Nu mi-am imaginat că voi scrie vreodată o prefață dar autorul a insistat și, cum nu fac față prea bine amenințărilor, am acceptat cu mare drag. Nu știu exact ce ar trebui să scriu aici, însă mi se transmite din regie că de obicei se comentează biografia autorului, se prezintă locul respectivei scrieri în ansamblul operei autorului, contextul în care a apărut sau se comentează povestea prezentată în carte. Cum autorul este mult mai puțin important decât personajele principale și nu interesează pe nimeni operele lui, prefer să scriu despre eroii cărții. Aceste personaje, în număr de cinci, au fost preluate din basme populare românești. Și am să vi le prezint într-un mod cât se poate de obiectiv, fără a fi influențat în vreun fel de rugăminți, injurii, șpagă, astre retrograde sau desene cu mine spânzurat, pe care le găsesc cam des în cutia poștală.
Primul este Făt-Frumos, aparent născut dintr-o lacrimă a icoanei zeului Zamolxe, cel mai frumos, elegant, bine îmbrăcat, șarmant și sexy bărbat din toate lumile. Invidioșii îl consideră un metrosexual mult prea efeminat și naiv, poate pentru că preferă să se îmbrace în haine feminine, dar și primul la bătaie de când s-a inventat fuga. Dar ăstea sunt doar bârfe ale invidioșilor, evident. Nu fuge de bătaie pentru că i-ar fi frică, ci pentru că nu vrea să îi sară oja. Nu poartă haine feminine pentru că ar fi efeminat, ci pentru că îi place să arate bine. Și nu e obsedat de aspectul său fizic, ci doar îngrijit. Poate și superficial, dar cine nu e? Să nu uităm că întreaga aventură se datorează lui Făt-Frumos, care a fugit de acasă pentru a nu fi sacrificat după obiceiul dacilor, preferând să-l caute pe Zamolxe pentru a-i înmâna personal mesajul comunității sale. Dacă s-ar fi lăsat sacrificat, am fi avut o carte foarte scurtă, de doar câteva pagini, și extrem de plictisitoare. Astfel, datorită spiritului său rebel, pe care invidioșii îl consideră lașitate, aventura s-a întins pe câteva sute de pagini. În plus, el este eroul bătăliei finale, așa că mai primește o bilă albă. Poate nu tot peste ochi, la fel ca precedentele.
Următorul pe listă este Harap-Alb, un semiarab născut dintr-o mamă dacă și un tată arab pe nume Ali Baba (ajuns celebru datorită poveștii cu cei patruzeci de hoți). Influențat de cultura tatălui său, Harap-Alb are trei mari idealuri: să își facă un harem, să ajungă în Arabia și să aducă jihadul întregii lumi. Pe primele două reușește să și le îndeplinească, pe ultima nu, din fericire pentru noi. De ce acest ideal jihadist? Pentru că Harap-Alb este un terorist amator cu probleme psihice netratabile, altfel nu ar încerca atentate sinucigașe chiar și după ce devine nemuritor. Trebuie apreciat măcar pentru că nu a furat expresia musulmană „Allahu akbar”, ci și-a creat un strigăt de luptă propriu: „Valahu’ akbar”. Pe care îl modifică din când în când, în funcție de situație, astfel încât dăm și peste „Almanahu’ akbar”, „Valhalla akbar”, „Atlasu’ akbar”, „Pilafu’ akbar”, „Allahu la bar”, „Maharajahu’ akbar”, „Valahu’ Buddha Bar”, „Apașu’ akbar” și „Asimptomaticu’ akbar”. Exceptând partea teroristă, care nu se datorează credinței jihadiste, ci dorinței de a primi șaptezeci și două de virgine în viața de apoi, Harap-Alb nu e băiat rău. Mai ales când se decide să lucreze de acasă, aruncându-și în aer propria locuință.
