Dacia preisterică 9. Sictir transit gloria mundi

După ce a fost târât în iad cu un strigoi și un demon în timpul unei exorcizări, Prâslea a reușit să evadeze și s-a oprit în Mictlan, lumea aztecilor morți, un loc întunecat și sumbru al suferinței și disperării, împărțit în mai multe regiuni, fiecare având propriile pericole și obstacole de depășit. O lume plină de siluete întunecate ale unor munți sau coline cenușii, pe care se întind păduri dense și tenebroase, cu copaci uscați și rădăcini șerpuite în labirinturi înfricoșătoare, un tărâm condus de înspăimântătorul zeu al morții, Mictlantecuchtli, care obligă spiritele decedaților să treacă prin diferite încercări și teste pentru a putea fi ghidate către regiunea potrivită. Fiind viu, Prâslea nu a fost obligat să treacă prin aceste teste, așa că s-a oprit la o stână după ce a căutat în zadar un tunel către lumea celor vii. Acolo, pentru că se plictisea, striga din când în când în gura mare „Lupul! Lupul fugărește oile!”[1]. Auzindu-l, spiritele ciobanilor veneau într-un suflet (fiecare în al lui) pentru a goni lupul, însă nu-l găseau decât pe băiat râzând. De fiecare dată îl îndemnau să nu mai strige când nu exista niciun pericol, însă primeau mereu același răspuns: degetul mijlociu fluturat din vârful dealului, acompaniat de râsete. Nu era o farsă prea amuzantă, însă Prâslea se distra pentru că ciobanii cădeau în aceeași plasă zilnic, fără să se învețe minte. Până într-o zi, când băiatul l-a văzut pe lupul nostru la mare distanță înaintea noastră, căutând drumul către iad. Noi, ceilalți trei, rămăsesem în urmă din cauza porcușorului de Guineea, care abia târâia ursul bipolar accidentat la o labă în timpul repetițiilor. L-aș fi putut ajuta, că probabil în doi am fi tractat ursul mai repede, însă cineva trebuia să dea indicații prețioase de pe margine și n-am încredere în spiritul organizatoric al cobaiului, așa că m-am sacrificat eu. Fiind mult în urma lupului, Prâslea nu ne-a văzut și pe noi, ci doar pe el, așa că a început din nou să strige „Lupul! A venit lupul la oi! Săriți, mă, la lup!”. Fiind convinși că aveau parte de o nouă alarmă falsă, ciobanii nu și-au mai făcut apariția, așa că băiatul a trebuit să se descurce singur. A luat o funie groasă, s-a ascuns într-un copac și, când lupul a ajuns în dreptul lui, i-a prins coada în laț[2] și a strigat:

– La zoo cu tine, fiară care ești! Ai să putrezești după gratii pentru că ai îndrăznit să poftești la oile mele! Mă rog, nu sunt ale mele, că eu doar le păzesc, dar sunt răspunzător pentru ele că mă bat ciobanii ca pe hoții de cai dacă lipsește vreuna.

Auzind de oi, Marele Lup Alb și-a amintit brusc de foame. Nu a atacat direct, pentru că nu voia să fie închis la zoo, ci a furat o blană de oaie dintr-un magazin de haine din apropiere și, deghizat, s-a amestecat în turmă. A reușit să mănânce fantoma unui miel însă, când să o înfulece pe cea de-a doua, a fost surprins de băiat, care era mai vigilent decât un paznic de supermarket.

– Nu mă goni, că sunt una dintre oile tale, l-a mințit lupul, care vorbea limba oamenilor pentru că fusese cândva unul dintre ei. I-auzi: beee, beheheee… Deci sunt oaie, clar!

– Nu mă prostești atât de ușor, i-a replicat Prâslea. Știu că ești lup, așa că ieși din turmă cu labele sus, fără mișcări bruște!

– De unde știi că sunt lup? Arăt ca o oaie.

– Dar te comporți ca un lup[3], deci nu mă face să caut un gard ca să rup din el o șipcă cu care să te pocnesc până pleci de bună voie și nesilit de nimeni.

– Stai, mă, că n-am făcut nimic! a încercat lupul să se apere. M-ai văzut cu mielul ăsta între dinți și crezi că am venit să-ți fur oi? Nu, ferească Zamolxe de așa ceva! Eu am cu ăsta ceva personal, de asta am sărit la el. Am vrut ieri să beau apă dintr-o baltă și l-am găsit pe ăsta care îmi tulbura apa, că s-a gândit să se adape și el tot de acolo. Și i-am zis de atunci că o să-l pedepsesc pentru obrăznicie, pentru că mi s-a acrit de neamul lui care mă vânează nevinovat. Ba oile, ba câinii, ba ciobanii, toată gașca asta de stână mă persecută neîncetat.[4] Ieri n-am putut să-l pedepsesc pentru că a fugit, dar i-am luat urma și azi în sfârșit l-am găsit. Trebuie să mă lași să îl pedepsesc, că asemenea ofensă în fața lui Zamolxe nu trebuie sub niciun chip lăsată nepedepsită! Pe bune!

Văzând că dihania nu avea de gând să asculte de vorbă bună, Prâslea și-a chemat câinele de pază, nimeni altul decât Cerber, uriașul dulău cu trei capete al zeului elen Hades, care obișnuia să fugă de acasă pentru a colinda de nebun lumea morților. De scurt timp locuia la stâna păzită de Prâslea, unde s-a angajat temporar, pentru a-și câștiga hrana zilnică. Văzându-l, Marele Lup Alb a înlemnit și a început să-și pregătească preventiv parastasul, dându-și singur ultima împărtășanie. Însă, când să fie înfulecat de monstru, a țipat atât de tare încât s-a speriat singur:

– Stai! Nu mă mânca, pentru că trebuie să știi ceva!

– Ce? a întrebat mirat Cerber.

– Pe vremuri, o haită de câini se pregătea să se lupte cu o haită de lupi. Însă generalul câinilor nu se grăbea la luptă, așa că i s-au plâns ceilalți, iar el i-a lămurit că întotdeauna e bine să deliberezi înainte de a acționa. Lupii erau toți din aceeași rasă, însă câinii veneau din regiuni diferite și aveau obiceiuri diferite, prin urmare trebuia găsită întâi o soluție pentru a-i face și pe câini egali. Pentru că într-un grup vei avea succes dacă toți membrii săi gândesc la fel și au aceleași scopuri.[5]

– Și? Ce s-a întâmplat după? a întrebat Cerber.

– Nu știu, că fabula se termină brusc, a recunoscut Marele Lup Alb. Cred că au plecat toți acasă fără să se mai bată, pentru că lupii erau superiori și n-avea rost să riște câinii de aiurea. Înțelegi unde bat?

– Nu, pentru că nu avem haite, ci suntem doar noi doi, deci nu se aplică povestea ta aici, așa că ne luptăm. Și pentru că ai lăsat fabula în aer de m-ai făcut curios.

– Stai! Nu mă mânca, pentru că mai știu o fabulă! a exclamat lupul. Nu știu dacă e continuarea ăleia dinainte, dar ar putea fi. Cică odată lupii le-au propus câinilor să nu se mai dușmănească pentru că sunt la fel, singura diferență dintre ei fiind dresajul. Lupii sunt liberi, pe când câinii sunt sclavii oamenilor, care îi leagă cu lanțuri, îi bat, îi obligă să păzească turmele și le dau doar oase ca mâncare. Dacă s-ar alia, ar putea fi toți liberi și s-ar putea hrăni pe săturate cu oile oamenilor. Câinii i-au ascultat pe lupi și i-au urmat în vizuina lor, unde însă au fost sfâșiați cu toții pentru că au fost proști și au avut încredere în niște animale de pradă.[6] Și… cred că nu e fabula care trebuie, că nu s-a terminat deloc bine pentru specia ta… Uit-o pe asta, că nu se pune!

– Băi lighioanelor, voi vă bateți sau vă întindeți la gargară? a intervenit Prâslea, care se plictisise de ascultat lătratul celor doi. Vreau să văd sânge de lup decapitat de trei fălci în același timp!

– Tu nu te băga în discuțiile celor mari! l-a apostrofat lupul. Nu are rost lupta fără negociere, mai ales când se negociază viața mea. Du-te și te joacă cu oile, că nu e momentul pentru instigare la violență.

– Lasă băiatul și fă-ți testamentul, că de aici nu mai scapi întreg, a mârâit Cerber.

– Stai! Nu mă mânca, pentru că trebuie să știi ceva! Lupii și câinii pot fi prieteni! Știu eu doi! Cică odată un lup nu a găsit nimic de vânat, așa că l-a întrebat pe un câine ce face pentru a-și câștiga hrana. Cățelul i-a răspuns că nu face multe, doar păzește casa stăpânului și îi ascultă ordinele. Lupul era cât pe ce să adopte și el acest stil de viață, însă a observat în jurul grumazului câinelui o urmă de zgardă. Când și-a dat seama că nu ar mai fi liber, ci ar trăi în lanț, lupul a renunțat la ideea de a se domestici și s-a întors în pădure.[7]

– Și ce-i cu asta? s-a mirat câinele cu trei capete.

– Păi morala e că… ăia doi erau prieteni! a concluzionat Marele Lup Alb. Erau cât pe ce să locuiască împreună, deci se poate și fără luptă.

– Eu nu asta am înțeles din fabulă, a mărturisit Prâslea.

– Tu nu te băga în discuțiile celor mari! l-a pus lupul la punct. Dacă nu e de ajuns asta, mai știu un caz în care un lup și un câine erau prieteni. Caz real, nu fabulă! Un lup s-a întâlnit odată cu un câine bătrân, care fusese gonit de acasă de stăpânul lui pentru că nu mai putea să-i latre sau să-i muște pe nepoftiți. Așa că lupul l-a ajutat: le-a furat ălora copilul și i l-a adus câinelui, care l-a returnat părinților. Ăia s-au bucurat și au primit cățelul acasă, foarte recunoscători pentru fapta lui eroică. După câteva luni și-au măritat fata cea mare, iar câinele l-a invitat la nuntă pe prietenul său lup pentru a-i mulțumi. L-a ajutat să se furișeze sub masă, unde i-a aruncat câteva fripturi ale mesenilor. Văzându-se cu burta plină, lupul a început să urle de fericire și toți nuntașii au fugit speriați. Iar câinele a devenit din nou erou, convingându-l pe prietenul său să plece în liniște, fără scandal.[8] Iar prietenia asta a lor nu doar demonstrează că lupii și câinii pot fi prieteni, ci îmi și dă lacrimi de câte ori mi-o amintesc. Apropo, noi suntem și rude, că vă trageți din noi, deci suntem o familie mare și fericită.

– Poate restul câinilor ți-or fi rude, nu eu, că m-am născut din monștrii Tifon și Echidna, a replicat Cerber. Tata e fiul zeilor Tartar și Gaia, iar la mama genealogia e mai încurcată, dar sigur niciunul nu se trage din lupi. Deci nu suntem nici rude, nici prieteni, așa că te pot mânca liniștit, că n-ai argumente.

–  Stai! Nu mă mânca, pentru că trebuie să mai știi ceva! a strigat din nou lupul. E ultima încercare înainte să fug! Nu poți să mă omori pentru că… sunt prieten cu zeul Zamolxe!

– Nu-mi pasă, pentru că eu îl slujesc pe Hades, a răspuns câinele cu trei capete.

– Dar de sfântul Andrei îți pasă? Am o poveste și cu el dar nu ți-o mai zic, că e deja în primul capitol.

– Dacă nu-mi pasă de zei, de sfinți nu mai vorbesc.

– Măcar de sfântul Francisc de Asissi?

– Ăsta cine mai e?

– Ehe, trebuie să afli. Stai jos ca să-ți povestesc. Am fost mai demult prin Imperiul Roman și m-am oprit lângă orășelul Gubbio, unde m-am hrănit cu vitele și cu localnicii. Primarul era disperat, așa că și-a trimis cei mai buni vânători să mă omoare, dar i-am nimicit pe toți. Pentru că nu mai avea soluții, primarul l-a chemat în ajutor pe sfântul Francisc, care putea vorbi cu animalele. Ăsta a venit și m-a luat la întrebări, vrând să afle de ce am omorât oameni și animale. I-am zis că de foame, logic, doar nu de plăcere. Iar sfântul a venit cu o soluție: oamenii din Gubbio să mă hrănească din acel moment iar eu să nu îi mai vânez. Ne-am întâlnit cu toții, am discutat și până la urmă au acceptat. M-au numit Fratele Lup și am locuit doi ani cu ei,[9] până au murit toți de ciumă. După aia m-am întors acasă, în Dacia.

– Foarte palpitant, dar nu-mi pasă! a strigat Cerber. Gata cu pălăvrăgeala, trebuie să-mi câștig pâinea, deci scoate jugulara ca să ți-o sfâșii!

– Dar n-am făcut nimic, a încercat să se apere lupul. Da, recunosc că am dat târcoale turmei de oi, dar la un moment dat m-am oprit pentru că nu mai aveam târcoale. Le dădusem pe toate, de aia, deci n-am făcut nimic.

