat la o despărțire pe cale amiabilă, însă vulpea și demonul aveau altă părere, plănuind să-l omoare pe bietul nefericit. Într-o zi, Pazuzu l-a invitat la vânătoare de fantome doar pe el, noi, ceilalți trei, urmând să-i ținem de urât vulpii, care se plictisea singură acasă. Planul malefic avea câteva lipsuri, ursul reușind să fugă în timp ce era bătut. S-a întors la cavou, ne-a luat de acolo și am fugit cu toții înainte să se întoarcă demonul. După ce ne-a povestit cum fusese atacat neprovocat, am hotărât să ne cristalizăm gazda, pentru că nu mai aveam nimic de pierdut. Ne-am întors la cavou, ne-am furișat înăuntru iar demonul, care se culcase puțin după masă, s-a trezit cu o pereche de palme din partea ursului.

– Mâinile sus! a strigat bipolarul. Am o armă și nu mi-e frică să o folosesc! Bine, nu o am la mine, că nu mai știu pe unde am pus-o, dar important e că am una, deci mâinile sus!

– Nu așa, mă, l-a oprit porcușorul de Guineea. Stai că îți arăt eu cum se face.

Și într-o clipă a scos un cuțitaș pe care i l-a lipit demonului de beregată, apoi a urlat din toți bojocii:

– Tocmai ți-am omorât toată familia în somn, drace, iar tu ești următorul!

– Care familie? s-a mirat Pazuzu. Nu am familie, sunt singur pe lume!

– Nu ai? Atunci ăia care dormeau în cavoul tău cine erau? a întrebat porcușorul.

– Nu știu, că locuiesc singur! a zbierat demonul speriat. Dormea cineva în cavoul meu?!? Cine? Câți? Cum au intrat?

– Dacă nu-i cunoșteai, ai avut mare noroc că i-am feliat, l-a anunțat cobaiul. Cine știe ce îți făceau în timp ce dormeai? Îți dai seama în ce pericol erai? Dacă te omorau? Să fii recunoscător că te-am salvat de la moarte. Acum pregătește-te să rămâi fără glandă, că ți-o iau cu tot cu rădăcină.

– Păi m-ai salvat de la moarte ca să mă omori?!? s-a mirat Pazuzu. Ce rost are? Unde e logica?

– E logic, că ăia erau necunoscuți iar pe mine mă cunoști, a replicat porcușorul. N-ai prefera să te tranșeze unul pe care îl cunoști decât un străin?

– Mi-ar fi indiferent, pentru că aș fi mort! a țipat demonul. Lăsați-mă în pace! N-am făcut nimic! Dacă nu vă place cazarea puteți să-mi lăsați o notă mică pe Booking, nu să comiteți o crimă fără rost!

– Crezi că pentru cazare o să mori? a intervenit Marele Lup Alb. Nu, spurcatule, e pentru ce i-ai făcut ursului. Trebuie să îl răzbunăm, că așa zice cartea sfântă. Ochi pentru ochi, dinte pentru colț, mână pentru labă, păr pentru blană… Ce mai era?

– Dacă e așa, scoateți-mi un dinte ca să fim chit! De unde până unde o crimă pentru o bătaie? Asta e corectitudine?

– Nu e, dar trebuie să prefacem niște demoni în cristale ca să îi răscumpărăm lupului sufletul, i-am explicat eu. Cum găsim rar demoni iar tu l-ai mai și bătut pe tovarășul nostru, ești candidatul perfect. Sigur, în schimbul unor informații prețioase ai putea să mori rapid între colții lupului. Dacă n-ai, te rezolvă porcușorul lent și dureros. În cât timp a crăpat ultimul? Parcă după o săptămână de tortură sau mai mult?

– Nu e bine așa, mai bine prima variantă! a propus speriat demonul. Ce informații vreți?

– Păi despre Lucifer și familia lui am aflat cam tot, ce mai vrem să știm? mi-am întrebat eu tovarășii.

– Cum aș putea să îl omor mai lent și mai dureros! a exclamat cobaiul.

– De ce m-a atacat în pădure, a îngăimat ursul polar. Adică n-are pic de respect pentru natură? Dacă rupeai cu mine vreun copac? Dacă mânjeai iarba de sânge?

– Nu e natură pe aici, i-am amintit eu. Și te-a atacat ca să-ți ia iubita.

– Apropo de iubită, știu ce informație vreau de la ăsta, a intervenit lupul. Să ne zică despre iubita mea Lună. Știm că e zeiță și că o cheamă Selene, știm și despre familia ei, dar vreau și alte detalii despre ea. Cum e ca persoană? Are o fire blândă, nu? Un caracter la fel de superb ca ea, corect? E ca fecioara între sfinți și Luna între stele, nu?

– Nu știu ce fecioară visezi, dar nu e sfântă nici pe departe, i-a trântit-o demonul. Odată s-a supărat că filosofii făceau afirmații scandaloase despre ea, ba că e făcută din ceară, ba că e populată sau nu, ba că lumina ei e furată de la Soare, ceea ce cauzează certuri între ea și fratele ei, Helios. Așa că Selene i-a cerut lui Zeus să distrugă toți filosofii de pe Pământ[12].

– Păi cam meritau pentru asemenea blasfemii, a încercat lupul să îi ia apărarea.

– Da? Cum rămâne cu Ampelus? a continuat Pazuzu. Ăsta era un satir tânăr și neliniștit, care într-o zi a călărit un taur și s-a comparat cu Selene, lăudându-se că era egalul ei pentru că și el avea coarne și călărea un taur, la fel ca ea. Zeița s-a simțit foarte ofensată și a trimis un tăun să-i înțepe taurul. Bovina s-a panicat, l-a trântit pe Ampelus și l-a împuns cu coarnele până l-a omorât.[13] Vrei să zici că și satirul ăsta a meritat să moară?

– Cam da, că și el a blasfemiat, a îngăimat lupul. Dar lasă prostiile astea inventate, care nu au nicio relevanță. Ceva bun n-ai de spus despre ea?

– Păi ia să vedem… Gata, știu! Când monstrul uriaș Tifon și giganții lui s-au războit cu zeii olimpieni, au atacat nu doar muntele Olimp, ci și cerul, inclusiv pe Selene care își făcea plimbarea obișnuită pe boltă. Întâi a aruncat cu tauri în ea și, pentru că n-a nimerit-o, s-a repezit spre ea săsâind ca o viperă. Zeița s-a luptat cu el și a reușit să-l respingă, dar a rămas cu multe răni, craterele care pot fi văzute și astăzi dacă te uiți cu atenție la ea în nopțile cu lună plină sau nouă.[14]

– Ălea nu sunt făcute de meteoriți? am întrebat eu.

– Nu, sunt rănile provocate de Tifon, mi-a explicat demonul.

– Cercetătorii au descoperit vreo două milioane de cratere lunare, l-am contrazis eu, dintre care vreo 1,3 milioane cu diametrul mai mare de un kilometru, 83.000 cu diametrul de peste 5 kilometri și aproape 7.000 cu diametrul mai mare de 20 de kilometri. S-a stabilit că sunt cu siguranță cratere de impact, adică rezultate din coliziunea cu meteoriți sau asteroizi. Ăia care vin din spațiu atrași de gravitația Lunii și se prăbușesc pe ea.

– Ăstea sunt superstiții, a concluzionat Pazuzu. Craterele sunt rănile pe care i le-a provocat Tifon, clar! Știința doar încearcă să manipuleze, ca de obicei.

– Două milioane de răni? m-am mirat eu. Femeia asta nu știe deloc să se apere dacă a apucat ăla să o lovească de două milioane de ori?

– Eu fac și mai multe răni dacă mă grăbesc, s-a lăudat porcușorul de Guineea.

– Sunt sigur că monstrul are mai multe răni decât ea, a încercat din nou Marele Lup Alb să-și apere iubita. S-a luptat ca o leoaică și sunt foarte mândru de ea!

– Păi așa bătaie pot să-mi iau și eu dar nu e nimeni mândru de mine, a mormăit ursul bipolar.

– Când o să câștigi măcar o luptă cu un monstru, poate o să fim mândri și de tine! i-a replicat cobaiul. Până atunci, liberté, égalité, prost ești, ursule!

După o palmă scurtă a ursului, porcușorul a zburat câteva sute de metri, stabilind o dată exactă pentru vorba „când o zbura porcul”. Dându-ne oportunitatea de a ne bucura de câteva minute de pacifism, până avea să se întoarcă.