Al treilea personaj principal este Greuceanu de Aur, o matahală agresivă, mincinoasă și lăudăroasă, cu un evident caracter cocalaro-manelistic care reiese până și din numele lui. Cu ceafa lată și părul făcut creastă cu ulei de candelă, lanț gros la gât, ghiuluri pe degete, ițari de trening, opinci de plajă, ie mulată și coji de semințe între dinți, Greuceanu este singurul dintre eroii noștri fără sânge regal, ci crescut pe uliță, în ghetou. Cel puțin așa se laudă el, dar nu putem risca să îl credem pe cuvânt. Îl găsim în poveste încercând să păcălească un rege că a învins șase zmei și a eliberat Soarele și Luna, cerând pentru aceste așa-zise fapte de vitejie mâna unei prințese și jumătate din împărăție. Vis la care nu renunță niciodată, pentru că e genul care încearcă să se îmbogățească fără muncă și peste noapte. Din acest motiv nici nu ne mirăm că, atunci când un înțelept hindus îl confundă cu Buddha, Greuceanu duce minciuna mai departe nu doar în India, ci și în China, Japonia și chiar în lumea imaterială Shambhala.
Al patrulea la rând este Prâslea cel Voinic, un copil pe care îl prinde adolescența pe drum. Isteț uneori, dar și cu momente demne de intelectul tovarășilor săi, Prâslea s-a alăturat grupului după ce a fost gonit de acasă de tatăl său, căruia i-a pierdut nu doar merele de aur, ci tot copacul. Nu a făcut prea multă școală pentru că s-a crezut prea deștept față de colegii săi, dar a rămas cu apucături de tocilar. Drept pentru care își petrece mult timp pe întrenet, predecesorul fictiv al internetului, are o oarecare cultură generală și visează să scape de virginitate. Pentru că nimănui nu-i plac tocilarii, ceilalți îl pocnesc cam des, în special Greuceanu. Adolescența lui vine nu doar cu hormonii dați peste cap, ci și cu dezavantaje, cum ar fi faptul că grecii vor să-l „pederasteze”, Sfânta Duminică să-l „pedofileze” iar cartaginezii să-l sacrifice. Ajunge bătrân la un moment dat și se însoară cu o prințesă gerontofilă, însă are noroc și redevine tânăr după puțin timp. Păcat că nu a apucat să-și consume căsnicia din cauza vârstei înaintate dar recuperează la final cu regina Britaniei, Elisabeta, care era bătrână și pe atunci.
Ultimul dar nu cel din urmă este calul năzdrăvan, un personaj care preferă să nu iasă prea mult în evidență, ci să rămână în umbră, de unde poate să își manevreze tovarășii. Sau să îi mențină pe calea cea dreaptă, ei luând-o adesea pe arătură. Cu pluta. Și în marșarier. Calul este urât, răpciugos, cocoșat, jerpelit și slab dar foarte inteligent, aflându-se în antiteză cu stăpânul său, Făt-Frumos, care are aspect fizic la superlativ și prostie pe măsură. În tinerețe fusese un mândru armăsar, care gonea ca vântul și ca gândul și zbura până la Lună și la Soare dacă avea treabă pe acolo, însă bătrânețea l-a ajuns până la urmă, oricât de fermecat ar fi. Putea reveni la aspectul din tinerețe dacă mânca jăratic și se scutura de trei ori, însă după a doua oară a amețit, a căzut și a rămas pe jos, neavând energie pentru o nouă încercare. Măcar provine din familie bună, fiind fratele lui Pegas, armăsarul înaripat pe care îl călăreau doar semizeii greci, și vărul lui Sleipnir, calul cu opt picioare al zeului scandinav Odin. Ceea ce nu-l ajută prea mult, dar măcar știm că nu e atât de varză pe cum arată, având gene bune. Din păcate pentru el acestea nu îi sunt singurele defecte, calul fiind dependent de mere și drogat cam des, preferând mai mult să fumeze iarba decât să o pască. Cu toate astea, el este creierul grupului, fără de care eroii umani nu ar fi reușit nici măcar să supraviețuiască, darămite să își îndeplinească misiunile. În plus, identitatea sa este înconjurată de mister, insinuându-se de câteva ori că nu ar fi un simplu cal năzdrăvan, ci altceva. Eroii bănuiesc că ar fi în realitate îngerul păzitor al lui Făt-Frumos, acuzație pe care calul o neagă cu vehemență, însă ar putea exista indicii în sprijinul acestei ipoteze. Atât numele pe care și-l dorea pentru grup, „Calu’s Angels” (Îngerii calului), cât și faptul că numele său real, Aurel, are terminația întâlnită de obicei în numele îngerilor din folclorul iudeo-creștin. Dar cum indiciile nu sunt concludente iar verificatorii independenți de pe Facebook nu au investigat acest mister, nu putem ști dacă animalul este altceva sub acoperire ori dacă autorul a lansat intenționat o pistă falsă pentru a-i proteja calului datele cu caracter personal.