–  Stai! Nu-l mânca, pentru că trebuie să știi ceva! am strigat eu, care tocmai ajunsesem lângă ei împreună cu celelalte două lighioane. În primul rând, gata cu poveștile cu lupi, că e plină cartea asta și m-am săturat. Iar în al doilea, vrea să-ți spună porcușorul de Guineea ceva important, așa că ascultă-l cu atenție.

Cobaiul s-a apropiat de potaia uriașă, i-a făcut semn să-și coboare unul dintre cele trei capete pentru a-i șopti ceva la ureche, apoi i-a fript doi pumni în nas și a fugit. Nu i-a luat mult lui Cerber pentru a-l prinde, însă porcușorul nu s-a pierdut cu firea:

– Băi potaio, am dreptul la o ultimă dorință că așa zice legea, nu?

– Păi cred că da, a mârâit câinele. Care îți e dorința?

– Vreau să fac o piruetă, că am învățat de la urs o coregrafie mișto și chiar nu vreau să mor fără să o mai fac o dată.

Cerber a acceptat și l-a eliberat, iar porcușorul de Guineea a făcut o piruetă, apoi i-a fript doi pumni în nas și a luat-o din nou la sănătoasa. De data aceasta câinele nu l-a mai urmărit, ci a căzut pe gânduri:

– Nu mă pricep eu la dansuri cine știe ce, dar n-am văzut în viața mea coregrafie mai tâmpită ca asta. Cine l-a învățat pe șobolan prostia asta? Care dintre voi e ursul?

Bipolarul nu a scos niciun sunet, ci a arătat către mine, iar eu n-am avut de ales decât să iau un băț de jos și să-l arunc cu praștia cobaiului cât mai departe. Cum nici Cerber n-a avut de ales decât să urmărească bățul din cauza instinctelor canine care îi guvernau existența. Scăpat de primejdie, porcușorul s-a întors lângă noi, iar eu l-am luat pe Prâslea la întrebări, foarte mirat de prezența lui în lumea morților. Băiatul mi-a povestit cum a ajuns în iad în timpul unei exorcizări, târât de un strigoi care la rândul său a fost târât de un demon, cum a evadat din iad în timp ce cele două creaturi se băteau și cum a rămas în Mictlan pentru că nu găsise niciun tunel către lumea celor vii. I-am propus să ne însoțească pentru a ne arăta drumul spre iad și demonul despre care vorbea, ca să ne putem încheia misiunea, însă Prâslea nu a vrut sub niciun chip să se întoarcă acolo. Mi-a spus că e un loc mult prea dezolant, care l-a marcat psihic în moduri mult prea complexe pentru a fi reparate de vreun psihiatru, și că sub nicio formă nu avea de gând să treacă din nou prin experiențe traumatizante. A acceptat doar după ce i-am promis că îi voi găsi drumul spre casă și după ce l-am amenințat cu un spectacol de cabaret din partea ursului. Bipolarul m-a ajutat cu o scurtă demonstrație vocală, ceea ce l-a convins pe bietul Prâslea să facă în cel mai scurt timp alegerea corectă. I-am oferit și lui iarba fiarelor pentru a-mi înțelege tovarășii de drum, însă puștiul nu a vrut nici să o mânănce, nici să o fumeze, nici să o transforme în ceai. Nu a rămas decât varianta infuziei și, într-un moment de rătăcire temporară, l-am însărcinat pe ursul polar cu pregătirea ei. Iar sărmanul Prâslea și-a primit doza de iarbă a fiarelor prin transfuzie pentru că… nu cred că e nevoie de explicații ținând cont că ne referim la ursul bipolar. Măcar cu toții vorbeam în sfârșit aceeași limbă și puteam pleca în căutarea ultimului demon. Însă singurul căruia îi știam locația era cel care se bătea cu strigoiul în iad. Am făcut rapid un plan de bătaie și ne-am pus în mișcare imediat după ce mi-a adus Cerber bățul, pe care i l-am aruncat din nou, de această dată cu un lansator de rachete. Tot al porcușorului, că eu n-am arme. Cerber a fugit bucuros după băț, iar noi am putut pleca spre iad târându-l de un picior pe Prâslea, care nu prea agrea planul meu în care era transformat în momeală.

La poarta iadului din nou mi-a adus Cerber bățul pe care din nou a trebuit să i-l arunc pentru a scăpa de el măcar temporar. Apoi am bătut în ușă și am strigat exact ca o veche cunoștință de-a mea, Ivan Turbincă:

– Bă! Aveți tutun?

– Avem! mi-a răspuns o voce dinăuntru.

– Dar alcool?

– Este!

– Femei aveți?

– De toate genurile! s-a lăudat paznicul.

– Lăutari?

– Fără număr!

– Atunci deschide, că vreau să-mi serbez ziua aici! l-am păcălit eu.

– Aveți rezervare? m-a întrebat vocea dinăuntru. Pe ce nume?

– Pe ANAF! a exclamat ursul bipolar. Am primit o reclamație că aici nu se dau facturi și am venit în control!

Paznicul, care era Iuda Iscarioteanu (dacă poarta Raiului e păzită de un fost apostol, e normal ca și la a Iadului să fie unul, cel trădător), a mai baricadat ușa cu un zăvor, așa că nu am avut de ales decât să-l trimitem pe bipolar prin ea, din viteză. Ursul a trântit ușa în capul lui Iuda care se pitise în spatele ei, turtindu-l ca pe o clătită, iar noi am putut intra în Infern fără probleme. Însă nu  toți, ci l-am trimis doar pe Prâslea ca momeală pentru a atrage demonul care se bătea cu strigoiul, iar noi, restul, am pregătit afară un sigiliu al regelui israelit Solomon pentru a-l captura. Chiar în fața porții, pentru a nu putea să îl evite la ieșire. După câteva labe și copite peste ochi băiatul și-a găsit curajul și a intrat în iad, unde a găsit demonul bătându-se în continuare cu strigoiul. Mai lent, pentru că obosiseră, dar în continuare plini de ură.

– Băi mortăciuneo, parcă ai zis că mă omori dacă mă prinzi! a strigat Prâslea. Vezi că am scăpat, fraiere!

Nervos, strigoiul și-a adunat toată energia pe care o mai avea în baterie și a țâșnit spre băiat care, înainte de a o lua la sănătoasa, i-a strigat demonului:

– Băi drace, vezi că ăsta fuge de tine! Parcă ai zis că îl omori dacă îl prinzi!

Apoi a accelerat spre ieșirea din iad cu cele două creaturi pe urmele lui. Demonul a rămas prins în sigiliul lui Solomon, însă strigoiul a continuat să fugărească băiatul în cerc prin jurul nostru. Nu l-am ajutat decât când s-a întors Cerber cu bățul, pe care l-am aruncat în capul mortăciunii, care s-a trezit deodată sub uriașul câine cu trei capete. I-am amintit dulăului că era paznic la oi și l-am mințit că strigoiul încerca să-i fure câteva, iar el și-a făcut datoria și a sfâșiat creatura cu toate cele trei boturi ale sale simultan, lăsând-o descompusă în zeci de bucățele ca piesele unui puzzle. Spre necazul porcușorului de Guineea, care își dorea de mic să tranșeze un strigoi. Scăpați de pericol, ne-am îndreptat atenția către demonul din capcană, care s-a prezentat ca Belzebut.

– Dacă nu mă omorâți, vă spun ceva foarte important! ne-a propus el. Ați auzit vreodată de moire?

– Normal! s-a împăunat ursul. Don Quijote se lupta la un moment dat cu moirele de vânt iar Ioan Slavici a scris nuvela „Moira cu noroc”. N-am citit-o, că mă plictisesc lecturile obligatorii de la școală, dar măcar am auzit de ea. Spre deosebire de ăia care n-au prea făcut școală.

Și a făcut un semn cu capul spre porcușorul de Guineea, care n-a părut prea deranjat de lipsa studiilor. Dar tot l-a pocnit pe urs cu un ciocan peste degete din obișnuință.

– Moire, nu mori, l-a corectat demonul. Sunt trei fiice ale zeiței Nyx care țes destinele tuturor muritorilor și zeilor. Clotho se ocupă de ce a fost, Lachesis de ce este iar Atropos de ce va fi. Romanii le numesc Nona, Decima și Morta, dar îmi plac mai mult numele lor grecești. Rolul lor e de a se asigura că fiecare ființă își îndeplinește destinul care i-a fost atribuit în conformitate cu legile Universului și au ca ajutoare eriniile, zeițele htonice ale răzbunării, care îi pedepsesc pe cei ce încearcă să-și evite soarta. Până și zeii se tem de moire, pentru că nici măcar ei nu pot scăpa de destin, cele trei surori fiind probabil cele mai puternice ființe de pe planeta asta.

– Așa și? Ce-i cu asta? a vrut să știe Prâslea.

– Păi orficii au informații suplimentare și au aflat nu știu cum că moirele reprezintă cele trei faze ale Lunii, adică luna nouă, luna plină și semiluna, indiferent dacă e primul ori ultimul pătrar, ne-a explicat Belzebut. Adică Selene este singura care are putere asupra lor.

– Iubita mea? a sărit Marele Lup Alb. Știam eu că e specială! Sunt foarte mândru de ea! Bravo, iubire!

– Popo, parcă ai zis că nu te mai interesează pentru că e parașută și face parte din familia satanistă, i-a amintit porcușorul de Guineea.

– Așa e, fir-ar ea să fie de păcătoasă, că numai belele face! a schimbat-o lupul. Mi-e rușine că am putut avea vreodată sentimente pentru asemenea femelă de nimic!

– Și de ce ar trebui să ne intereseze că Luna are putere asupra moirelor? l-am întrebat eu pe Belzebut. Ne afectează în vreun fel?

– Da, pentru că Luna e rea și face prostii, a intervenit ursul. Nu vezi cum l-a supărat pe părinte? Dacă le supără și pe morile alea? Până la urmă sunt de vânt sau de apă? Că mi-aș lua și eu niște eoliene ca să fiu la modă, dar nu știu ce aș putea face cu ele.

Demonul l-a ignorat și mi-a răspuns:

– Normal că vă afectează. Lucifer a convins-o pe Selene să îl ajute cu ceva. Cum ea le controlează pe moire, înseamnă că el are putere asupra destinelor. Tuturor destinelor! Poate afla soarta oricui din lumea asta!

– Și? s-a mirat cobaiul.

– Și știind destinul cuiva, îl poate schimba, am concluzionat eu.

– Cum? a întrebat ursul.

– Păi să zicem că destinul tău e să ajungi împărat în Slobozia pentru că salvezi prințul de la înec iar tatăl lui te numește pe tine moștenitor al tronului ca recompensă, i-a explicat lupul. Eu dacă știu asta, te împiedic să mergi în Slobozia atunci când ar trebui să salvezi prințul și astfel nu îl mai salvezi și nu mai primești tronul. Înțelegi?

– Dar ce ai cu el, popo, de nu îl lași să ajungă moștenitor? s-a burzuluit porcușorul. Ești invidios pe el? Ia lasă-l să ajungă împărat, că încep cu tine războiul de o sută de ani pentru tron! Și nu vrei să te bat atât de mult timp, crede-mă pe cuvânt!

– Nu o să ajungă împărat, era doar un exemplu, a încercat lupul să îl lămurească.

– Nu o să ajungă pentru că îi schimbi tu destinul, nu? s-a rățoit cobaiul. O să lupt pentru tronul lui până la ultima ta suflare! Zeii îmi sunt martori! Și ăștia de lângă noi, în caz că zeii nu-s pe fază.

– Eu nu înțeleg ce aș căuta în Slobozia ca să ajung să salvez prințul de la înec, a intervenit ursul. N-am drum pe acolo și nici nu vreau să am. Deci cum ajung undeva unde nu vreau să ajung chiar dacă nu mă duc acolo?

– Te duce destinul fără să vrei, i-a explicat Prâslea. De exemplu, iei o căruță spre Strehaia și te trezești în Slobozia pentru că a trebuit să facă o oprire de urgență din cauza unei defecțiuni tehnice. Așa funcționează destinul din câte înțeleg, deși nu-mi sunt clare chiar toate detaliile.

– Dar dacă sunt deja în Strehaia, mai pot să iau o căruță spre Strehaia care să mă lase în Slobozia? a vrut să știe bipolarul.

– Da, pentru că poți să faci ce vrei ca împărat! l-a încurajat porcușorul de Guineea. Eu te sprijin să te încoronezi, dar după aia îmi dai un post de boier la curte, altfel îți uzurp tronul și gâtul! Logofăt sau vornic vreau! Merge și hatman, că nu-s pretențios.

– Te fac și vatman dacă mă ajuți să capăt tronul, l-a asigurat polarul. Tu vezi cum faci să îl arunci pe prințul ăla în apă ca să-l salvez eu, apoi ne înțelegem noi cumva cu funcțiile.

– Băi tâmpiților, terminați-o cu tronul ăla, că avem lucruri serioase de aflat! i-am oprit eu. Ia zi, drace, până la urmă șeful tău a schimbat destinul cuiva sau nu?

