Ca orice creștin, nu puteam să nu aflu legenda lui Lucifer, acel înger care a încercat să ia tronul tatălui său, fiind învins de fratele său, Mihail, și exilat apoi pe Pământ, împreună cu acoliții săi. Chiar dacă sună bine această poveste cu intrigi, trădări și războaie divine, aducând puțin cu seria de filme Star Wars, ceva îi lipsește. Logica, în primul rând. De ce ar fi încercat acel înger să detroneze un Dumnezeu omnipotent? Dacă noi, oamenii, știm că nu există nicio ființă care să o poată egala, darămite învinge, cum de nu știa și Lucifer asta, o entitate superioară nouă? Ori poate știa că Dumnezeul biblic nu este atât de puternic pe cât ni se spune, idee care rezultă din odihna de care a avut nevoie după ce a creat lumea. Dacă e așa, înseamnă că religiile sunt fondate pe minciuni. Pe lângă această nelămurire, au apărut și altele. De ce voia Lucifer neapărat tronul? De ce nu s-a luptat Dumnezeu cu el, preferând să îl trimită pe Mihail? Unde era Isus în timpul ăsta? De ce l-a exilat tocmai pe Pământ și nu pe altă planetă? De ce a făcut oamenii pe aceeași planetă pe care erau închiși îngerii decăzuți? De ce l-a lăsat pe Lucifer să le facă rău oamenilor, dacă tot îi iubește atât de mult și le vrea binele? De ce va fi pedepsit abia la sfârșitul lumii și nu mai devreme? Toate aceste întrebări pălesc în fața unui fapt mult mai important: Lucifer este inexistent în Biblie! Legenda şi numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al 14-lea din Cartea lui Isaia şi al 28-lea
din Cartea lui Iezechiel. Dacă Lucifer nu există în Biblie, cum a apărut în creștinism? A fost inventat pentru că era nevoie de un personaj malefic care să-i țină pe credincioși într-o continuă teamă? Are sens această variantă, știindu-se deja că frica este cea mai eficientă metodă de control. În plus, nu există nici măcar o singură dovadă a existenței biblicului Isus în Palestina de acum două milenii, ceea ce duce la concluzia logică că Biblia reprezintă doar o colecție de povești inventate, asfel explicându-se multitudinea de erori și contradicții pe care le conține.
Cu toate astea, n-am putut accepta pe deplin această ipoteză, chiar dacă este cea mai logică. Ce e logic nu e întotdeauna adevărat, după cum se spune. N-am făcut-o pentru că i-am găsit pe Isus, Lucifer și Dumnezeu în miturile altor popoare, ascunși în spatele unor nume și întâmplări diferite, cel puțin la suprafață. Poate că Isus n-a trăit acum două milenii și a fost inventat doar pentru a da naștere unei noi religii, însă personajul pe care l-a copiat se găsește în toate religiile și cultele dispărute. La fel și tatăl său, mama sa pământeană, inamicul Lucifer și alte personaje din mitologia creștină. Ținând cont de răspândirea acestor întâmplări și personaje în spațiu și timp, sunt mari șanse să conțină cel puțin un sâmbure de adevăr, adevăr pe care putem să încercăm să-l aflăm prin decodificarea relatărilor înaintașilor noștri, pe care astăzi le catalogăm drept mituri, legende sau basme.
„Mitul este o religie în care nimeni nu mai crede”, afirma poetul și novelistul american James Feibleman. În Aspecte ale mitului, Mircea Eliade nota: „Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor”. Filosoful și istoricul Ananda Kentish Coomarasswamy scria în Hinduism şi budism: „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximaţie a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte”. Pentru filosoful Karl Jaspers, miturile sunt purtătoare de mesaje și simboluri cifrate, lăsate nouă pentru a fi decriptate. Iar Vasile Lovinescu spunea în Interpretarea
ezoterică a unor basme şi balade polulare româneşti: „Basmul conţine cunoştinţe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi. Esenţa basmului este valabilă şi în prezent, şi în eternitate”. Inițial, cuvântul „mit” în limba greacă însemna „vorbă, relatare, povestire”. Prin urmare, chiar dacă astăzi sunt considerate fabulații, la nașterea lor miturile erau niște reportaje primitive, ce expuneau evenimente reale, trăite de oamenii acelor vremuri. Să nu uităm că Iliada lui Homer a fost considerată ficțiune iar Troia un loc mitic până când, în 1868, arheologul amator Heinrich Schliemann a descoperit ruinele Troiei în Turcia. Neputând ignora urmele unui război devastator ce a dus la distrugerea cetății, întocmai ca în opera lui Homer, mulți nu au putut să nu se întrebe: dacă Iliada s-a dovedit a fi adevărată măcar parțial, ce alte adevăruri ascunde tot ceea ce numim mitologie?