Și cam atât, că am făcut febră musculară de la prea mult scris. Și e păcat să uzez bunătate de mâini cu așa ceva, mai ales după ce le-am dat cu cremă scumpă și cu ojă personalizată, făcută la comandă din picături de curcubeu date pe răzătoare, uscate cu respirația unor inorogi siamezi și amestecate în sacul fără fund al unei zâne tot fără fund dar cu dotări la etaj. Să continue altul, că eu nu mai pot. Ciao a tutti frutti, bre cititorilor! 
.
Mulțumesc Dublu F, am preluat legătura! Dacă ăsta v-a prezentat personajele principale, eu vă voi spune pe unde umblă ele. Întâi prin Dacia, unde trec prin câteva probe de foc pentru a câștiga mâinile și restul corpurilor fiicelor lui Magenta-Împărat, pe care însă le răpește Spânul. Apoi în Germania, unde o înfruntă pe Vrăjitoarea cea bună rău, mama vitregă a Albei-ca-Zăpada. În Britania, unde caută Sfântul Graal al regelui Arthur. În Scandinavia, unde îl găsesc pe regele vikingilor umblând în public gol-pușcă. La Polul Nord, unde o ajută pe Crăiasa Zăpezilor să îl pedepsească pe Moș Crăciun. În Elada, unde evadează din labirintul Minotaurului, îi însoțesc pe argonauți în expediția pentru găsirea lânii de aur și pe Ulise către Itaca, câștigă jocurile olimpice, deschid Cutia Pandorei, îl ajută pe Hercule să-și termine cele douăsprezece munci iar zeița Atena îi transformă în supereroi. În Anatolia, unde îl transformă pe regele Midas în piatra filosofală a alchimiștilor și îi ajută pe eleni să câștige războiul troian. În Cartagina, unde generalul Hannibal vrea să îl sacrifice pe Prâslea pentru a opri invazia romanilor. În Egipt, unde caută bucățile din cadavrul lui Osiris pentru a opri războiul zeilor. În Etiopia, unde ucid un monstru marin și o salvează pe prințesa Andromeda. În Africa neagră, unde sunt aproape de a deveni cina canibalilor. În Arabia, unde găsesc lampa lui Aladin și profanează piatra sfântă a arabilor. În Babilon, unde unul dintre ei castrează un zeu. În Sumer, unde ajută un preot să recupereze tăblițele destinului și pleacă în locul regelui Ghilgameș să caute secretul nemuririi. În Canaan, unde semiarabul este considerat Mesia de israeliți, apoi crucificat. În India, unde Greuceanu este confundat cu Buddha, eșuează în încercarea de a opri războiul din Mahabharata și îl provoacă pe cel din Ramayana. În China, unde îl salvează pe Regele Maimuță și găsesc armata de teracotă, din care fac sobe. În Japonia, unde devin ninja, o opresc pe Godzilla, ajută un zeu să răpească fiica altui zeu și sunt măcelăriți de niște creaturi din legendele moderne. În Australia, unde sunt atacați de toate speciile de animale. În America de Sud, unde îi învață pe incași să se predea conchistadorilor iar Făt-Frumos realizează desenele uriașe de la Nazca. În America Centrală, unde sunt salvați de mayași din mâinile aztecilor și fură un craniu de cristal din locuința zeilor morții. În America de Nord, unde sunt scalpați de indieni și atacați de zombi, participă la procesul vrăjitoarelor din Salem și devin întâi indieni, apoi cowboy. Iar în final acasă, în Dacia, unde își înfruntă cei doi mari inamici, pe Spân și pe Satan. Deci se plimbă prin toate continentele, singurul pe care nu ajung fiind Antarctida, care în lumea lor nu este un continent, ci zidul de gheață care înconjoară planeta. Pentru că acțiunea nu se petrece în lumea noastră ci pe un Pământ plat, cu gravitație care împinge de sus în loc să tragă în jos, acoperit cu o cupolă ținută pe umeri de un titan, sub care se află împărăția morților, o lume în oglindă a celei de deasupra.