– Asta nu știu, mi-a răspuns el, dar știu că a convins-o pe Lună să îl ajute cu ceva și bănuiesc că e vorba despre schimbat destine, că altceva n-are ce să fie.

– Poate vrea să citească noaptea și are nevoie de lumină, nu? a întrebat ursul. Așa am făcut și eu și mi-am stricat ochii. Bine că n-am învățat să citesc, altfel cine știe ce îmi mai stricam?

Belzebut l-a ignorat și a continuat:

– Și mai știu că într-o perioadă venea la el în fiecare noapte, după ce apunea. Iar acum vine la mă-sa, care ne conduce în absența lui. Nu știu ce tot face Selene la ei, dar e clar că e ceva important. Chiar acum e în iad cu Talpa Iadului, în caz că vreți să știți.

– Poate ar trebui să o luăm pe ea la întrebări, am propus eu. Părinte, fă-l cristal și pe ăsta și hai în iad, că avem o misiune de încheiat.

Marele Lup Alb l-a înfulecat și l-a cristalizat, iar noi am obținut în sfârșit toate cele șapte cristale cerute de Talpa Iadului în schimbul sufletului lupului. Înainte să i le dăm ne-am propus să o găsim pe Selene pentru a o interoga, așa că ne-am luat rămas bun de la Prâslea, care abia aștepta să se întoarcă acasă. L-a condus Cerber către cea mai apropiată ieșire din lumea morților, iar noi, cei patru Muricioși, am intrat în iad, un loc mai sinistru și macabru decât celelalte lumi ale morților prin care am trecut. Infernul este plin de labirinturi și cripte în care oricine se poate pierde cu ușurință, clădirile distorsionate, cu arhitectură neobișnuită și lipsită de logică, schimbându-se constant pentru a crea un sentiment de neliniște și dezorientare. Pereții pulsează și se deformează singuri, dând naștere unei senzații de mișcare permanentă, întregul peisaj predominat de nuanțe de roșu, negru și maro, cu accente întunecate de mov și portocaliu, părând să se destrame și să se prăbușească peste noi. Străzile sunt pline de moloz, sânge și mormane de oase calcinate, pe alocuri se găsesc râuri de lavă și lacuri de foc, dogoarea ne arde plămânii, fumul înecăcios ne irită ochii iar strigătele de agonie și mirosurile dezgustătoare de pucioasă și carne arsă contribuie la atmosfera de coșmar. Peste tot se găsesc demoni mutilați, cu aripi de liliac, coarne răsucite și gheare lungi, care se hrănesc cu carnea păcătoșilor sau le smulg membrele. Unii sunt uriași, cu pielea roșie ca jarul și ochi negri, alții mici și zbârciți, care se cațără pe trupurile chinuite mușcând și zgâriind. Păcătoșii sunt loviți cu bice aprinse, spânzurați de picioare, sfârtecați de demoni, trași în țeapă, scufundați în cazane cu smoală sau obligați să bea metale topite. Iar în mijlocul acestui loc al ororilor absolute se ridică palatul lui Scaraoțchi, o structură colosală cu pereți din carne care pulsează ca și cum ar avea viață proprie, deși totul este mort în această lume în care orice fărâmă de speranță dispare complet. Înainte de a intra în palat, mi-am întrebat tovarășii de drum:

– Măi fraților, nu vi se pare că demonii pe care i-am întâlnit erau cam prostălăi? Și că ne-au oferit mult prea ușor informații? Sunt șapte dintre cei mai feroce demoni ai iadului, căpetenii ale lui Satan, însă cu noi s-au purtat ca niște cățeluși abia fătați, cărora nici nu au apucat să le crească colții. Adică sunt capabili de imense distrugeri, puține ființe de pe Pământ pot să le facă față, dar noi i-am prins fără probleme iar ei nu numai că nu ne-au pus bețe în roate, ci ne-au și împărtășit de bună voie mari secrete ale șefului lor. Nu vi se pare suspect?

– Nu, pentru că i-am speriat eu! s-a lăudat porcușorul de Guineea. Toate victimele mele devin mielușei înainte de a-și întâlni sfârșitul, pentru că știu că n-au nicio șansă să supraviețuiască!

– Chiar nu cred că e cazul aici, l-am oprit eu. Vorbim despre șapte demoni foarte puternici, nu despre niște fantome amărâte.

– Adică ce vrei să spui?!? a sărit cobaiul. Că nu sunt în stare să sperii niște draci?!?

– Nimeni nu se sperie de porcușori de Guineea, am încercat să îi explic. Sunt printre cele mai drăgălașe animale din lume.

– Cum mi-ai zis?!? a urlat porcușorul cu venele la tâmple umflate până în pragul imploziei. Drăgălaș?!? Retrage-ți cuvintele sau o să mori și acum, și de fiecare dată când o să te reîncarnezi, pentru că o să te vânez câte vieți oi avea!

Văzând că nu am nicio șansă să o scot la capăt cu nebunul, mi-am retras cuvintele, însă mi-am păstrat suspiciunea că demonii au fost capturați mult prea ușor. Ca și cum s-au lăsat prinși de noi dintr-un motiv necunoscut, dar probabil același pentru care ne-au și dat informațiile secrete. Ca și cum li s-a ordonat să facă toate astea… E evident că ordinul nu putea veni decât de la Ucigă-l toaca sau de la mumă-sa, însă de ce ar fi vrut unul dintre ăștia doi ca șapte draci să devină cristale? La ce le-ar folosi? Eram cumva parte dintr-un plan malefic pe care nu îl cunoșteam? Am devenit cumva pionii familiei satanice? Dacă da, cum puteam schimba jocul în favoarea noastră? Și de ce nu am învățat până acum să joc șah, dacă tot folosesc jocul ăsta ca metaforă?

Mi-a întrerupt șirul gândurilor un pâsâit care nu venea de la tovarășii mei, ce erau preocupați să caute Luna prin camerele palatului Necuratului. Uitându-mă cu atenție în jur am zărit un vampir care îmi făcea semne disperate, de parcă dirija circulația într-o intersecție. I-am făcut și eu vreo două, gândindu-mă că poate ăsta era obiceiul pe aici, și m-am apropiat de el. La fel și celelalte animale, spre ghinionul lui. Lupul nu i-a făcut nimic, însă porcușorul de Guineea și-a crestat numele pe piciorul lui cu un ciob de sticlă iar ursul polar i-a cântat o baladă de leagăn în variantă hard rock. Când și-a revenit din cele două lovituri, l-am întrebat cine era și ce voia de la noi.

– Sunt eu, Nosferatu, mi-a răspuns el.

– Cine? m-am mirat eu.

– Bine, Nesuferitu’ e numele meu real, dar străinii n-au putut să mi-l pronunțe și m-au numit Nosferatu. Acum mă recunoști?

– Am cunoscut mulți nesuferiți până acum, așa că ar trebui să-mi dai mai multe detalii, i-am replicat eu. Măcar C.N.P., adresă, serie și număr de buletin, ceva de genul ăsta, la modul general.

– Sunt Nosferatu, sursa ta de încredere din lumea morților. Eu ți-am trimis mesajul despre stăpânul tău că nu e ceea ce crezi, cu mine ai vorbit prin placa ouija, eu te-am anunțat că Talpa Iadului i-a furat lupului sufletul și că vrea în schimbul lui șapte demoni cristalizați. Îți amintești acum?

– Vag, am mințit eu. Dacă tu ești sursa mea, de ce mă ajuți? Ce îți iese ție la faza asta?

– Poate o face din bunătate sufletească, a intervenit ursul. Ce e cu neîncrederea asta în semenii tăi? Să știi că paranoia nu e bună, chiar dacă îți face bine.

– În primul rând un vampir nu e seamănul meu, iar în al doilea nu are suflet! am exclamat eu.

– Și ăsta e motiv să îl marginalizezi? a continuat bipolarul. Chiar te orbesc diferențele de nu poți vedea asemănările? Suntem toți la fel, nu contează rasa, specia sau religia. Doar sufletul, chiar dacă unii nu au. Fii tolerant, calule, că pe lumea cealaltă o să plătești pentru discriminare.

– Sunt pe lumea celaltă și plătesc chiar acum! am răbufnit eu. Ce asemănări visezi, mă? E un vampir care a omorât o mulțime de oameni ca să le bea sângele! Trebuie să fiu tolerant și cu criminalii în serie?

– De parcă tu n-ai făcut greșeli până acum, m-a pus ursul la punct. Să arunce primul piatra cine n-a greșit niciodată!

Și brusc s-a trezit cu o piatră în cap, aruncată de porcușorul de Guineea.

– Ce? ne-a întrebat el văzând că îl priveam acuzator. Nu mi-am greșit niciodată ținta. Nu a zis că am voie să arunc?

– Te ajut dintr-un motiv foarte simplu, mi-a răspuns Nosferatu. Pentru că l-ai omorât pe Dracula acum câțiva ani. Am fost vecini, că și eu sunt din Tărâmul Celălalt, dar el a avut o campanie de marketing agresivă și a ajuns celebru în toată lumea, iar pe mine mă ignoră toată lumea. Nimeni nu știe că exist, de parcă Dracula ar fi fost singurul vampir din lume. Pentru că m-ai scăpat de concurență, normal că îți sunt recunoscător. De asta te ajut, că nu am gânduri ascunse.

– Și ai ajuns celebru după ce a murit ăla? a întrebat lupul.

– Nu, pentru că am murit imediat după el. Când am auzit că a fost omorât, am alergat într-un suflet – al altuia, că eu n-am – ca să mă asigur că era mort. Numai că n-am mai ajuns pentru că era zi, iar Soarele care l-a topit pe el m-a topit și pe mine. Dar a meritat pentru că am trăit mai mult ca el. Vorba vine, că vampirii nu sunt vii, ci morți vii, dar înțelegeți voi până la urmă.

– Da, am înțeles că ai trăit cu cinci minute mai mult decât Dracula, ceea ce e o mare realizare, i-am spus eu sarcastic. Apropo, ăsta nu e pe aici?

– Ce să caute un vampir în iad? m-a întrebat Nosferatu retoric. În lumea de dedesubt și în rai ajung doar pentru spiritele oamenilor și ale animalelor. Unde credeți că se duc monștrii după moarte?

– În Bahamas? a încercat ursul polar. Nu, acolo vreau eu să mă duc după moarte, că o să am mai mult timp liber… În Seychelles? Nu, că și aici vreau tot eu. În Maldive, răspuns final!

– Nu, mă, în Purgatoriu, l-a corectat vampirul. Acolo ajung toate creaturile fără suflet.

– În cazul ăsta, tu ce cauți în iad? l-a întrebat porcușorul de Guineea.

– Am emigrat, că eram persecutat acolo. M-am lăudat la Dracula că am trăit mai mult ca el și m-a bătut de atunci zilnic. Până într-o zi când am fugit și am cerut azil politic în iad. Talpa Iadului m-a primit și de atunci locuiesc aici. Ca refugiat cu mai multe drepturi decât băștinașii.

– Oricât de palpitantă ar fi povestea vieții tale, așteptăm să-ți publici autobiografia, că acum nu prea ne interesează, i-am recunoscut eu cu o sinceritate puțin brutală. Avem altele mai importante pe cap pentru moment. Am auzit că Luna e aici, așa că zi-ne unde o putem găsi.

– Luna aici? s-a mirat vampirul. Nici vorbă de așa ceva. Luna e pe cer, nu în iad. Ați primit informații false, de aia e bine să vă informați doar din surse oficiale. Să vă aduc niște verificatori independenți să vă confirme?

– Ești sigur că nu e aici? l-a întrebat Marele Lup Alb. Ne-a zis un demon că este, și dacă nici pe demoni nu-i mai putem crede pe cuvânt, atunci pe cine?

– Nu e, v-a mințit ăla, a continuat Nosferatu. Vă spun sigur că nu e aici și nici n-a fost vreodată. Sigur sută-n mie! Pe cuvântul meu de sursă de încredere a calului! Nu v-aș minți niciodată!

– Am găsit-o! ne-a anunțat cobaiul. E în camera aia de pe colț. Deci până la urmă ce-i facem? Că n-am prea priceput dacă o atacăm sau o mărităm cu popa. Ziceți repede, ca să știu dacă scot ghilotina sau verighetele.

– Parcă ziceai că nu e aici, băi sursă de încredere care nu ne-ar minți niciodată, am luat eu vampirul la rost. Bine că ne-ai lămurit cum stă treaba cu sursele oficiale.

– La zeița Selene vă refereați? s-a mirat el. Păi de ce n-ați zis așa? Am crezut că întrebați de vreo lună din calendar, de asta am zis că n-a fost niciuna pe aici niciodată. Dacă e vorba de zeiță, atunci da, e acolo unde zice jderul. Dar poate ar fi mai bine să nu o deranjați, ca să nu o anunțe cumva pe Talpa Iadului că sunteți aici. Mai bine haideți să găsim cutia în care e închis sufletul lupului, să și-l recupereze și apoi să fugiți de aici până nu sunteți descoperiți.