– În concluzie, am aflat despre iubirea vieții mele numai de bine, a tras lupul o concluzie pripită. Și frumoasă, și deșteaptă, și cuminte, și curajoasă, și neprihănită, și devreme acasă…

– Partea cu neprihănirea nu prea ai nimerit-o, l-a corectat demonul. Nici celelalte nu sunt sută la sută corecte, dar asta n-are nicio legătură cu realitatea.

– Cum adică? s-a încruntat lupul. Ce vrei să insinuezi din gelozie că nu ai nicio șansă la ea?

– Nu e nicio gelozie, ci purul adevăr. Selene a avut câțiva iubiți, cu care a făcut și copii. Deci neprihănire poate doar la subsuori, deși cred că nici acolo nu e cazul.

– Fake news! a strigat lupul. Să fie blocat pentru 30 de zile pentru distribuirea de informații false! Unde sunt verificatorii independenți când ai nevoie de ei?

– Crezi ce vrei, dar asta nu schimbă adevărul. Toată lumea știe că a avut cel puțin patru iubiți, a continuat demonul.

– Lasă-l, padre, să zică ce știe și stabilim după aia ce e adevărat și ce nu, am încercat eu să aplanez situația.

– Bine, să zică cine sunt ăia patru și mergem peste ei ca să îi distrug, pentru că nimeni nu se atinge de iubita mea! a urlat lupul, umflându-și mușchii atrofiați.

– Păi primul e Zeus, regele zeilor olimpieni, a povestit Pazuzu. Cu el a avut două fiice: zeițele Pandia[15] și Ersa[16].

– Ăsta e regele zeilor, deci n-am ce să-i fac, că e prea tare, a concluzionat Marele Lup Alb. Următorul!

– Poetul grec Quintus Smyrnaeus zicea că Luna le-a făcut pe cele patru horae, personificările anotimpurilor, cu fratele ei, Helios, ne-a anunțat demonul. E singurul care credea asta, pentru restul horaele fiind trei, fiicele lui Zeus și Themis.

– Deci minte ăla, nu-l băgăm în seamă! a decis lupul.

– Cred că îți pare tare rău că ai eliminat un zeu de pe lista de bătaie, i-am șoptit eu sarcastic.

– Și zeul Pan a sedus-o cu o blană de oaie[17], a continuat necuratul.

– Și ăsta e zeu, deci n-am ce să-i fac, a oftat lupul. Altul la rând!

– Cu semizeul Eumolpus l-a făcut pe poetul grec Musaeus…[18]

– Băi drace, numai din ăștia divini ai găsit? Niciun om simplu, ca să am și eu o șansă? s-a burzuluit Marele Lup Alb.

– Sigur. Marea ei iubire a fost muritorul Endymion, căruia i-a născut 50 de fiice.[19] Cică era atât de frumos încât Selene l-a rugat pe Zeus să îl binecuvânteze cu tinerețe veșnică, pentru a se bucura de el la infinit. Zeus i-a îndeplinit dorința, dar l-a băgat pe ăla în comă pentru totdeauna. Mă rog, într-un somn veșnic, dacă preferați varianta romantică. Asta ca răzbunare pentru că Endymion visa la o relație cu Hera, soția lui Zeus, ca să vedeți că și zeii trăiesc ca în telenovele. Iar Selene l-a vizitat pe ăsta în fiecare noapte, pentru a-l privi cum doarme și pentru a-și face de cap cu el, că așa a rămas borțoasă de 50 de ori. La un moment dat a pus ochii pe el și o nimfă, pe nume Myia, care a început să-i povestească vrute și nevrute. I-a turuit ăstuia încontinuu până l-a trezit din somn. Ceea ce l-a enervat pe Endymion și a înfuriat-o pe Selene, care a transformat-o pe nimfă într-o muscă. Cică de atunci muștele îi bâzâie pe cei care dorm.

– Deci nu e zeu și mai și doarme, deci am șanse în fața lui, s-a bucurat lupul. Unde îl găsesc ca să-l rup?

– Nu știu, doarme printr-un șanț pe undeva, a răspuns demonul.

– Perfect! Să mergem să-l găsim!

– Padre, n-ai uitat nimic? l-am oprit eu. Un cristal? Un demon?

– Corect. Să-l țină ursul și să-l taie cobaiul, apoi cristalizez bucățile și mergem să-l găsim pe ăla care a îndrăznit să-mi pângărească iubita!

N-a apucat Pazuzu să comenteze că l-a tăiat în felii subțiri porcușorul de Guineea, care abia se întorsese din zborul de câteva sute de metri, iar lupul a absorbit feliile și le-a prefăcut într-un cristal pe care l-am aruncat în traistă lângă celelalte. Apoi am pornit cu toții la drum, aparent pentru a-l căuta pe nefericitul iubit al Selenei, care nu avea nicio vină. Ca să liniștim lupul, când am găsit o stafie care își dormea somnul de veci, l-am mințit că era Endymion. Lupul l-a înfulecat și s-a calmat puțin, deși era evident că informațiile despre „neprihănirea” iubitei lui îl cam zguduiseră din temelii. Încă nu îi venea să-i creadă că Luna nu-i fusese fidelă, deși femeia nu avea nicio obligație, nefiind într-o relație cu el decât în imaginația lui. Și astfel am ajuns în Naraka sau Yamaloka, regatul lui Yama, zeul morții, de sub India. Un tărâm al suferinței și întunericului, plin de durere, tortură și disperare, conceput pentru a pedepsi spiritele care au acumulat karma negativă în timpul vieții. Și aici peisajul este dezolant, format în special din munți ascuțiți cu stânci negre, arse de flăcări eterne, care creează o priveliște înfricoșătoare. Râuri de sânge curg prin văi înecate în întunericul etern, iar copacii uscați înfășoară cerul cu ramurile lor lipsite de viață. Atmosfera este apăsătoare, saturată de lamentările și strigătele de durere ale celor torturați pentru a-și ispăși păcatele. Pe lângă umbrele chinuite de justiția karmică sălășluiesc pe aici și creaturi amenințătoare, cu aspect înfiorător, care domnesc în eternitate, spulberând orice urmă de speranță din sufletele condamnate la această existență sumbră. Ceea ce nu ne-a înfricoșat prea tare, pentru că ne păștea un alt pericol: ursul bipolar nu avea de gând să renunțe la iubita sa, care ne-a însoțit și aici.

Nu l-am putut prinde singur nici măcar o clipă pentru a-l lămuri că relația lui toxică avea să-l distrugă, vulpea fiindu-i mereu alături, așa că noi, restul, am fost nevoiți să concepem un plan de salvare. Prin urmare, împreună cu lupul și cobaiul, am hotărât că vulpea trebuia să dispară din peisaj. Chiar și din cel dezolant din Naraka. Drept pentru care am așteptat cu nerăbdare ziua în care ursul a plecat să îi cumpere iubitei produse pentru igiena intimă și am tăbărât toți trei pe ea. Am legat-o și am dus-o într-o vizuină părăsită, la o distanță considerabilă de culcușul nostru. Planul era să convingem bipolarul că ea l-a părăsit, să îl ajutăm să treacă peste suferința despărțirii și să plecăm cu el cât mai repede de acolo, până nu se elibera vulpea. Eu am stat lângă el, pentru a-l susține moral, iar ceilalți doi au păzit prizoniera. Ceea ce s-a dovedit a fi mai greu decât preconizasem. În primul rând pentru că idioții nu au înțeles prea bine planul.

– A fost răpită! mi-a strigat ursul plângând ca un copil gras care și-a scăpat într-un W.C. public sandvișul găsit pe jos.

– Nu cred, sigur te-a părăsit, am încercat eu să-l încurajez. N-are cine să o răpească pe aici, așa că părăsirea rămâne singura variantă. Eu am văzut de mult că era nemulțumită, dar n-am vrut să zic nimic pentru că nu mă bag în relații, nici măcar în ale altora. Asta e! Treci peste, că nu e ultima care o să te părăsească.

– Ba nu m-a părăsit, ci a fost răpită! Știu sigur, pentru că am primit un răvaș de răscumpărare. L-am trimis mai devreme la Poliție. Mi-au cerut un milion de galbeni.

– De ce ți-ar cere polițiștii un milion de galbeni?!? m-am mirat eu. Chiar în halul ăsta a crescut șpaga?

– Nu polițiștii, răpitorii mi-au cerut milionul, m-a lămurit el. La Poliție l-am trimis pentru analiză.

– Ca să-l verifice de amprente?