Pentru a înţelege în mod corect ce ne transmit strămoşii noştri, nu trebuie decât să ne deschidem minţile, renunţând la orice fel de îndocrinare religioasă sau evoluţionistă. Deşi în aparenţă diferite, legendele tuturor popoarelor, încă din cele mai vechi timpuri, vorbesc
despre aceleaşi întâmplări şi personaje. Chiar dacă sunt în continuare ignorate de majoritatea, fiind catalogate drept ficţiune, legendele ascund adevărata istorie a Pământului. Modificate de multitudinea de religii şi de scopurile reprezentanţilor lor, legendele au reuşit să păstreze destule indicii care să ne ajute să înţelegem mai bine cine sunt zeii, de ce am fost creați şi cum am fost folosiţi de-a lungul mileniilor. Extrăgând esenţa miturilor, alăturând-o descoperirilor arheologice, istorice şi ale celorlalte ramuri ale ştiinţei moderne, putem pune cap la cap destule piese dintr-un puzzle cu prea multe goluri. Şi poate astfel vom reuși să ne facem o idee cât mai apropiată de adevăr despre lumea în care trăim.
Personajele principale ale istoriei noastre ascunse sunt câteva. Numele lor reale nu se cunosc şi probabil nu ne vor fi niciodată cunoscute. Denumirile sub care îi cunoaştem nu sunt decât epitete. Deşi n-am reuşit să le descifrăm pe toate nici până în ziua de astăzi, fiecare nume are o semnificație, de obicei reprezentând o însuşire a zeului respectiv. De
ce nu putem afla numele reale ale zeilor, presupunând că au nume? Încă din cele mai vechi timpuri există credinţa că numele înseamnă putere, iar cel care cunoaşte numele cuiva are putere asupra acelei persoane. De exemplu, în exorcism, exorcistul încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Şi biblicul rege Solomon a procedat în acelaşi mod. În Clavicula Salomonis se povesteşte că primul lucru pe care regele îl făcea atunci când invoca demoni era să încerce să le afle numele. Egiptenii antici foloseau în vorbirea curentă foarte des numele zeului Amon, după cum au consemnat istoricii greci, considerând că invocarea numelui va reuși să convingă zeitatea să își facă apariția. Acest procedeu a fost preluat în toate tipurile de ritualuri de invocare atât în religii, cât și în ocultism. Mulți creștini, în special românii, evită folosirea numelui Diavolului, de teamă că îl vor atrage în viețile lor. În schimb, invocarea numelui divin constituie esența liturghiilor. De exemplu, la Vecernia de sâmbătă se cântă: „Învierea lui Hristos văzând (…) Numele tău numim”, iar la liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se spune: „Numele tău numim (…) Fie numele Domnului binecuvântat”. Fiecare creștin primește un nume în urma unui ritual, botezul, care se realizează la rândul său în numele Trinității divine. Iar exorciștii creștini susțin că spiritele malefice sunt chinuite de numele lui Isus.