– Lasă, mă, că ajungem și acolo, l-a oprit lupul. Întâi mergem să cunoaștem Luna, că am o vorbă să-i spun. Și de mult o țin în mine, dar trebuie dată afară.

Nosferatu a încercat să ne oprească cu alte argumente la fel de proaste, însă l-am ignorat și am intrat în camera zeiței Selene. Porcușorul primul, lovind ușa cu piciorul, ursul după el, primind în nas ușa care a ricoșat după ce s-a izbit de perete, apoi eu, care m-am ferit la timp de urs. Marele Lup Alb și-a lins blana de pe creștet, că nu are gel de păr, s-a făcut cât de cât prezentabil și a intrat în cameră agale, de parcă încerca un dans de împerechere copiat de la cintezoi. A închis ușa în urma lui, lăsând vampirul afară, a fixat zeița cu o privire doar teoretic seducătoare, i-a sărutat mâna și i-a șoptit cu o voce suavă de butoi dogit:

– Bună seara, domnișoară! Ce caută un loc drăguț ca tine într-o asemenea fată?

– Eu l-am învățat replica asta, s-a bucurat ursul bipolar.

Zeița s-a uitat uimită la lup și l-a repezit:

– Ce zici, mă? Adică cum?

– Adică am vrut să zic invers, s-a fâstâcit lupul, ce caută o fată drăguță ca tine într-un asemenea loc, dar de la emoții a ieșit invers…

– Adică e pe invers! a anunțat ursul. Nu contează, ia-l așa!

– Nu sunt! s-a apărat lupul. Nu îi băga în seamă pe ăștia, vreau doar să îți spun ceva important, ce mă apasă de prea mult timp.

– Că ești o parașută satanistă și de asta nu te mai iubește! a strigat cobaiul. Zi-i tot, popo, nu te abține!

– Ce, mă?!? a țipat Selene. Îndrăznești să mă faci satanistă?!? Pff, ce o să-ți orbitez două peste ochi de o să ai eclipsă totală la amândoi. Și eu care credeam că doar filosofii mă pot enerva atât de tare, dar uite că și o javră a reușit. Nu cumva ești filosof și tu, potaio?

– E drept că filosofez uneori când mă apucă grijile lumii, a răspuns el, dar o fac doar ca amator, că nu scot bani din asta. Îmi place să caut soluții din când în când la problemele mapamondului așa, ca hobby. Îți plac masculii inteligenți, este? E ceva în privirea ta care îmi zice că ești sapiosexuală. Ți-am zis că fac și rebus uneori?

– Padre, mi se pare mie sau te cam dai la ea? l-am întrebat eu. Parcă ai zis că ți-a trecut, că nu mai simți nimic pentru ea.

– Nu mă dau la ea, ferească Zamolxe! s-a apărat lupul. Doar m-a luat valul puțin, că o văd în sfârșit de aproape. Arată perfect dar nu am niciun gând necurat cu ea, că am promis! Piei, satană care mă ispitești cu fizicul tău de zeiță în fața căreia până și perfecțiunea pălește! Să nu te joci cu sentimentele mele, că jar mănânci! Vrei să fii soția mea?

Auzind cererea în căsătorie Selene a început să râdă, spre dezamăgirea lupului care visa la un răspuns pozitiv, chiar dacă trecea printr-o luptă interioară între inimă și creier. Însă zeița nu avea fantezii zoofilice nici măcar cu foști oameni transformați în animale, ceea ce e de înțeles. Nu și pentru Marele Lup Alb, care s-a simțit foarte ofensat de refuzul ei, drept pentru care a amenințat-o că o va înghiți ca pe cei șapte demoni.

– Dacă nu o să fii a mea, atunci n-o să fii nici a altuia! a mârâit el etalându-și colții mari și ascuțiți ca niște săbii.

Cu greu l-am convins să o cruțe, pentru că dispariția Lunii ar provoca o serie de catastrofe pe Pământ în special în regnul animal și cel vegetal. Iar mareele ar dispărea, ceea ce nu știu exact cum ne afectează, dar de ce să pierdem ceva în loc să câștigăm? Plus că planeta s-ar învârti mai repede, ceea ce ar provoca mai multe furtuni violente, anotimpurile s-ar schimba pentru totdeauna pentru că înclinarea Pământului e determinată de Lună și, în plus, am îmbătrâni cu toții mai repede pentru că ziua ar dura doar patru ore, deci ar trebui să ne accelerăm metabolismul. Selene ne-a explicat că ea nu e Luna, care e un satelit natural, ci zeița Lunii, adică divinitatea care o stăpânește, dar mulți o confundă cu pietroiul uriaș care plutește în jurul planetei, un argument care nu-și avea rostul dacă voia să-și păstreze viața. Însă lupul nostru a iertat-o pentru tot ce a fost între ei, chiar dacă niciodată nu a fost nimic între ei. Ne-am decis să nu îi explicăm ultima parte pentru binele ei și am profitat de ocazie pentru a interoga zeița. N-ar fi vrut să ne răspundă la întrebări, însă amintindu-și de colții uriași ai nebunului care ar putea să o sfâșie oricând, a decis să fie mai deschisă la nelămuririle noastre. Nu la cea a ursului, care voia să vadă partea întunecată a Lunii, ci la cele serioase.

– Zi-ne ce legătură ai cu Satana! m-am repezit eu la ea, încercând să o intimidez. Am vrut și să bat cu copita în masă pentru efect însă, neavând nicio masă prin jur, l-am pocnit pe urs în cap. Se pare că i-am agățat banda din greșeală, pentru că a început brusc să cânte cu încetinitorul. Zeița i-a găsit rapid butonul de oprire cu un pumn în ochi și mi-a răspuns:

– Suntem rude, asta e legătura. E nepotul meu pentru că mă-sa îmi e soră.

– Mă-sa e Aurora, nu? a întrebat ursul ținându-se de ochi pentru a nu primi un nou pumn. Sau și-a găsit alta pe parcurs? Poți să înfiezi și mame, nu doar copii, nu?

– Are o singură mamă, firește, i-a replicat Selene și l-a pocnit din nou pentru că abera, de această dată în plexul solar. O chema Aurora sau Eos pe vremea când era zeița zorilor, dar după ce a fost alungată din cer cu Lucifer și cu alți îngeri răzvrătiți și s-a urâțit la fel ca ei, și-a schimbat numele. Acum își zice Talpa Iadului, un nume deloc inspirat după părerea mea. Putea să aleagă Tibia sau Glezna Iadului, dar dacă n-are imaginație, ce pot să-i fac? O accept așa, că mi-e soră. Chiar dacă mă face de râs și cu urâțenia ei, și cu numele ei tâmpit. Familia e importantă pentru noi, deși nu prea înțeleg de ce.

– De asta l-ai ajutat pe Scaraoțchi să schimbe destinele cuiva? a luat-o la rost porcușorul de Guineea. Pe al meu, nu? Recunoaște până nu mă pierd cu firea și iese urât de tot!

– Adică opus ție, care ești… deloc urâtă, a încercat Marele Lup Alb un compliment. Fraților, opriți-mă, că îmi vine să mă tot dau la asta până nu mai scăp de ea și nu e bine! Sau e? Să-mi amintească cineva de ce nu trebuie să mă însor cu ea, pentru că eu am un lapsus de moment.

Selene l-a ignorat și l-a anunțat pe cobai că animalele nu au destine, deci el și restul faunei erau în siguranță.

– Dar eu am, nu? a vrut să știe ursul.

– Și tu ești animal, i-a amintit lupul.

– De când?!? s-a alarmat bipolarul.

– Probabil de când te-a fătat mumă-ta, l-am înștiințat eu.

– Nuuuu!!! a răcnit ursul. De ce, zeilor, de ce?!? Toată viața am crezut că sunt om, iar acum aflu că sunt doar o lighioană, la fel ca ăștia trei?!? Cu ce am greșit? Pentru ce sunt pedepsit în halul ăsta?!? Bine că sunt animal, că nu rezistam la asemenea vești ca om.

Am înștiințat zeița că știam deja că lucra cu Necuratul și că a schimbat destinele cuiva la rugămintea lui, dar voiam să aflăm cine i-au fost victimele și de ce, pentru că mi se pusese pata să aflu planul diabolic care se țesea în umbră. Nu doar pentru că îmi place să fiu informat, ci și pentru că un plan al conducătorului iadului nu poate aduce nimic bun locuitorilor planetei, ci dimpotrivă.

– Lucifer a schimbat destinele unor indivizi pe care îi cunoști foarte bine, mi-a mărturisit ea. Sunt cei patru prieteni ai tăi umani, cu care l-ai trimis în viitor. La ordinul meu, moirele i-au arătat destinele celor patru, iar el a aranjat lucrurile în așa fel încât să nu li se întâmple ceea ce le era predestinat. Tot eu am oprit și eriniile, care în mod normal îi atacă pe cei care vor să schimbe destine, așa că totul a decurs ca pe roate.

– Cum așa? m-am mirat eu. Ce a schimbat și de ce?

– Multe, dar cel mai important e că i-a adunat la un loc. În mod normal nu trebuiau să se întâlnească. Fiecare avea drumul lui eroic, care i-ar fi adus glorie individuală. Greuceanu trebuia să ucidă zmeii care au furat Soarele și Luna, apoi să primească pentru asta jumătate din împărăția și mâna uneia dintre fiicele lui Magenta-Împărat. Harap-Alb trebuia să-l învingă pe Spân, să se însoare cu altă fiică a lui Magenta și să domnească după tatăl său. La fel și Prâslea, care trebuia să se întoarcă de pe Tărâmul Celălalt cu merele de aur și cu o prințesă, să-și ucidă frații trădători și să primească tronul după moartea tatălui său. Făt-Frumos trebuia să treacă prin mai multe aventuri, dar finalul era același și pentru el: o prințesă și o împărăție. Știind toate astea, Lucifer nu a avut de făcut decât să așeze câteva piedici în drumurile ăstora, încât viețile lor să decurgă în altă direcție. Și nimeni n-a putut să îl oprească.

– Ce fel de piedici? s-a mirat lupul. Cum a reușit să le schimbe destinele?

– Unele foarte simple, a explicat ea. Un îndemn lui Magenta-Împărat să nu îi dea lui Greuceanu mâna unei fiice și jumătate de împărăție, un îndemn Spânului să îl lase pe Harap-Alb în fântână în loc să-l ia ca slugă, un demon în cocoșul care i-a furat lui Prâslea punguța cu doi bani și l-a condus exact în calea celorlalți trei, un vis lui Roz-Împărat prin care i-a dat ideea de a-l goni pe Făt-Frumos de acasă cu amenințarea sacrificării. Simple, cum am zis. Iar ăstea au fost doar pentru a-i așeza pe toți patru pe același drum. După aia s-a distrat modelându-le un nou destin care să ducă la un singur rezultat: trimiterea lui în viitor, unde există tehnologia necesară aducerii Apocalipsei. Și aici a așezat piesele ca pe o tablă de șah: ba un zburător care să răpească prințesele, ba o vrăjitoare care să-i atragă în Germania, ba un monstru care să atace o altă prințesă în Etiopia, ba un zeu al războiului care să-i gonească din Mexic în Statele Unite ale Amerindienilor și multe altele. Totul a decurs ca la carte, fără nicio piedică.

– Adică vrei să spui că Satana și-a dorit să îl trimitem în viitor, pentru că acolo are tot ce îi trebuie pentru a aduce sfârșitul lumii? m-am mirat eu.

– Da, mă, ce te miri așa? m-a luat ursul la rost. În viitor or să existe computere, nave spațiale, rachete și sateliți, adică tot ce îi trebuie ăstuia. Ce, nu știai? Nici eu, dar bine că am aflat acum.

Recunosc că m-a neliniștit informația pe care tocmai ne-a împărtășit-o Selene, pentru că mi-a dat totul peste cap. Pe lângă faptul că totul era predestinat, adică stabilit dinainte de ceva sau cineva, acum am aflat și că Scaraoțchi ne-a pregătit drumurile vieții, deci nu știu dacă am făcut vreodată vreo alegere sau doar am jucat după cum mi-a cântat Necuratul. Nu era prea îmbucurător să realizez că am fost doar o marionetă în mâinile ăluia, care mi-a controlat viața până acum, ținând cont că întotdeauna m-am considerat liber. Cât de cât, măcar cât să-mi fac propriile alegeri. Dar dacă nimic nu a fost alegerea mea, ci a lui Lucifer, oare nu sunt acum în iad cu lighioanele astea trei tot pentru că așa a decis el? Dacă da, atunci de ce ne-ar vrea aici? Ce urmărește? Ce plan malefic mai are? Și cum aș putea să mă eliberez încât să-mi recapăt liberul arbitru? Dacă am avut vreodată unul, deși se pare că nu…

– În primul rând nu mai gândi cu voce tare, că ne plictisești pe toți, m-a atenționat Marele Lup Alb. Iar în al doilea amintește-ți că numai oamenii au destine. Tu, fiind animal, nu ai unul, deci Ucigă-l toaca nu ți l-a putut modifica sau stabili, așa că ți-ai făcut propriile alegeri.

