SZ 3. Decodificarea miturilor

Ca orice creștin, nu puteam să nu aflu legenda lui Lucifer, îngerul care a încercat să ia tronul tatălui său, fiind însă înfrânt de fratele său, arhanghelul Mihail, și exilat apoi pe Pământ împreună cu acoliții săi. Chiar dacă sună bine această poveste cu intrigi, trădări și războaie divine, aducând puțin cu seria de filme Star Wars, ceva îi lipsește. Logica, în primul rând. De ce ar fi încercat acel înger să detroneze un dumnezeu omnipotent? Dacă noi, oamenii, știm că nu există nicio ființă care să o poată egala, darămite învinge, cum de nu știa și Lucifer asta, o entitate superioară nouă? Ori poate știa că dumnezeul biblic nu este atât de puternic pe cât ni se spune, idee care rezultă din odihna de care a avut nevoie după ce a creat lumea. Dacă e așa, înseamnă că religiile sunt fondate pe minciuni. Pe lângă această nelămurire, au apărut și altele. De ce voia Lucifer tronul? De ce nu s-a luptat Dumnezeu cu el, preferând să îl trimită pe Mihail? Unde era Iisus în timpul ăsta? De ce l-a exilat tocmai pe Pământ și nu pe altă planetă? De ce a făcut oamenii pe aceeași planetă pe care erau închiși îngerii decăzuți? De ce l-a lăsat pe Lucifer să le facă rău oamenilor, dacă tot îi iubește atât de mult și le vrea binele? De ce va fi pedepsit abia la sfârșitul lumii și nu mai devreme? Toate aceste întrebări pălesc în fața unui fapt mult mai important: Lucifer este inexistent în Biblie! Legenda și numele său au apărut în urma interpretării eronate a unor versete din două capitole biblice, al paisprezecelea din Cartea lui Isaia și al douăzeci și optulea din Cartea lui Iezechiel. Dacă Lucifer nu există în Biblie, cum a apărut în creștinism? A fost inventat pentru că era nevoie de un personaj malefic care să-i țină pe credincioși într-o continuă teamă? Are sens această variantă, știindu-se deja că frica este cea mai eficientă metodă de control. În plus, nu există nici măcar o singură dovadă a existenței biblicului Iisus în Palestina de acum două milenii, ceea ce întărește concluzia logică că Biblia reprezintă doar o colecție de povești inventate, așa cum vom vedea în capitole viitoare, asfel explicându-se multitudinea de erori și contradicții pe care le conține.

Cu toate acestea n-am putut accepta pe deplin această ipoteză, chiar dacă este cea mai logică. Ce e logic nu e întotdeauna adevărat, după cum se spune. N-am făcut-o pentru că i-am găsit pe Iisus, Lucifer și Dumnezeu în miturile altor popoare, ascunși în spatele unor nume și întâmplări diferite, cel puțin la suprafață. Chiar dacă Iisus n-a trăit acum două milenii și a fost inventat doar pentru a da naștere unei noi religii,  personajul pe care l-a copiat se găsește în toate religiile și cultele dispărute. La fel și tatăl său, mama sa pământeană, inamicul Lucifer și alte personaje din mitologia creștină. Ținând cont de răspândirea acestor întâmplări și personaje în spațiu și timp, sunt mari șanse ca legendele să conțină cel puțin un sâmbure de adevăr, adevăr pe care putem să încercăm să-l aflăm prin decodificarea relatărilor înaintașilor noștri, pe care astăzi le catalogăm drept mituri, legende sau basme.