Într-o legendă egipteană se povestește că Ra, zeul suprem, era cunoscut sub multe denumiri, dar avea şi un nume secret pe care nu îl împărtăşea nimănui, deoarece acela care îi cunoștea numele real căpăta puterea absolută a zeului. Zeiţa Isis însă l-a păcălit şi a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfinţenie secretul şi să nu se folosească de puterea
numelui. Se pare că Isis și Horus s-au ţinut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului. Deținerea puterii prin cunoașterea numelui se găsește și la începutul Bibliei, unde Adam le-a pus nume atât animalelor, cât și consoartei sale, Eva, pentru a le putea stăpâni. Din acest motiv a apărut în unele culturi interdicția pronunțării numelor divine. În jurul anului 150, învățatul evreu Abba Saul ben Batnit a înțeles greșit o poruncă din Levitic: „Cel care hulește numele lui Yahweh să fie ucis cu moarte”. El a proclamat că până și rostirea numelui sfânt trebuie să fie pedepsită cu moartea. Din acel moment, pentru o bună bucată de timp, în timpul procesiunilor religioase s-a evitat citirea numelui zeului. Numele scris în ebraică sub forma YHWH a fost combinat cu vocalele cuvântului Adonai („Domnul”), rezultatul Yehowah sau Iehova fiind folosit pentru citirea numelui zeului biblic. Abba Saul nu a fost primul evreu care a apelat la această interdicție. Cu puțin înaintea sa, în primul secol al erei noastre, istoricul Flavius Josephus scria: „Atunci Yahweh i-a vestit numele Său, pe care nu-l spusese până atunci niciunui om. Acest nume eu nu am voie să-l rostesc”. Mai târziu, în islam s-a aplicat o regulă asemănătoare referitoare la numele zeului Allah, celor de alte religii fiindu-le interzis să îl rostească, indiferent de context. Sumerienii obișnuiau să înlocuiască adesea numele zeilor cu numere, care reprezentau rangurile respectivelor divinități. Acest procedeu a fost preluat de multe alte culturi, numerologia devenind o parte importantă a religiilor, datorită echivalării numelor zeilor cu numere.
Importanța numelor divine se regăsește și în Biblie. În Vechiul Testament, numele lui Yahweh este scris de 6.828 de ori. În cea de-a treia poruncă din cele zece date lui Moise, zeul ordona: „Să nu iei în deșert numele lui Yahweh, Dumnezeul tău, că nu va lăsa
Yahweh nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Exodul 20:7). Înainte de acest episod, în Exodul 3:13, Moise a dorit să afle numele zeului, pentru a-l putea împărtăși israeliților aflați în Egipt. Zeul și-a declinat identitatea prin afirmația: „Ehyeh asher ehyeh”, care se traduce corect „Eu sunt cel numit Ea”, nicidecum „Eu sunt cel ce sunt”, varianta preferată de traducătorii care încearcă să ascundă un nume babilonian atribuit zeului evreilor. Aflat în fața uriașului Goliath, păstorul David și-a căutat protecția în numele zeului său: „Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Sabaoth, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe care tu l-ai hulit” (1 Regi 17:45). „Numele tău şi amintirea ta erau nădejdea sufletului nostru” (Isaia 26:8), suspina și profetul Isaia.
Noul Testament subliniază adesea importanța invocării numelui. Apostolul Pavel scria: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morţi, te vei mântui” (Epistola către Romani 10:9), la fel și
Petru: „Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Faptele Apostolilor 2:21). În rugăciunea Tatăl nostru, închinată zeului ceresc, se spune încă de la început „sfinţească-se numele tău” (Evanghelia lui Matei 6:9). Chiar și Iisus își învăța ucenicii: „Dacă veţi cere ceva în numele meu, eu voi face” (Evanghelia lui Ioan 14:14) și „roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-i veţi cere în numele meu” (Evanghelia lui Ioan 15:16). Despre numele lui Iisus, Pavel afirma: „Dumnezeu l-a preaînălţat şi i-a dăruit lui nume, care este mai presus de orice nume” (Epistola către Filipeni 2:9). Acest nume nu a fost ales întâmplător, ci i-a fost impus lui Iosif de către îngerul care i-a apărut în vis: „Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui: Isus” (Evanghelia lui Matei 1:21). În ultima carte biblică, cei 144.000 de aleși „aveau numele lui şi numele Tatălui lui, scris pe frunţile lor” (Apocalipsa 14:1), iar slugile lui Iisus „vor vedea faţa lui şi numele lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4).