– Da. Am șters răvașul bine cu spirt, ca să fie amprentele clare pe el. Acum aștept rezultatul. Dar măcar știu sigur că e răpită!

Și iar s-a pus pe plâns. L-am lăsat singur și am fugit la ceilalți doi pentru a afla cine scrisese biletul de răscumpărare. Vinovatul era porcușorul care, fiind la prima răpire, ținea neapărat să se bucure complet de experiență. Așa că am fost nevoit să întocmesc rapid un nou plan. L-am luat cu mine pe Marele Lup Alb, ne-am lipit câte o mustață falsă, ne-am costumat în polițiști și ne-am dus la urs pentru a-l anunța că am găsit cadavrul iubitei sale. Așa cum am bănuit, bipolarul nu ne-a recunoscut.

– Ne cerem iertare că vă deranjăm la ora asta, s-a scuzat lupul. Am fi venit mai devreme, dar iubita dumneavoastră nu era moartă atunci…

– Era o non-binară atât de bună… Ce o să le zic viitorilor noștri pui când or să mă întrebe de părintele 2 al lor? ne-a întrebat ursul plângând în hohote.

– Puteți să le spuneți că a înșfăcat-o un monstru mare și a dus-o cu forța în rai, am sugerat eu.

– Sau că s-a transferat la Dacia Unirea Brăila și nu poate să vină în vizită pentru că echipa stă în cantonament până va câștiga primul meci, a încercat lupul să ajute.

– Nu cred că merge asta, i-am șoptit eu.

– Ai dreptate, nimeni nu s-ar transfera de bună voie la Brăila. Atunci puteți să le spuneți că s-a transferat la Siretul San Fran Piscu, că e o variantă mai credibilă.

– Sau nu le spuneți nimic și îi lăsați să ghicească, pentru a avea o modalitate inedită de a vă distra în familie, am propus eu. Noi trebuie să mergem să investigăm cauza decesului dar, ținând cont de cele 47 de săgeți din spate, înclin spre varianta sinuciderii. Asta e! Viața merge înainte, moartea înapoi, cum se zice pe aici. O seară plăcută în continuare vă dorim!

Înainte să plecăm, ursul ne-a cerut să vadă cadavrul, pentru a fi sigur că vulpea lui iubită într-adevăr își dăduse duhul. I-am promis că i-l vom aduce și ne-am întors la porcușorul de Guineea, pentru a concepe un nou plan. Nu aveam unde să găsim un cadavru care să semene cu vulpea, așa că singura variantă era să o omorâm. Rezolvam astfel multe probleme: aveam un stârv pentru a i-l arăta ursului, îl scăpam pentru totdeauna de ea și, în plus, ne asiguram că nu avea cine să ne toarne la Poliție pentru răpire. Părea rezolvarea perfectă, așa că i-am lăsat pe cei doi tovarăși ai mei să se ocupe de problemă, iar eu m-am întors la urs, pentru a-l consola. Cobaiul și-a pregătit cea mai bună secure și a coborât în vizuină pentru a ucide prizoniera, în timp ce lupul a rămas afară, pentru a păzi intrarea. Însă nu degeaba e lăudată în multe culturi șiretenia vulpii.

– Nu mă mir că tu ești cel care o să mă omoare, i-a mărturisit ea porcușorului. Am văzut de la început că ești cel mai responsabil din tot grupul. Tocmai de asta mă mir că lași mârțoaga aia să îți dea ordine.

– Ce face? a sărit el. Nimeni nu-mi dă ordine! Nu am șefi! Sunt propriul meu șef! Adică numai eu îmi dau ordine!

– Știu, cum știu și că e normal să fii deprimat și confuz din cauza calului. Te-ai gândit vreodată să faci terapie? Ai nevoie, pentru că e păcat să te încarci sufletește cu bagajele emoționale ale altora, când pe ale tale nu le duce nimeni. Ba dimpotrivă, se împiedică toți de ele, ba ți le mai și pierd prin aeroport.

– Deci de asta nu am eu bagaje, a concluzionat porcușorul. Zici că terapia mă poate ajuta să le găsesc?

– Sigur, întinde-te pe spate și se rezolvă.

S-a întins cobaiul într-o baligă, pentru că nu avea canapea, și a început să-și povestească viața de la început:

– Încă de când eram doar un spermatozoid a trebuit să lupt pentru viața mea! A trebuit să-i omor pe toți ceilalți ca să pot să mă nasc! După aia, când eram un fetus, m-am chinuit nouă luni să sap un tunel pentru a evada din captivitate! Iar când m-am născut am fost atacat de o placentă, care încerca să mă sufoce…

– Hai să derulăm puțin înainte, a propus vulpea. Spune-mi, te-ai simțit vreodată atras de un mascul?

– Care mascul?

– Oricare, nu contează.

– Unul înalt?

– Sigur, de ce nu?

– Pentru că nu-mi plac înalții! Mă privesc de sus și mă enervează aerele de superioritate!

– Bine, atunci unul scund.

– Adică un pitic ca ăla din „Game of Thrones”? Piticii sunt ciudați și trebuie să fii dereglat de tot ca să ai fantezii cu așa ceva.

– Mă, ai avut vreodată fantezii erotice cu un mascul de orice fel?

– Incluzând celebrități?

– Dacă vrei tu, sigur…

– În cazul ăsta, nu! Niciun fel de fantezie cu niciun fel de mascul!

Vulpea s-a gândit puțin, s-a prefăcut că scrie ceva pe un pergament imaginar și a concluzionat:

– E clar care e problema ta. Ești non-binar.

– Cum? De ce? Am zis că nu am fantezii cu masculi! a țipat porcușorul.

– Asta pentru că ești în faza de negare. Adică îți reprimi sentimentele, care se adună în subconștientul tău până or să dea pe dinafară în valuri și or să te inunde până or să te înece. Ești cu siguranță non-binar.

– Ești sigură? Că eu sunt sigur pe masculinitatea mea și nu mă simt confuz în niciun fel!

– E caz de manual ăsta. Non-binar sută la sută!

Porcușorul a ieșit din vizuină și l-a anunțat pe Marele Lup Alb că nu mai vrea să ucidă vulpea, pentru că e singura care îl înțelege cu adevărat. Lupul m-a chemat și împreună am încercat să convingem cobaiul că nu e non-binar, ci doar s-a jucat vulpea cu mintea lui. Însă micul nostru prieten era de neclintit:

– Au fost atâtea semne până acum, pe care le-ați ignorat cu toții!

– Care? m-am mirat eu.

– Obsesia mea de a ucide masculi, care simbolizează de fapt o ucidere ritualică a masculinității din mine, plus faptul că îmi place Fuego, plus faptul că mă ling singur în zonele intime!

– Aproape toate animalele fac asta! l-am anunțat eu. E felul lor de a se spăla!

– E felul lor de a fi non-binare, m-a corectat porcușorul de Guineea. Iar voi ar trebui să-mi respectați dreptul de a alege ce și cine vreau să fiu! Pentru că e viața mea, oricât de mult ați vrea să mi-o controlați! Și, apropo, unde mi-ați aruncat bagajele?

Văzând că nu era cale de a repara rozătoarea dereglată, i-am luat securea și am coborât cu lupul în vizuină, hotărâți să ucidem împreună vulpea. Însă niciunul nu era dispus să dea lovitura de grație, nefiind ucigași cu sânge rece. Șireata, însă, nu s-a speriat, oricât de intimidanți încercam să părem. Mai ales cu mustățile false pe boturi, pe care am uitat să le dăm jos.

– Nu sunteți criminali, deci n-o să mă omorâți, a concluzionat ea.

– Ba suntem! am anunțat-o eu încercând să-mi dau un ochi peste cap, ca să par dereglat.

– Cam greu, din moment ce n-ai omorât pe nimeni, mi-a replicat ea.

– Ba să știi că odată am omorât un om!

– Pe cine?

– Pe… regele Decebal!

– Ăsta s-a sinucis când l-au înconjurat romanii, m-a anunțat lupul. Știu sigur, că am văzut faza.

– Dar ea nu știa asta, i-am șoptit scrâșnind din dinți. Mersi pentru că mi-ai stricat planul!

– Vedeți? Nu ați omorât pe nimeni niciodată, exact cum ziceam, a tras vulpea o concluzie.

– Nu? s-a indignat lupul. Odată, pe când eram om, conduceam o căruță cu viteză și am călcat din greșeală o veveriță care traversa neregulamentar prin loc nepermis. N-a murit imediat, dar a plecat șchiopătând și sunt destul de sigur că a murit de atunci, pentru că s-a întâmplat acum mulți ani iar ăstea nu trăiesc foarte mult.

– Știi ce? am întrebat-o eu. Până la urmă, nu contează dacă am omorât sau nu pe cineva până acum, pentru că totul are un început. Și o să începem cu tine!

Zâmbind, vulpea și-a desenat un X pe jugulară, pentru a ne indica unde să o lovim, și s-a așezat într-o poziție confortabilă. Iar noi nu am putut s-o facem, așa că am plecat cu cozile între picioare. Fiecare cu coada celuilalt. Din fericire știam pe cineva fără moralitate, care nu avea nicio problemă cu omorâtul animalelor. I-am trimis un mesaj și, după doar câteva zile, Greuceanu a venit. M-am mirat că a ajuns atât de repede, așa că mi-a explicat:

– Boss, serbam Ziua Cucului, ca tot dacul. Știi Ziua Cucului, nu?

– Da, ziua aia în care cântă cucul pentru prima oară în an. Deși nu-s prea sigur că așa e. Adică s-a întors păsăroiul de câteva zile din Africa, dar până la ziua lui a fost complet tăcut, neîndrăznind să scoată niciun sunet. Puteau să-l bată alte păsări, să-l gâdile sau să-l tortureze, el a rămas mut până de Ziua Cucului, când a putut să zică tot ce îi stătea pe suflet.

– Corect, așa se zice. Dar știi și ce tradiții strămoșești avem de ziua asta, nu?

– Păi parcă știu câteva. Trebuie să fim pregătiți pentru primul cântec al cucului în haine curate, veseli, cu stomacul plin și cu galbeni în buzunare, altfel n-o să avem parte de astea tot anul. Adică o să umblăm doar cu haine murdare, cu tristețe, foame-n glandă și vânt prin buzunare. Ceea ce mi se pare puțin cam exagerat mai ales pentru ăia care nu au buzunare.

– Boss, dacă așa e tradiția, așa facem și noi. Și tradiția mai zice că de Ziua Cucului nu trebuie să te cerți cu nimeni. Doar copacii trebuie amenințați cu toporul și stropiți cu țuică, iar pe pragul casei trebuie lăsate de seara pâine și sare ca hrană pentru îngeri. Știi astea, nu?

– Da, mă, știu. Ce e cu ele?

– Păi stai să-ți povestesc. De Ziua Cucului am ieșit din casă cu toporul într-o mână și cu o sticlă de țuică în cealaltă, cu ochii după un copac ușor de intimidat. Dar n-am apucat să fac primul pas că m-am împiedicat și am căzut în nas. După ce mi-am scuipat un dinte pentru că nimerisem cu fața în piatra păstrată din timp pentru a întâmpina cu ospitalitate eventuali musafiri nepoftiți, am răsuflat ușurat când am realizat că lichidul care mi se scurgea pe picior nu era țuică, ci sânge. Din fericire, sticla era teafără și nevătămată.

– Bravo, l-am felicitat eu. Mare noroc ai avut. Și după aia?

– După aia, a continuat Greuceanu, am auzit din dreptul ușii o voce melodioasă și caldă ca o zi de vară caniculară, care mi-a zis: „Ce faci, boss, nu te uiți pe unde mergi? Circuli ca habaucul punând în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic?”. Iar o a doua voce, la fel de caldă, a completat: „Și de ce nu bați la ușă, bă, când ieși din casă?”. Uimit, mi-am adunat toporul de jos ca să mă pregătesc pentru o conversație politicoasă cu cei care mi-au încălcat proprietatea, m-am întors și cine crezi că era în dreptul ușii mele?

– Cine? am întrebat mirat.

– Doi îngeri care stăteau în genunchi și mâncau pâine cu sare pe pragul meu. Că așa e tradiția de Ziua Cucului, nu?

– Da, este, am confirmat. Și ce ai făcut în continuare?

– I-am întrebat ce fac pe pragul meu. „Mâncăm, nu se vede? Ce te miri așa, nu știi tradiția?”, s-a burzuluit unul dintre ei la mine. I-am zis că o știu, dar mă așteptam să ia mâncarea de pe prag și să o mănânce pe prispă, ca tot omul. Ei nu, că regula e să mănânce pe prag. Dar acum cică nu mai aveau cum, că am călcat și pâinea odată cu degetele unuia chiar înainte să mă împiedic de splina celuilalt. Și ce or să facă ei dacă începe cucul să cânte?

– Și a cântat? am întrebat eu.

– Exact atunci! A cântat frumos o simfonie de Bach doar vocal, că nu avea instrumente, dar cu pasiune, de parcă participa la Cerbul de Aur. Eu l-am aplaudat, dar îngerii s-au ofticat. Că i-a prins cântecul nemâncați, că or să facă foamea tot anul, că or să se simtă nașpa în rai când or să vadă spiritele cum mănâncă ce primesc de pomană iar ei stau cu mațul gol. Și m-au făcut bou, după aia m-au gonit, că cică păcătuiesc cu mine de ajungem cu toții în iad.

– Bănuiesc că i-ai bătut pentru asta, nu?

– Boss, am vrut, dar tradiția zice că n-avem voie să ne certăm cu nimeni de Ziua Cucului, așa că i-am programat pentru a doua zi. I-am trecut mental pe lista neagră, apoi m-am dus la primul copac care mi-a ieșit în cale, am început să flutur toporul în fața lui și i-am zis pe un ton foarte amenințător, care provoacă infarct dacă nu ești atent: „Auzi, bă? Ia vino puțin ca să-ți zic ceva. Nu mă face să vin eu, că iese urât. Nu vrei, nu? Bine… Să vezi ce topor îți frig peste coajă, de începi să faci și legume, nu doar fructe. Ia zi, mă, de ce mi-ai dat una aseară când eram beat? Cum când, mă? Când mi-ai fript o creangă peste ochi pentru că era întuneric și nu am văzut pe unde mergeam. Erai șmecher, nu? Bă, vrei să te tai? Zi, mă! Bag toporul ăsta în tine de zici că ecranizez Baltagul în variantă horror! Ho, mă, că am glumit. Ia niște țuică și bea-o în sănătatea mea. Dar bea-o ușor, că e tare”. După aia am stropit trunchiul copacului cu câteva picături de țuică și m-am întors în casă, că e păcat să nu te odihnești în zi de sărbătoare. Nici n-am apucat să mă schimb în izmenele pentru dormit că am auzit niște bătăi timide în ușă. Cine crezi că era?

– Copacul, ca să mai ceară niște țuică? am întrebat eu foarte curios.

– Nu, gloabo, te-ai dilit de tot? Cum să vină copacul la ușa mea? L-am băgat în comă alcoolică, n-avea cum să se miște. Erau îngerii ăia doi de mai devreme, care de data asta au încercat să mă ia cu vrăjeală. „Săru’ mâna, boierule!”, mi-a zis unul dintre ei cu un zâmbet fals nu până la urechi, ci până la aureola de deasupra capului. Cică „N-ai cumva o găleată cu apă? Că am mâncat doar sarea dacă ne-ai lăsat fără pâine și acum ni s-a cam făcut sete. Apă de la fântână, că nu suntem pretențioși, dar bem și îmbuteliată la nevoie. Minerală dacă ai. Cu o felie de lămâie în ea, că suntem la regim. Din cauza ta, că ne-a prins cucul nemâncați, dar știi povestea, că abia s-a întâmplat. Dă mai bine țuica aia, ca să nu bea copacul singur. Mersi, să-ți dea șeful sănătate!”. Nici n-am apucat să le trântesc ușa-n freză că mi-a luat unul sticla din mână și au decolat amândoi în viteză, folosindu-mi prispa pe post de pistă. Așa că m-am hotărât ca la anul să nu le mai las pe prag nici pâine, că poate sunt alergici la gluten, nici sare, că li se face sete și-mi fură băutura. O să le las cucul pe prag, să cânte până se satură. El, nu ei.

– O poveste superbă, dar ce treabă are cu ce te-am întrebat? m-am mirat eu.

– Are treabă, pentru că… ce m-ai întrebat?

– Cum ai ajuns aici!

– Aaa… Nu știu, m-am trezit aici după o beție și mă gândesc că m-au adus îngerii ăia doi. Ori de ciudă că le-am călcat pâinea, ori s-or fi îmbătat cu țuica mea și au chef de glume. Nu știu exact. N-ai văzut cumva doi îngeri pe aici ca să-i jumulesc până mă duc înapoi?

– Sigur nu știi cum ai ajuns aici? l-am întrebat eu suspicios, ridicând o sprânceană până în vârful capului pentru a-mi observa scepticismul.