„Mitul este o religie în care nimeni nu mai crede”, afirma poetul și novelistul american James Feibleman. În Aspecte ale mitului, Mircea Eliade nota: „Mitul povestește o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor”. Filosoful și istoricul Ananda Kentish Coomarasswamy scria în Hinduism și budism: „Mitul încarnează cea mai înaltă aproximație a adevărului, ce poate fi tradusă în cuvinte”. Pentru filosoful Karl Jaspers, miturile sunt purtătoare de mesaje și simboluri cifrate, lăsate nouă pentru a fi decriptate. Iar Vasile Lovinescu spunea în Interpretarea ezoterică a unor basme și balade polulare românești: „Basmul conține cunoștințe adevărate, chiar dacă sunt criptate, dar existente din timpuri străvechi. Esența basmului este valabilă și în prezent, și în eternitate”. În greaca veche, cuvântul „mythos” („mit” în română) însemna „vorbă, relatare, povestire”. Prin urmare, chiar dacă astăzi sunt considerate fabulații, la nașterea lor miturile erau niște reportaje primitive, care expuneau evenimente reale, trăite de oamenii acelor vremuri. Să nu uităm că Iliada lui Homer a fost considerată ficțiune iar Troia un loc mitic până când, în 1868, arheologul amator Heinrich Schliemann a descoperit ruinele Troiei în Turcia. Neputând ignora urmele unui război devastator care a dus la distrugerea cetății, întocmai ca în opera lui Homer, mulți nu au putut să nu se întrebe: dacă Iliada s-a dovedit a fi adevărată măcar parțial, ce alte adevăruri ascunde tot ceea ce numim mitologie?

Pentru a înțelege ce ne transmit strămoșii noștri nu trebuie decât să ne deschidem mințile, renunțând la orice fel de îndocrinare religioasă sau evoluționistă. Deși sunt în aparență diferite, legendele tuturor popoarelor, încă din cele mai vechi timpuri, vorbesc despre aceleași întâmplări și personaje. Chiar dacă sunt în continuare ignorate de majoritatea, fiind catalogate drept ficțiune, legendele ascund adevărata istorie a Pământului. Modificate de multitudinea de religii și de scopurile reprezentanților lor, legendele au reușit să păstreze destule indicii care să ne ajute să înțelegem mai bine cine sunt zeii, de ce am fost creați și cum am fost folosiți de-a lungul mileniilor. Extrăgând esența miturilor, alăturând-o descoperirilor arheologice, istorice și ale celorlalte ramuri ale științei, putem pune cap la cap destule piese dintr-un puzzle cu prea multe goluri. Și poate astfel vom reuși să ne facem o idee cât mai apropiată de adevăr despre lumea în care trăim.

Personajele principale ale istoriei noastre ascunse sunt câteva. Numele lor reale nu se cunosc și probabil nu ne vor fi niciodată cunoscute. Denumirile sub care le cunoaștem nu sunt decât epitete. Deși nu am reușit să le descifrăm pe toate nici până în ziua de astăzi, fiecare nume are o semnificație, de obicei reprezentând o însușire a celui care îl poartă. De ce nu putem afla numele reale ale zeilor, presupunând că au nume? Încă din cele mai vechi timpuri există credința că numele înseamnă putere, iar cel care cunoaște numele cuiva are putere asupra acelei persoane. De exemplu, în exorcism, exorcistul încearcă în primul rând să afle numele demonului cu care are de a face, pentru a căpăta putere asupra lui. Și biblicul rege Solomon a procedat în același mod. În Clavicula Salomonis se povestește că primul lucru pe care regele îl făcea atunci când invoca demoni era să încerce să le afle numele. Egiptenii antici foloseau în vorbirea curentă foarte des numele zeului Amon, după cum au consemnat istoricii greci, considerând că invocarea numelui va reuși să convingă zeitatea să își facă apariția. Acest procedeu a fost preluat în toate tipurile de ritualuri de invocare atât în religii, cât și în ocultism. Mulți creștini, în special românii, evită folosirea numelui Diavolului, de teamă că îl vor atrage în viețile lor. În schimb, invocarea numelui divin constituie esența liturghiilor. De exemplu, la Vecernia de sâmbătă se cântă: „Învierea lui Hristos văzând (…) Numele tău numim”, iar la liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se spune: „Numele tău numim (…) Fie numele Domnului binecuvântat”. Fiecare creștin primește un nume în urma unui ritual, botezul, care se realizează la rândul său în numele Trinității divine. Iar exorciștii creștini susțin că spiritele malefice sunt chinuite de numele lui Iisus.