În textul Asklepios din Corpus Hermeticum, Hermes Trismegistos spunea despre numele zeului suprem: „Zeul este Tatăl, Stăpânitorul universal – sau orice alt nume încă mai sfânt și religios i s-ar putea da – și care, datorită inteligenței noastre, trebuie păstrat cu sfințenie între noi; însă, având în vedere divinitatea lui, noi nu îl putem defini prin niciun astfel de nume. Căci glasul este un sunet care rezultă din vibrația aerului și care exprimă voința omului, sau impresia pe care mintea sa a primit-o prin simțuri. Acest nume, alcătuit dintr-un număr stabilit de silabe, slujind drept simbol între glas și ureche și, în plus, senzația, răsuflarea, aerul, și tot ceea ce privește și ține de expresia sa – toate acestea transmit numele zeului. Eu nu cred că un singur nume, oricât de complex ar fi, poate să desemneze Principiul întregii măreții, care este Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor. Totuși, trebuie să-i dăm un nume, ori mai degrabă toate numele. Căci el este Unul și Totul; de aceea trebuie să spunem fie că Totul este numele său, fie să cuvine să-l chemăm cu numele tuturor lucrurilor” (20:1-2).
În limba română numim zeul suprem „Dumnezeu”, care nu este numele lui real, așa cum cred majoritatea, ci un epitet compus din cuvintele „Doamne” și „zeu”. Românescul „zeu” provine din numele divinității supreme la greci, Zeus, care la rândul său descinde din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Jupiter. În limbile germanice, numele are o formă diferită: „God” în engleză și olandeză, „Gutt” în germană ori „Gud” în norvegiană, suedeză și daneză. Cercetătorii au stabilit că sursa acestor nume este proto-germanicul „gudan”, a cărui proveniență rămâne necunoscută. În realitate este vorba despre „Taurul ceresc” sumerian, format din „gud” („taur”) și „an” („cer”). În limbile latine, numele divin are o altă formă, deoarece provine dintr-o rădăcină diferită. Pentru a-și desemna zeii și, după renunțarea la politeism, zeul suprem, grecii antici au combinat numele lui Dzeus / Zeus cu unul derivat din cel al lui Djehuty (zeul înțelepciunii la egipteni), pe care l-au numit Thoth, Thot sau Thout. Astfel, noul zeu suprem a primit numele „Theos”, care în latină a devenit „Deus”, din care avem astăzi „Dieu” în franceză și „Dio” în italiană. Și niciunul dintre ele nu reprezintă adevăratul nume al zeului.
Ținând cont de importanța dată numelor de majoritatea culturilor antice, adaptarea lor la alte limbi pare ilogică. Așa cum procedau grecii antici, de exemplu, care adaptau la propria lor limbă aproape toate numele străine pe care le întâlneau. Din acest motiv am preferat să folosesc în această carte numele originale ale personajelor, așa cum sunt întâlnite în scrierile vechi. Iată câteva exemple de nume în varianta originală, alături de cele adaptate la limba română:
Zei
– Ouranos – Uranus (Grecia)
– Kronos – Cronos (Grecia)
– Prometheus – Prometeu (Grecia)
– Hephaistos – Hefaistos (Grecia)
– Apollon – Apollo (Grecia)
– Athena – Atena (Grecia)
– Aphrodite – Afrodita (Grecia)
– Demeter – Demetra (Grecia)
– Persephone – Persefona (Grecia)
– Hekate – Hecate (Grecia)
– Asklepios – Esculap (Grecia)
– Iuppiter – Jupiter (Roma)
– Neptunus – Neptun (Roma)