– N-oi fi având destin, dar i-am urmat pe ceilalți patru pe drumul stabilit de Aghiuță, ceea ce înseamnă că am făcut și eu ce a vrut el, i-am explicat eu.

– Da, dar nu complet, m-a înștiințat zeița. De ce crezi că Lucifer a trebuit să intervină atât de des pentru a vă ține pe acel drum? Pentru că mereu îi puneai bețe în roate, fără să știi, și îți deviai prietenii de pe drumul ales de el. I-ai fost un adversar redutabil chiar și fără să îți dai seama, așa că nu te demoraliza. Bine, în final ai pierdut și tot ce a vrut el s-a întâmplat, dar în viață nu poți să câștigi mereu, nu?

– Nu, dar poți să pierzi mereu! a completat ursul. Așa ca mârțoaga!

Nu m-a încurajat deloc Selene, însă a făcut-o porcușorul de Guineea. În stilul lui sălbatic, pentru că altul n-are:

– Băi gloabo, nu te mai alinta atât, că mă scoți din pepeni și stau bine între ei! Da, mă, a câștigat ăla o luptă, dar nu tot războiul! Dacă ai reușit să îi pui bețe în roate fără să știi și nici nu ai un destin pe care să ți-l influențeze, înseamnă că data viitoare ai șanse să îl bați! Îți împrumut eu un nunchaku dar îl vreau înapoi, că e moștenire de la un bunic care a fost cu circul în Japonia! Dacă mi-l pierzi, te tai și pe tine, și pe Satana! Exact ca pe bunicul!

Avea dreptate într-o anumită privință, așa că mi-a mai venit inima la loc. Dacă aveam o șansă să îl înving pe Necurat, mi-am propus să profit de ea. În cartea următoare, că acum e cam târziu. Nu trebuia decât să adun cât mai multe informații despre adversar, să le pun cap la cap și, când ne-om întâlni, să mă folosesc de ele pentru a-l învinge odată pentru totdeauna. Peste vreo două mii de ani, dar timpul trece repede când te distrezi planificând o luptă crâncenă. Și dacă tot sunt aici, mă pot folosi de intelectul meu superior pentru a mai afla câte ceva de la zeița Lunii, pentru că sigur știe mai multe decât spune. Chiar dacă nu pare.

– Știi ce nu înțeleg, zeițo? am întrebat-o eu. De ce l-ai ajutat pe Scaraoțchi când ți-a cerut ajutorul. O fi fost el cândva cel mai frumos înger, dar s-a urâțit după căderea din rai, deci nu cu fizicul te-a convins. Deci cu ce?

– S-a urâțit după cădere? s-a mirat bipolarul. De ce?!? O să mă urâțesc și eu dacă o să cad vreodată?

– Știai deja că s-a urâțit, i-a amintit lupul. Și el, și mumă-sa, și ceilalți îngeri decăzuți. Am mai vorbit despre asta.

– Da, dar de ce?!? a insistat ursul.

– Păi… nu se știe exact, dar bănuiesc că din cauza frecării cu aerul la intrarea în atmosferă, am încercat eu să găsesc o explicație. O să-l întrebăm dacă ne-om găsi vreodată cu el, acum lasă zeița să răspundă la ce am întrebat.

– Vrei să știi de ce l-am ajutat? m-a întrebat ea. Pentru că face parte din familie și rudele trebuie să se ajute între ele. 

– Și…? am încercat eu să o mai trag de limbă.

– Și pentru că mi-a promis că mă va adopta ca simbol pentru familia noastră, a replicat ea.

– Și…?

– Și că o să mă facă regina nopții?

– Și…?

– Și că o să mă ia de nevastă când o să ajungă regele Pământului…

– Hai că e prea de tot! a răbufnit lupul. Eram cât pe ce să te iert, dar acum nu mai pot! Eu te cer de nevastă iar tu plănuiești să te măriți cu altul pe la spatele meu? Gata, totul are o limită! Chiar și a unei funcții într-un punct, adică o valoare de care valoarea funcției se apropie oricât de mult atunci când valoarea de intrare se apropie suficient de mult de punctul în care se caută limita, pentru cei care nu știu analiză matematică.

Și a plecat înjurând printre colți, cu porcușorul după el care încerca să îl convingă să înjunghie zeița pentru ofensa adusă. Sau fără motiv, că nu conta prea mult. I-am urmat și noi, restul, cu tot cu Selene, pe care am păstrat-o ca ostatică în caz că ne încolțea cineva pe aici, și cu vampirul Nosferatu, care s-a oferit să ne ducă în locul în care era închis sufletul lupului. După câteva curbe la stânga și altele la dreapta ne-am învârtit în cerc până am găsit camera respectivă, care era de fapt sala tronului. Iar înăuntru ne aștepta o surpriză: Talpa Iadului, care e chiar atât de bătrână și hidoasă pe cât se spune. În dreptul ușii a apărut pe nesimțite un monstru aproape la fel de urât ca ea, așa că retragerea strategică nu mai făcea parte din opțiunile noastre.

– Ți i-am adus pe toți, stăpână, așa cum am promis! i-a strigat vampirul babei, apoi i s-a închinat de i-a bubuit fruntea de podea.

– Adică ne-ai trădat? m-am mirat eu. Erai sursa mea de încredere din lumea de dedesubt! Îmi erai recunoscător că l-am omorât pe Dracula! Și acum m-ai trădat?!? Dacă nici în vampiri nu se mai poate avea încredere, atunci în cine?

– Nu te-am trădat, pentru că nu ți-am fost niciodată recunoscător, a recunoscut Nosferatu. Povestea cu Dracula a fost la mișto. Am îndeplinit ordinele stăpânei mele de la început, deci sunt fidel până la moarte și dincolo de ea. Ei, nu ție.

– Deci până la urmă e trădător sau nu? a șoptit ursul bipolar. Ca să știu dacă să-l felicit sau să-l ocărăsc. Sau pot să le fac pe amândouă în același timp?

– Doar nu sunteți atât de proști încât să credeți că m-ar trăda vampirul? ne-a întrebat Talpa Iadului. A fost evident de la început că eu i-am spus ce informații să vă dea ca să vă atragă aici și mă mir că nu v-ați prins. Poate nu sunteți atât de deștepți pe cât am crezut.

– Păi nu sunt atât de deștepți pe cât par, a aprobat ursul, spre deosebire de mine, care nu par atât de prost pe cât sunt. În showbiz imaginea contează, așa că aspectul e cel mai important în meseria mea. Sunt artist în caz că nu v-ați prins, și aș putea să vă fac un recital scurt de cinci ore ca mostră, ca să știți la ce să vă așteptați dacă aveți nevoie vreodată de un spectacol privat. Încep cu un dans sau trec direct la cântat și jonglat?

– Eram sigur că o să ne trădeze colțosul și doar ți-am zis asta! s-a burzuluit la mine porcușorul de Guineea. De ce nu m-ai ascultat, gloabo?

– De fapt nu ai zis nimic de genul ăsta! l-am luat eu la rost.

– Și e vina mea? a continuat el. Acum aștepți să te învăț eu în cine să ai sau nu încredere? Dacă te învăț eu tot, tu la ce ne mai ești de folos?

– Așa e, mai mult ne-ai încurcat, a intervenit lupul. Să mă ierte Zamolxe dacă vorbesc prostii, dar ne-ai băgat numai în belele de când suntem aici. Dacă nu erai tu cred că rezolvam de mult problema.

– Bine, mă, recunosc că am greșit având încredere în vampir, dar nu sunt singurul care l-a crezut, am încercat eu să mă apăr. Și nu poți să dai vina pe mine pentru toate belelele pe care le-ați provocat voi până acum. Eu am făcut o prostie, dar voi mult mai multe. Să nu uităm că suntem aici din cauza ta, padre! Eu stăteam bine acasă, tu ai insistat să te însoțesc.

– Eu nici n-am vrut să vin, dar m-ați păcălit voi, s-a plâns ursul. Tot calul m-a prostit, dacă îmi amintesc bine. Deci are dreptate părintele.

– Așa e, și eu tot din cauza lui sunt aici, că pe el l-am urmat! a strigat cobaiul. Deci ești de vină pentru tot și nu o să scapi ușor pentru asta!

I-am dat o copită în bot din reflex, dar și pentru că mă acuza pe nedrept, lupul și ursul au sărit să îl apere și astfel a început o bătaie generală la care creaturile iadului s-au uitat ca la circ. Ne-a oprit Talpa Iadului, care a țipat de s-a cutremurat nu doar iadul, ci și pământul de la suprafață. La ordinul ei, Nosferatu mi-a luat din traistă cele șapte cristale demonice, iar mama demonilor le-a lipit pe un sceptru de aur, pe care i l-a înmânat Selenei, care a ieșit rapid din sala tronului.

– Frumos sceptru, a remarcat ursul. E făcut la comandă sau așa l-ați cumpărat? Și de unde? Că aș vrea și eu unul, dar din platină, că de la aur mi se înverzește pielea.

– Îți place, nu? E sceptrul lui Dumnezeu, a răspuns ea. Pe care l-a folosit pentru a face raiul, îngerii și nu mai știu ce, că nu mă pricep la istorie. Recent mi l-a adus cineva din rai și tocmai i-am adus un upgrade important. Doar nu credeați că aveam nevoie de demoni cristalizați pentru a-mi face cercei, nu?

– Logic că nu, pentru că ăia sunt șapte, deci ar ieși trei perechi și jumătate, a constatat ursul. Bine, ai fi putut să porți câte trei în fiecare ureche și pe al șaptelea ca belciug în nas, dar nu-ți recomand, că s-ar putea să inspiri odată puternic și să rămâi cu el în nară, așa cum am pățit și eu, de altfel. Da, acum știți cu toții de ce nu mai port cercel în nas. Uite că m-ați făcut să vă spun și asta. Sunteți mulțumiți sau mai vreți și alte povești de viață la fel de captivante?

– Ce faci cu sceptrul, dacă nu suntem prea indiscreți? am întrebat-o eu pe hoașcă. Și unde s-a dus zeița Lunii cu el?

– Pe frontul din Purgatoriu, firește, ne-a anunțat Talpa Iadului. Ca să i-l ducă lui Azazel, conducătorul armatei noastre de acolo. Bine, conducătorul din umbră, că oficial Rasputin e cel care conduce invazia. Îl știți pe Rasputin, nu? A fost vrăjitor când era viu, acum îl folosim doar ca țap ispășitor pentru a nu intui nimeni planurile noastre.

– Ce planuri? Ce invazie? s-a mirat Marele Lup Alb.

– Invazia Purgatoriului, n-am zis deja? s-a rățoit hoașca. Vorbesc singură aici sau ți s-a rupt filmul după generic?

– Invazie fără mine?!? a exclamat porcușorul. Cum îndrăznești? Liberté, égalité… mă luați și pe mine la invazie? E marele meu vis și oricine ar trebui încurajat să-și urmeze visurile. Pot să plâng la nevoie, dar mai bine nu, că lacrimile mele sunt toxice și aș putea otrăvi jumătate din iad cu ele. Deci pe unde trebuie să o iau ca să ajung la invazie înainte să se termine?

– Stai, mă, puțin, să aflăm despre ce e vorba, l-am oprit eu. Deci ai invadat Purgatoriul și l-ai băgat pe Rasputin la înaintare ca să nu știe lumea că tu ești creierul din umbră? De ce?

– Și până când? a vrut să știe cobaiul. Să știu dacă mai apuc să ajung sau încep o invazie nouă.

– Eu zic să pleci de pe acum, că ăsta are chef de vorbă și știi că durează când începe cu întrebările, l-a sfătuit ursul.

– Cum de ce? s-a mirat Talpa Iadului. Pentru că avem o înțelegere cu raiul. Purgatoriul trebuie să rămână întotdeauna o zonă neutră între lumea subterană și rai, în care să nu intervenim nici noi, nici ei. Așa că atacăm Purgatoriul neprovocat, aparent fără niciun motiv, iar ei nu pot interveni direct pentru a nu risca un război cu noi. Pot doar să îl ajute cu arme și bani, să le scutească cerealele de taxe, să ne impună nouă sancțiuni care nu ne afectează și să adopte măsuri care îi vor sărăci tot pe ei. Asta pentru că îl avem infiltrat pe arhanghelul Samael, singurul înger decăzut care are voie în rai, căruia i-am dat misiunea să îi convingă pe ăia să facă tot ce am planificat eu. Iar după ce raiul sărăcește de tot și rămâne și fără armament, și fără economie de dragul Purgatoriului, ghici cine îl va putea invada și cuceri fără prea mult efort?

– Porcușorul nostru de Guineea? a întrebat ursul polar.

–  În sfârșit rugăciunile mi-au fost ascultate! a urlat fericit cobaiul. Vive la invasion!

– Nu, tâmpiților, eu îl pot cuceri, i-a corectat Talpa Iadului. Având și iadul, și raiul, și Purgatoriul, să unific restul regatelor subterane sub un singur conducător va fi floare la ureche. Iar apoi putem ataca liniștiți suprafața Pământului, că vom fi de neoprit. Eu și fiul meu, că e planul lui. Eu doar îi țin locul până se întoarce și îi pun în aplicare planul. E foarte deștept Lucifer, nu-i așa?

– Poate îl trimit pe Păcală la el, ca să-l cheme apoi doar Luci, am mormăit eu.

– Până la urmă, de ce vrea satanistul de fii-tu să cucerească lumea? a vrut să știe lupul. Nu-i ajunge tronul din iad? Fă-i unul mai mare dacă ăsta îl strânge.

– În primul rând vrea să se răzbune, a replicat Talpa Iadului. Nu știți că a fost alungat din rai pe vremea când era serafim?

– Știm că a invadat tronul lui Dumnezeu pentru că a vrut să fie el conducător, a anunțat porcușorul de Guineea. Un plan prost, pentru că nu așa se face o invazie adevărată. În primul rând nu îți aduni doar o treime din îngeri pentru o armată, ci pe toți, iar în al doilea nu iei tronul, ci îi dai foc când stă zeul pe el.

– Nu a vrut să ia niciun tron, l-a corectat căpetenia demonilor. Se juca cu ceilalți îngeri prin rai, și la un moment dat a obosit, așa că s-a așezat pe un scaun ca să se odihnească. Nu și-a dat seama că nu era un scaun obișnuit, ci chiar tronul regal. Dumnezeu l-a văzut pe tron și a început să se crizeze. Că vrea să îl detroneze, să organizeze o lovitură de stat ca să uzurpe tronul, prostii din astea. Și i-a ordonat arhanghelului Mihail să strângă armata ca să îl gonească pe Lucifer al meu. El, sărmanul, a încercat să explice că nu voia decât să se odihnească puțin, s-au băgat și prietenii lui cu care se juca atunci, m-am băgat și eu, care venisem în vizită la el. Mihail nimic! Cu armata lui ne-a luat pe toți la bătaie și ne-a aruncat din rai printr-o gaură din stratul de ozon, de am aterizat toți în fundul Pământului. După aia Dumnezeu ne-a ordonat să rămânem în subteran și să nu cumva să îndrăznim să ieșim la suprafață, că ne bușește cu un război de toată frumusețea. Așa că am rămas în lumea subterană, pentru că nu ne permiteam un război. Am umblat pe aici peste tot până am găsit o singură zonă neocupată de niciun zeu al morții, iadul, și ne-am stabilit aici. Și pentru exilul ăsta nemeritat, plus bătaia gratuită, Lucifer a ajuns nu doar să-l urască pe Dumnezeu, ci pe toți zeii. A jurat să ne răzbune și de atunci pune la cale un plan care să-l ajute să-și îndeplinească jurământul. Abia după ce toți zeii vor dispărea, vom putea fi răzbunați. Și, firește, noi vom conduce toată planeta, pentru că nu vor mai exista alte divinități.

– Dacă vreți să o conduceți, de ce vreți să o distrugeți printr-o apocalipsă? m-am mirat eu.

– Pentru că putem clădi o lume nouă doar după ce o distrugem pe cea veche, mi-a răspuns ea. Zeii și creațiile lor trebuie să ajungă la un sfârșit pentru a ne face loc nouă și creațiilor noastre. Logic.

– Adică o lume doar cu demoni și monștri de tot felul, a concluzionat lupul. N-aș vrea să trăiesc într-un asemenea coșmar. Ferească Zamolxe de așa ceva!

– Adică o lume exact ca asta subterană, a intervenit porcușorul. Cât timp apuc să invadez pe cineva din când în când, nu mă deranjează. Ba dimpotrivă, e mai bine să lupți mereu pentru viața ta, ca să te menții în formă. Deci da, susțin Apocalipsa! Laba sus cine mai votează ca mine!

N-au ridicat mâinile decât Talpa Iadului și Nosferatu. Probabil și monstrul care ne aștepta afară, după ușă. Am aflat că îl cheamă Leviatan și mai are o pereche pe nume Behemot, dar n-am cerut detalii, că nu mă interesează C.V.-ul unei creaturi care mă poate înghiți fără să mă mestece.

– Nu te bucura, porcușorule, că n-o să fie nicio apocalipsă, am încercat eu să par viteaz. Nu cât voi trăi eu pe sau sub acest pământ. Cum sunt nemuritor, mai e destul de așteptat.

– Continuă să-ți repeți asta dacă te ajută să dormi mai bine, mi-a zis Talpa Iadului. Însă nu uita că avem acces la moire, care știu viitorul. Iar Apocalipsa este în viitor, oricât și-ar dori unii să o împiedice. În plus, pe când locuia în rai, Lucifer l-a cunoscut pe zeul Uranus, care a fost castrat și gonit în cer de fii-su, titanul Cronos. Uranus are darul profeției și i-a spus lui Luci că Apocalipsa va avea loc. Ba chiar i-a dat și detalii: cică va avea un fiu care va aduce sfârșitul zilelor. Așa că dragul meu băiat și-a făcut un fiu pentru a se asigura că profeția se va împlini. Un fiu pe care deja îl cunoașteți, unul dintre voi chiar foarte bine.

– Cristiano Ronaldo? a întrebat ursul bipolar. Toată lumea îl cunoaște pe ăsta. Ba nu, stai, că încă nu s-a născut, deci trebuie unul din zilele noastre, nu din viitor. Gata, știu! David Beckham! Sunt sigur că vă așteptați să zic de Iliescu, dar pe ăsta nu-l știe chiar toată lumea, așa că am ales unul mai celebru.

– Adică vrei să ne spui că fiul lui Satan s-a născut deja?!? s-a alarmat lupul. Adică Antihristul umblă deja pe Pământ și sfârșitul lumii e aproape? În cazul ăsta, ce mai căutăm aici? Haideți acasă să ne cumpărăm locuri de veci, că eu n-am!

– Dar dacă îl găsim și îl omorâm n-o să mai apuce să aducă Apocalipsa iar profeția o să fie egală cu zero, a concluzionat cobaiul. Cine e? Că vreau să am onoarea de a-l decapita cu noua mea ghilotină.

– Nu te da de gol, mă, că n-o să ne mai spună cine e, i-am șoptit eu.

– Pardon, s-a corectat el, am vrut să zic că vreau să am onoarea de a fi primul care i se închină! Imediat după ce îl decapitez cu noua mea ghilotină! Ptiu, nu pot să-mi ascund nerăbdarea când vine vorba de omor cu premeditare! Nu-l omor, doar îl nimicesc de îl ia mama Dracului!

– Adică ți-l aduce ție, Talpa Iadului, am încercat eu să o dreg.

– Nu-i nevoie, că nu am ce face cu el aici, a replicat ea. Își va urma drumul stabilit de Lucifer și va aduce sfârșitul lumii la timpul potrivit. Și nici nu aveți cum să-l omorâți, pentru că e nemuritor. Chiar dacă n-ar fi n-ați putea să o faceți, că nu v-ar lăsa calul să îi ucideți prietenul. Tot nu te-ai prins despre cine e vorba, mârțoago?

Aveam o bănuială, dar speram să mă înșel. La fel ca porcușorul.

– Eu sunt Antihristul? a întrebat el. Eram sigur! Bunico, bine te-am găsit! Ce bine e să fii în sfârșit acasă! Tata pe unde e?

– Cum să fii tu? l-a luat Marele Lup Alb la rost. De unde până unde ai tras tu concluzia asta tâmpită?

– Păi n-a zis că e prietenul calului? a răspuns cobaiul cu o întrebare. Eu sunt cel mai bun prieten al lui, că locuim împreună. Corect, sunt singurul lui prieten, dar e clar că e vorba despre mine!

– Dar eu ce sunt, mă? a intervenit ursul polar. Cu mine e prieten dinaintea ta, deci eu sunt Antihristul! Bunico, bine te-am găsit eu, nu ăsta!

–  Dacă pe mine m-a cunoscut ultimul înseamnă că eu nu îi sunt prieten la fel de bun ca voi? s-a bosumflat lupul. Bine, mă, fiți voi antihriștii, că eu o să-mi găsesc alți prieteni. Ceea ce e chiar ușor, pentru că o să mă dau la toate femelele pe care o să le întâlnesc, iar ele or să-mi spună că vor să fim doar prieteni.

– Nu sunteți voi, tâmpiților! le-am strigat eu. A zis că prietenul ăsta al meu e nemuritor și că nu v-aș lăsa să îl omorâți! Iar voi nu sunteți nemuritori și chiar aș lăsa pe oricine să mă scape de voi! Deci e altcineva!

– Ei, nu suntem nemuritori, a mormăit lupul. Avem suflete care sunt nemuritoare, deci ce rezultă de aici? Bine, eu nu mai am, că mi l-a furat asta. Apropo, doamnă Talpă, îmi dați înapoi sufletul dacă tot v-am adus cristalele demonice?

Mama lui Ucigă-l toaca a râs puțin forțat, apoi i-a replicat:

– Nu ți-am furat niciun suflet, tălâmbule. A fost doar o minciună ca să-mi faceți rost de cristale. Știam că ai puterea de a cristaliza entități eterice, așa că te-am păcălit, altfel n-ai fi acceptat. E drept că m-a învățat Baba Cloanța să strâng niște suflete într-o cușcă, din care să sorb pentru a câștiga viață și putere când sunt rănită, dar sunt suflete ajunse pe căi normale în iad, nu furate de la animale vii. O știți pe Baba Cloanța, nu? E mama zmeilor sau, mă rog, a fost, că acum e împietrită cu alte babe de Sfinxul din Bucegi. N-am apucat să o întreb cine e tatăl zmeilor, dar nici nu țin neapărat, că nu-mi plac bârfele. Deși, cum zmeii sunt reptilieni, sigur i-a făcut cu vreun dinozaur, că i-a prins la cât de bătrână e. Sau era, mai bine zis, că acum e împietrită. Oare era tiranozaur sau brontozaur? Nu contează, că nu-mi plac bârfele. Voi ce credeți?

– Lasă-ne, doamnă, cu zmeii tăi și cu babele din Bucegi, a întrerupt-o Marele Lup Alb. Zi-mi dacă am sau nu suflet, că asta mă interesează.

– Pe mine mă interesează reptilienii, că ați râs de mine când v-am zis că există, a intervenit ursul. Deci nu există, nu? Eram sigur!

– Zmeii sunt reptilieni, că au corpuri umanoide și capete de reptile, a răspuns Talpa Iadului. Plus alte creaturi ca balaurii, dragonii și o specie de extratereștri de prin Pleiade, deci e clar că reptilienii există. Cât despre tine, lupule, ți-am zis deja că nu ți-am luat niciun suflet și nu cred că m-am bâlbâit de n-ai înțeles.

– Adică am mâncat degeaba fantome? s-a mirat lupul.

– Cam da, a răspuns conducătoarea iadului râzând. Asta mi-a venit pe moment, sinceră să fiu. Mi s-a părut amuzant și chiar trebuia să o pun în aplicare, că n-am văzut până acum niciun animal care paște stafii. Nu te superi, nu? Mai râdem și noi, că nu sunt prea multe chestii amuzante pe aici. A fost doar o farsă cu camera ascunsă. Cu o sufragerie ascunsă, că celelalte camere ne trebuie.

Aflând că a fost păcălit, lupul s-a bosumflat și s-a retras într-un colț. Ursul bipolar însă a rămas blocat pe problema lui cu reptilienii:

– Deci dacă reptilienii există, există și ăia khazari care conduc statul perpendicular din umbră?

– Nu, khazarii n-au nicio treabă cu reptilienii, l-a lămurit ea. Ăștia sunt niște turci care în viitor or să-și facă un imperiu în nordul Mării Negre, iar după un mileniu de la dispariția lor proștii or să dea vina pe ei pentru tot ce se întâmplă rău în lume. Când de fapt adevărata vinovată e Oculta pe care am înființat-o de curând, după cum mi-a cerut Lucifer înainte să plece. Ocultă care la rândul ei a înființat statul perpendicular și influențează din umbră evenimentele majore ale lumii la ordinul meu, după instrucțiunile fiului meu. Și va fi o adevărată putere mondială când se va întoarce el, că are timp destul să se infiltreze în conducerile tuturor regatelor. V-am zis că e deștept băiatul meu, nu? La toate s-a gândit din timp și cu siguranță planul lui se va îndeplini, că e prea complex pentru a-l putea opri cineva.

– Și uite așa se duce gloria lumii, am filosofat eu. Nu neapărat din cauza Ocultei, ci mai mult ca să existe o legătură cu titlul capitolului, ca să nu fie degeaba.

– Deci am avut dreptate și cu reptilienii, și cu Oculta, și cu statul perpendicular! s-a bucurat ursul bipolar. V-am zis, mă, că e așa? Și acum, iată dovada! Uite că nu e chiar cum credeam! Bine că m-ați lămurit, că trăiam în minciună dacă nu erați voi. Mersi, fraților!

– Într-adevăr, e un plan complex al Necuratului, a recunoscut lupul. Nu mă așteptam să fie chiar atât de deștept. Cum i-a venit ideea? S-a gândit singur la tot?

– Da, dar până să conceapă planul s-a sfătuit cu câteva zeități închise în lumea subterană pentru că au încercat să detroneze zeii supremi din regiunile lor, ne-a înștiințat Talpa Iadului. Cum ar fi titanul Cronos din Elada, Kumarbi din Anatolia și alții. Toți ăștia aveau niște planuri pentru a uzurpa tronurile, iar Lucifer le-a studiat, a învățat din greșelile lor și a conceput unul imbatabil, care nu poate fi oprit. Sunt tare mândră de el, mânca-l-ar mama de băiat deștept și frumos!

– Mda, mândria e sentimentul care ne umple și pe noi acum, am mormăit eu. Până la urmă, cine e fiul lui Scaraoțchi? Unul dintre cei patru Nemuricioși care au rămas acasă, corect? Toți sunt atât de tâmpiți încât ar putea aduce sfârșitul lumii din greșeală, dar doar unul e Antihristul. Ar putea fi Greuceanu, că e foarte afurisit… Sau Harap-Alb, care tot încearcă să aducă jihadul întregii lumi… Ori poate Prâslea, că pe ăsta nu l-ar bănui nimeni. Făt-Frumos sigur nu e, că e prea idiot pentru a fi antihrist. Dacă nu-i promiteam lui tac-su că o să am grijă de el, plecam de mult de lângă asemenea tălâmb. Deci care e?

– Of, greu de cap mai ești, a oftat Talpa Iadului. Parcă te lăuda lumea că ești deștept, dar nu se vede. Nu e de mirare că te-ai chinuit atât să oprești planul lui Lucifer și degeaba. Mă, inteligentule, care dintre ei s-a născut printr-un miracol?

– Făt-Frumos! am exclamat eu șocat. El cică s-a născut dintr-o lacrimă căzută din icoana lui Zamolxe, pe care împărăteasa a înghițit-o și a rămas grea… Întotdeauna am crezut că e doar un fake news lansat de propaganda dușmanilor lui Roz-Împărat, dar are sens. Cum Satana e Zamolxe, înseamnă că el a lăsat-o borțoasă pe împărăteasă prin inseminare artificială, deci Fătul e fiul lui… Dar tot nu mă prind cum ar putea tâmpitul ăsta să aducă sfârșitul lumii, când abia e în stare să-și lege singur șireturile de la opinci.

– A făcut-o deja când l-a trimis pe Lucifer prin portalul ăla în viitor, m-a lămurit hoașca. În viitor, băiatul meu o să găsească tehnologia necesară pentru a aduce Apocalipsa, deci profeția s-a îndeplinit. Făt-Frumos l-a ajutat să aducă sfârșitul lumii, deci indirect el l-a cauzat.

– Eu nu înțeleg de ce fii-tu a avut nevoie de fătălăul ăla ca să treacă prin portal, a intervenit porcușorul de Guineea. Nu putea să se arunce singur?

– Putea, că în pădurea Hoia-Baciu se deschid des portaluri, însă nu se știe nici când apar, nici unde duc, a replicat ea. Sau, mai bine spus, când duc, pentru că sunt portaluri în timp. Dacă Lucifer s-ar fi aruncat în orice portal, cine știe unde ar fi ajuns? Poate într-un viitor prea apropiat, poate într-unul prea îndepărtat, poate prin trecut. Destinul lui Făt-Frumos era să își trimită tatăl exact în momentul care trebuie pentru a putea aduce Apocalipsa, așa că Lucifer a pregătit totul pentru a se întâmpla asta. Bine, în destinul modificat al Fătului, că în cel original nu exista nimic de genul ăsta. După cum v-am zis, trebuia să ducă o viață banală și eroică, cu final fericit și plictisitor. Nici efeminat nu trebuia să fie, dar când băiatul meu l-a conceput în eprubetă, i-a făcut cromozomul X de tipar și Y de mână, ca să fie mai mic. Pentru că un efeminat e mai ușor de controlat decât un mascul feroce, plin de testosteron. Chiar, ce idee bună! Ia să ordon Ocultei să efemineze toți bărbații, ca să nu mai aibă cine să ni se împotrivească. Să promoveze la greu feminismul și muierificarea bărbaților, chipurile pentru egalitate, și o să joc pe degete fără efort o omenire aflată mereu la menstruație. Stați să îmi notez asta, că e o idee excelentă.

– Asta nu o să se întâmple niciodată și nici planurile progeniturii tale blestemate! am promis eu. O să caut toți zeii și îngerii și o să le spun planul vostru malefic. Când or să vă pedepsească așa cum meritați, nu o să mai scăpați nici în gaură de șarpe.

 Talpa Iadului a râs din nou, de era să-și înghită proteza. După ce a terminat, mi-a răspuns:

– Zeii nu vor interveni decât dacă vom ataca lumea de la suprafață cu armata noastră. Iar noi nu vom face asta, că nu suntem proști. De lumea subterană, de Purgatoriu și de rai nu le pasă zeilor, așa că acolo ne putem desfășura în voie. Îngerii au și ei ordinul să nu intervină decât dacă atacăm direct raiul sau suprafața Pământului, deci suntem în siguranță. În plus, ar trebui să știi ceva despre îngeri. Societatea lor e asemănătoare insectelor de genul furnicilor sau albinelor, care nu au liber arbitru, ci sunt controlate mental de o regină. La fel sunt și îngerii, care sunt controlați de Dumnezeu. O societate robotizată fără voință proprie și fără liber arbitru. Știind asta despre îngeri, cum crezi că a reușit Lucifer al meu să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu? Și nu numai el, ci și o treime dintre îngeri?

– Păi n-ai zis că a fost gonit pentru că s-a așezat pe tron ca să se odihnească? i-a amintit Marele Lup Alb.

– Am mințit! l-a repezit ea. Cine te pune să ai încredere într-un demon? Mai ales în conducătoarea iadului? Normal că a vrut să-l detroneze pe tiranul ăla care îi obliga să i se închine încontinuu, să-i recite mereu ode și să-l laude non-stop, fără pauză nici măcar pentru mers la toaletă. Păi ce, asta-i viață? E clar că Dumnezeu și-a făcut îngeri doar pentru că avea nevoie de sclavi, dar dacă îi controlează mental pe toți și niciunul dintre ei nu poate gândi singur, cum a reușit Lucifer să se răzvrătească? Ba a reușit să-i convingă și pe alții să i se alăture? Nu vi se pare cam ciudat?

Am decis cu toții că e într-adevăr ciudat. Și am căutat explicații.

– Păi dacă toți îngerii sunt conectați la o rețea controlată de Dumnezeu, poate i-a căzut netul lui Lucifer de s-a eliberat, a propus ursul bipolar. Sau poate s-a virusat când a intrat pe niște site-uri deochiate, iar antivirusul lui nu era updatat… Sau poate a jucat cu coduri… Sau poate l-a ajutat un hacker să spargă serverul pentru a se reprograma…

– Băi Matrix, nu știu ce zici acolo, dar n-are nicio noimă! l-a oprit porcușorul de Guineea. Concluzia e că Lucifer și ceilalți îngeri decăzuți nu aveau cum să se răzvrătească, neavând liber arbitru și fiind controlați încontinuu de Dumnezeu! Dar totuși s-a întâmplat, deci cum?

– Există o singură variantă, am murmurat eu. Se putea întâmpla asta doar dacă Dumnezeu voia să se întâmple asta.

– Adică ce vrei să spui? s-a mirat Marele Lup Alb. Că Dumnezeu i-a programat să se răzvrătească, apoi i-a deconectat de la rețeaua îngerilor încât să pară că au liber arbitru, deși ei nu fac decât să respecte acea programare?!?

– E singura variantă logică, am conchis eu.

– Mai e și varianta în care au venit niște extratereștri care i-au hipnotizat și le-au ordonat prin niște tehnici secrete de NLP să se răzvrătească doar ca să creeze haos pe planetă, iar ei să se întoarcă mai târziu ca să ne invadeze, a propus ursul. Dar mergem pe varianta ta, chiar dacă a mea e mai logică.

– Vreau și eu varianta ursului, că la el iese cu bătaie, a adăugat cobaiul.

– Dar de ce ar vrea Dumnezeu ca niște îngeri să se răzvrătească împotriva lui? a întrebat lupul, care a reușit performanța de a-i ignora cu succes pe cei doi idioți. De ce ar vrea să își piardă o treime din armată și să aibă mereu grija unor dușmani care îl pot ataca oricând? Nu are niciun sens, pe bune!

– Ești sigur? l-a întrebat Talpa Iadului. Care e țelul suprem al băiatului meu?

– Să-l detroneze pe Dumnezeu? a întrebat lupul.

– Nu, să omoare toți zeii, l-am contrazis eu.

– Aha. Și ce zeu ar avea cel mai mult de câștigat dacă i-ar distruge cineva concurența?

Am ridicat cu toții din umeri, că nu ne pricepem la religie chiar atât de mult pe cât s-ar crede. Drept pentru care, căpetenia demonilor ne-a explicat în continuare:

– Când zeii au ajuns pe planeta asta, și-au împărțit teritoriile. Unii și-au luat zone pe Pământ, alții dedesubt. Cei care n-au mai apucat au fost nevoiți să se mulțumească cu partea de sus a cupolei care acoperă planeta. Zeii Aesir, de exemplu, care au construit Asgardul acolo, sau Dumnezeu care a făcut raiul. După ce au apărut oamenii, au apărut și problemele. Zeii pământeni au fost slujiți de oameni, iar zeii subterani au primit spiritele acestora după moarte. Și ale animalelor, dar lighioanele nu contează. Cine îl slujea pe Dumnezeu în rai? Absolut nimeni. Așa că, după îndelungi negocieri, zeii lumii de dedesubt au acceptat să îi ofere spiritele celor mai virtuoși dintre muritori. Care sunt foarte puține, fie vorba între noi. Din acest motiv Dumnezeu a răpit câteva zeități minore și le-a transformat în îngeri, apoi a făcut același lucru cu spiritele care au ajuns în raiul lui. E clar că e nemulțumit de împărțirea muritorilor, cum e clar și că își face de mult timp o armată de îngeri. De ce și-ar pregăti o armată? Pentru un război, clar. Război cu cine? Poate cu restul zeilor? Poate, fiind nemulțumit de împărțirea de până acum, își dorește să preia teritoriile și adoratorii tuturor celorlalți zei ca răzbunare? Poate trebuie eliminați zeii pentru a se îndeplini această dorință? Și poate din acest motiv Lucifer își dorește să distrugă zeii, fără să își dea seama că nu face decât să îl ajute pe Dumnezeu să domnească peste întreaga planetă? Poate Lucifer și armata iadului trebuie să slăbească zeii cât pot de mult, iar armata de îngeri să le dea supraviețuitorilor lovitura de grație? Poate nu e doar o ipoteză, ci adevărul sumbru pe care nu îl intuiește nimeni?

Am rămas cu botul căscat, pentru că într-adevăr are logică varianta Tălpii Iadului. E drept că ce e logic nu e întotdeauna și adevărat, iar demonii nu pot fi crezuți sub nicio formă, mai ales căpeteniile lor, dar merita investigată această pistă. Pentru că ar putea schimba complet tot ce știam despre războiul nevăzut din această lume, despre zei, despre Scaraoțchi, despre rolul meu și ale tovarășilor mei. Oare chiar totul e plănuit de Dumnezeu, care vrea să cucerească planeta? Oare Lucifer e doar marioneta lui, așa cum și noi am fost până acum marionetele lui Lucifer? Oare Dumnezeu chiar vrea ca Satana să aducă sfârșitul lumii iar el să domnească peste un imens cimitir, nemaiavând concurență? Dacă e așa, înseamnă că încercând să oprim sfârșitul lumii vom avea de înfruntat nu doar forțele iadului, ci și pe ale raiului. Și că suntem singuri, pentru că ceilalți zei nu ne vor crede fără dovezi, deci nu ne putem baza pe ei. Și că avem o misiune imposibilă, ținând cont că suntem doar o mână de oameni și una de animale, majoritatea idioți. Deci nici pe ăștia nu mă pot baza, așa că toată responsabilitatea cade pe umerii mei. Cum aș putea opri sfârșitul lumii când am de înfruntat planuri divine, forțe mult superioare și inamici atât de puternici? Unde aș putea găsi aliați care să țină piept întregii forțe ale raiului și iadului? Și ce face șobolanul isteric cu scaunul ăla?

Mi-am pus gândurile pe pauză pentru că porcușorul de Guineea tocmai a pocnit-o cu un scaun în cap pe Talpa Iadului, lăsând-o lată pe covor. Din senin, fără niciun avertisment, fără obișnuitul său strigăt de luptă cu invazia. Toți am rămas înlemniți, pentru că nu ne așteptam la asta, în afară de ursul bipolar, care a început să se alarmeze:

– Văleu, ai omorât-o! Iar acum nu e doar moartă, ci are și capul invers iar sfârcurile îi lipsesc! De ce?!?