– Bine, mă, recunosc, nu-i așa! Căutam o comoară pe la indieni, că a găsit Păcală o hartă pe la unul prin buzunare și am câștigat-o de la el la un joc de șeptică, așa că m-am dus în India și m-am apucat de săpat. Dar cred că țineam harta invers, că am săpat până am ajuns în lumea morților. Că eu când sap, chiar sap, nu mă joc. Și când am văzut unde am ajuns, m-am gândit că probabil aici au ascuns indienii comoara. N-ai văzut cumva o comoară? Facem jumi-juma dacă ai văzut-o, deși nu meriți, că doar eu am săpat. Deci? Comoara?

– N-am văzut, mă, nicio comoară, dar mă bucur că ești aici, pentru că tocmai îți trimisesem un mesaj. Avem nevoie de ajutorul tău.

I-am povestit problema noastră cu vulpea, i-am dat niște iarbă a fiarelor pentru a înțelege animalele, iar el a mâncat-o dintr-o înghițitură, apoi i-am făcut cunoștință cu Marele Lup Alb și cu porcușorul isteric de Guineea. Când a văzut lupul, Greuceanu m-a tras deoparte și mi-a șoptit:

– Boss, nu-i bine să stai cu un lup după tine. Nu știi ce se zice?

– Ce?

– Că privirea unui lup cauzează orbire. Că respirația unui lup poate prăji carnea și că un cal care calcă în urma lăsată de un lup pe pământ va deveni șchiop. Așa că ai mare grijă, că asta îți mai lipsea pe lângă atâtea defecte. Știai că lupul își ascute dinții înainte de a vâna, nu? Eu zic să îl omori și să îl îngropi la intrare, ca să țină departe alți lupi. În plus, dacă ai dureri în gât, trebuie să îți atârni de el laba dreaptă a unui lup. Iar ficatul de lup, făcut pudră, ameliorează durerile nașterii.[20] În caz că ai de gând să naști vreodată, e bine de știut. Deci omoară-l cât mai repede, că o să-ți pară rău.

L-am lămurit că nu era cazul și l-am trimis să ucidă vulpea conform planului. Pentru că nu se mai întorcea, după vreo cinci minute am coborât în vizuină după el. Și l-am găsit… călărind zoofilic vulpea. Cu perversiuni, strigături și tot tacâmul. Nu vreau să intru în detalii, dar n-am văzut în viața mea ceva atât de horror, chiar dacă sunt în lumea morților de câteva luni bune. După ce mi-am înfipt un mop în ochi pentru a-mi șterge lacrimile de sânge care curgeau în cascadă, l-am observat într-un colț pe porcușor, care îi privea pe cei doi cu ochelari 3D, mâncând floricele. L-am chemat pe Marele Lup Alb, în caz că nu credea decât dacă vedea cu propriii lui ochi, și i-am reproșat:

– Ai vrut telenovelă, padre, ți s-a îndeplinit dorința. Acum spală-te pe cap cu ea, că m-ai nenorocit complet!

– Zamolxe ferește, nici nu mi-am imaginat că pot exista asemenea atrocități, a îngăimat lupul. Eu voiam o poveste de iubire, nu o montă zoofilică dintre un om foarte gras și fantoma unei vulpi. Deci caută-mi agheasma și toarnă-mi-o în ochi, că trebuie neapărat să-mi exorcizez vederea.

– Dacă vrei iubire, asta vine la pachet și cu împerecherea, că doar nu s-or face telenovele platonice, l-am anunțat eu. Singura parte bună e că acum avem ocazia să îl scăpăm pe bipolar de relația asta. Stai aici, că mă duc să îl aduc. Dar încearcă să nu te uiți spre ei, că te prinde flama și nu-ți mai dă drumul.

Am fugit cât de repede am putut și l-am adus pe ursul polar. Când și-a văzut iubita în toiul acțiunii, bipolarul a scos un urlet de uimire. Greuceanu s-a oprit și a întrebat-o pe vulpe:

– Cine-i ăsta?!?

– Iubitul meu. Prefă-te că nu-i aici și dă-i în continuare.

Auzind asta, Greuceanu a sărit imediat în picioare, încercând să-și acopere goliciunea cu fesul său dacic. Care i-a ajuns doar pentru a-și acoperi buricul, restul rămânând la vedere.

– Salutare, boss de boss, care-i treaba? l-a întrebat el pe urs, încercând să se retragă către ieșirea din vizuină. Bine ai venit, că de când te așteptam! Ce faci? Ești bine? Frate, tocmai vorbeam cu iubita ta despre tine. Te iubește mult, să știi! Ești foarte norocos!

– Cine naiba ești?!? l-a luat ursul la rost.

– Sunt… antrenorul ei de fitness, a încercat Greuceanu să îl păcălească. Antrenor personal, că nu am sediu, dar vin la domiciliu pentru o sumă modică. M-a angajat să o antrenez ca să fie în formă pentru tine, așa că tocmai o antrenam.

– Dar ești gol! a remarcat bipolarul.

– Da, dar asta doar ca să vadă toate grupele de mușchi cum lucrează. N-ai cum să le vezi printr-un pulover, nu?

– Nu cred, dar văd că ai o erecție, l-a anunțat ursul.

– Da, boss, dar asta doar pentru că sunt foarte pasionat de fitness. Cum zici „fitness”, cum bum! Sunt țeapăn ca bunicul când l-am uitat o săptămână legat de calorifer ca să nu-și mai cheltuiască toată pensia pe centură. Uite și acum. Vezi? Am zis de fitness și uite ce încântat sunt!

Nefiind pe deplin convins, ursul polar i-a cerut iubitei sale explicații.

– Știi ce? Domnul antrenor e oaspetele nostru, i-a răspuns ea. Cum îndrăznești să insinuezi ceva necurat? Nu ți-e rușine? De asta nu vine nimeni în vizită la noi!

– Chiar așa, cum îndrăznești să insinuezi ceva necurat? a sărit Greuceanu. Mă simt profund ofensat de acuzații! Și jignit! Eu n-am venit aici ca să intru în conflicte beligerante cu iubiți geloși. Am venit doar ca să muncesc. Pentru că munca e sfântă! Și decât să fiu jignit în halul ăsta pentru că îmi fac treaba, prefer să plec. O zi bună!

Ursul era cât pe ce să îl lase să plece, însă i-am strigat cât de decent am putut, încercând să îi menajez sentimentele:

– Bă, ești prost? Asta tocmai te-a înșelat! Suntem martori toți trei! Patru cu tine, că i-ai prins în fapt! Nu pune botul la vrăjeala lor, că te iau de fraier! Dă-i vulpii papucii ca să scapi odată de bătaia asta de joc!

Lupul a încercat să îmi confirme spusele, însă vulpea l-a întrerupt.

– În primul rând voi să nu vă băgați, că nu e treaba voastră! Iar în al doilea, ursule, trebuie să mă crezi pe mine, nu pe ei! Dacă am zis că nu s-a întâmplat nimic, înseamnă că nu s-a întâmplat nimic! Iar data viitoare când o să se mai întâmple, să nu aud o vorbă! Apropo, să știi că sunt însărcinată și e puiul tău. Deci nu îndrăzni să mă lași să cresc singură puiul, că te nenorocesc!

– Cum să fii însărcinată când noi n-am făcut nimic? s-a mirat ursul. Ai zis că te păstrezi până la nuntă, că așa e tradiția, dar că pot să-ți fac masaje erotice până atunci. Cum să rămâi grea de la masaj?

– Se poate, pentru că erau cu finalizare! a țipat ea. Cu finalizarea mea, dar nu contează asta! Știi ce? Pentru asta nu mai ai voie să-mi faci masaj o săptămână! Două dacă îndrăznești să comentezi!

– Fantomele nu pot rămâne însărcinate, am oprit-o eu. Ceea ce înseamnă ori că minte, ori că nu e fantomă. Ce variantă alegi, adulterino?

– Logic că nu e fantomă, a intervenit lupul. E demon, clar! M-am prins de când am văzut-o prima oară. Ce, nu v-am zis?

– Cred că ai omis aspectul ăsta, l-am anunțat eu. Deci de asta a tot încercat să ne strice grupul. Și de asta pe tine, padre, te-a ars mai mult decât pe noi, ceilalți.

– De ce? s-a mirat ursul.

– Pentru că e singurul care îi putea vedea adevărata față. Singurul care își putea da seama că e demon. Așa că a încercat să scape de el ca să-și poată duce la capăt planul de a ne distruge grupul din interior.