– Mars – Marte (Roma)
– Mercurius – Mercur (Roma)
– Aten – Aton (Egipt)
– Asar – Osiris (Egipt)
– Aset, Asta – Isis (Egipt)
– Haru, Heru – Horus (Egipt)
– Ubaste – Bastet (Egipt)
– Anapa, Anpu, Inpu – Anubis (Egipt)
– Amun, Amen – Amon (Egipt)
– Djehuty – Thoth (Egipt)
– Apep – Apophis (Egipt)
– Nebthet – Nephtys (Egipt)
– Sutakh – Seth (Egipt)
– Sebek, Sobek – Suchos (Egipt)
– Krșna – Krișna (India)
– Baldr – Baldur (Scandinavia)
Semizei
– Gilgameș – Ghilgameș (Mesopotamia)
– Herakles – Hercule (Grecia)
– Perseus – Perseu (Grecia)
– Akhilleus – Ahile (Grecia)
– Theseus – Tezeu (Grecia)
– Aineias – Eneas (Grecia)
– Helene – Elena (Grecia)
– Kastor – Castor (Grecia)
– Poludeukes – Pollux (Grecia)
Regi
– Alexandros Makedon – Alexandru Macedon (Macedonia)
– Philippos – Filip (Macedonia)
– Priamos – Priam (Troia)
– Odysseus – Ulise (Grecia)
– Caesar – Cezar (Roma)
– Octavius – Octavian (Roma)
– Domitianus – Domițian (Roma)
– Traianus – Traian (Roma)
– Constantinus – Constantin (Roma)
– Decebalus – Decebal (Dacia)
– Beyazit – Baiazid (Turcia)
– Mehmed – Mahomed (Turcia)
– Suleyman – Soliman (Turcia)
– Șarru-kinu – Sargon cel Mare (Akkad)
– Ammurapi – Hammurabi (Babilon)
– Nabu-kudurri-ușur – Nabucodonosor (Babilon)
– Nabu-na’id – Nabonid (Babilon)
– Nabu-apla-ușur – Nabopolassar (Babilon)
– Așșur-bani-apli – Așurbanipal (Asiria)
– Sin-ahhi-eriba – Sennacherib (Asiria)
– Așșur-ahu-iddin – Asarhaddon (Asiria)
– Șulmanu-așaredu – Șalmaneser I (Asiria)
– Kuruș – Cyrus (Persia)
– Kambujiya – Cambises I (Persia)
– Kamboujie – Cambises II (Persia)
– Darayavahuș – Darius (Persia)
– Xșyarșa – Xerxes (Persia)
– Viștaspa – Istaspe (Persia)
– Nisut-Bity-Nebty-Netjerikhetnebu Nub-Hor – Djoser (Egipt)
– Khnum-Khufu – Kheops (Egipt)
– Khafra – Khefren (Egipt)
– Aakheperkare Djhutmose Khamyre – Tuthmosis I (Egipt)
– Aakheperenre Djhutmose Neferkhau Nedjtire – Tuthmosis II (Egipt)
– Menkheperre Djhutmose Neferkheperu – Tuthmosis III (Egipt)
– Menkheperure Djhutmose – Tuthmosis IV (Egipt)
– Nebpehtire Ah-mose – Ahmosis I (Egipt)
– Khnem-ib-re Ah-mose – Ahmosis II (Egipt)
– Djeserkare Amenhotep – Amenophis I (Egipt)
– Aakheperure Amenhotep Heka Iunu – Amenophis II (Egipt)
– Nebmaatre Amenhotep Hekawaset – Amenophis III (Egipt)
– Neferkheperure-Waenre Amenhotep Netjer-Heqa-Waset / Akhenaten – Amenophis IV / Akhenaton (Egipt)
– Neferneferuaten Nefertiti – Nefertiti (Egipt)
– Nebkheperure Tutankhamun Hekaiunușema – Tutankhamon (Egipt)
– Menpehtyre Ramesses – Ramses I (Egipt)
– Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun – Ramses II (Egipt)
– Usermaatre-Meryamun Ramesisu Heqaiunu – Ramses III (Egipt)
– Menmaatre Seti Merenptah – Seti I (Egipt)
Figuri istorice
– Herodotos – Herodot (Grecia)
– Homeros – Homer (Grecia)
– Hesiodos – Hesiod (Grecia)
– Aiskhulos – Eschil (Grecia)
– Aristoteles – Aristotel (Grecia)
– Pythagoras – Pitagora (Grecia)
– Sokrates – Socrate (Grecia)
– Ekataios – Hecateu (Grecia)
– Sophokles – Sofocle (Grecia)
– Arkhimedes – Arhimede (Grecia)
– Diodoros Sikeliotes – Diodor din Sicilia (Grecia)
– Pindaros – Pindar (Grecia)
– Nikephoros – Nicefor (Grecia)
– Hektor – Hector (Grecia)
– Plutarchus – Plutarh (Roma)
– Ovidius – Ovidiu (Roma)
– Titus Flavius Iosephus – Iosif Flaviu (Roma)