Pe lângă aceste zone pământene, eroii ajung și în altele diferite. Pe Tărâmul Celălalt de câteva ori, unde fac cunoștință cu Păcală, înving în luptă trei zmei și pe contele Dracula, petrec câteva secole alături de niște zâne într-un sanctuar temporal, răspund cu greu la ghicitorile Sfinxului din Bucegi, îl întâlnesc pe zeul Zamolxe, îl eliberează pe titanul Prometeu, îl împietresc pe Atlas, pierd merele de aur din Grădina Hesperidelor și sunt ajutați de supraviețuitorul Potopului să devină nemuritori. Cățărându-se pe un vrej de fasole uriaș ajung în Asgard, lumea zeilor scandinavi, la scurt timp după Ragnarok, războiul final dintre zei și uriași. Ajung și pe insula Atlantida chiar înainte de a se scufunda, apucând să îl convingă pe zeul Hefaistos să le facă arme olimpienilor prinși într-un război cu titanii și giganții. Coboară în lumea subterană a morților pentru a-i transmite un mesaj zeului defunct Osiris. Din Canaan sunt răpiți de un O.Z.N. și duși pe planeta Marte pentru a participa la un campionat galactic de lupte. Cu ajutorul lui Dalai Lama călătoresc într-o dimensiune paralelă imaterială, Shambhala, unde un spirit evoluat le repară trupurile iar Făt-Frumos se conectează neintenționat la o bază de date universală. Iar din Triunghiul Bermudelor ajung într-o realitate paralelă, care este chiar lumea noastră în prezent, unde sunt internați cu forța, amendați, bătuți și împușcați.
Mai multe nu vă spun pentru că nu mai țin minte. Eu mă pricep la jihaduri, nu la rezumate, așa că îl las pe fratele meu obez să zică în continuare. Valahu’ akbar, infidelilor!
.
.
.
.
Eu nu vreau să scriu nicio prefață, că m-a supărat ăsta… autorul, cum l-o fi chemând, că nu-mi pasă. Pentru că m-a făcut să par gras în cartea lui. Am înțeles că la televizor pari mai împlinit, pentru că îți adaugă camerele încă cinci kile, dar și în cărți?!? Păi ăsta scrie sau filmează? Ori filmează ce scrie? Bă, nu sunt gras, doar am oasele mai mari! De la calciu! Când eram mic eram sărac și nu aveam ce mânca acasă, așa că furam cretă de la școală și băgam în mine câte o cutie! Dimineața, la prânz și seara, pentru că nu voiam să am un program de masă dezordonat! De la calciul ăla din cretă mi s-au întărit și mărit oasele! Dar de unde să știe cap de cretă ăsta anatomie? Îl prind eu odată, să îi arăt cât calciu am în oase, mai ales în șuturi… Hai sictir, boss!
.
.
.
.
Despre autor nu prea avem ce să spunem, așa că o să încerc eu câteva cuvinte despre ce a ascuns aici, pentru că are obiceiul să ascundă în cărțile lui chestii pe care să nu le știe decât el iar eu mi-am propus să-l dau de gol. Eroii Divinei parodii sunt în număr de cinci pentru că aceasta este a cincea carte a autorului. Finalul conține cinci păreri fictive de la cititori din același motiv. Cartea este formată din șapte basme deoarece acțiunea se petrece pe Pământ (unul plat, dintr-o realitate paralelă), a șaptea planetă a sistemului solar, numărând din exterior către Soare. Prima carte a ăstuia este Secretele zeilor, pe care a transformat-o ulterior într-o serie. Cartea pe care o caută eroii acestei povești, Secreta deorum, este de fapt Secretele zeilor în latină. A doua lui carte este Confuckyous. Concepții anticoncepționale; Confuckyous este menționat în penultimul basm, unde Harap-Alb îi schimonosește numele filosofului Confucius. Pe planeta Marte, eroii participă la cea de-a cinci sute nouăzeci și cincea ediție a campionatului Mortal Kombat; transformând cifrele în litere după pozițiile pe care acestea le ocupă în alfabetul limbii române, numărul 595 devine CGC, adică inițialele autorului. Data nașterii ăstuia este 22 iunie 1981 (sau 22.06.1981 dacă nu vă plac literele), dată pe care autorul a ascuns-o în această carte de câteva ori. La final, Greuceanu încearcă pentru a două sute douăzeci de mii șase sute optzeci și una oară să se însoare. Jurnalul pe care îl găsește calul în spital îi aparține unei fete numite de doctori 220681. Iar pasajul pe care îl citește calul este din data de 22 iunie 1981, adică ziua în care autorul a împlinit 40 de ani. Trecând de la date la locații, aflăm la un moment dat că Făt-Frumos este din Galați, Greuceanu din Vaslui, Harap-Alb din Brăila, Prâslea din Tulcea, calul este născut în Tărâmul Celălalt dar crescut în Vrancea iar Magenta-Împărat și cele trei fiice ale sale sunt din raionul basarabean Cahul. De ce ar trebui să ne pese? Deoarece ăsta care a scris cartea a ascuns ceva și aici: el este gălățean iar Vaslui, Brăila, Tulcea, Vrancea și Cahul sunt județele cu care se învecinează Galațiul. Pentru că i-am dat prea multă importanță, mai menționez doar că autorul apare și el în carte. Însă nu vă spun unde, urmând să îl găsiți singuri, așa cum fac și personajele principale. Iar dacă îl găsiți, lăsați-l acolo, că poate avem vreodată nevoie de el și ar fi bine să știm de unde să-l luăm. Vă mulțumesc pentru atenție, predau acum legătura colegului meu cabalin, care vrea să scrie ceva direct de la firul ierbii. Pe care o paște și o fumează simultan chiar în acest moment, ca să nu spună nimeni că nu are nici măcar un talent. Gata, plec, săru’ mâna și Zamolxe ajută!