– Are sens, a aprobat bipolarul. Dar de ce doar el poate să își dea seama că e demon? Noi de ce nu? Suntem mai proști sau cum?

– Pentru că doar lupii au capacitatea asta! i-a explicat porcușorul de Guineea. Am stabilit asta încă din primul capitol! Ce ai, ești scurt în bandă?

– Ia lasă benzile, că știu cum putem afla dacă e vulpe sau nu! l-a oprit ursul. Tocmai am găsit testul perfect! Draga mea, ce zici atunci când nu ajungi la struguri?

– Nu zic nimic, că nu mănânc fructe, i-a răspuns ea.

– Aha, te-am prins! a exclamat bipolarul. Vulpea, când n-ajunge la struguri, zice că sunt acri! Tu nu zici asta, deci nu ești vulpe! Șah-mat! Te-am prins cu mâța-n sac, recunoaște!

Nu a așteptat să recunoască, ci a înșfăcat sacul pe care stătea vulpea care nu era vulpe și a scos din el o pisică. În fața acestei dovezi solide, inculpata nu a avut de ales decât să recunoască că era în realitate demoniță și se numea Șurpanakha. Auzind asta, Greuceanu a început să se spele cu sodă caustică peste tot, încercând să se curățe după împreunarea cu o creatură spurcată. Iar noi am condamnat-o la moarte prin cristalizare. Demonița a încercat să ne înduplece să o cruțăm oferindu-ne în schimbul vieții sale o informație secretă, știută doar în iad: adevărata natură a demonilor.

– Toată lumea știe că dracii cei mari, căpeteniile lui Lucifer, au fost îngeri care au decăzut odată cu el și astfel s-au transformat în demoni, ne-a împărtășit Șurpanakha. Dar restul, demonii ăia mici, ce credeți că au fost înainte?

– Au fost ceva înainte? s-a mirat lupul. Credeam că s-au născut așa, că aveți o mumă care vă naște sau o fabrică unde sunteți făcuți pe bandă rulantă.

– Au fost reptilieni! a exclamat ursul. Ba nu, i-au născut reptilienii! Sau nu, i-au făcut reptilienii pe bandă rulantă într-o fabrică născută de mama lor! Sau…

– Sau nu, l-a oprit demonița. Cu excepția căpeteniilor, demonii au fost oameni cândva.

– Adică cum? s-a mirat Greuceanu.

– Adică nu știi ce înseamnă oamenii? l-a întrebat cobaiul. Pff, umflatul ăsta e mai prost decât al nostru.

– Băi marmotă, nu mă face să cobor la nivelul tău pentru a-ți da un pumn în cap, că mă dor șalele când mă aplec, l-a amenințat Greuceanu. Dar dacă insiști, fac un efort și te turtesc de te dezlipesc ăștia de pe asfalt doar cu pompa.

Porcușorul nu s-a lăsat intimidat și l-a pocnit între picioare cu un buzdugan micuț. Iar Greuceanu a înțeles că trebuia să se îmbrace, goliciunea fiind un dezavantaj în luptă.

– Cum au ajuns oamenii demoni? a vrut să știe Marele Lup Alb.

– Și care oameni au devenit demoni? am completat eu.

– Nu v-ați întrebat niciodată de ce spiritele care ajung în iad sunt torturate? ne-a întrebat demonița. Oamenii ăia au păcătuit în timpul vieții iar în iad sunt apreciate păcatele. Deci de ce i-am chinui pe cei care fac ce ne place nouă?

Nu am știut să îi răspundem, drept pentru care ne-a lămurit ea:

– Tortura din iad are un singur scop: transformarea oamenilor în demoni. Spiritele păcătoșilor sunt chinuite până își pierd orice urmă de umanitate din cauza suferinței. După o îndelungată perioadă de tortură dispare tot ce era uman în ele, rămânând doar durerea.

– Are sens, am aprobat eu. Spiritele sunt forme de energie. Spiritele umane și animale sunt formate atât din energie pozitivă, cât și negativă, care de obicei există în echilibru. Suferința e energie negativă iar tortura îndelungată elimină energia pozitivă din spirite și o crește pe cea negativă. Deci, după o perioadă îndelungată de chin, un spirit poate deveni complet negativ. Adică devine demon. Într-adevăr, are sens.

– Normal că are, doar nu muncim degeaba, a replicat Șurpanakha. Totul e plănuit de șeful nostru în detaliu, nimic nu e aleatoriu sau inutil.

– Ce plan are Necuratul? a vrut să știe Marele Lup Alb.

– Asta nu am de unde să știu, că nu ne dă nouă asemenea informații. Poate mă-sa îi știe planul, dar nu sunt sigură. Noi, restul demonilor, primim doar ordine. Iar transformarea spiritelor păcătoșilor în demoni e unul dintre ordinele principale.

– Dar de ce? a întrebat ursul. Ca să faceți reptilieni khazari din demoni, nu?

– Poate Scaraoțchi vă pune să torturați fantome ca să vă antrenați, iar faptul că ele devin draci e doar un efect secundar, a propus cobaiul.

– Nu, e clar că vrea demoni, l-a contrazis lupul, altfel pe cei rezultați din tortură i-ar fi trimis la muncă în străinătate, ca să nu-i aglomereze lui regatul. Însă el îi păstrează pe toți în iad. Oare de ce? Ce face cu ei?

– Pare destul de clar, am intervenit eu. De când s-a construit iadul au trecut prin el foarte multe spirite. Dacă toate au devenit demoni, înseamnă că s-a strâns acolo o ditamai armata. Deci Lucifer își face o armată, iar o armată nu poate fi folosită decât pentru un singur lucru.

– Invazieee! s-a bucurat porcușorul de Guineea. În sfârșit!

– Deci pe cine vrea să invadeze Satana? am întrebat eu.

– Nu plănuia el să distrugă zeii? mi-a amintit Greuceanu. Poate vrea să îi atace pe toți cu o ditamai armata. Eu ți-am zis că e hahaleră. Uite cum face!

– Are sens, am aprobat eu. Însă Sarsailă nu mai e pe aici, că l-am trimis în viitor. Deci dracii de ce continuă să-i urmeze ordinele? Înseamnă că Talpa Iadului, care conduce iadul în lipsa lui, îi continuă planul. Iar când el se va întoarce, undeva prin viitor, va avea ditamai armata de demoni pregătită să distrugă pe oricine. Ceea ce înseamnă un singur lucru.

– Că Lucifer pregătește Apocalipsa, a concluzionat Marele Lup Alb.

– Care nu poate fi oprită, pentru că zeii nu sunt atât de mulți încât să facă față unei armate de demoni, a adăugat ursul bipolar. Deci ne-am pus-o urât de tot! Uraaa!!! În sfârșit o veste bună!

– Invazieeee! a strigat și cobaiul fluturându-și buzduganul până l-a pocnit pe Greuceanu din nou, aparent neintenționat, de această dată în tibie. Ceea ce nu a rămas fără repercursiuni, flăcăul invadându-i un șut care l-a lipit de perete ca pe un poster.

– Nu-i rea logica voastră, dar uitați ceva: iadul nu e singurul care își pregătește o armată, ne-a anunțat demonița. Exact același lucru îl face și raiul. Cum credeți că au apărut îngerii?

– Și ăsta au fost oameni inițial? s-a mirat lupul.

– Doar îngerii obișnuiți, i-a explicat ea. Cei mari, căpeteniile, au fost zeități minore, pe care Dumnezeu le-a transformat în îngeri. Șeful a fost primul înger, dar înainte era zeul planetei Venus, fiul zeilor Astreus și Aurora.

– Da, știm asta, i-a zis lupul. Deci Dumnezeu a hotărât să își facă o armată de îngeri pentru a opri armata demonilor la Apocalipsă, corect?

– Nu cred, padre, l-am contrazis eu. Se pare că Dumnezeu a început să facă îngeri înainte ca Lucifer să facă demoni. Deci rolul lor e altul. Iar întrebarea corectă ar fi: de ce a început Dumnezeu să își facă o armată?

– Aha, vezi că ai ajuns unde trebuie? m-a lăudat Șurpanakha. Dacă Dumnezeu a început să își facă o armată de îngeri iar Lucifer mai târziu una de demoni, nu cumva armata noastră are rolul de a o opri pe cea a raiului, nicidecum invers? Iar dacă Dumnezeu a început să-și strângă o armată cu mult timp înainte de apariția demonilor, împotriva cui voia să o folosească? Vă dau un indiciu: pe vremea aia nu existau pe Pământ oameni, ci doar zei și animale.