– Pontius Pilatus – Pilat din Pont (Roma)
– Zarathuștra – Zoroastru (Persia)
– Muhammad – Mahomed (Arabia)
– Kong Fuzi – Confucius (China)
– Ioannes Paulus – Ioan Paul (Roma)
– Yuhanna ad-Dimașqi – Ioan Damaschinul (Siria)
– Ioannes Chrystostomos – Ioan Gură de Aur (Siria)
Ținând cont că Noul Testament a fost scris în greacă, iar cercetătorii biblici nu s-au hotărât dacă numele personajelor erau ebraice ori aramaice, am lăsat numele neotestamentare așa cum apar în original, adică în limba greacă. În tabelul de mai jos am trecut numele câtorva personaje biblice în patru variante, așa cum apar în Vechiul Testament, Noul Testament, Coran și, bineînțeles, adaptarea lor la limba română:
| Vechiul Testament (ebraică) | Noul Testament (greacă) | Coranul (arabă) | Română |
| Yahweh | Theos | Allah | Dumnezeu |
| Yeșu’a | Iesous | Isa / Yasu | Iisus / Isus |
| Mașiah | Christos | al-Masih | Hristos |
| Mikha’el | Mikhael | Mikha’il | Mihail |
| Gabri’el | Gabriel | Jibrayil | Gavriil / Gabriel |
| Hawwah | Eua | Hawwa | Eva |
| Qayin | Kain | Qabeel | Cain |
| Hebel | Abel | Habeel | Abel |
| Șet | Seth | Sheeth | Set |
| Hanok | Enoch | Idris / Akhnukh | Enoh |
| Noah | Noe | Nuh | Noe |
| Avram / Avraham | Abraam | Ibrahim | Avram / Avraam |
| Yișma’el | Ismael | Isma’il | Ismael |
| Yișaq | Isaak | Ishaq | Isaac |
| Ya’aqob | Iakobos | Ya’aqub | Iacov / Iacob |
| Esaw | Hesau | Isaw | Isav |
| Yehudah | Ioudas | Yahudha | Iuda |
| Yosep | Ioseph | Yusuf | Iosif |
| Șimșon | Samson | Șamșun | Samson |
| Șa’ul | Saulos | Sha’ul | Saul |
| Dawid | David | Dawud | David |
| Șelomo | Solomon | Sulayman | Solomon |
| Hordos | Herodes | Irod | |
| Moșeh | Moyses | Musa | Moise |
| Yehoșu’a | Iesous | Yusha | Ioșua |
| Eliyahu | Elias | Ilyas / Ilya | Ilie |
| Elișa | Elissaios / Elisaie | Alyasa | Elisei |
| Yeșa’yahu | Esaias | Ish’iya | Isaia |
| Y’hez’qel | Iezekiel | Hizqeel | Iezechiel |
| Daniyyel | Daniel | Daniyal | Daniel |
| Yirmiyahu | Ieremias | Irmiya | Ieremia |
| Iyyob | Iob | Ayyub | Iov |
| Yona | Ionas | Yunus / Yunan | Iona |
| Ezra | Esdras | Uzair | Ezdra |
| Șim’on | Simon | Sim’an | Simon |
| Petros | Petros | Boutros | Petru |
| Pol | Paulos | Bulus | Pavel |
| Matityahu | Matthaios | Matta | Matei |
| Yohanan / Yehohanan | Ioannes | Yahya | Ioan |
| Elior | Loukas | Luqa | Luca |
| bar-Tolmay | Bartholomaios | Barthulmawus | Bartolomeu |
| – | Thomas | Tumas / Tuma | Toma |
| – | Andreas | Andrawus | Andrei |
| – | Philippos | Filib | Filip |
| El’azar | Lazaros | al-Eizariya | Lazăr |
| Miriam | Maria | Maryam | Maria |
| Ribqa | Revecca | Rabqa | Rebeca |
| Rahel | Rachil | Rahil | Rahila |
Nu putem şti cu exactitate dacă numele au sau nu o putere reală. Cum nu putem ști nici dacă zeii într-adevăr au nume secrete, pe care le țin ascunse de noi. Presupunând că au, ascunderea lor nu ne împiedică să ne atingem scopul, acela de a afla adevărata istorie a Pământului, care ne poate ajuta să ne înțelegem prezentul și să ne modelăm viitorul. Pentru acest lucru, trebuie în primul rând să identificăm principalii zei în multitudinea de religii existente din cele mai vechi timpuri până astăzi, toate clădite în jurul acelorași personaje.