Într-o legendă egipteană se povestește că Ra, zeul suprem, era cunoscut sub multe denumiri, dar avea și un nume secret pe care nu îl împărtășea nimănui, deoarece acela care îi cunoștea căpăta puterea absolută a zeului. Zeița Isis însă l-a păcălit și a aflat numele secret, pe care mai apoi l-a dezvăluit fiului ei, Horus. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfințenie secretul și să nu se folosească de puterea numelui. Se pare că Isis și Horus s-au ținut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului. Deținerea puterii prin cunoașterea numelui se găsește și la începutul Bibliei, unde Adam le-a pus nume atât animalelor, cât și consoartei sale, Eva, pentru a le putea stăpâni. Din acest motiv a apărut în unele culturi interdicția pronunțării numelor divine. În jurul anului 150, învățatul evreu Abba Saul ben Batnit a înțeles greșit o poruncă din Levitic: „Cel care hulește numele lui Yahweh să fie ucis cu moarte”. El a proclamat că până și rostirea numelui sfânt trebuie să fie pedepsită cu moartea. Din acel moment, pentru o bună bucată de timp, în timpul procesiunilor religioase s-a evitat citirea numelui zeului. Numele scris în ebraică sub forma „YHWH” a fost combinat cu vocalele cuvântului „Adonai” („Domnul”), rezultatul „Yehowah” (modernizat ca „Iehova”) fiind folosit pentru citirea numelui zeului biblic. Abba Saul nu a fost primul evreu care a apelat la această interdicție. Cu puțin înaintea sa, în primul secol al erei noastre, istoricul Flavius Iosephus scria: „Atunci Yahweh i-a vestit numele său, pe care nu-l spusese până atunci niciunui om. Acest nume eu nu am voie să-l rostesc”. Mai târziu, în islam s-a aplicat o regulă asemănătoare referitoare la numele zeului Allah, celor de alte religii fiindu-le interzis să îl rostească, indiferent de context. Sumerienii obișnuiau să înlocuiască adesea numele zeilor cu numere, care reprezentau rangurile respectivelor divinități. Acest procedeu a fost preluat de multe alte culturi, numerologia devenind o parte importantă a religiilor datorită echivalării numelor zeilor cu numere.

Importanța numelor divine se găsește și în Biblie. În Vechiul Testament, numele lui Yahweh este scris de 6828 de ori. În cea de-a treia poruncă din cele zece date lui Moise, zeul ordona: „Să nu iei în deșert numele lui Yahweh, Dumnezeul tău, că nu va lăsa Yahweh nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele lui” (Ieșirea 20:7). Înainte de acest episod, în Ieșirea 3:13, Moise a dorit să afle numele zeului, pentru a-l putea împărtăși israeliților aflați în Egipt. Zeul și-a declinat identitatea prin afirmația: „Ehyeh asher ehyeh”, care se traduce corect „Eu sunt cel numit Ea”, nicidecum „Eu sunt cel ce sunt”, varianta preferată de traducătorii care încearcă să ascundă un nume babilonian atribuit zeului evreilor. Aflat în fața uriașului Goliat, păstorul David și-a căutat protecția în numele zeului său: „Tu vii asupra mea cu sabie și cu lance și cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Sabaoth, Dumnezeul oștirilor lui Israel pe care tu l-ai hulit” (Cartea întâia a Regilor 17:45). „Numele tău și amintirea ta erau nădejdea sufletului nostru” (Cartea lui Isaia 26:8), suspina și profetul Isaia.