– Întoarce-o cu fața în sus, idiotule, l-a sfătuit Marele Lup Alb. Și de ce te crizezi? Era dușmanul nostru, merita ce a pățit.

– Da? s-a mirat ursul. Eu am înțeles că era aliata noastră împotriva raiului. Nu așa a zis? Pe bune, asta a zis, nu?

Mi-am dat pentru a nu știu câta oară ochii peste cap, de am rămas cu unul blocat în sus, și am luat cobaiul la rost:

– Ce ai făcut, tâmpitule? De ce ai pocnit-o în cap?

– Vorbea prea mult și mă plictisea, mi-a răspuns el mulțumit de ce făcuse. Nu știu unde are butonul de oprire, așa că am scos-o din priză.

– Și acum or să ne atace toate creaturile iadului ca răzbunare! am țipat eu. Ești nebun? Cum mai scăpăm de aici?

– Nu e moartă, doar inconștientă, ne-a anunțat Nosferatu, care tocmai îi verificase demoniței semnele vitale. Sau în comă, că nu mă pricep la medicină. Stați aici, că mă duc să chem monstrul de la ușă ca să vă vâneze. Vin repede, nu vă impacientați!

– Nu pleci nicăieri și nici n-o să anunți pe nimeni! l-am oprit eu. Padre, ia-l între dinți și dacă scoate un sunet, mestecă-l ca pe gumă.

– De care? a întrebat ursul. Din aia de șters sau de cauciuc?

– De mestecat, că de aia am zis să-l mestece! Hai, padre, ce mai aștepți? Pune colții pe el, că ne prinde judecata de apoi până te miști tu.

– N-ai putea să-l speli puțin înainte? m-a rugat lupul. Că e cam necurat și nu vreau să bag chiar orice spurcăciune în gură, mai ales că abia m-am spălat pe dinți…

– Hei, mai ușor cu jignirile! a sărit Nosferatu. Apa e unul dintre dușmanii vampirilor, deci nu e că n-aș vrea să fac baie măcar anual, ci chiar nu am cum. Ce ușor e să discriminezi când nu știi nimic despre cei diferiți de tine… Eram sigur că sunteți rasiști de când v-am văzut. Nu degeaba sunteți toți patru albi. Sunteți din Ku Klux Klan, nu? Supremația albă? Neonazism? Viețile albilor contează? Săriți, că mă discriminează rasiștii!

I-am îndesat rapid o copită în gură pentru a-l amuți, iar prostul m-a mușcat de potcoavă, rămânând fără dinți. Porcușorul a apucat scaunul cu care a lovit-o pe Talpa Iadului, ferm convins că era mai sănătos să eliminăm vampirul din moment ce nu ne mai era de folos. Am fost cu toții de acord, însă Nosferatu ne-a rugat să îi cruțăm… nu știu exact ce, că viață nu are în el:

– Vă pot duce la un prizonier important, de care habar nu aveți, dacă mă lăsați în… neviață? Așa se zice corect? Dacă sunt nemort, adică nici viu, nici mort, am viață sau moarte?

– Ești un cadavru ambulant fără spirit sau suflet, deci prea puțin contează cum se zice corect, l-a anunțat lupul. Despre ce prizonier vorbești și de ce ar trebui să ne pese de el?

– Oho, e foarte important și mai ales ție îți pasă de el, chiar dacă nu știi, a replicat vampirul. Pe cuvânt că nu o să regretați. Promiteți să nu mă omorâți de tot dacă vă conduc la el sau preferați să vă întrebați toată viața cine e și ce s-ar fi schimbat dacă l-ați fi eliberat?

Nu a vrut niciunul dintre noi să promită, însă curiozitatea ne-a împins să vedem despre cine e vorba. Puteam omorî vampirul dacă nu ne mulțumea identitatea prizonierului, așa că nu pierdeam nimic. Doar timp în care puteam fi descoperiți de gărzile Tălpii Iadului, dar puțină adrenalină parcă nu strică. Mai ales la mine, care sunt nemuritor. Vampirul a eliberat drumul trimițându-l pe Leviatan la chioșc, să cumpere niște covrigi pentru regina iadului, apoi ne-a condus în subsolul palatului, într-o închisoare secretă, rezervată celor mai importanți deținuți. Am coborât niște scări care păreau prea șubrede până am ajuns la cel mai de jos nivel, unde vampirul a descuiat ușa unei celule. Înăuntru am găsit un bătrân cu părul lung și alb, barba la fel, îmbrăcat în niște zdrențe îngălbenite. Îmi părea cunoscut, însă nu am apucat să ghicesc de unde pentru că ne-a anunțat Nosferatu: era zeul Zamolxe. Adevăratul Zamolxe, nu Lucifer deghizat. Auzind asta, Marele Lup Alb s-a aruncat în toți cei patru genunchi și a strigat:

– Să trăiți! Sunt eu, fostul dumneavoastră preot din Dacia, pe care l-ați prefăcut în lup ca să vă slujească mai bine! Ordonați!

Prizonierul s-a uitat la el uimit, ca și când nu l-ar fi recunoscut, și s-a retras într-un colț al celulei.

– Nu e cel care te-a făcut lup, l-a anunțat Nosferatu. Ăla era Satan deghizat în Zamolxe, ăsta e adevăratul Zamolxe, deci n-are cum să te recunoască pentru că nu v-ați întâlnit niciodată. Lucifer l-a închis aici acum foarte mult timp și i-a preluat identitatea pentru a putea ieși în lumea de deasupra fără să se prindă raiul că încalcă regula. Acum puteți să-l eliberați și să vă duceți învârtindu-vă cu el, că nu ne mai trebuie.

– Stați să verific dacă e într-adevăr el, că recunosc minciunile mai ceva ca poligraful, s-a lăudat ursul polar. Ia zi, tataie, tu ești Zamolxe?

– Eu sunt, a confirmat zeul cu o voce timidă, neînțelegând ce se petrecea în celula lui.

– El e, că așa a zis, a concluzionat ursul. Deci putem pleca, nu? Sau rămânem noi aici și pleacă numai el?

– Cine sunteți și ce vreți de la mine? ne-a întrebat zeul care tot nu pricepea ce căutam acolo.

I-am explicat cine suntem, l-am anunțat că am venit să îl salvăm și l-am întrebat dacă ne puteam baza pe el în viitoarea noastră luptă pentru împiedicarea sfârșitului lumii. Inițial nu m-a crezut, considerând că suntem trucuri mentale cu care demonii obișnuiau să îl tortureze de foarte mult timp. Ursul i-a întărit ideea cu un cântec de luptă în variantă flamenco și un dans al ploii din buric, porcușorul înțepându-l în mod repetat cu un cui ruginit într-un călcâi, iar lupul recitându-i rugăciuni compuse de el când se plictisea, așa că mi-a luat ceva timp să îl conving că nu încercam să îl torturăm, ci să îl salvăm. A acceptat într-un târziu să meargă cu noi, însă ne-a anunțat că nu mai era capabil să lupte, voința fiindu-i înfrântă în toți acești mulți ani de detenție prelungită. În plus a devenit și pacifist, fiind convins că violența nu aducea nimic bun. M-am chinuit degeaba să îl conving că lupta pentru salvarea planetei era una sfântă și că aveam nevoie de cât mai mult ajutor pentru a învinge iadul și raiul. Sechelele lui erau prea adânci iar cel din fața noastră nu era decât o umbră palidă a celui care fusese cândva zeul suprem al tuturor tracilor. L-am înjurat printre dinți și am plecat cu tot cu el spre poarta iadului, pe care am găsit-o blocată de Leviatan, șarpele marin al iadului. Pe aici nu se găsea nicio mare, dar monstrul nu părea deranjat de asta, așa că nici eu n-am deschis subiectul. Profitând de ocazie, Nosferatu a fugit cât l-au ținut picioarele strâmbe înapoi în palatul Tălpii Iadului, iar noi am rămas singuri cu creatura care părea hotărâtă să ne înfulece pe toți. Așa că am făcut cel mai inteligent lucru posibil și l-am împins pe ursul polar în față, apoi i-am strigat monstrului:

– Decât să ne mânjim toți cu sângele tău, mai bine te lupți doar cu campionul nostru, neînfricatul urs bipolar cunoscut în toată lumea ca Moartea Pasiunii! Dar ai grijă, că nu știe ce e mila! E singurul mascul din lume care poate ieși de la un miting al feministelor cu tricoul călcat și cu un sandviș în mână, deci să nu zici că nu te-am avertizat!

– De când e ăsta campionul nostru?!? s-a burzuluit porcușorul de Guineea. Eu am bătut recorduri la asasinări și tu zici că ăsta e mai bun ca mine?!? Liberté, égalité…

– Ho, mă, că nu e mai bun ca tine, dar e mai mare, l-am oprit eu. Adică monstrul are mai mult de bătut la el ca să avem noi timp să fugim. E vorba doar de mărime aici, nu de ferocitate.

– Așa o fi, doar să nu uităm că sunt mai bun ca el, a mormăit cobaiul. Eu stau pe loc mai rapid decât aleargă ăsta, deci nu există comparație între noi.

– Aici are dreptate, că uneori stă atât de repede încât nici nu-l văd și mă așez pe el din greșeală, a confirmat ursul. Cu șarpele ăsta mare ce trebuie să fac? Mă așez și pe el sau și el e rapid?

– Încerci să nu te lași omorât în timp ce te bate, iar după ce trecem de el te chemăm și pe tine, l-am anunțat eu. Deci du-te și ia-ți-o bărbătește pentru tot grupul, că acum e șansa ta să mori ca un erou. Numai să nu mori până nu ieșim, da?

Fericit că avea șansa de a deveni erou, ursul nostru s-a aruncat peste Leviatan, lăsându-se mușcat și strangulat cu zâmbetul pe buze. Ne-am furișat pe lângă ei însă nu am reușit să trecem de poarta iadului, pentru că după ea ne aștepta altă creatură: Behemot, perechea șarpelui uriaș. Și ăsta tot mare, de parcă a fost alăptat cu steroizi în copilărie. Ursul era ocupat să își ia bătaie de la Leviatan iar ceilalți însoțitori ai mei au refuzat să se sacrifice ca el, așa că m-am văzut nevoit să înfrunt eu monstrul. I l-am oferit pe Zamolxe, că oricum era inutil, însă creatura mă voia pe mine. Apreciez că are gusturi bune, dar aș fi preferat să nu fie vorba despre gusturi culinare. Neavând nicio cale de scăpare am adoptat o poziție de luptă, am închis ochii, am tras adânc nimic în piept, că nu există aer pe aici, și am fugit țipând, sperând să nu mă vadă Behemot dacă alerg împleticit și în zig-zag. Totuși monstrul m-a văzut, s-a scărpinat în creștet și l-a chemat și pe celălalt ca să nu râdă singur. Cum râdeau amândoi de mine ca proștii, pentru că n-au înțeles planul meu genial, s-au trezit deodată la pământ, cu roțile la Soare, bușiți de Cerber, care se întorsese cu Prâslea. Câinele cu trei capete i-a atacat simultan pe amândoi, dându-ne timp să fugim cât mai departe de iad. Tot împleticit și în zig-zag, în caz că voiau și alte creaturi să ne atace. Ne-am oprit doar când am ajuns la o distanță considerabilă, iar Prâslea ne-a povestit că nici Cerber nu a găsit un tunel către lumea de la suprafață, așa că s-au întors la poarta iadului și ne-au așteptat. Pentru că potaia cu trei capete îi asculta ordinele de când lucraseră împreună la stână, băiatul a asmuțit-o asupra monștrilor care ne-au atacat, iar din punctul ăla nu mai avea rost să ne povestească, pentru că știm deja ce s-a întâmplat. I-am mulțumit pentru ajutor și l-am trimis acasă cu Zamolxe, care mergea tot în Dacia ca să își recupereze postul de zeu suprem. Iar noi am pornit către marginea Pământului, spre Purgatoriu, pentru a recupera de la Selene sceptrul lui Dumnezeu. Nu știm la ce folosește, dar dacă demonii au nevoie de el pentru a câștiga războiul, trebuie neapărat să punem laba pe el și să-l ducem în rai, acolo unde îi este locul. Și poate așa reușim să împiedicăm planul lui Lucifer ori al lui Dumnezeu, că nu m-am lămurit complet cine e păpușarul suprem din umbră. Deși… Dacă și recuperarea sceptrului face parte din acel plan?

[1] După fabula lui Esop Băiatul care a strigat „Lupul!”

[2] După basmul Petrică și lupul

[3] După fabula Lupul în blană de oaie de Esop

[4] După fabula Lupul și mielul de La Fontaine

[5] După fabula Câinii împotriva lupilor de Esop

[6] După fabula Lupii și câinii de Esop

[7] După fabula Lupul și câinele de Esop

[8] După basmul ucrainean Câinele credincios și lupul iscusit

[9] După Legenda sfântului Francisc și a lupului din Gubbio