– Împotriva noastră, a animalelor! a exclamat ursul bipolar. Dumnezeu vrea război cu noi!

– Uraaa! a strigat porcușorul de Guineea. În sfârșit!!!

– Bine că noi, oamenii, am scăpat, a răsuflat ușurat Greuceanu. Asta e, lighioanelor, succes în război! Vă ținem pumnii! Și pregătim grătarul, că e păcat să lăsăm să putrezească atâtea cadavre delicioase de animale.

– Nu, idioților, i-am oprit eu. Cu ceilalți zei voia război! Însă nu i-a atacat niciodată.

– Poate nu era destul de mare armata lui, iar după aia au apărut demonii și Dumnezeu a renunțat la planul inițial, având noi inamici, a sugerat Marele Lup Alb.

Însă eu nu eram foarte convins. Ceva lipsea din toată această poveste a demonilor și îngerilor pentru a avea tabloul complet. Iar eu devenisem prea curios pentru a o lăsa așa. I-am cerut lupului să cristalizeze demonița și am pornit în căutarea ultimului demon de care aveam nevoie înainte de a ne îndrepta către iad. Speram ca ultimul să îmi ofere informațiile necesare pentru completarea tabloului, chiar dacă sunt mici șansele să se priceapă la pictură. Pe drum, Greuceanu mi-a povestit despre tovarășii noștri rămași acasă:

– Păi Făt-Frumos s-a făcut influencer de modă. Stă după gard și începe să critice țoalele celor care trec prin fața casei lui, ca Dana Budeanu. Strigă după ei „Bă, doar fătălăii poartă sacou verde la pantaloni galbeni de trening”, chestii din astea care fac oamenii să arunce cu borduri după el. La început făcea asta pe uliță, dar după câteva bătăi a înțeles că moda se vede mai bine de după gard, unde e mai ferit de lovituri.

– Era de așteptat. Prâslea ce mai face?

– Și-a luat cadă. Numai că l-a mâncat undeva să scoată dopul în timp ce făcea baie și l-au găsit vecinii după o săptămână blocat pe coloană. S-au chinuit să spargă țevile de apă ca să-l scoată, din greșeală au spart-o și pe aia de gaze și au observat asta abia când și-a aprins unul o țigară. Acum Prâslea doarme în cort și se spală în castron, dar măcar nu-l mai pierdem. Ce să-i fac dacă a vrut să fie modern cu cada lui? Așa îi trebuie dacă adoptă toate prostiile de la romani.

– Harap-Alb?

– Ăsta doarme în cort cu Prâslea până primește finanțare pentru o casă nouă.

– Și el tot cu țeava de gaze?

– Nu, boss, cu munca la domiciliu. A încercat să lucreze de acasă pentru o perioadă, a furat niște dinamită de la meșterul Manole și și-a făcut un atentat terorist în sufragerie. E deja a cincea oară de când ai plecat și mă gândesc să-i facem un buncăr în beci, că n-are noroc la case. Unul antiatomic, să reziste măcar până la vară. Partea bună la ultimul atentat e că l-a nimerit și pe Păcală, care tocmai venise să-i fure lemnele pentru iarnă din șopron. Acum, până iese ciorditorul din spital, putem să ne lăsăm și noi rufele pe sârmă la uscat, copiii dezlegați prin ogradă, găinile jos de pe case. Mai respirăm și noi puțin până se întoarce păcăliciul cu forțe proaspete.

– Și tu?

– Eu cum mă știi. Cu combinații de n luate câte k, cum se zice în matematică.

– Parcă erau combinări, din câte îmi amintesc…

– Mă rog, nu contează semantica, ci banii. Și curg din toate părțile, că mă descurc, s-a lăudat Greuceanu.

– Adică te-ai angajat în sfârșit? m-am mirat eu.

– Da, a recunoscut el, dar nu pentru bani, ci pentru carieră. Întotdeauna mi-am dorit să ajung agent special secret, dar o iau treptat. Până acolo trebuie să mă fac polițist, însă boii ăștia de romani nu vor să-mi dea un post, că cică trebuie să fac întâi Academia de Poliție. De ce muma Tălpii Iadului să fac eu o academie când e una la Câmpina deja făcută? Muncesc de tâmpit doar pentru că așa vor romanii? Și ce sunt eu, constructor? Așa că mi-am băgat opincile în academia lor și am început puțin mai de jos.

– Paznic la supermarket?

– Bodyguard la supermarket, mârțoago, nu-mi jigni fișa postului! s-a burzuluit el. E un job bun de început, că mă ajută să mă antrenez pentru Poliție. Stau la intrare cu termometrul cu infraroșu și, cum apare un client, îi zâmbesc ca să-l fac să lase garda jos, apoi răcnesc la el „Efbiai! Friz, madărfacăr!”. Ăla se blochează, iar eu îi pun termometrul în frunte și îl întreb: „Te simți norocos azi, gunoiule?”. Și fără să-i aștept răspunsul apăs brusc pe buton și îl termoscanez cu sânge rece. De două ori în cap și o dată în inimă, ca să fiu sigur. Dacă vreunul încearcă să se strecoare pe lângă mine, trag în aer două termoscanări de avertisment, apoi sar pe el. La propriu, că nu mă joc. După ce aterizez pe ăla îi iau temperatura rectal, cu un termometru pentru sol din ăla de un metru, ca pedeapsă pentru că m-a făcut să depun efort fizic. Ce să zic? E un post bun, că mă pregătește pentru Poliție mai mult decât academia aia a lor pe care vor să le-o construiesc. Săptămâna viitoare o să mă învețe un coleg cu vechime cum să trântesc la pământ babele suspecte și să le pun piciorul în gât până aproape să se sufoce, că cică e cea mai folosită metodă de imobilizare mai ales în Poliție.

Nu am apucat să îl întreb de ce scanează oameni la intrarea în supermarket, că mi-a atras atenția fantoma unei femei tinere care traversa drumul de lângă noi cu fantoma băiețelului ei de mână. Din motive necunoscute plodul nu mai voia să meargă, s-a trântit în mijlocul drumului și a început să orăcăie ca toți dracii, în timp ce sărmana mumă-sa se chinuia să îl convingă să se ridice. Dacă se întâmpla așa ceva la noi, în Dacia, muma l-ar fi dat de două ori cu fundul de pământ și l-ar fi convins cu o pereche de palme peste bot să se ridice, dar se pare că indienii sunt educați altfel. Cel puțin aici, în lumea morților. N-ar fi fost o problemă plodul răsfățat din drum, dar se apropia cu viteză amenințătoare o coloană oficială de elefanți, cu girofarele pornite, care nu părea să aibă de gând să frâneze. Drept pentru care l-am împins pe ursul polar în drum, ca scut pentru copil, că mumă-sa s-a ferit singură, iar coloana oficială l-a călcat doar pe el, plodul scăpând teafăr și nevătămat. Fantoma a fost foarte recunoscătoare și a ținut neapărat să răsplătească salvatorul într-un fel sau altul. Însă ursul, ajuns erou fără voia lui, nu voia nicio recompensă. Ea a insistat:

– Trebuie să primești ceva pentru că mi-ai salvat fiul. Măcar un sărut, dacă altceva nu vrei.

– Sigur, nicio problemă, a răspuns bipolarul.

Femeia a închis ochii și și-a țuguiat buzele, însă ursul nostru s-a aplecat și a sărutat copilul. Am sărit cu toții pe el pentru a-l opri, dar prea târziu. Femeia și-a luat fiul și a plecat dezamăgită, iar noi i-am cerut polarului explicații.

– Ce vină am eu dacă am înțeles că sărutul era de la fii-su? a încercat ursul să se apere.

– Se referea la ea, pedofilule, nu la puiul ei! i-a explicat lupul. Era evident!

– De unde vreți să știu asta? Ce, citesc gânduri? În plus, încă sunt confuz cu toată non-binăreala asta. Ba sunt mascul, ba sunt orice altceva, ba îmi plac femelele, ba îmi place orice altceva. E prea greu pentru mine!

– Și eu sunt confuz cu a mea, dar nu mă apuc să pup pui de fantome! l-a anunțat porcușorul de Guineea. Îi dezmembrez, îi torturez, îi feliez, le bag pe gât propriile organe proaspăt extirpate, dar nu îi pup, că e scârbos!

– Eu sunt confuz cu vulpea care nu era vulpe, a recunoscut Greuceanu. Până la urmă, sunt zoofil sau demonofil? Măcar nu sunt curcubist, că era femelă, dar tot mă confuzează identitatea ei.

– Eu sunt confuz cu Luna, că nu e așa cum o credeam și nu mai sunt sigur pe sentimentele mele, a adăugat Marele Lup Alb. Când am început călătoria era pură și neprihănită, acum e rudă cu Satana și cam ușuratică. Atunci îmi doream doar s-o sărut cu fiecare buză de pe fața mea, acum parcă n-aș atinge-o nici cu costum de protecție împotriva radiațiilor, că îmi e să nu-mi dea vreo boală. Ce fac în continuare? Am promis că mă însor cu ea, dar oare o fi bine să mă însor cu o parașută satanică, fir-ar muma ei de zdreanță?

– Controlează-ți limbajul, că poate citesc și copii povestea asta, l-am atenționat eu.

– La cățelul Zdreanță mă refeream, din poezia lui Tudor Arghezi! s-a apărat el. Cum începea? Gata, știu! „Ați văzut cumva o zdreanță / S-o dau cu capul de faianță? / E o lună zdrențuroasă / Și flocoasă, dar frumoasă. / Și se jură că nu fură / Dar am prins-o cu altu-n gură…”. La cățel mă refer, pe cuvânt!

În zadar am încercat să conving doi că nu sunt non-binari, pe unul că nu e zoofil și pe cel de-al patrulea că nu o să se însoare în veci cu o zeiță satelit natural al Pământului, mințile lor dereglate au rămas fixate pe problemele astea. Așa că am decis să caut ajutor de specialitate. Auzisem că în Naraka se afla un yoghin cu puteri deosebite, care nu a ajuns în rai din cauza unor spirale energetice pentru integrarea în absolut nimic, așa că i-am aflat adresa din cartea de telefon (încă nu există telefoane, dar cărțile au fost tipărite preventiv) și mi-am dus la el tovarășii de drum, sperând să mi-i vindece. Nu mă așteptam la minuni, că nu fuseseră niciodată sănătoși la cap, dar poate reușeau să revină la setările din fabrică. I-am explicat yoghinului problemele lor, iar el mi-a răspuns criptic:

– Drumul spre iad e pavat cu intenții bune, iar cel spre rai cu intenții rele.

N-am înțeles nimic, așa că am cerut lămuriri:

– Adică trebuie să facă fapte rele ca să-și revină?

– Fapta zboară, dar vorba scrisă rămâne la sol, mi-a replicat el.

– Trebuie să scrie fapte rele?

– Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită și niciuna rea nepremiată.

 – Măi nene, nu înțeleg nimic. Deci trebuie să facă fapte rele sau doar să le scrie? Lămurește-ne, că ne-ai băgat și mai mult în ceață.

– A vrut să spună că există o metodă de vindecare pentru noi, mi-a tradus lupul.

– Într-adevăr, găina bătrână face ciorbă bună, dar n-am văzut nicio găină care să gătească, a continuat yoghinul.

Mi-am tras o copită peste ochi, și una ursului, pentru că din cauza lor ajunsesem în situația asta, mi-am adunat toată calmitatea pe care am găsit-o prin mine și am întrebat din nou:

– Care e metoda aia care îi vindecă pe ăștia?

Deloc surprinzător, răspunsul a fost la fel de „clar” ca precedentele:

– La omul sărac nici boii nu trag, ci împing.

– Adică?!? am întrebat eu exasperat.

– Adică ne-a făcut boi, a observat Greuceanu. Boss, ai noroc că avem nevoie de ajutorul tău, altfel te învățam să vorbești frumos, că nu suntem boii tăi.

– Corect! a aprobat bipolarul. Suntem ai lui mama și ai lui tata! Cel puțin eu, că nu știu de unde au ieșit ăștia.

– De fapt yoghinul ne-a spus foarte clar că ne putem reveni dacă reușim să stăpânim arta mistică a deja-vuului, ne-a explicat lupul.

– Ce-i aia? a vrut să știe cobaiul.

– E senzația că ai mai trecut printr-o situație, l-a lămurit yoghinul, care a renunțat brusc la vorbitul în dodii. Ca într-o buclă temporală din care nu poți să ieși.

– Cum îi ajută asta să își revină? am cerut eu lămuriri.

– Îi ajută pentru că ajung să stăpânească timpul, a replicat el.

– Cum?!? am insistat eu.

– Ne putem reveni dacă reușim să stăpânim arta mistică a deja-vuului, a intervenit Marele Lup Alb.

– Ce-i aia? a vrut să știe cobaiul.

– E senzația că ai mai trecut printr-o situație, l-a lămurit yoghinul. Ca într-o buclă temporală din care nu poți să ieși.

– Ai mai spus asta, am remarcat eu.

– Îi ajută pentru că ajung să stăpânească timpul, a continuat el.

– Băi Gregorian Bivolaru, cu tine vorbesc! i-am atras eu atenția.

– Ne putem reveni dacă reușim să stăpânim arta mistică a deja-vuului, a explicat Marele Lup Alb, nederanjat de comentariile mele.

– Ce-i aia? a întrebat porcușorul de Guineea.

– E senzația că ai mai trecut printr-o situație, a replicat yoghinul. Ca într-o buclă temporală din care nu poți să ieși.

– Voi vă bateți joc de mine? am izbucnit eu.

Yoghinul, însă, a continuat liniștit să abereze:

– Îi ajută pentru că ajung să stăpânească timpul.

– Nu are niciun sens ce spui! am urlat eu. Gata, pune deja-vuul pe pauză, că nu ajungem nicăieri așa! Voi doi, grașilor, nu aveți nimic de zis despre tâmpenia asta?

– Ne putem reveni dacă reușim să stăpânim arta mistică a deja-vuului, mi-a răspuns Greuceanu.

– Ce-i aia? a întrebat ursul polar.

I-am luat pe toți patru în șuturi de acolo, încercând să ne îndepărtăm cât mai repede de nebun. În urma noastră, yoghinul a strigat:

– E senzația că ai mai trecut printr-o situație! Ca într-o buclă temporală din care nu poți să ieși! Lua-v-ar Yama de proști, că nimic nu știți!

La primul tunel către lumea celor vii Greuceanu ne-a părăsit, pentru că i se termina concediul medical și trebuia să se întoarcă la serviciu, iar eu am sperat că dereglările recente ale tovarășilor mei vor trece de la sine într-un timp nu prea îndelungat. Bănuială care s-a adeverit într-o zi, când ursul bipolar m-a anunțat alarmat:

– Am găsit un pachețel pe care scria „nu mânca” și l-am mâncat. O să mor?

Pentru a-l liniști, am încercat să îi dau un răspuns cât mai diplomat:

– Știi, toată lumea o să moară la un moment dat…

– Toată lumea o să moară?!? s-a panicat el. Văleu, ce am făcut?!?

Și a fugit țipând ca descreieratul iar noi, ceilalți trei, l-am urmărit agale, bucuroși că își revenise la normal. Cu ghilimelele de rigoare, firește, pentru că nu putem vorbi despre normalitate în cazul ursului. Deși, fie vorba între noi, cine mai e normal în ziua de azi?

[1] Versuri din melodia My Humps a trupei Black Eyed Peas, traduse în română

[2] După basmul rusesc Vulpea și lupul

[3] După fabula Leul, lupul și vulpea de Esop

[4] După fabula Lupul și leul de Esop

[5] După basmul popular românesc Lupul, calul și puiul de vulpe

[6] După basmul Lupul și vulpea de frații Grimm

[7] După povestea chinezească Lupul, vulpea și iepurele

[8] Din melodia Otzl Gltz a Deliei Matache

[9] Din melodia Un 2 și 3 de 0 a trupei B.U.G. Mafia

[10] După basmul moldovenesc Omul sărac, lupul și vulpea

[11] După basmul Copiii văduvului și iepurele, vulpea, lupul și ursul de Petre Ispirescu

[12] Conform lucrării Icaromenippus a satiristului sirian Lucian din Samosata (secolul II)

[13] După o relatare a poetului grec Nonnus din Panopolis (secolul V)

[14] După o relatare a poetului grec Nonnus din Panopolis

[15] Conform imnului homeric pentru Selene

[16] Conform poetului grec Alcman din Sparta (secolul VII î.e.n.)

[17] Conform poetului roman Virgil (secolul I î.e.n.)

[18] Conform istoricului grec Philochorus din Atena (secolul III î.e.n.)

[19] Conform geografului grec Pausaniu (secolul II)

[20] Concepții din Evul Mediu despre lupi