Noul Testament subliniază adesea importanța invocării numelui. Apostolul Pavel scria: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morți, te vei mântui” (Epistola către Romani 10:9). La fel și apostolul Petru: „Și tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Faptele Apostolilor 2:21). În rugăciunea Tatăl nostru, închinată zeului ceresc, se spune încă de la început „sfințească-se numele tău” (Evanghelia lui Matei 6:9). Chiar și Iisus își învăța ucenicii: „Dacă veți cere ceva în numele meu, eu voi face” (Evanghelia lui Ioan 14:14) și „roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-i veți cere în numele meu” (Evanghelia lui Ioan 15:16). Despre numele lui Iisus, Pavel afirma: „Dumnezeu l-a preaînălțat și i-a dăruit lui nume, care este mai presus de orice nume” (Epistola către Filipeni 2:9). Acest nume nu a fost ales întâmplător, ci i-a fost impus lui Iosif de către îngerul care i-a apărut în vis: „Ea va naște fiu și vei chema numele lui: Iisus” (Evanghelia lui Matei 1:21). În ultima carte biblică, Apocalipsa lui Ioan, cei 144.000 de aleși „aveau numele lui și numele Tatălui lui, scris pe frunțile lor” (14:1), iar slugile lui Iisus „vor vedea fața lui și numele lui va fi pe frunțile lor” (22:4).

În textul Asklepios din Corpus Hermeticum, Hermes Trismegistos spunea despre numele zeului suprem: „Zeul este Tatăl, Stăpânitorul universal – sau orice alt nume încă mai sfânt și religios i s-ar putea da – și care, datorită inteligenței noastre, trebuie păstrat cu sfințenie între noi; însă, având în vedere divinitatea lui, noi nu îl putem defini prin niciun astfel de nume. Căci glasul este un sunet care rezultă din vibrația aerului și care exprimă voința omului, sau impresia pe care mintea sa a primit-o prin simțuri. Acest nume, alcătuit dintr-un număr stabilit de silabe, slujind drept simbol între glas și ureche și, în plus, senzația, răsuflarea, aerul, și tot ceea ce privește și ține de expresia sa – toate acestea transmit numele zeului. Eu nu cred că un singur nume, oricât de complex ar fi, poate să desemneze Principiul întregii măreții, care este Tatăl și Stăpânul tuturor lucrurilor. Totuși, trebuie să-i dăm un nume, ori mai degrabă toate numele. Căci el este Unul și Totul; de aceea trebuie să spunem fie că Totul este numele său, fie se cuvine să-l chemăm cu numele tuturor lucrurilor” (20:1-2).

În limba română numim zeul suprem „Dumnezeu”, care nu este numele lui real, așa cum cred majoritatea, ci un epitet compus din cuvintele „Doamne” și „zeu”. Românescul „zeu” provine din numele divinității supreme la greci, Zeus, care la rândul său descinde din cel al indianului Dyaus Pitar, tatăl zeilor. Grecii l-au transformat în Dzeus Pater apoi în Zeus, iar romanii în Iuppiter sau Iupiter. În limbile germanice numele are o formă diferită: „God” în engleză și olandeză, „Gutt” în germană ori „Gud” în norvegiană, suedeză și daneză. Cercetătorii au stabilit că sursa acestor nume este proto-germanicul „gudan”, a cărui proveniență rămâne necunoscută. În realitate este vorba despre „Taurul ceresc” sumerian, format din „gud” („taur”) și „an” („cer”). În limbile latine numele divin are o altă formă, deoarece provine dintr-o rădăcină diferită. Pentru a-și desemna zeii și, după renunțarea la politeism, zeul suprem, grecii antici au combinat numele lui Dzeus / Zeus cu unul derivat din cel al lui Djehuty (zeul înțelepciunii la egipteni), pe care l-au numit Thoth, Thot sau Thout. Astfel, noul zeu suprem a primit numele „Theos”, care în latină a devenit „Deus”, din care avem astăzi „Dieu” în franceză, „Dio” în italiană și „Dios” în spaniolă. Însă niciunul dintre ele nu reprezintă adevăratul nume al zeului.