.
.
.
Eu n-am de gând să bat câmpii ca ăștia care doar așa pot bate ceva, ci să vă scriu câteva cuvinte despre carte. Nu știu câte basme s-au inventat de la Ispirescu încoace, ori înainte de el, ori în timpul lui, ori cine e Ispirescu, însă știu că așa ceva nu a mai îndrăznit nimeni să facă. Epicomedia Divina parodie poate face parte din categoria basmelor inculte, a legendelor isterice ori a poveștilor de adormit adulții. Dar numai dacă încercați să o încadrați într-o categorie, deși nu v-aș recomanda asta. Pot spune cu copita pe inimă, atingând cu potcoava simultan un atriu și un ventricul, că este un mix de umor, imaginație și cunoștințe de folclor, religii și istorie, singura poveste în care putem întâlni în același loc vechi zei, piticii Albei-ca-Zăpada, extratereștri, zombi, profeți biblici, pe Moș Crăciun, pe Godzilla, filosofi antici, canibali, ninja, demoni, roboți sau pe regina Elisabeta. Cel mai mult îmi place faptul că este o poveste cu adevărat liberă, care nu se împiedică de reguli, limite ale imaginației, corectitudine politică sau bun-simț. De pildă, personajele depășesc adesea al patrulea zid, fiind conștiente că fac parte dintr-o poveste. Aruncă fără nicio jenă jigniri, dintre care unele ar putea fi considerate rasiste dacă ne-am construi valorile după regulile „noii normalități”. Se și înjură din când în când, inclusiv în alte limbi, profitând de faptul că pe vremea lor încă nu se inventase cenzura. Prefața cărții nu este scrisă de persoane reale, ci de personajele principale ale cărții care are la final generic ca în filme și scene cu aspect de scenariu. Autorul inventează câteva cuvinte, pentru că așa vrea el, și se introduce la un moment dat în poveste din același motiv, interacționând pe alocuri violent cu personajele principale. Cireașa de pe colivă o reprezintă ultimul text, adică cinci păreri fictive de la cititori celebri și decedați. Desigur că nu ar putea fi incluse într-o carte părerile cititorilor vii, pentru că ar fi însemnat să o citească înainte de a fi publicată, darămite cele ale unora morți de foarte mult timp. Însă Divina parodie este o carte atipică, diferită de tot ce am întâlnit, chiar unică, prin care sunt parodiate basme, legende, frânturi din istorie, religii și teorii moderne ale conspirației (cum ar fi, de pildă, ipoteza Pământului plat ori povestea pandemiei de Covid-19), ironizând totodată societatea actuală. Iar dacă înțelegem că autorul a ascuns printre glume și povești câteva dintre ideile sale din seria Secretele zeilor, putem considera că Divina parodie poate fi mai mult decât pare. Măcar pentru cei dispuși să privească dincolo de aparențe. Și să se amuze în acest timp, pentru că nu ar avea farmec scurta noastră existență pe Pământ fără bună-dispoziție, umorul fiind probabil singura cale de a ne păstra sănătatea psihică într-o lume tot mai nebună. În concluzie, lectură plăcută și hai pa!
Lasă un răspuns