Ținând cont de importanța dată numelor de majoritatea culturilor antice, adaptarea lor la alte limbi pare ilogică. Așa cum procedau grecii, de exemplu, care adaptau la propria lor limbă aproape toate numele străine pe care le întâlneau. Din acest motiv am preferat să folosesc în această carte numele originale ale personajelor, așa cum sunt întâlnite în scrierile vechi. Ținând cont că Noul Testament a fost scris în greacă, iar cercetătorii biblici nu s-au hotărât dacă numele personajelor erau ebraice ori aramaice, am lăsat numele neotestamentare așa cum apar în original, adică în limba greacă. În tabelul de mai jos am trecut numele câtorva personaje biblice în patru variante, așa cum apar în Vechiul Testament, Noul Testament, Coran și, bineînțeles, adaptarea lor la limba română:

Vechiul Testament (ebraică)	Noul Testament (greacă)	Coranul (arabă)	Română
Yahweh	Theos	Allah	Dumnezeu
Yeșu’a	Iesous	Isa / Yasu	Iisus / Isus
Mașiah	Khristos	al-Masih	Hristos
Mikha’el	Mikhael	Mikha’il	Mihail
Gabri’el	Gabriel	Jibrayil	Gavriil / Gabriel
Hawwah	Eua	Hawwa	Eva
Qayin	Kain	Qabeel	Cain
Hebel	Abel	Habeel	Abel
Șet	Seth	Sheeth	Set
Hanok	Enoch	Idris / Akhnukh	Enoh
Noah	Noe	Nuh	Noe
Avram / Avraham	Abraam	Ibrahim	Avram / Avraam
Yișma’el	Ismael	Isma’il	Ismael
Yișaq	Isaak	Ishaq	Isaac
Ya’aqob	Iakobos	Ya’aqub	Iacov / Iacob
Esaw	Hesau	Isaw	Isav
Yehudah	Ioudas	Yahudha	Iuda
Yosep	Ioseph	Yusuf	Iosif
Șimșon	Samson	Șamșun	Samson
Șa’ul	Saulos	Sha’ul	Saul
Dawid	David	Dawud	David
Șelomo	Solomon	Sulayman	Solomon
Moșeh	Moyses	Musa	Moise
Yehoșu’a	Iesous	Yusha	Ioșua
Eliyahu	Elias	Ilyas / Ilya	Ilie
Elișa	Elissaios / Elisaie	Alyasa	Elisei
Yeșa’yahu	Esaias	Ish’iya	Isaia
Y’hez’qel	Iezekiel	Hizqeel	Iezechiel
Daniyyel	Daniel	Daniyal	Daniel
Yirmiyahu	Ieremias	Irmiya	Ieremia
Iyyob	Iob	Ayyub	Iov
Yona	Ionas	Yunus / Yunan	Iona
Ezra	Esdras	Uzair	Ezdra
Șim’on	Simon	Sim’an	Simon
Pol	Paulos	Bulus	Pavel
Matityahu	Matthaios	Matta	Matei
Yohanan / Yehohanan	Ioannes	Yahya	Ioan
Elior	Loukas	Luqa	Luca
bar-Tolmay	Bartholomaios	Barthulmawus	Bartolomeu
Miriam	Maria	Maryam	Maria

Nu putem ști dacă numele au sau nu o putere reală. Cum nu putem ști nici dacă zeii într-adevăr au nume secrete, pe care le țin ascunse. Presupunând că au, ascunderea lor nu ne împiedică să ne atingem scopul, acela de a afla adevărata istorie a Pământului, care ne poate ajuta să ne înțelegem prezentul și să ne modelăm viitorul. Pentru acest lucru trebuie în primul rând să identificăm principalii zei în multitudinea de religii existente din cele mai vechi timpuri până astăzi, toate clădite în jurul acelorași personaje.

Continuarea în cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu.