Divina parodie 1. A fost odată… prin Dacia

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Ar fi și culmea să povestească cineva ceva neadevărat, că i-o fi jenă să mintă. Dacă vreți o dată exactă, a fost când făcea plopșorul pere și răchita micșunele, când se băteau urșii în cozi, când se luau de gât lupii cu mieii și se sărutau, înfrățindu-se, când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și se arunca în slava cerului de ne aducea povești. Cum când s-a întâmplat asta? Aproximativ cu câțiva ani înainte de… Chiar după ce… Demult, foarte demult. Nu contează când, contează doar că s-a întâmplat cu siguranță. Știu eu sigur că așa e. Credeți-mă pe cuvânt, că de n-ar fi, nu v-aș povesti.

În acele vremuri îndepărtate trăia Roz-Împărat, un domnitor întunecat ca miezul nopții, care avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei. Inițial se numea Roș-Împărat însă, fiind bătrân, în timp s-a decolorat. Roz-Împărat nu avea copii și e posibil să fi fost vina lui, pentru că tânăra lui împărăteasă era fertilă și plină de hormoni. Mânca sărmanul țelină de trei ori pe zi, făcea yoga și se lăsase de fumat însă, din cauza vârstei, nu mai putea să își exprime dragostea pentru tânăra sa soție. Doar platonic, dar asta nu-i aducea copii. În aceste condiții triste e puțin ciudat că împărăteasa i-a născut doi feciori. Ea spunea că prin minune, un duh sfânt intrând în ea când nu era atentă, însă gurile rele dădeau vina pe grăjdar. Dar împăratul nu pleca urechea la zvonuri, fiind mulțumit că avea moștenitori. Însă își mai dorea încă un fiu, pentru că doi erau ca la mort. Așa că se ruga în fiecare zi la slăvitul Zamolxe[1], să-l mai binecuvânteze cu un fecior. Tot prin minune, cu duh sfânt sau prin altă metodă, cum credea zeul de cuviință.

Zeul îi ascultă ruga. Nimeni nu știe de ce; poate era plictisit sau poate îl prinsese în pauza de publicitate, când arunca o privire fugară prin lume până să se termine reclamele. Important e că l-a ascultat și l-a ajutat. Așa că, într-o seară, pe când se pregătea de culcare, împărăteasa văzu cum icoana lui Zamolxe începu să plângă. Apoi râse puțin, iar plânse, iar râse și, în final, se blocă pe bocit. Fără să stea prea mult pe gânduri, împărăteasa atinse cu buzele lacrima cea rece care i se scurgea zeului din ochiul desenat și o supse în adâncul sufletului său. Iar dimineață se trezi grea, de rupse și patul sub ea. Gurile rele spun că tot grăjdarul fusese implicat și în această concepție, însă împărăteasa jura că de vină era lacrima zeului. Și nu îndrăzni nimeni să o contrazică, pentru că vocea ei suavă, atunci când țipa ca alarma antiaeriană, făcea morții să se rostogolească în morminte, oile să avorteze spontan și bărbații să fugă la război, chiar dacă nu aveau cu cine să se bată. Deci rămase varianta lacrimii din icoană, votată unanim de toate făpturile din împărăție.

După nouă luni împărăteasa născu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele Lunii. Împăratul nu-și mai încăpu în piele de bucurie și îl numi Făt-Frumos, spre necazul primilor săi copii, Făt-Drăguț și Făt-Acceptabil. Sigur că nu era atât de frumos pe cât îi spunea numele însă, în comparație cu ceilalți doi, părea superb. Se spune că împăratul mai avusese un băiat, numit Făt-Urât-cu-spume-și-prost-ca-noaptea, pe care, din motive necunoscute, îl dădu spre adopție. E posibil să fi fost doar un mit, pentru că nu avea cu cine semăna un asemenea copil, împărăteasa și grăjdarul având aspect fizic plăcut. Deși, când pleca grăjdarul în concediu, îl lăsa mereu în locul lui pe văr-su cel înapoiat de la țară, puțin mai frumos decât un căpcăun și cu intelectul la fel. Dar să nu intrăm în detalii, ca să nu pierdem șirul poveștii. Făt-Frumos se născu iar Roz-Împărat dădu o petrecere de trei zile și trei nopți, încât i se duse vestea peste mări și țări. În a treia noapte, când vechiul orologiu din turnul palatului bătu de douăsprezece ori, își făcură apariția trei ursitoare pentru a-i dezlega fătului tainele viitorului. Prima avea părul negru și lung, revărsat pe umeri, fruntea încinsă de o cunună de luceferi iar în mână ținea o nuielușă de argint, în vârful căreia scăpăra o stea. Apropiind vârful nuielușei de fruntea micuțului, îi ură să fie înalt ca bradul și prost ca gardul. După două palme plasate strategic peste ochi de căpitanul gărzii împăratului, ursitoarea își modifică ușor varianta, urându-i să fie frumos dar prost. Fără comparații, că nu-i plăceau căpitanului. Și se făcu nevăzută. A doua ursitoare avea rochie azurie, păr ca de aur, despletit și revărsat pe umeri, cu o coroniță de mărgăritare albe în jurul capului și în mână cu o nuielușă de aur, ce răspândea miresme de flori proaspete. Ursitoarea îl atinse pe băiat cu nuielușa ei și îi ursi să fie urât, dar deștept. Și dispăru înainte să o ajungă palma căpitanului gărzii, lăsându-l cu înjurăturile neterminate. Pentru a nu avea surprize neplăcute, împăratul îi plasă discret în buzunar un plic cu galbeni celei de-a treia ursitoare, care avea părul cărunt și fața posomorâtă. După ce numără galbenii, ursitoarea se gândi puțin și spuse cu o voce gravă, de parcă anunța numerele la loto:

– Una îl vrea frumos, cealaltă urât. Una îl vrea prost, cealaltă deștept. Eu zic că minus cu minus dă plus iar plus cu minus dă minus. Deci le reducem la absurd, adunăm ce a mai rămas, punem tot între paranteze și extragem rădăcina pătrată din ce e după virgulă. Așa că nu va fi copilul nici frumos dar nici urât, nici deștept dar nici prost. Îl lăsăm la zero, că n-are rost să-i dăm kilometrajul peste cap. Atât pot să fac într-un timp atât de scurt, cu un plic cu galbeni atât de subțire. Dacă nu sunteți de acord cu sentința, puteți să lăsați o contestație în maximum treizeci de zile lucrătoare, pe care să o depuneți la biroul nostru într-un plic timbrat pe ambele fețe și închis într-un dosar cu șină alături de dovada plății taxei de înregistrare la orice sucursală din împărăție.

Atât spuse a treia ursitoare și se topi în noapte, ca un nor cenușiu, lăsându-i pe toți… indiferenți. Pentru că erau cu toții beți criță, după trei zile și trei nopți de petrecut, așa că n-a băgat nimeni în seamă nici ursitoarele, nici profețiile lor. Doar împăratul, care căzu pe gânduri, încercând să deslușească mesajul criptat al celei de-a treia, refuzând să creadă că nu ascundea ceva important pentru fiul său cel mai mic. Din păcate pentru el și mai ales pentru copil, nu era nimic de descifrat acolo.

Copilul crescu într-o zi cât alții într-un an și bine că se opri după o lună, altfel ieșea la pensie înainte de botez. Și, pentru a se ridica la înălțimea numelui pe care îl primise la naștere, începu să se preocupe doar de înfățișarea sa, considerându-se cel mai frumos din împărăție. Ceea ce n-ar fi fost o problemă atât de mare dacă n-ar fi avut mai multe creme, parfumuri, farduri și sutiene decât mama sa. Își petrecea jumătate din timp cu somnul de frumusețe, iar cealaltă privindu-se într-o oglindă pe care o întreba la fiecare cinci minute: „Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai frumos din țară?”. Bineînțeles că oglinda nu-i răspundea, însă el își lipise pe ea propria poză, așa că primea de fiecare dată răspunsul pe care îl aștepta. Ceea ce demonstrează că nu înțelesese prea bine cum funcționează o oglindă dar avea o scuză, fiind născut doar de o lună. Se făcu fotomodel, nelipsit de pe primele pagini ale pergamentelor tabloide din împărăție, și se apucă de mers la sală pentru a-și menține fizicul în top. Nopțile și le petrecea prin hanuri de fițe, cu curtezane de lux, alături de anturajul său format din copii de boieri plini de galbeni, cu palate de vacanță în Triunghiul Bermudelor și calești A6 de patru-șase cai putere. În zadar încercă Roz-Împărat să îi dezvolte latura masculină, angajându-i cei mai buni profesori de lupte cu sabia, călărie și trânte greco-romane. Făt-Frumos nu punea mâna pe sabie pentru că îi sărea oja, nu călărea pentru că i se iritau picioarele proaspăt epilate și nu se trântea pe jos ca să nu i se murdărească straiele de firmă. Nici oină nu voia să joace, deși îi cumpărase tătâne-su un club de divizia a treia, Dinamo Grădina Edenului. Cu păpuși s-ar fi jucat încontinuu dacă nu ar fi avut și alte treburi, dar jocurile bărbătești îl plictiseau. Oina, sportul național al dacilor, mai mult ca sigur avea să devină probă olimpică, însă pe el nu-l atrăgea, preferând să-și petreacă timpul la saună, masaj sau detoxifiere.

Împăratul îi mai dădu prințului o șansă și îl înscrise la turnirul tradițional de Paștele cailor, când cei mai viteji cavaleri din împărăție se împungeau din viteză cu lănci, pentru amuzamentul copiilor. Și al cailor, că doar era sărbătoarea lor. Însă Făt-Frumos abandonă competiția înainte de prima confruntare, plângând de i se scurse tot rimelul pe rochie pentru că adversarul i-a rănit sentimentele când s-a uitat urât la el. În acel moment împăratul realiză că avea nevoie de măsuri drastice pentru a-l transforma într-un bărbat capabil să conducă împărăția când va veni vremea. Așa că puse la cale un plan îndrăzneț, care avea să-i schimbe mezinului viața. Prin urmare, într-o zi special aleasă de astrologul palatului, când Mercur era retrograd și în conjuncție cu el însuși, Roz-Împărat îi anulă lui Făt-Frumos programarea la coafor și îl chemă în sala tronului imediat după ce își termină ședința de pilates ezoteric.

– Fiule, am o veste bună pentru tine! Cea mai bună, de altfel!

– Mi-ai comandat setul de cristale aromaterapeutice din Atlantida, care doar săptămâna asta e la reducere în târgul din Mall Dova? întrebă miorlăit prințul, cu o sclipire suspectă în privirea deloc sclipitoare. Bre, de-ai fi tu salcie la mall, m-aș face râu la umbra ta…

– Nu, dragul meu, răspunse împăratul întrebându-se în sinea lui pentru a mia oară dacă mezinul era pe invers ori dacă în loc de doi cromozomi X primise din greșeală un X și un O. Este ceva nu la fel de important, dar destul de. Știi tradiția noastră din bătrâni, moștenită de la oamenii preistorici, de a sacrifica odată la patru ani cei mai frumoși tineri din împărăție, pentru a-i trimite ca soli la marele Zamolxe, nu?

– Ceva parcă îmi amintesc, îngăimă prințul, deși se pricepea la tradiții ca la oină. Parcă am auzit ceva pe fugă, dar nu tot. Dacă auzeam tot, sigur mi-aș fi amintit, că am un super-respect pentru tradiții, religie și strămoși. Dar cred că spunea cineva care gonea pe cal, care a ajuns la capătul uliței până să termine de povestit și n-am mai apucat să… Dar am fugit după el, i-am zis să stea să termine povestea, că voiam să aud tot, însă ăla nu m-a băgat în seamă. Nu știu ce era cu el dar cred că dinadins a făcut așa, ca să mă lase în beznă. Și a mai și depășit viteza legală, de era să se ciocnească frontal în intersecție cu o căruță care circula regulamentar din direcția opusă și care a virat la stânga sau la dreapta după caz. Era o căruță cu hățurile pe dreapta, adusă din Britania pe platformă, condusă cică doar de o băbuță care o folosise numai ca să se ducă duminica la târg. Și cred că era înmatriculată în Tracia dar n-am apucat să văd bine numărul, că îl fugăream pe ăla ca să-mi spună povestea. Deci da, așa e. Răspuns final. Care era întrebarea?

Roz-Împărat își dădu o palmă mentală peste ochi și mezinului său șapte pumni în mărul lui Adam. Tot mental, firește, pentru că nu mai avea voie să se apropie de el la mai puțin de cinci pași, după cum stabilise pe nedrept Protecția Pruncului după acea seară controversată de Halloween. De unde să știe el că ăia erau copii și nu strigoi? Când te trezești la ușă cu cinci cadavre care întind mâinile spre tine, ce faci? Te gândești că sunt copii? Le ceri buletinele ca să-i verifici după poze? Nici vorbă! Pui mâna pe furcă, dai direct în inimă și abia apoi pui întrebări! Păi nu? Ar fi trebuit să-i dea el în judecată pentru că erau să-i provoace un infarct, dar cine să înțeleagă? Sălbaticii ăia de la Protecția Pruncului? Mai bine se numeau Protecția Strigoiului, că asta au făcut. Au protejat puii ăia de strigoi și l-au scos tot pe el vinovat. Dacă nu erau în procesul ăsta de aderare la Imperiul Roman, nu dădea doi galbeni pe legile internaționale, pe procesele, pe protecțiile și pe plozii lor. Dar când vrei să accesezi fonduri romane și ai deja proiectele pregătite, așteptând aderarea ca să pui mâna pe galbenii ăia nerambursabili, te faci frate și cu Dracul, și cu lacul. Chiar și cu puii ăia de strigoi. Dar nu cu Protecția Pruncului, muma lor dar azi și mâine de golani! Împăratul își goni gândurile negre și se întoarse la discuție, abținându-se cu greu să nu arunce cu papucul în fiul său cel mic.

– Păi asta-i toată tradiția, răspunse el încercând să schițeze un zâmbet de complezență pentru a-și înăbuși sudalmele care se chinuiau să țâșnească printre dinți. Luăm cei mai frumoși tineri, le spunem problemele noastre și îi aruncăm în sulițe. Iar ei ajung la slăvitul Zamolxe și îi povestesc problemele noastre, cerându-i ajutorul[2]. Zeul află și ne ajută, cum face dintotdeauna.

– O tradiție… super-mișto, bâigui Făt-Frumos încercând să intuiască ce treabă avea el cu lecția asta de religie. Eu zic să desfacem și o șampanie, să se ducă tinerii ăia pe lumea cealaltă cu drag. Dar o bem numai noi, cei care rămânem aici, ca să nu o ia ăia pe ulei și să uite ce trebuie să-i povestească zeului. La o adică băgăm și aplauze, chemăm și un taraf să cânte o doină de petrecere, ceva, facem și valuri în tribune. Sigur iese ceva frumos dacă ne organizăm.

– Sigur, ne organizăm, replică împăratul. Orice vrei tu, facem. Dacă și condamnaților la moarte le îndeplinim ultima dorință, cum să nu-i fac eu pe plac pentru ultima oară fiului meu care se sacrifică într-un mod atât de eroic pentru neamul nostru milenar?

Făt-Frumos se blocă pentru o clipă. Făcu niște calcule în gând, numără și pe degete, apoi îndrăzni să întrebe:

– Fiul matale? Adică îl sacrifici pe Făt-Drăguț?

– Nu, veni răspunsul.

– Atunci pe Făt-Acceptabil? Ai zis cei mai frumoși iar el nu e chiar atât de. E ok, merge, agață și el ce refuzăm noi, dar nu putem spune că e printre cei mai frumoși.

– Nu, nici pe el.

– Păi atunci?!? întrebă prințul ușor exasperat, începând să bănuiască încotro se îndrepta discuția.

– Dragul meu fiu, cine e cel mai frumos din împărăție? întrebă Roz-Împărat cu un zâmbet ușor malefic în colțul gurii, pe sub mustața îngălbenită de tutunul netimbrat de peste Prut, pe care îl mai consuma uneori pe ascuns, când nu-l vedea nevasta.

– Cum cine, tăticule? Făt-Drăguț, el e! E drept că după nume ai putea crede că eu, dar nu e deloc așa. Pe el îl preferă fecioarele, mie doar îmi cer numărul lui de înmatriculare, că nu s-au inventat încă telefoanele. Și nu știi ce fel mă ignoră toate când apare el. Zici că nu sunt acolo. Practic trec prin mine. Uite, încă mai am urme de tocuri pe fustă de azi-dimineață, când a ieșit Făt-Drăguț din palat fără ie pe el, ca să taie lemne în fața templului vestalelor[3]. Să vezi ce fel goneau toate spre el, ce fel mă împingeau dintr-o parte în alta, de parcă jucau popice cu mine. Și nu doar fecioarele noastre, dar și animalele salivau după el! Parcă și bărbații începuseră să aibă drăgan la el! Era un moș, și nu te mint, care și-a îndreptat brusc cocoașa și a sărit în unghiul morții peste fecioarele în călduri ca să ajungă primul la Făt-Drăguț. A fost nebunie, pe cuvânt îți spun, trebuia să fii acolo ca să vezi…

– Fiule, îl opri împăratul, tu ești cel mai frumos din împărăție și trebuie să fii mândru de asta. Pentru că eu sunt mândru de tine. Asemenea sacrificiu nu e pentru oricine.

– Bre tăticule, stai puțin, încercă să se fofileze Făt-Frumos. Stai așa că nu-i așa. Nu sunt, bre, atât de frumos. Stai să mă vezi nemachiat, zici că-s căpcăun. Am așa o față umflată dimineața, de zici că toată noaptea m-a tras curentul, m-a împins, m-a tras și m-a tot împins, că probabil de asta mă și scol amețit. Sunt super-urât! Nici măcar acceptabil, ci urât cu spume! Am ieșit o dată nearanjat pe balcon și ce crezi că s-a întâmplat? Au început să se usuce copacii, și-au scos rădăcinile din pământ și s-au rostogolit dând din crengi, ca să prindă viteză. Pruncii care se jucau pe uliță și-au scos ochii și i-au aruncat în mine. Nu știu cum de m-au nimerit, că doar au aruncat orbește. A fugit Soarele de mine și s-a făcut brusc noapte, că nici el nu suporta să vadă așa ceva. Până și rațele de pe lac au început să arunce cu bucăți de pâine în mine. Tăticule, sunt hidos! Știu, e greu de crezut, dar ăsta e adevărul adevărat pe care n-am vrut să-l știe nimeni. Marele meu secret, blestemul cu care m-am născut, rușinea pe care trebuie să o port în suflet toată viața, povara pe care trebuie să o duc în spate cu riscul de a-mi pocni hernia…

– Fiule, îl opri împăratul, mi se pare mie sau încerci să te sustragi datoriei?

– Nu, ferească Zamolxe de așa ceva! răspunse prințul sărind de uimire doi pași în spate, de își pierdu pe drum câteva bigudiuri. Zic doar că ne facem de rușine la omul ăla dacă mă trimiți pe mine. Când m-o vedea Zamolxe atât de urât, ce o să zică? Nimic, că o să se sperie! Dar după ce o să-și revină din șoc, ce o să creadă? Că l-am păcălit de am trimis asemenea hidoșenie și o să se supere de nici n-o să mai asculte mesajul. Iar dacă se supără, poate ne lovește împărăția cu tot felul de molime, plăgi, virusuri și microbi. Vrei să ne bage restricții, să ieșim din casă numai mascați, să se închidă tavernele și școlile, să nu putem trece granița decât testați și vaccinați? Chiar vrei să se ajungă la așa ceva? Eu zic să stăm cuminți, că nu e de joacă cu zeii. Mai bine îl trimitem pe Făt-Drăguț, dăm și o petrecere mare după și toată lumea e mulțumită. Îl băgăm la pachet și pe Făt-Acceptabil, ca să fim siguri, și plecăm cu toții acasă fericiți. Plătesc eu petrecerea de după, nu-i problemă, că mai am ceva din alocație. Dau și ceva super-frumos de pomană după, să fie de suflețelul lor. Ne descurcăm noi, ai toată încrederea.

– Uite ce e, îl opri Roz-Împărat vizibil iritat. Cu toții avem o datorie. Toți trebuie să contribuim cu ceva la bunăstarea împărăției. Fratele tău cel mai mare conduce oștile noastre în bătălii. Cel mijlociu colectează birurile, având grijă ca visteria să fie mereu plină. Tu ești singurul care nu face nimic, doar umbră pământului degeaba. Trebuie să fii și tu bun la ceva, trebuie să-ți faci datoria față de popor și împărăție. Cum frumusețea e singura ta calitate, atunci trebuie să fii solul nostru în fața lui Zamolxe. Și îți vei îndeplini această datorie cu cinste, aducând onoare familiei noastre. Asta-i pohta ce-am pohtit și porunca mea e lege! Pregătește-te pentru că mâine, la răsăritul Soarelui, vei face cunoștință cu marele zeu. Și să nu te pună Talpa Iadului[4] să nu înveți mesajul până mâine, că următorul sol o să-ți aducă din partea mea un mare șut în dosul ăla epilat, de o să-i scoți opinca de acolo cu descarcerarea! Alea iacta est! Aquila non capit muscas! Și valea con Dios, că începi să mă enervezi!

Plecă Făt-Frumos din sala tronului plângând în hohote de sărea bluzița de pe el mutându-i decolteul la spate. Nu voia să moară, pentru că abia începuse să simtă gustul vieții, și nu avea nici cea mai mică idee cum putea scăpa de decizia tatălui său. Se opri pe scările Templului Mântuirii Neamului, își suflă nasul în baticul primei babe venite la tămâiat și căzu în genunchi, încercând să-și smulgă părul de pe cap. Își aminti că abia și-l ondulase, așa că trase de două fire de pe mână, dar se opri urlând de durere printre sughițurile care îi făceau țipătul să pară strigătul de împerechere al unui zimbru ușor turbat. Se gândi să își toarne cenușă în cap însă, din cauza aceleiași probleme cu coafura, alese să-și pună pe mână puțină țărână. Până la urmă, gestul contează. Se tăvăli puțin pe treptele templului, prin locurile care păreau proaspăt măturate, și rămase nemișcat în poziția fetusului, tânguindu-se în sincron cu liturghia care răsuna din interior. Așa îl găsi bătrânul Gerula, sfetnicul cel mai de seamă al împăratului, care se împiedică de el aparent neintenționat, călcându-l simultan pe degete, cap și splină. Apoi îl ajută să se ridice, dându-i și un cap în gură tot neintenționat. Cel puțin așa susținea, deși aparențele par a înșela și de data asta.

– Ce-i cu tine aici, prințeso? Ce cauți pe jos, tăvălit în găinaț de porumbei? Să nu-mi zici că e vreo modă nouă de pe la Heliopolis sau Babilon, că nu pot să mă obișnuiesc cu asemenea extravaganțe. De asta tineretul din ziua de azi a ajuns atât de rău. Pe vremea mea mă îmbrăcam într-un sac și nu mă plângeam. Dar nu mereu, ci numai când îmi venea rândul, că eram șapte frați, aveam un singur sac și îl purtam pe rând, câte o zi pe săptămână fiecare. În rest ne acopeream cu frunze și ne era bine. Mai puțin iarna, când nu găseam frunze, dar în rest ne descurcam. Iar voi, tinerii, aveți totul de-a gata și tot sunteți mofturoși, că nu vă place decât ce e la modă. Și de firmă neapărat, că numai Nike, Hermes și Pandora aveți în cap. Bă, de-ale noastre de ce nu vă plac? Ce are, mă, Burebista’s Secret? Sau Ralph Decebalauren? Ori Hugo Rubobosstes? Vă mai puneți și găinaț pe voi, că așa vă învață croitorii ăia lesbieni de peste hotare, ca să vă îndepărteze de dreapta credință și de rădăcinile strămoșești! Cu ce e mai bun, bă, găinațul tău decât frunza mea? Ia zi, păpușo, sta-ți-ar moda în gât cu Babilonul mumă-tii cu tot!

– Stai, nea Gerula, că nu e nicio modă, șuieră Făt-Frumos prin gaura lăsată de dintele pe care tocmai îl scuipase în batistă, ca să-l păstreze curat până o găsi niște aracet pentru a-l prinde la loc. Mă tăvăleam de durere, nu de modă. Nea Gerula, mi se sfâșie sufletul în mine și crezi că de modă îmi arde mie? Știi ce fel e acum inima mea? E ca ulciorul ăla care nu merge de multe ori la apă. Când se sparge la un moment dat, rămân numai cioburi. Uite așa e și inima mea acum, spartă pentru că nu a mers de multe ori la apă. Și voiam s-o duc la tot felul de ape, la râuri, pârâuri, fluvii, mări și oceane. Până și la apă minerală voiam s-o duc, nea Gerula, dar uite că nu se mai poate…

– Băi bombonel, da’ amărât mai ești. Ce-ai pățit, mă, de te văicărești în halul ăsta ca o muiere beată care-și amintește brusc de toți care au băgat-o în căpița cu fân? Să nu-mi zici că ți-a apărut vreun ulcior la ochi, că asta se rezolvă rapid. O sabie bine ascuțită, înroșită în foc, și nu că dispare ulciorul, dar nici nu mai are tupeu să crească acolo vreodată! Mergi pe mâna mea, că am tratat o mulțime de flăcăi de probleme din astea menstruale.

– Ce-ai, bre, ești nebun? Ce ulcior la ochi? Ce sabie? Nea Gerulo, eu am o problemă serioasă! N-auzi că mi se rupe sufletu-n mine? Mă omoară, bre, lasă-mă cu săbiile matale, că nu-i bine să vorbești de funie în casa spânzuratului. Sau de tăișuri în casa ăluia care o să fie tras în țeapă. Și doar mi-a zis horoscopul de azi că n-o să fie o zi bună. Cică „cei născuți în zodia boului n-ar trebui să iasă azi din ogradă, că o să le pară rău; vor fi trădați de o rudă apropiată, se pregătesc pentru un drum lung cu sens unic, se îngrășă două kile și îi înșeală nevestele cu văcarul satului”. Eu n-am nevastă dar restul s-a potrivit de minune. Și trădarea, și drumul lung. Și parcă m-am și îngrășat puțin, că mă strânge corsetul mai tare decât de obicei.

– Cine te-a trădat, dragă miss Sarmizegetusa? Și unde pleci?

– Păi n-ai auzit, bre?

– Ce să aud?

– Mi-a zis tata azi că mă trimite ca sol la Zamolxe, că sunt cel mai frumos și că trebuie să-mi fac datoria față de neam și împărăție. Dar eu nu-s chiar atât de frumos și nu vreau să mor tânăr! Vreau să apuc să-mi trăiesc traiul și să-mi mănânc mălaiul. Să trăiesc fericit până la adânci bătrâneți, la cârma împărăției, cu o crăiasă siliconată lângă mine și o gloată de plozi în jur, făcuți cine știe cu ce grădinar. Și n-am cum dacă mă omoară ăștia mâine. Ce mă fac, nea Gerulo, dacă mă asasinează cu sânge rece dușmanii? Chiar nu putem să trimitem altfel mesajul ăla? Cu fum, ca indienii, sau pe un pergament închis într-o sticlă și aruncat în apă? E zeu, îl găsește el cândva. Chiar trebuie să omorâm bunătate de om pentru un mesaj amărât? Ce naiba e atât de important de zis? „Dragă zeule, dă-ne ploaie, băutură și muieri. Dau o friptură ca jertfă dacă ne trimiți ce ne trebuie. Dar nu trimite cu Poșta Dacă, pentru că ăștia pierd coletele și nu avem asigurare. Mulțumesc anticipat. Te pupă Rozi”? Pe bune?!? Și de unde tupeul ăsta să vorbească ei cu zeul? Cine se cred muritorii ăștia de foame de deranjează un zeu? Păi ce, mă, credeți că ați făcut armata împreună? Ați fost la muieri cu el? Ați băut împreună sau cum? E zeu, bă, nu ca voi! Fruntea în pământ și ciocu’ mic, că nu sunteți egali cu el! Stați cuminți acolo și nu vă mai băgați în seamă, că vă vorbește el dacă are chef de dialog! Fir-ar Drăgaica[5] mumei lor de aroganți, că nu știu cum de îi suportă sărmanul zeu!

Și iar se puse pe plâns. Făt-Frumos nu știa că sfetnicul Gerula fusese trimis de Roz-Împărat pentru a-i îndeplini planul. Plan care nu includea sacrificarea lui Făt-Frumos, așa cum părea la prima vedere. Împăratul nu dorea decât să-l sperie, pentru a-l convinge să fugă de acasă, sperând că îl va transforma în bărbat traiul greu pe propriile picioare, pe drumuri, printre străini și departe de luxul de la Curte. Iar sfetnicul juca un rol important în acest plan, dându-i nefericitului prinț soluția salvatoare. Așa că îi spuse băiatului încet, parcă ferindu-se de urechile curioșilor care ar fi putut capta ceva cu sau fără intenție:

– Măi divo, tătâne-tu are dreptate. Datoria e datorie și toți trebuie să ne-o facem pe a noastră. Dar și tu ai dreptate în felul tău. Trebuie să-i duci zeului mesajul, nu poți scăpa de asta, însă poate există și altă metodă în afară de aruncatul în sulițe. Una în care ți-ai putea păstra viața, deși șansele sunt destul de mici. Mai mari decât dacă ai fi sacrificat mâine, pentru că orice e mai bun decât nimic, dar tot mici rămân. Îți dau cu generozitate unu la sută șanse, maxim două dacă ai noroc. Și o cotă de 86,37 la casele de pariuri. Ce zici, te interesează?

– Mai întrebi? strigă Făt-Frumos care se lumină brusc la față auzind că are o șansă de supraviețuire. Zi-mi și fac, nici nu încape vorbă! Acum fac, ce s-o mai lungim? Fac chiar de două ori, ca să fiu sigur că am făcut bine!

– Păpușelule, nu te grăbi, că nu știi despre ce e vorba. Și s-ar putea să-ți dorești să mori în pace mâine decât să treci prin așa ceva. Eu zic să mai cugeți, să o iei ușor în loc să te arunci cu capul în gârlă fără costum de scafandru.

– Nu cuget de felul meu, n-o să încep acum! exclamă prințul. Orice ar fi, nu mă dau în lături! Dacă am o șansă să trăiesc până la adânci bătrâneți, cu sau fără crăiasă siliconată și bastarzi mulți, profit de ea! Spune-mi ce trebuie să fac, nea Gerula, nu mă pârpâli la foc mic ca pe porcul tăiat de Sol Invictus[6]. Ajută-mă, nu mă lăsa așa!

– Of, greu cu muierile astea… Bine, mă, îți spun. Cred că aș putea să-ți scriu mesajul nostru pe o bucată de pergament iar tu să pleci să îl găsești pe marele zeu pentru a i-l înmâna personal. Așa îți îndeplinești datoria și rămâi în viață. Vorba vine, că nu cred că o să supraviețuiești unei asemenea călătorii, dar măcar nu mori mâine. Sau, cel puțin, nu mâine în zori. Ce zici? Îți place ideea mea?

Făt-Frumos rămase blocat pentru câteva secunde bune, neîndrăznind să respire, darămite să facă vreo mișcare cât de mică. Când în sfârșit își reveni, se scărpină în cap de își împrăștie toată mătreața pe mâneca sfetnicului, apoi spuse cu o voce tremurată, de parcă tocmai fusese prins la corigență cu lecția neînvățată:

– E o idee super-excelentă, nea Gerula. Cea mai bună pe care am auzit-o vreodată, chiar dacă n-am auzit prea multe la viața mea. E… nu perfectă, ci mai mult ca perfectă! Are tot ce îi trebuie: început, cuprins, încheiere, expozițiune, intrigă, desfășurare a acțiunii, punct culminant și deznodământ. Și ce deznodământ! Capodoperă, clar! Dar am totuși o foarte mică nelămurire. Nu pentru că ar avea ideea matale vreo lacună, ferească zeii, ci doar pentru că procesez mai încet de felul meu. Nu știi cumva unde muma Tălpii Iadului îl găsesc eu pe Zamolxe? Nu e ca și cum ar fi indicatoare pe drum, care să-mi arate cum să ajung la el. Păi ce fac? Merg așa, de nebun, și sper că mă împiedic de el la un moment dat? Sau el de mine, că e mai mare?

– Nu, fetiță, nu te ambala așa, îl liniști bătrânul sfetnic. Nu mergi de nebun, că n-o să-l găsești pe drumurile noastre. O întrebi pe Sfânta Duminică, pentru că ea știe unde locuiește Zamolxe. Te duci la femeie acasă cu un buchet de flori și un lichior de ciocolată, te porți frumos, politicos și cu zâmbet pe moacă, o vrăjești puțin ca taurul comunal care ești și, când vezi că începe să te placă, o întrebi. Iar ea o să-ți spună, pentru că e femeie de treabă. Vezi ce simplu e?

– Păi bine, nea Gerulo, dar pe sfânta asta unde o găsesc?

– Mergi tot înainte, la un moment dat faci dreapta și, când se termină drumul, faci de două ori stânga și o dată tot stânga. Treci de casa Sfintei Sâmbătă și imediat înainte de Sfânta Luni o găsești pe Sfânta Duminică.

– Pe bune? întrebă prințul uimit.

– Nu, proasta satului, eram sarcastic! răbufni bătrânul. De unde să știu eu unde stau sfintele? Ți se pare că am față de popă? Întreabă și tu pe drum, că trebuie să știe cineva. E plină împărăția de deștepți, n-ai cum să nu găsești unul care să te îndrume.

– Păi bine, nea Gerula. În cazul ăsta eu plec, ca să nu mă prindă dimineața pe aici. Ne mai vedem, bre. Rămâi sănătos și Zamolxe ajută!

– Stai, domnișoară, îl opri sfetnicul. Înțeleg că te grăbești dar pleci așa, în poponeața goală?

– Păi nu, că îmi iau colanții pe mine…

– Ce colanți? Ai luat-o razna de tot? Tu vrei să pleci în ditamai călătoria până la casa unui zeu în colanți, eventual și în pași de balet?!? Nu-ți iei și pompoanele cu tine, în caz că îți vine să-i arăți o defilare în sincron?

– Dar ce are, bre? întrebă mirat Făt-Frumos. Nu-s tot veșminte? În plus, le-am dat la spălat pe restul și nu mai am nimic curat. Plec în colanți și-mi mai cumpăr ceva pe drum, că trebuie să găsesc vreun târg cu tarabe de firmă. Lasă că mă descurc eu, nu-ți face griji de pomană pentru mine.

– Fata moșului, lasă prostiile, că-ți lipesc un dos de palmă peste ochi de începi să vezi alb-negru, îl avertiză Gerula. O să iei hainele, armele și calul lui tac-tu de când era fecior, dacă vrei să ai o mică șansă de supraviețuire. Te duci în podul castelului și găsești acolo straiele într-un cufăr, armele în altul și căpăstrul, frâul și șaua calului agățate pe perete. Le cureți bine de praf și rugină, încât să arate ca noi, apoi cobori în grajd. Iei cu tine o strachină cu jăratic și o lași în mijlocul cailor. Singurul care o să se apropie o să fie calul lui tac-tu. Nu te uita că e răpciugos. După ce va mânca jăraticul, se va scutura de trei ori și va deveni armăsarul de odinioară care îl ducea pe tac-tu prin toată împărăția ca vântul și ca gândul. Ai grijă că e dependent de mere și drogangiu, adică mai mult fumează iarba decât să o pască. Ai înțeles ce ai de făcut sau trebuie să-ți notez pe ceva?

– Stai puțin, bre, că nu-mi iese ceva la socoteală, zise Făt-Frumos. Cum să mănânce calul jăratic? Și cum să devină tânăr și frumos dacă se scutură de trei ori? Și să mai și fugă ca vântul și ca gândul? Păi ce, e cu reacție? N-ai vrea să-i dau să bea kerosen, să fiu sigur că funcționează cum trebuie aprinderea la motor? Ce fel de cal e ăsta, nea Gerula? Posedat sau blestemat? Chiar nu înțeleg, pe bune îți spun.

– Duduie, nu e posedat, ci fermecat. E fratele lui Pegas, ăla cu aripi de la eleni, pe care îl călăreau doar semizeii. De asta mănâncă jăratic, se transformă în armăsar și aleargă cu viteză supersonică. Tu crezi că tătâne-tu călărea orice în tinerețe? Da, chiar călărea tot ce prindea pe vremea aia, neiertând nimic, dar la cai avea pretenții. De asta și-a ales un cal fermecat și de asta trebuie să îl iei cu tine dacă vrei să ai o șansă de reușită. O să te ajute mai mult decât crezi, ai încredere în el. Și în mine, că-ți vreau binele. Acum fugi și fă cum ți-am spus, că pierzi vremea pe aici. Stai întâi să-ți scriu răvașul pentru Zamolxe. Gata, ia-l de aici și fă-te nevăzut!

Fugi Făt-Frumos fără să stea pe gânduri, oprindu-se în podul castelului. Unde găsi, întocmai cum îi spusese Gerula, pe perete un căpăstru, un frâu și o șa, toate pline de colb, într-un cufăr straiele împăratului de când era fecior și în altul un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan. Toate pline de rugină, firește. Frecă prințul la ele cu o perie de sârmă vreme de cinci ceasuri, însă degeaba. Ori rugina nu voia să plece, ori nu știa el cum se curăță armele. „Gerula, Gerula, mânca-mi-ai tu… sufletul” gândi Făt-Frumos plin de amărăciune și renunță la frecat, lăsând armele ruginite. Se îmbrăcă cu straiele tatălui său și din nou fu dezamăgit, pentru că îi erau mari, împăratul fiind voinic în tinerețe, spre deosebire de delicatul său mezin. Le luă așa și merse în grajd, unde puse în mijlocul cailor o tavă cu jăratic furat din soba din bucătăria palatului. Nu trecu mult și ieși din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, cocoșat, jerpelit și slab de-i numărai coastele. Se apropie de tavă, luă o gură de jăratic și se puse pe rumegat agale, de parcă își căuta dinții prin cerul gurii. Cum se uita Făt-Frumos la el cu un amestec de scârbă și îngrijorare, se scutură calul de două ori și căzu amețit. În zadar așteptă prințul să se scuture și a treia oară, pentru a se preface într-un mândru armăsar, cum nu găseai unul în toată lumea. Mârțoaga rămase la pământ, molfăind în continuare jăratic ca pe ciungă și scoțând cerculețe de fum pe nări. Vru Făt-Frumos să se uite în gura lui, pentru a verifica dacă mai avea măsele, însă calul de dar nu se caută la dinți, așa că renunță la idee. „O fi sub acoperire” se încurajă el și înșeuă gloaba, sperând că îl va duce măcar ca vântul dacă nu ca gândul. Deși, la cum arăta, calul părea că merge doar purtat de vânt. Prințul agăță de șa armele ruginite și o desagă cu merinde iar la brâu își prinse o ploscă plină cu apă și o punguță cu câțiva galbeni, să-i ajungă pe drum. Plecă înainte de primul cântat al cocoșilor cu calul de căpăstru, neavând curaj să se urce în spinarea lui, de teamă să nu-l schilodească de tot.

Când Soarele era de două sulițe pe cer, Făt-Frumos și calul ajunseră în dreptul unui pod, unde îi aștepta Roz-Împărat înfășurat în blana unui urs. Își pusese în cap bătrânul să-i testeze feciorului vitejia, pentru a-și da seama dacă avea vreo șansă să termine viu misiunea. Sări împăratul de sub pod cu blana de urs în cap exact în fața băiatului, mormăind și agitându-și labele spre el întocmai ca o fiară turbată. Luat prin surprindere, Făt-Frumos țipă ca o fetiță și dădu să fugă. Însă nu apucă, deoarece calul îl împinse din spate iar el se prăvăli ca un bolovan peste tatăl său, dându-i un cap în gură și înfundându-i din cădere botul de urs direct în gât. Neintenționat, firește. Apoi sări în picioare și își luă tălpășița fără a se uita în urmă, bineînțeles tot cu țipete. Iar bietul împărat își dădu duhul pe loc, sufocat cu botul de urs înfipt până în esofag. În zadar calul încercă să-l resusciteze; era prea târziu pentru nefericitul care nu învățase până atunci că nu e bine să te așezi în fața proștilor, pentru că fac prăpăd când încep să se desfășoare.

Calul lăsă stârvul împăratului în colb și plecă după noul său stăpân. Îl găsi abia la asfințit, în împrejurimile Borzeștilor, ascuns într-un stejar uriaș, rotund în coroană și gros cât să-l cuprindă patru oameni. Calul se culcă lângă copac iar prințul rămase cocoțat pe o creangă din vârf, pentru a fi sigur că nu-l ajunge ursul de la pod. Și nu coborî de acolo până dimineață. Nu intenționat pentru că, în timpul nopții, căzu de cinci ori de pe craca pe care dormea. Din fericire nu pe cal, care probabil s-ar fi dezintegrat dacă ar fi devenit pista de aterizare a tolomacului. Dar să nu uităm că era un cal fermecat, plin de surprize. Și de purici, dar nimeni nu-i perfect.

Când se lumină de ziuă, prințul și calul își continuară drumul fără o direcție anume, sperând că vor da peste un suflet care îi va îndruma către Sfânta Duminică. După o vreme ajunseră într-o poiană unde văzură o fântână din stejar (altul, nu tot ăla din Borzești) cu capacul închis și cu o piatră mare pe el. Însetat ca o cămilă după trei zile în deșert, Făt-Frumos azvârli piatra, dădu capacul la o parte și aruncă înăuntru găleata prinsă cu lanț. Imediat se auzi un pocnet urmat de o voce neașteptată din fântână:

– Au, băga-mi-aș! Ce dai, câine? Nu știi să înjuri? Și cu găleata în cap? Ești nebun? Vrei să mă omori? Neam de infideli sălbatici, că n-am mai văzut ca voi!

Uimit, Făt-Frumos făcu trei pași înapoi și se puse în gardă într-o poziție de jujitsu pe care tocmai o inventă. Apoi își luă inima în dinți și strigă:

– Care ești, bre, acolo?

– Harap-Alb! veni răspunsul din fântână.

– Care Harap-Alb?

– Cunoști mai mulți?

– Chiar niciunul!

– Atunci de ce întrebi care Harap-Alb?

– Nu știu, se fâstâci Făt-Frumos. Din superstiție?

– Hai, lasă gargara și ajută-mă să ies de aici, i-o tăie scurt cel din fântână.

Prințul îl ajută să iasă, apoi îl studie atent. Era cam de o seamă cu el, cu o barbă neagră ca pana corbului, înveșmântat cu o rochie ca un cearceaf, prinsă la mijloc cu o cingătoare, iar pe cap purta un ștergar prins cu o curelușă înfășurată în jurul frunții, care îl făcea să semene cu un borcan cu zacuscă.

– Turban se cheamă, dacă la ăsta te uitai, îi explică necunoscutul arătând spre prosopul de pe cap. Bine, la noi i se spune ghutra, dar eu prefer să-i zic turban, ca turcii.

– Cui? întrebă Făt-Frumos cu o mirare dubioasă dar sinceră.

– Chestiei ăsteia de pe capul meu, la care te uitai ciudat. Se cheamă ghutra când e lăsată liberă și turban când e înfășurată ca un cuib de păsărele.

– Aha, îngăimă prințul neștiind cum ar fi putut continua asemenea dialog. Sau de ce.

– Nu mă întreba de ce i se zice așa, că nu știu. Probabil purta vreun turbat așa ceva și, ca să nu se prindă ăla că despre el vorbeau, oamenii au schimbat o literă și s-au prefăcut că vorbesc despre căciula lui. Codificat într-un fel. „Fugiți, apare turbanul!”, un fel de semnal de alarmă când venea turbatul. Și de atunci a rămas numele ăsta și toți îi spun turban. Dar numai când e înfășurat. Când e cum îl port eu, se cheamă ghutra. Așa îi zic toți.

– Cine? întrebă Făt-Frumos mirat în continuare.

– Cum cine? Oamenii mei, nu despre ei vorbeam?

– Aaa…, făcu Făt-Frumos de parcă tocmai avuse o revelație care să-l ajute să descopere America. Și cine sunt oamenii tăi?

– Cum cine, infidelule? Arabii, nu ți-e clar?

– Ba da, sigur că da, răspunse prințul. Am vrut să spun dar m-am gândit să întreb înainte, ca să nu greșesc.

– Bravo, sadiq, bine gândit. Așa da!

– Păi da… Cine sunt arabii ăștia?

– Cum cine, câine? răbufni Harap-Alb. N-ai zis că știi?

– Știam mai demult, răspunse Făt-Frumos, dar am uitat, că sunt multe informații în capul meu și până găsesc una pe aici durează. Trebuie să răscolesc tot, să caut până în fund, că nu știu pe unde am mai pus una și alta. De aia întreb, că durează mai puțin să-mi zici tu.

– Bine, îți zic, că-mi ești simpatic. Sunt poporul meu din Arabia, care stă mai mult prin deșert cu cămile, căutând petrol. Sunt mai negricioși la față de la Soare, au covoare zburătoare, inele magice, lămpi fermecate, cu duhuri în ele, haremuri și cadâne. Înțelegi acum?

– Sigur că da. Am priceput tot. Dar… zici că sunt negricioși la față?

– Na’am, confirmă Harap-Alb în arabă. De la Soare, că în deșert găsești doar Soare și nisip. Așa că toți arabii sunt bronzați.

– Am înțeles. Deci tu ești arab?

– Păi n-am zis deja asta, măgarule? răbufni arabul. Suntem la camera ascunsă sau faci pe prostul din alte motive?

– Da, ai zis, răspunse Făt-Frumos. Dar nu înțeleg ceva. Dacă ești arab, de ce ești alb ca spuma laptelui?

– Aaa, deci te iei de culoarea mea, da? sări Harap-Alb. Deci ești rasist, da? Lua-te-ar demonii deșertului să te ia de câine infidel și rasist! Ce ai, blestematule, cu arabii? Vrei cruciadă cu mine? Dă-te mai aproape, să-ți dau un jihad de nu-l poți duce! Rasistule! Viețile arabilor contează! Valahu’ akbar[7], fiu de măgar ce ești!

– Stai, bre, nu sări așa, că nu sunt rasist, încercă Făt-Frumos să-l calmeze. Eram doar curios de ce ești alb dacă arabii sunt negricioși, cum ai zis. Bagă dinamita aia înapoi, nu e nevoie s-o aprinzi. Eram doar curios, atât tot.

– Păi de ce nu zici așa, prietene? îi răspunse arabul care se calmă la fel de brusc precum îi sărise țandăra. Învață să vorbești cum trebuie, ca să nu se înțeleagă altceva. Sunt alb pentru că semăn cu mama, care e dacă de-a voastră, născută și crescută aici. De la tata am luat caracterul exploziv iar de la mama fizicul. De aia m-au și botezat Harap-Alb: pentru că sunt arab după tată dar alb ca mama.

– Deci tatăl tău e arab? Și întreb doar din curiozitate, nu din rasism! completă precaut Făt-Frumos, adoptând poziția de jujitsu de mai devreme.

Arabul îi răspunse cu un zâmbet larg, lăsând să i se vadă câțiva dinți din aur:

– Da, sadiq, tata e arab. Ali Baba[8] îl cheamă. A avut niște probleme cu mafia din Arabia, îl urmăreau patruzeci de hoți să îl arunce în aer pentru că le descoperise comoara, așa că a venit aici, în Dacia, să facă Medicina. S-a lăsat de ea când a văzut că șpaga din spitale e cam puțină, așa că s-a apucat de afaceri, pentru că avea petrol adus din Arabia în câteva butoaie. Apoi s-a băgat în politică, a învățat să fraudeze alegerile și a ajuns crai într-o regiune pe aici, a cunoscut-o pe mama, s-a însurat cu ea și m-a făcut pe mine. Bine, eu n-am ajuns niciodată în Arabia să-mi cunosc rădăcinile, dar știu tot ce trebuie de la tata. Înțelegi acum?

– Acum da, răspunse Făt-Frumos. Dar în fântână cum ai ajuns? E vreun obicei de pe la voi ăsta, să vă adăpați direct de la sursă?

– Nu, habibi, m-a aruncat acolo un chelos. Și mi-a furat caravana. Dacă îl prind, îl arunc în aer cu toată familia lui, lua-l-ar Shaytan[9] de infidel pleșuv!

– Ce chelos, omule?

– Unul fără păr. Cică i se zice Spânul. Un interlop din Clanul Spânilor. Îl știi?

– Nu, replică prințul. Dar cum te-a aruncat? Pari destul de voinic, nu cred că putea să te ia pe sus ca să te azvârle înăuntru.

– M-a păcălit, sadiq. Stai că îți zic de la început. A aflat tata că Magenta-Împărat vrea să își mărite cele trei fiice ca să aibă măcar un moștenitor al tronului. Așa că m-a trimis cu o caravană să le cumpăr pe toate trei. Mi-a zis să nu am am încredere în nimeni, mai ales în spâni, dar m-am pierdut prin pădure. Acolo am dat peste un chelos care m-a bătut la cap trei zile să îl iau ca slugă. Că el știe drumul, că e ghid turistic autorizat, că am nevoie de cineva din partea locului care să mă îndrume și să-mi țină de urât. Inițial n-am vrut, i-am dat un galben să-mi spele parbrizul și l-am gonit. Dar câinele s-a tot ținut după mine. Când am ajuns la fântâna asta, am vrut să scot apă, că îmi era sete, iar chelosul m-a împins. A pus capacul și a plecat să cumpere el prințesele. Cu galbenii mei și cu caravana mea! Pe calul meu și pe muzica mea! Îl omor când îl prind, să n-ajung vreodată la Mecca[10] dacă te mint! Îmi dau foc și îl iau în brațe până arde de tot, trezi-s-ar cu o mie de mătărângi în religia lui de năpârlit!

– Stai, bre, nu te aprinde așa nici măcar la figurat, îl calmă Făt-Frumos. Hai mai bine cu mine, să o căutăm împreună pe Sfânta Duminică. Eu vreau să aflu unde îl găsesc pe slăvitul zeu Zamolxe, ca să-i dau un mesaj de la poporul meu, tu poți să o întrebi unde e chelul cu caravana ta. Ce zici, te bagi? Și apropo, știi cumva unde stă sfânta?

– Nu știu, că nu sunt din zonă. Ți-am zis doar că sunt pe jumate din Arabia. Dar merg cu tine să o cauți pe sfântă, poate îmi spune unde îl găsesc pe pleșuv.

Și purceseră împreună la drum. Merseră o zi, merseră două, merseră douăzeci și nouă. Și abia după ce văzură pentru a treizecea oară fântâna din stejar înțeleseră că se deplasau în cerc de o lună. Așa că schimbară tactica și porniră în direcția opusă, mergând doar în zig-zag. După o vreme întâlniră într-un luminiș o matahală de om, cu ceafa lată și părul făcut creastă cu ulei de candelă, lanț auriu la gât, gros cât brațul, ghiuluri pe fiecare deget, aparent tot din aur, ițari de trening, opinci de plajă, șosete scurte, pentru a scoate glezna la vedere, și ie mulată, pe care era scris cu tăciunele „de puța madre”. Huiduma ședea pe o piatră și spărgea semințe, scuipând cojile printre dinți și încercând să-și bată propriul record de acuratețe. Văzându-l, Harap-Alb strigă:

– Pacea fie cu tine, sayyid! Și bună să-ți fie inima!

– Hai noroc, boss, veni răspunsul.

– Dar ce faci aici, singur cuc, la marginea codrului?

– Uite așteptam să apară cineva ca să dea o țuică. Și ce noroc pe capul vostru că v-am văzut tocmai pe voi! Dați măcar un rachiu, ca să-mi treacă supărarea?

– N-avem rachiu, zise Făt-Frumos. Doar niște compot dacă vrei. Am avut și lapte cu cacao, dar l-a băut calul când nu eram atent. Dar de ce ești amărât? Cine te-a supărat?

– Cum cine? pufni huiduma. N-ați auzit? Deja știe toată lumea.

– Nu, răspunse Făt-Frumos. Ce să auzim?

– Cum m-a tras în cărămidă bulangiul ăla de împărat. M-a păcălit ca pe ultimul fraier.

– Care împărat?

– Magenta-Împărat, ăla care are împărăția între a lui Cafeniu-Împărat și a lui Kaki-Împărat. Ăla pe care l-a pus partidul la conducere aici, lua-i-aș coroana în buzdugan!

– Ăla care are trei fete de măritat? întrebă Harap-Alb.

– Exact, ăla, răspunse huiduma. Deci știi despre ce este vorba.

– Păi știu numai partea cu fetele, replică semiarabul. Nu știu cum te-a supărat.

– Văleu, iar mi-ai amintit! Mumă, îl omor dacă-l prind la mine-n cartier! izbucni necunoscutul. Bă, știți ce mi-a făcut? I-am adus Soarele și Luna și n-a dat nicio recompensă! Din trei fete nu mi-a dat-o nici măcar pe aia cocoșată! De jumătate de împărăție nu mai zic. Păi e frumos așa? Eu mă chinui atât și el nu dă nimic? Și-a găsit fraierul care să muncească gratis pentru el? I-am dat Soarele și Luna, ceea ce nu i-a mai dat nimeni! Iar el și-a pus gărzile să mă dea afară din palat…

– Stai puțin, cum adică i-ai dat Soarele și Luna? întrebă Făt-Frumos. Vorbești în metafore, nu? E vorba despre romantism aici sau cum? Adică te-ai îndrăgostit de împărat dar i-ai cerut o fiică pentru a-l face gelos? Am înțeles bine?

– Ce romantism, boss? sări matahala. Ce îndrăgostit? Ce metafore? I-am adus Soarele și Luna, că le-au furat niște zmei. Așa că m-am dus peste ei, i-am bătut bine pe amândoi, le-am bătut și nevestele, și socrii. Le-aș fi bătut și părinții, dar cică ăia muriseră singuri când au auzit că vin după ei. Nu i-am omorât din prima, ci am preferat să-i las să moară pe drumul spre spital, ca să sufere mai mult. Dacă îl pocneam pe unul cu dreapta, mureau toți înainte să îi ating, că erau legați în rețea. Așa că i-am bătut cu stânga, ca să nu se termine prea repede lupta. Au avut noroc că eram binedispus, altfel dădeam fără milă.

– Și cum ai bătut tu șase zmei? întrebă Harap-Alb.

– Folosindu-mă de inteligență, normal! Puteam să mă duc peste ei să-i sparg direct, dar am preferat să mă joc cu ei înainte. M-am prefăcut întâi în porumbel, după aia în muscă, și le-am spionat nevestele. Apoi m-am dus după ei în Codrul Verde și i-am spart pe rând pe cei doi zmei și pe socrul lor. Le-am bătut și caii, că mai aveam adrenalină și nu mă puteam opri brusc din bătaie. I-am tăiat zmeului cel bătrân degetul mic și am descuiat cu el ușa de la turnul în care ascunsese Soarele și Luna. Le-am scos de acolo și le-am aruncat înapoi pe cer, apoi m-am dus la nevestele zmeilor. Una se transformase în copac iar cealaltă în fântână, ca să nu le recunosc, dar eu nu pot fi păcălit. Le-am recunoscut imediat după mustață, așa că le-am spart și pe ele. Cu soacra zmeilor m-am jucat puțin, că aveam chef de ghidușii. Am făcut o statuie din fier care să arate exact ca mine, am înroșit-o în foc și, când baba a vrut să mă înghită printr-o gaură din perete, i-am băgat statuia pe gât. A fost frumos, au ieșit scântei, artificii chiar când a pocnit baba și s-a transformat după într-un munte de fier. Apoi m-am dus la împărat, i-am povestit toate întâmplările prin care trecusem și i-am cerut jumate de împărăție și mâna uneia dintre fetele lui, ca răsplată. Iar el s-a prefăcut că nu mă crede și m-a dat afară! Cică nu stă de vorbă cu toți nebunii! Păi ce, eu sunt toți? Vai de neamul lui, ce-i fac când îl prind…

Făt-Frumos și Harap-Alb făcură un schimb rapid de priviri, încercând să-și dea seama dacă matahala din fața lor avea probleme psihice ori doar îi plăcea să mintă. Însă nu îndrăzniră să spună nimic pentru că nu e indicat să contrazici un om atât de mare. Așa că îl aplaudară și îi mulțumiră pentru că „înapoiase” lumii Soarele și Luna, promițându-i o țuică data viitoare. Și dădură să plece, motivând că erau așteptați undeva și nu se cădea să întârzie. Însă necunoscutul nu părea dornic să încheie conversația:

– Păi ce faceți, fraților? Eu mi-am deschis sufletul în fața voastră și voi plecați așa repede? Nici măcar nu mi-ați spus cum vă cheamă. De unde știu eu că nu sunteți spioni de-ai lui Magenta-Împărat, trimiși de hahalera aia să mă urmărească?

– Nu suntem spioni, răspunse prințul. Eu sunt Făt-Frumos, fiul lui Roz-Împărat, iar el e Harap-Alb, fiul lui Ali Baba.

– Ce nume de rahat! pufni matahala în râs. Și-au bătut joc de voi părinții voștri, pe bune! Când toți pe la noi poartă nume normale, ca Dromihete, Scorilo sau Zalmodegikos, cum să vă numească Puradel-Mișto și Taliban-Decolorat? Pe bune?

Continuă să râdă. Cei doi așteptară cuminți să termine, apoi îndrăzniră să-l întrebe dacă binevoia să-și decline identitatea.

– Cum să nu știți cum mă cheamă? Toată lumea mă știe! Nu e om în ținutul ăsta care să nu fi auzit de Greuceanu de Aur! se împăună matahala. Boss de boss fără număr, cel mai mondial baștan, căruia dușmanii îi poartă pică pentru că n-au valoarea lui! Sigur ați auzit de mine, bag mâna-n foc!

Bine că n-a băgat-o, pentru că nu auziseră de el. Și nici nu îndrăzniră să îi spună că și numele lui era de rahat. Așa că preferară să îl aplaude din nou, sperând că astfel îi vor mângâia orgoliul și vor scăpa de o ciomăgeală gratuită. Însă Greuceanu încă avea chef de vorbă.

– Dar unde vă duceți voi, boșilor? Ce vânt vă aduce prin cartierul meu?

Îi răspunse tot Făt-Frumos:

– Păi am plecat să o căutăm pe Sfânta Duminică pentru a-mi spune unde îl găsesc pe măritul zeu Zamolxe ca să-i dau un mesaj, iar Harap-Alb pentru a afla unde s-a dus Spânul cu caravana pe care i-a furat-o. Nu știi cumva unde locuiește sfânta?

– Eu să nu știu? La mine în cartier? Stă între Sfânta Sâmbătă și Sfânta Luni, firește.

– Pe bune? întrebă prințul cu o strălucire optimistă în privire.

– Nu, mă, am zis și eu așa, la mișto. De unde să știu unde stau sfintele? Întreabă-mă de desfrânate, că la ăstea mă pricep, nu de sfinte cu care n-am nicio treabă. Dar cu țoalele astea largi pe tine ce e?

– Păi sunt ale lu’ tătuca de când era tânăr. I le-am luat pe ale lui, că ale mele erau toate la spălat, răspunse Făt-Frumos.

– Și armele ruginite?

– Tot ale lu’ tătuca.

– Și mârțoaga asta care pare să nu prindă săptămâna viitoare? Să nu-mi zici că e tot a lu’ tac-tu.

– Ba da, dar nu e mârțoagă. E cal fermecat.

– Bă, nu mă înnebuni! exclamă Greuceanu. Ce știe, mă, să facă dacă e fermecat?

– Oho, da’ ce nu știe? Poate să alerge ca vântul și ca gândul, să zboare până la Soare și până la Lună. Dar numai când vrea. Acum o ia ușor, ca să-și conserve energia pentru mai târziu, când o să intre în acțiune.

– Cum să zboare calul până la Soare și la Lună? se miră Greuceanu. Unde s-a mai pomenit asemenea cal?

– Bine că poți tu să le scoți din turn și să le arunci pe cer, dar te miri că poate calul meu să zboare până la ele, se îmbufnă Făt-Frumos.

– Eu aveam un cal frumos, interveni Harap-Alb. Negru ca tăciunele, fala mea, un adevărat armăsar. El-Zorab[11] îl cheamă. Dar mi l-a furat chelosul ăla cu tot cu caravană. De-acum eu nu îl voi mai vedea cum ține nările-n pământ și coada lui fuior în vânt, în zbor de rândunea! El-Zoraaab! Hai la tata, puiule! Unde te-a dus animalul ăla năpârlit?

– Al tău până unde putea să zboare? vru să știe Greuceanu.

– Nu zbura, că nu era fermecat. Dar să fi văzut cum lua el pământul în galop și se așternea ca un potop de trăsnete-n pustiu… Știa pustiul de noi doi și zarea se-ngrozea de noi. El-Zoraaab!

– Pff, sunteți plictisitori amândoi, concluzionă matahala. Ăștia-s cai? Eu am avut o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier. Erau făcuți de Faurul-Pământului, care le-a dat duh de viață după ce a suflat asupra lor. Am mers cu ei mult și bine, am înconjurat aproape tot discul Pământului, dar la un moment dat am făcut pană și i-am lăsat la marginea uliței într-un șanț. Oricum începuseră să bată și să troncăne și nu-mi mai trebuie jafuri din astea la mâna a doua, de la samsari. Ori îmi iau ceva nou, de la reprezentanță, ori merg pe jos. Și îmi luam ceva nou dacă îmi dădea ăla jumătate din împărăție. Dar n-ai cum să te înțelegi cu zgârciții ăștia plini de galbeni, care își mănâncă de sub unghii…

Cei doi nu îndrăzniră nici de această dată să îl contrazică, deși amândoi făceau parte din familii înstărite, pline de galbeni, și nu mâncaseră niciodată ce găsiseră pe sub unghii. Preferară să-și continue drumul, însă nu putură scăpa de Greuceanu, care se oferi să îi însoțească până la palatul lui Magenta-Împărat, acolo unde bănuiau că s-a dus Spânul pentru a cumpăra prințesele cu galbenii lui Harap-Alb. Matahala spera că, venind cu gașca, îl va convinge pe împărat să-i ofere jumătate de împărăție și mâna uneia dintre fetele sale ca recompensă pentru salvarea imaginară a Soarelui și Lunii. Și merseră ce merseră, până dădură în cale peste un copil care fugărea un cocoș ce ținea în plisc o punguță. Fugea cocoșul ca apucatul iar copilul se ținea tare după el, încercând să-și recupereze punguța.

– Ce ai cu cocoșul, pruncule? îl întrebă Făt-Frumos.

Copilul se opri iar cocoșul, profitând de ocazie, o zbughi printre copaci, ținând strânsă în plisc punguța.

– Ce să am, nene? răspunse copilul. Mi-a furat punguța cu doi bani și încerc să o iau înapoi, că e tot ce am.

– Atât mai e alocația pe la voi? întrebă Harap-Alb. La noi e de zece ori mai mare și se dă săptămânal, că și cel mai sărac are un câmp cu petrol.

– Nu e, nene, nicio alocație, răspunse copilul. Atât mi-a mai rămas din ce am luat de acasă când am plecat.

– De ce ai plecat de acasă? fu curios Greuceanu. Te molesta vreun unchi bețiv sau chiar tătâne-tu? Ori poate mumă-ta? Gata, știu! Muma unchiului tatălui tău, nu?

Copilul îi aruncă o privire piezișă și o înjurătură în gând, apoi îi răspunse:

– Nici vorbă, nene, nu m-a siluit nimeni. Doar că… am pierdut merele de aur ale lui tătuca.

– Ce mere? Ce aur? sări Greuceanu. De câte carate?

– Merele care creșteau în grădina tatălui meu. E împărat și lângă palatul nostru are o grădină mare și frumoasă, în care creștea un măr care făcea mere de aur. Și nu apuca tata niciodată să mănânce măcar unul pentru că, de fiecare dată când dădeau în pârg, venea cineva noaptea și i le fura. A pus tătuca la pândă toți paznicii și toți ostașii din toată împărăția, însă niciunul nu a apucat măcar să vadă hoțul, darămite să-l prindă. Nici măcar frații mei mai mari n-au avut succes.

– Păi și tu ce vină ai? întrebă Făt-Frumos.

– Am, că m-a mâncat undeva să îl rog pe tătuca să mă lase și pe mine să-mi încerc norocul. L-am convins cu greu și până la urmă a acceptat. Am stat la pândă o săptămână. Ziua dormeam și noaptea pândeam într-un colț pe lângă pom. Îmi luasem cu mine cafea, energizante, două țepușe, arcul și tolba cu săgeți. Mă pusesem între țepușe încât, dacă îmi venea să moțăi, mă loveam ori cu barba de cea de dinaintea mea, ori cu ceafa de cea de dinapoi. Și a funcționat tactica până într-una dintre nopți, când o piroteală moleșitoare a început deodată să mă îmbie cu mirosul ei plăcut. Am rezistat eroic însă, pe la revărsatul zorilor, am auzit un fâșâit ușor prin grădină. Mi-am luat arcul și m-am pregătit, cu ochii doar la pom. Când am început să aud fâșâitul prin ramurile lui, am tras trei săgeți. S-a auzit un geamăt, apoi s-a făcut o tăcere de moarte. Și am rămas așa, vigilent, până când Soarele a ajuns în crucea cerului. Atunci m-au găsit paznicii lui tata, dormind cu arcul în mână printre țepușe.

– Și merele? întrebară toți trei în cor.

– Dispărute. Cu tot cu pom. Nici rădăcinile nu mai erau acolo, doar o gaură mare în pământ. L-a smuls hoțul cu totul și mare noroc am avut că nu m-a furat și pe mine. Iar tătuca s-a supărat foarte tare și m-a izgonit din împărăție, pentru că din cauza mea a rămas fără copac. Cât erau paznici acolo, nu fura ăla decât merele. Acum, văzându-mă doar pe mine, a luat tot pomul. Măcar l-am nimerit cu săgeata, dar poate tata să aprecieze asta? Normal că nu! Îi pasă doar de merele alea idioate! M-a dat afară din casă pentru atâta lucru. Bine, nu e prima oară, că așa i-am pierdut și perele de aur, și nucile de aur, și ananașii de aur. Dar credeam că s-a obișnuit deja. Însă el preferă să exagereze de fiecare dată, de parcă nu mai are banane și kiwi de aur… Măcar i-am furat niște galbeni înainte să plec, din care mi-au mai rămas doar doi, pe care mi i-a furat cocoșul ăsta blestemat.

– Cine e tac-tu? fu curios Greuceanu. Să nu-mi zici că Magenta-Împărat, pentru că am o vorbă cu el.

– Nu, tata e Acvamarin-Împărat, fiul lui Turcoaz-Împărat. Magenta-Împărat e din neamul lui Fucsia-Împărat, deci nu avem niciun grad de rudenie cu el. În plus, toată lumea știe că Magenta are doar fiice, nicidecum feciori.

– Să zicem că te cred de data asta, mormăi Greuceanu. Ai și un nume, plodule, sau te strigă lumea cum îi vine la gură?

– Prâslea cel Voinic mi se spune, pentru că sunt cel mai mic dintre frați. Și voinic, firește. Voi cine sunteți?

– Eu sunt Făt-Frumos, ăștia doi sunt Harap-Alb și Greuceanu iar ăsta care ți-a furat un măr din buzunar e calul meu fermecat, deși nu pare. O căutăm pe Sfânta Duminică, să ne spună unde îi putem găsi pe zeul Zamolxe și pe Spânul care i-a furat ăstuia caravana. Dar înainte facem o oprire la Magenta-Împărat, poate ne îndrumă el. Nu cumva știi tu, din întâmplare, unde locuiește sfânta?

– Sigur că știu, nene, răspunse Prâslea. Între Sfânta Sâmbătă și Sfânta Luni!

Făt-Frumos obosise să primească mereu același răspuns. Însă de această dată se hotărî să nu se enerveze, ci să-l pună pe copil la punct.

– Iar Sfânta Sâmbătă unde stă?

– Între Sfânta Vineri și Sfânta Duminică.

– Iar Sfânta Vineri?

– Între Sfânta Joi și Sfânta Sâmbătă.

– Hai că terminăm toată săptămâna în stilul ăsta, răbufni Făt-Frumos. Sfânta Luni unde stă, mă, dacă ești atât de deștept?

– Între Sfânta Duminică și Sfânta Marți, firește, răspunse senin Prâslea.

– Cum vine asta? Dacă Sfânta Luni e prima iar Sfânta Duminică e ultima, cum stă Sfânta Luni după Sfânta Duminică?

– Toate stau așezate în cerc, nene, replică la fel de senin copilul. Acum înțelegi sau vrei să-ți desenez cu bățul pe pământ?

I-ar fi rupt Făt-Frumos bățul de capul ăla arogant dar se abținu, pentru că nu știa care erau legile de protecție a pruncilor în acele meleaguri. Așa că se rezumă doar la a-i arăta degetul mijlociu. Prâslea nu păru prea afectat de acest gest pueril, demonstrând că era mai matur decât părea. Dar să nu uităm că aparențele înșeală.

– În cazul ăsta, nu mă luați și pe mine cu voi? Vreau să o întreb pe sfântă cine i-a furat tatei mărul de aur. Și dacă îl recuperez, poate mă primește înapoi acasă. Vă rog eu, luați-mă și pe mine!

Cei trei se retraseră deoparte pentru a se sfătui și, după ce Greuceanu îi lovi cap în cap pe ceilalți doi și plecă înjurând, Prâslea bănui că nu toți erau de acord cu prezența lui. Însă Făt-Frumos îl anunță că putea să li se alăture cu condiția să aibă grijă de cal. Ceea ce copilului îi conveni de minune, calul fiind un ascultător mai bun decât ceilalți trei. Și mirosea mai frumos.

– Exact ce ne trebuia, oftă Greuceanu când se puse grupul în mișcare. Încă un prinț. Nu ne ajungea un fiu de împărat, mai aveam nevoie de unul.

– De fapt și eu sunt prinț, îi spuse Harap-Alb. Tata e crai, care e un fel de împărat. În principiu e același rang, doar titulatura diferă în funcție de zonă. Prin urmare, prietene, ești singurul dintre noi din popor, fără sânge regal.

Greuceanu se deprimă instantaneu și își jură în gând să îi ceară lui Magenta-Împărat nu doar o fiică și jumătate din împărăție, ci și titlul de prinț. Măcar titlul de prinț, dacă nu era de acord cu primele două cerințe. Și jumătate din jumătate din împărăție. Și jumătate din mâna uneia dintre prințese. De fapt, putea să i-o dea și fără o mână, atât timp cât restul organelor erau la locul lor. Nu era pretențios la capitolul ăsta, pentru că se descurca cu femeile. Că doar îl iubeau toate, muri-i-ar de ciudă dușmanii!

Și merseră, și merseră, zi de vară până-n seară, ca cuvântul din poveste, care de aici încolo mai frumos este. De fapt nu este, dar așa e vorba. Și ajunseră într-un târziu la curtea lui Magenta-Împărat, care fu foarte încântat să primească în audiență trei feciori de împărați. Nu și pe Greuceanu, pe care îl recunoscu numaidecât.

– Gărzi, iar a venit nebunul! țipă împăratul. Luați-l din fața ochilor mei și, dacă mai îndrăznește vreodată să-și arate chipul gras, unde îi stau picioarele îi va sta și capul!

Greuceanu nu se lăsă intimidat și își scoase buzduganul, așteptând bătaia. Scoase și niște semințe, ca să nu se plictisească până ajungeau oștenii împăratului. Însă Făt-Frumos interveni, explicându-i împăratului că Greuceanu renunțase la povestea cu eliberarea Soarelui și a Lunii, având doar intenții onorabile. Adică să îl însoțească în călătoria către zeul Zamolxe. Greuceanu nu fu de acord, țipând în continuare că vrea mâna unei prințese. La rândul său, Harap-Alb țipă că vrea toate prințesele. Prâslea nu se lăsă mai prejos, cerând și el o prințesă, pentru că se apropia de pubertate și cam era cazul să scape de virginitate. Făt-Frumos era singurul care nu voia nicio fiică a împăratului, însă nu-l băgă nimeni în seamă. Și se iscă o mamă de bătaie la care oștenii împăratului nu mai apucară să participe, pentru că cei patru viteji se luară la păruit între ei. Când terminară, împăratul luă cuvântul:

– Deci vreți să-mi luați fetele de soții, însă nu aveți nimic de oferit. Vă invit la ospățul de diseară, unde o să vedem ce puteți face. Acolo o să-l cunoașteți și pe celălalt pretendent care, spre deosebire de voi, are ce oferi. Însă el e unul iar fetele sunt trei. Prin urmare, mai am nevoie de doi gineri. Iar voi sunteți patru. Nu mi-a plăcut niciodată matematica, mai ales cu ecuații din astea de gradul trei, dar o scoatem la capăt până la urmă.

– Dar eu nu vreau nicio fată, îngăimă Făt-Frumos. Eu vreau doar să-mi spuneți unde o pot găsi pe Sfânta Duminică…

– Liniște! țipă împăratul. Am hotărât deja, nu încerca să mă lingușești cu vorbele tale mieroase! Vedem diseară ce veți face pentru a-mi merita fiicele. Acum valea, că bufonul curții a învățat o glumă nouă și trebuie neapărat să o aflu. Pentru că am angajat un călău nou și nu vreau să primească bani pe stat degeaba, chiar dacă e bugetar.

Plecară vitejii și se întoarseră seara, la ospăț. Și ce să vezi? La masa împăratului ședea Spânul, el fiind celălalt pretendent. Când îl văzu, Harap-Alb aprinse fitilul centurii cu dinamită pe care o purta mereu la brâu, țipă „Valahu’ akbar!” și sări spre Spân pentru a-l arunca în aer. Tovarășii săi îl prinseră din aer, stinseră fitilul și îl imobilizară. „Lăsați-mă să îi aduc jihadul[12]!”, țipă Harap-Alb ca din gură de șarpe. „Îl omor! Jur pe barba Profetului! Să-mi dai caravana înapoi, câine infidel și chel!”, mai apucă el să strige înainte de a fi calmat de unul dintre pumnii lui Greuceanu, care îl liniști peste ochi.

– Ce e cu debandada asta? răcni Magenta-Împărat. Așa îmi răsplătiți ospitalitatea? Atacându-mi invitații? Aruncându-mi în aer mâncarea? Provocându-mi un ulcer? În temniță cu golanii ăștia! Să nu mai vadă în veci lumina Soarelui!

Spânul își dădu seama că avea ocazia să-și elimine rivalii fără pic de efort, așa că îi șopti împăratului:

– Măria ta, ai luat cea mai bună decizie, demonstrând că înțelepciunea îți e renumită pe bună dreptate. Dar știu că și mărinimia îți e pe măsură, așa că te rog să nu te pripești cu temnița. A fost doar un accident, nu au vrut golanii să ne strice ospățul. I s-a părut arabului că semăn cu cineva și s-a panicat. Însă, ca să îi ierți pentru această confuzie nevinovată, ar trebui să le ceri să facă ceva semnificativ. O faptă de vitejie care nu e la îndemâna oricui și care să demonstreze că merită mâna fiicelor măriei tale. O faptă, mai multe, important e să fie ceva cu adevărat măreț.

Împăratul căzu puțin pe gânduri și îi dădu Spânului dreptate. Apoi îl întrebă dacă avea vreo idee de faptă vitejească pentru cei patru.

– Orice pentru măria ta, răspunse Spânul. Să-i trimitem să ne aducă ceva pentru masă, dacă tot suntem la ospăț. De pildă… De unde ai luat carnea?

– De la Lidl, zise Magenta-Împărat.

– Dar legumele?

– Mega Image.

– Fructele?

– Carrefour.

– Florile de pe mese?

– Kaufland.

– Mesele?

– Ikea.

– Salata? Te rog, nu spune Auchan…

– Aaa, nu, salata asta se capătă greu, spuse împăratul. Numai în Grădina Ursului crește și mai rar se poate găsi un om care să o ia și să scape cu viață. Dintre toți oamenii din împărăția mea, doar un pădurar face treaba asta. Nu știu cum reușește dar îmi aduce din când în când câteva bucăți de poftă. Însă niciodată nu apuc să mănânc cât să mă satur.

– Atunci asta-i! se bucură Spânul. Trimite-i să ne aducă un sac de salată din Grădina Ursului. Și o cola de la chioșc, că mi s-a făcut poftă. Dacă vor reuși, măria ta îi poate binecuvânta cu milostenia sa legendară. Iar dacă nu se mai întorc, atunci înseamnă că nu erau vrednici de mâna fiicelor măriei tale. Și mă duc singur să-mi iau o cola.

Magenta-Împărat fu foarte încântat de vorbele Spânului și le porunci celor patru să-i aducă un sac cu salată. Plecară vitejii noștri și ajunseră rapid la Grădina Ursului, pentru că știa Prâslea o scurtătură. Acolo încercară diferite tactici, însă nu păcăliră ursul. Intrară pe rând, apoi toți odată, atacară și frontal, și pe flancuri, și pe jos, și pe sus. Dar de fiecare dată se întoarseră bătuți bine de ursul obișnuit cu hoți inconștienți. În cele din urmă, văzându-i cum își oblojeau rănile, calul nu se mai putu stăpâni și răbufni:

– Bă, da’ proști mai sunteți! Mulți da’ proști! Nu știu cu ce oi fi greșit de sunt nevoit să stau în asemenea grup de idioți, dar probabil karma mă pedepsește pentru ceva din altă viață! Am mai văzut eu cretini la viața mea, dar niciunul ca voi! Tălâmbilor!

Auzind vorbele calului, toți patru se albiră la față și se ascunseră care-ncotro în doi timpi și trei mișcări. După o vreme, Harap-Alb îndrăzni să întrebe din spatele unui tufiș:

– Sadiq Dublu F, calul tău vorbește?

– Se pare că da, veni răspunsul din spatele altui tufiș.

– Ai idee de ce?

– Nu, dar aștept sugestii.

Nimeni nu avu vreo explicație în afara faptului că gloaba murise pe drum și se transformase în strigoi, iar acum încerca să le mănânce sufletele și ficații. Calul trase adânc aer în piept pentru a-și opri înjurăturile și le aminti că era un cal fermecat, deci era firesc să aibă capacitatea de a vorbi.

– Dacă e așa, de ce n-ai vorbit până acum? îl întrebă Făt-Frumos tot din tufiș.

– Ca să evit conversațiile prostești cu voi, replică acid calul. Dacă știați că pot vorbi, mi-ați fi povestit toate tâmpeniile care vă trec prin capetele alea seci și mi-ați fi pus o grămadă de întrebări inutile sau mi-ați fi cerut să vă cânt la culcare cântece de leagăn. Adică mi-ați fi scos peri albi și probabil m-aș fi sinucis după trei zile. Am dreptate?

Încuviințară toți patru. Era un argument valid, așa că îi dădură dreptate. Iar după o vreme își luară inima în dinți și ieșiră din tufișuri, dar numai după ce calul le promise solemn că nu era strigoi și că nu voia să le mănânce sufletele. Ori ficații.

– Acum, după ce ne-am lămurit că pot să vorbesc și că voi sunteți idioți, nu vreți să știți cum putem lua salata și niște mere? îi întrebă calul.

Bineînțeles că voiau. Așa că îi învăță calul să facă un somnifer din flori de somnoroasă fierte la un loc cu o vadră de lapte dulce și una de miere. Când ceilalți trei convinseră ursul să îi urmărească prin grădină, Prâslea se furișă și turnă fiertura în fântâna fiarei, care era plină cu apă până la gură. Când ursul se întoarse însetat, cu o falcă în cer și una în pământ, începu a bea lacom apa, lingându-și buzele de dulceața și bunătatea ei. După un răstimp începură să-i slăbească puterile și, cuprins de amețeală, adormi pe loc de puteai să tai lemne pe el. La semnalul calului, cei patru se repeziră în grădină și se puseră pe smuls salată, cu care umplură un sac. Însă, când să iasă din grădină, ursul se trezi și începu să îi fugărească. Alergară toți patru ca de frica morții, pasându-și sacul unul altuia și, în cele din urmă, scăpară cu obrazul curat dar cu ițarii sfâșiați în fund de fiara păcălită. Mai puțin Făt-Frumos, care purta fustă.

Mare fu supărarea Spânului când se întoarseră eroii noștri cu salata, dar măcar împăratul fu bucuros, mâncând ca spartul până îl luară cu targa. După ce își reveni, învățat de Spân, îi trimise pe cei patru într-o nouă misiune: să-i aducă din Pădurea Cerbului blana cu tot cu cap a cerbului fermecat. Blana acestui cerb era bătută toată cu pietre prețioase, mari și frumoase, cea mai mare fiind cea din frunte, care strălucea ca Soarele. Nimeni nu a putut prinde cerbul, pentru că dihania avea puterea de a-i împietri pe cei pe care îi privea, o mulțime de oameni și de sălbăticiuni zăcând fără suflare în Pădurea Cerbului. Pietrele prețioase care cădeau de pe el, când se scutura o dată la șapte ani, erau unice, neexistând în lume altele mai mari și mai frumoase. Iar împăratul voia să le facă fiicelor sale bijuterii din ele ca zestre. Așa că cei cinci (punem și calul la socoteală) plecară în Pădurea Cerbului, pentru a prinde minunăția de fiară. Acolo se așezară la sfat pentru a găsi cea mai bună metodă de a îndeplini misiunea. „Să-l adormim ca pe urs!”, propuse Prâslea. „Să-l batem până nu mai știe ce-i cu el!”, propuse Greuceanu. „Să-l aruncăm în aer ca pe un infidel!”, propuse Harap-Alb. „Să-l iertăm, că e frumos!”, propuse Făt-Frumos. Însă tot calul le dădu soluția salvatoare: să sape o groapă lângă izvorul din care se adăpa cerbul zilnic, să se ascundă acolo unul dintre ei, acoperit cu frunze și mâl, iar după ce adormea cerbul să iasă rapid din groapă și să-l decapiteze. Doar Harap-Alb fu de acord cu decapitarea, căruia i se păru o metodă la fel de bună ca aruncatul în aer, ceilalți trei considerându-l un plan riscant și stupid. Însă acceptară pentru că nu aveau altă idee.

Se treziră pe la cântatul cocoșilor și săpară lângă izvor o groapă adâncă de un stat de om. Acolo se ascunse Făt-Frumos, cu paloșul tatălui său în mână, așteptând să apară cerbul. Animalul veni pe la amiază, ca de obicei, bău apă pe săturate și se culcă. Făt-Frumos ieși ușor din groapă, se apropie de cerbul adormit, ridică paloșul și… rămase așa, vrăjit de frumusețea fiarei. „E prea frumos, nu pot să omor o operă de artă”, gândi el și rămase nemișcat, așteptând să îi vină o idee mai bună. Soarele se pregătea să apună, moment în care cerbul și-ar fi terminat siesta, iar ideea salvatoare refuza în continuare să apară. Când animalul se opri din sforăit și începu să se foiască, semn că se pregătea să se trezească, pe Făt-Frumos începură să îl treacă toate apele. Din fericire fu salvat exact înainte să deschidă cerbul ochii; de după copaci sări pe neașteptate Harap-Alb, care îi înfipse cerbului o bucată de dinamită aprinsă în bot, strigă „Valahu’ akbar!” și sări în izvor, pentru a se feri de suflul exploziei. Făt-Frumos nu apucă să reacționeze, așa că se pomeni acoperit de măruntaiele cerbului, care se împrăștiară în toate direcțiile, la fel ca nestematele de pe blana lui.

– Ce Talpa Iadului faci, bre? întrebă Fătul după ce își scoase mațele cerbului din gură.

– Cum ce fac? Rezolv problema, răspunse senin Harap-Alb.

– Păi așa? Cum ne-a fost vorba?

– Eu te-am așteptat cu decapitarea aia dar, după ce ai stat două ceasuri cu paloșul în mână, lângă cerb, m-am gândit că ai uitat planul. Așa că am trecut la planul B.

– Care plan B?!? întrebă Făt-Frumos exasperat. Nu aveam niciun plan B!!!

– Aruncatul în aer e mereu planul B, îi răspunse Harap-Alb și îi făcu cu ochiul. Mai puțin atunci când e planul A iar decapitarea devine planul B. Și ciocnitul din viteză de clădiri e planul C. Dar bine că n-a fost cazul, pentru că nu avem clădiri pe aici și ar fi fost puțin mai greu de realizat. Cu plăcere, sadiq!

Făt-Frumos îl înjură printre dinți și se puse pe adunat nestematele de pe blana cerbului, împrăștiate de explozie. După ce se calmă, îl întrebă pe Harap-Alb:

– Auzi, bre? Ce ai strigat când ai aruncat cerbul în aer?

– Ce? Valahu’ akbar?

– Da. Ce înseamnă?

– Nu știu exact, însă așa m-a învățat tata că se face când îi aduci cuiva jihadul. Bine, el nu mi-a spus chiar expresia asta, dar am uitat primul cuvânt și am băgat de la mine unul asemănător, că tot suntem prin Valahia acum. Iar akbar probabil e vreun bar de fițe prin Dubai, nu știu exact. Important e că respect tradiția ca să nu-mi uit rădăcinile, așa cum ne-a învățat Profetul, slăvit fie în veci numele lui!

– Care profet?

– Cum care? răbufni Harap-Alb. Profetul nostru, al arabilor, pacea fie cu el! Ultimul profet și cel mai important, trimis de zei cu învățături sfinte pentru omenire! Nu există profet mai mare ca al nostru, chiar dacă voi, infidelii, nu credeți în el. Dar vine jihadul peste voi, fii fără grijă. Profetul nu doarme și are el grijă de voi, câinilor!

– Cum îl cheamă pe profetul ăsta al vostru? Poate am auzit de el dar nu-mi dau seama acum. Dacă nu-i Ioan Botezătorul, altul nu știu. 

– Aladdin[13] e numele lui sfânt, dar nu ai voie tu, infidelule, să-i pronunți numele. Doar să îl auzi și să te înfricoșezi de el. Aladdin, pacea fie asupra lui!

– Nu-i zic numele, că oricum l-am uitat. Dar ce a făcut atât de special de a ajuns profet? Nu sunt rasist, doar întreb pentru că nu știu! completă Făt-Frumos.

– Normal că nu aveți de unde să știți voi, infidelii rătăciți de Shaytan de la adevărata credință. Aladdin era un simplu băiat care a găsit o lampă fermecată cu un duh în ea, care i-a îndeplinit trei dorințe. Iar una dintre ele a fost să devină profet. Mai avea un inel fermecat pe lângă lampă, tot cu un duh în el, și un covor zburător. În rest nu știu ce a făcut, că nu prea eram atent când îmi povestea tata, dar am reținut că a fost cel mai tare profet, pacea fie cu el și cu numele lui! E profet național la noi și să vezi ce profeții frumoase are… „Fiind băiet, deșert cutreieram”, „Sara pe dună”, „Somnoroase cămiluțe”, „Bombă (în metru antic)” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Arabie”. E cu adevărat profetul nepereche sau luceafărul profeției arăbești, cum îl numim noi.

Nu apucă să întrebe Făt-Frumos cum putea deveni și el profet, pentru că discuția le fu întreruptă de tovarășii lor, veniți să vadă de ce nu se mai întorceau cu blana cerbului. Se apucară cu toții să adune nestematele împrăștiate, pe care le lipiră cu aracet pe blana altui cerb, cumpărată pe drum de la un vânător. Pe când se întorceau la palatul lui Magenta-Împărat, dădură pe un pod peste multe furnici, care tocmai atunci se gândiseră să traverseze. Făt-Frumos alese să le curme viețile și traversară cu toții prin apă, înjurându-l. Când ajunseră pe malul celălalt, iată că li se înfățișă o furnică zburătoare, care zise:

– Făt-Frumos, fiindcă ești așa de bun, de ți-a fost milă de viața noastră, vreau să-ți fac și eu un bine. Ia aripa asta și, când vei avea vreodată nevoie de mine, să dai foc aripei iar eu, împreună cu tot neamul meu, îți vom veni în ajutor.

Se miră Făt-Frumos că furnica vorbea, dar luă aripa și o băgă în sân, pentru că nu-și găsea portofelul. Mai merseră o vreme și dădură peste un roi de albine care zburau bezmetice de colo până colo, neavând unde să se așeze. Milos din fire, Făt-Frumos îi luă căciula lui Prâslea (a lui era de firmă) și o puse pe iarbă, cu gura în sus, iar albinele se așezară în ea. Când să plece, apăru crăiasa albinelor, care-i zise:

– Făt-Frumos, fiindcă ești așa de bun, de te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreau să-ți fac și eu un bine. Ia aripa asta și, când vei avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, iar eu îndată îți voi veni în ajutor.

Îi mulțumi Făt-Frumos, puse aripa în sutien și își continuă drumul alături de tovarășii săi. Mai dădură și peste niște muște moarte de foame, cărora milosul le aruncă toate merindele lor. Iar când apăru crăiasa muștelor, Greuceanu o prinse în palma sa mare și o strivi.

– Hai să nu exagerăm, că ajungem la anul dacă stăm la gargară cu toți gândacii, mârâi el în timp ce se ștergea pe mână de cămașa lui Prâslea. Iar Făt-Frumos își dădu seama că era mai bine să îl asculte, ca să nu ajungă toate crăiesele gâzelor într-un insectar.

Mare fu bucuria împăratului când văzu blana plină de nestemate a cerbului. Mare fu și bucuria fetelor lui, cărora le plăceau doar bijuteriile, parfumurile scumpe și petrecerile de fițe. Doar Spânul fu nemulțumit, însă planul său de a scăpa de competitori era abia la început. Magenta-Împărat îi anunță pe cei patru viteji că le era iertat păcatul de la ospăț și că trecuseră de meciurile de baraj, calificându-se în grupele competiției pentru prințese. Campionatul urma să înceapă după câteva zile, pentru a avea timp toți pretendenții să se antreneze. Eroii noștri nu aveau habar ce li se pregătea, dar se așteptau la ce era mai rău, așa că deciseră să găsească niște ajutoare. Harap-Alb se oferi să-și cheme câțiva tovarăși, care cu siguranță aveau să le fie de folos. Trimise câțiva porumbei voiajori cu răvașe și, după câteva zile, iată că își făcură apariția cinci indivizi mai dubioși decât grupul nostru.

– Infidelilor, ei sunt Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, îi prezentă Harap-Alb. Colegii mei de celulă, membri Hamas cu drepturi depline. Atât timp cât nu faceți mișcări bruște pe lângă ei, vom fi cu toții în siguranță.

Făt-Frumos, Prâslea și calul rămaseră fără cuvinte, neștiind dacă era înțelept să scoată vreo vorbă în fața dubioșilor. Doar Greuceanu îi privi cu aroganță, pufni în râs și exclamă:

– Moș Gerilă, Fomilă, Bețivilă, Chiorilă și Păsărică-Prelungită? Ce nume de rahat sunt astea? Sunteți piticii Albei-ca-Zăpada sau popa satului vă botează doar la beție? De ce nu i-ați adus, mă, și pe Balamutilă sau pe Căcărăzilă-în-ploilă? Le era rușine cu voi ori s-au transferat în videochata lui Pițigoi?

Își înghiți rapid vorbele când se trezi în brațe cu cinci bucăți aprinse de dinamită și cu o poză în care familia lui, legată fedeleș, atârna deasupra unui vulcan activ. Semn că dubioșii nu prea știau de șagă. Făt-Frumos îl anunță pe Magenta-Împărat că erau pregătiți să înceapă probele, având lotul complet. Împăratul le ceru să doarmă în acea noapte în palatul său, pentru că aveau să înceapă prima probă dis-de-dimineață. Chemă în taină un credincios al său, căruia îi dădu poruncă să îi culce în odaia de aramă înfocată, unde să-și doarmă somnul de veci. Bineînțeles, la sfatul Spânului, pe care îl prefera din pricina bogățiilor aduse cu caravana lui Harap-Alb. Slujitorul împăratului dădu foc odăii de aramă pe dedesubt, de se făcu roșie ca jăraticul, apoi îi chemă pe oaspeți la culcare. Simțind dogoarea, cei nouă se opriră la ușă. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzele sale iscusite iar casa se răcori, rămânând nici fierbinte, nici rece, ci numai bună de dormit. Intrară cu toții înăuntru, se tolăniră pe unde apucară iar credinciosul împăratului încuie ușa în urma lor. Se culcară cu toții, mai puțin Greuceanu, pe care colegii lui Harap-Alb îl sfătuiră să doarmă cu ochii deschiși dacă voia să mai prindă zorii. A doua zi, slujitorul împăratului veni cu gândul să măture scrumul pețitorilor. Și ce găsi? Odaia de aramă, înroșită de cu seară, era toată un sloi de gheață, de nu se mai cunoșteau nici ușa, nici ferestrele. Iar dinăuntru răsuna un tărăboi grozav, oaspeții bocănind în ușă și strigând că împăratul i-a lăsat fără scânteie de foc în vatră, ca să degere o noapte întreagă. Slujitorul alergă într-un suflet pentru a-i povesti stăpânului său cele întâmplate. Împăratul veni cu o mulțime de oameni să vadă minunea și îi puse la treabă. Unii tăiară gheața cu cazmalele, alții aruncară apă fiartă pe țâțânile ușii și în borta cheii. După multă trudă, reușiră să deschidă ușa și să-i vadă pe oaspeți plini de promoroacă, clănțănind din dinți ca bormașina. Dintre toți, Gerilă era cel mai cătrănit, pentru că lui îi plăcuse temperatura inițială a odăii, însă fusese nevoit să o răcorească pentru ceilalți. Uimit, împăratul îi invită la masă, cu condiția să nu se miște de acolo fără să termine tot de mâncat și de băut. Se gândi că astfel va scăpa de ei, pentru că nici o sută de oameni n-ar fi putut să termine ce le pregătise el. Grupul nostru acceptă, deoarece micul dejun e cea mai importantă masă a zilei. Și pentru că un ospăț gratuit e mai gustos decât unul plătit.

La ospăț li se aduseră douăsprezece vagoane cu pâine, douăsprezece cu fripturi și douăsprezece butoaie cu vin. Mâncară și băură până se săturară, apoi intrară Flămânzilă și Setilă în acțiune. Începu Flămânzilă să bage în gură câte trei pâini și o friptură, pe care le înghițea pe nemestecate, iar Setilă să bea vinul din butoaie dintr-o singură sorbitură. În scurt timp nu mai rămăsese nimic de mâncat sau de băut iar Flămânzilă începu să azvârle cu ciolane în oamenii împăratului, strigând în gura mare că moare de foame. Și Setilă striga cât putea că moare de sete, aruncând cu butoaiele goale în toate părțile. Auzind vuietul, Magenta-Împărat veni într-un suflet și, când văzu că l-au băgat în faliment, își puse mâinile în cap. Dar nu era dispus să renunțe atât de ușor la fetele lui, mai ales în fața acestor ciudați, el preferându-l pe Spân, care îi luase ochii cu bogăția din caravană. Așa că le mai dădu o probă:

– Ați mâncat și ați băut, acum e timpul să treceți la treabă. Iată un sac cu sămânță de mac, amestecat cu un sac cu nisip. Până mâine dimineață să-mi alegeți macul de o parte, fir cu fir, și nisipul de altă parte. Să nu cumva să găsesc vreun fir de mac prin nisip sau vreunul de nisip prin mac, că stricăm pacea. Dacă rezolvați asta, treceți la proba următoare. Dacă nu, veți plăti cu capul obrăznicia de a visa la fetele mele.

Se puseră cu toții pe triat și în cinci ceasuri abia reușiră să separe o palmă de mac de una de nisip. Noroc cu calul, care îi aminti stăpânului său că avea aripa crăiesei furnicilor, care i-ar putea ajuta. Făt-Frumos dădu foc aripii și iată că de niciunde începură să apară furnici cu droaia, câtă pulbere și spuză, câtă frunză și iarbă; unele pe sub pământ, altele pe deasupra pământului și altele în zbor, de nu se mai terminau. În câteva minute furnicile separară nisipul de semințele de mac și dispărură de parcă intraseră în pământ. Văzând și minunea asta, Magenta-Împărat iar își puse mâinile în cap de își îndoi coroana. Se sfătui rapid cu Spânul și se întoarse pentru o nouă probă.

– Voincilor, a cam venit vremea să v-o dau pe fata mea cea mare, însă numai dacă reușiți să treceți și de proba asta. Diseară o să se culce unde se culcă totdeauna iar voi o să mi-o păziți toată noaptea. Dacă mâine dimineață s-a afla tot acolo, atunci e a voastră. Dacă nu, știți deja vorba cu picioarele și capul.

Veni seara, fata se culcă în camera ei, Făt-Frumos se puse de strajă la ușă iar ceilalți se înșirară câte unul până la poarta palatului, după sfatul calului. Pe la miezul nopții fata se prefăcu într-o păsărică și zbură nevăzută printre ei. Nu știu cum de avea fata asemenea puteri, dar bag seamă că nu era niciunul normal în tărâmul ăsta. Când ajunse fata lângă Ochilă, acesta o văzu și îi dădu de știre lui Păsări-Lăți-Lungilă:

– Vulturul către cuib: recepție! Ținta a evadat. Repet, ținta a evadat. Fugi după ea și îți zic eu unde se ascunde, pentru că o văd și-n gaură de șarpe. Vulturul către cuib, atacă la semnalul meu! Ține stânga! Mult stânga! Cealaltă stângă!

Porniră amândoi după fată, care la un moment dat se ascunse în dosul Pământului, sub umbra iepurelui. Însă nici acolo nu scăpă de privirea ageră a lui Ochilă, care o vedea cu infraroșu, nici de mâinile colegului său, care se lungeau de parcă ar fi fost făcute din gumă. Bâjbâi Păsări-Lăți-Lungilă prin buruieni după indicațiile lui Ochilă și, când să o prindă, fata zbură pe vârful unui munte, ascunzându-se după o stâncă. Lunganul o ajunse și acolo, așa că prințesa se pituli după Lună. Se deșiră Păsărilă și se înălță până la Lună, pe care o cuprinse în brațe, și prinse păsărica, înșfăcând-o de coadă. Degeaba se prefăcu ea în fată și începu a plânge și a se ruga de ei; cei doi rămaseră de neclintit. Până în zori o aduseră la palat și o închiseră în odaia ei, acolo unde o găsi împăratul după ce se trezi. Se recunoscu învins, însă tot mai avea un as în mânecă.

– Vitejilor, fata mea cea mare e a voastră. Însă vine la pachet cu celelalte, care sunt gemene. Nu e nicio deosebire între ele nici la frumusețe, nici la stat, nici la purtat. Dacă puteți să le deosebiți, să vă prindeți care-i Iana și care Ileana, le puteți lua ca să vă duceți odată de pe capul meu, că mi-ați scos peri alb-negri de când ați venit. Mă duc să le pregătesc, unul dintre voi să vină ca să ghicească. Dacă le-o nimeri, ferice de voi. De nu, unde vă stă capul vă vor sta și picioarele. Sau invers, că oricum nu contează.

Se duse împăratul, dădu poruncă să fie îmbrăcate și pieptănate la fel cele două fete, apoi ordonă să vină unul dintre ei pentru a ghici. Își încercă norocul Făt-Frumos, căruia calul îi aminti că avea aripa crăiesei albinelor. Aprinse Fătul aripa, crăiasa sosi și intră cu ea pe umăr în camera fetelor. Albina știa să le deosebească iar planul era să se ducă la Ileana și să se așeze pe obrazul ei; când fata avea să înceapă să țipe și să se apere cu năframa, Făt-Frumos trebuia să înțeleagă că aceea era Ileana și, implicit, că cealaltă era Iana. Zbură albina către fată, însă nu apucă să se așeze pe obrazul ei că o și păli împăratul cu o paletă de muște, apoi o călcă cu opinca. Făt-Frumos rămase blocat, neștiind pe unde să mai scoată cămașa. Noroc cu calul, care avea pregătit planul B. Așa că îl trimise pe Prâslea în ușă ca să strige: „Ileana, ți-a venit pachetul cu trusa de machiaj din tărâmul ielelor! Vino repede, că se grăbește curierul!”. „Vin imediat!” răspunse fata din stânga, dându-se de gol. Însă Făt-Frumos nu se prinse, uitându-se în continuare la ele ca boul la poarta nouă. Tovarășii lui, aflați în dreptul ușii, îl lăsară să proceseze informația, sperând că nu va dura trei zile, ca de obicei, însă își pierdură răbdarea. Nu-i puteau sufla, pentru că împăratul era cu ochii pe ei și le-ar fi pus nota 1 pentru suflat, așa că preferară doar să se roage ca Fătul să nu fie atât de idiot pe cât părea.

– Pot folosi o variantă ajutătoare? întrebă Făt-Frumos după două ceasuri de concentrare intensă.

– Chiar te rog! îi răspunse Magenta-Împărat, aflat și el la capătul răbdării.

– În cazul ăsta, aș vrea să fac 50-50.

Împăratul o dădu afară din cameră pe Iana, însă Făt-Frumos tot nu era prea sigur de răspuns.

– Aș mai vrea o variantă, dacă se poate, zise el. Să întreb publicul.

Împăratul îi permise, așa că tot grupul din dreptul ușii strigă la unison: „asta-i Ileana, prostul satului!”. Ba chiar îi făcură cu creta pe podea săgeți către singura fată care mai rămăsese în cameră, ca să fie siguri că Făt-Frumos înțelege până la urmă. Păru să priceapă când îi sclipiră ochii pentru o clipă, însă sclipirea se stinse rapid. „E o decizie importantă, nu pot să risc fără să cuget intens”, le spuse el tovarășilor lui, care își pregăteau armele pentru a-i băga mințile în cap. „Aveți răbdare, că o nimeresc până la urmă”. Dar nu mai avea nimeni răbdare. Nici măcar fata care striga cât o țineau bojocii că ea era Ileana. Fătul cugeta în continuare, neîndrăznind încă să dea răspunsul. Dar dădu cu banul, deși tot în zadar.

– Mai am o variantă ajutătoare dacă îmi amintesc bine, nu-i așa? întrebă el în cele din urmă.

– Da, poți să întrebi un prieten, îi răspunse împăratul. Întreabă-mă pe mine, ca să scăpăm odată, că nu mai rezist aici.

– Dar noi nu suntem prieteni, bre măria ta, îi replică senin Făt-Frumos. Deci n-am cum să o întreb pe maiestatea matale.

– Ba suntem cei mai buni prieteni! urlă disperat împăratul. Suntem prieteni la cataramă, frați de cruce, siamezi, orice! Întreabă-mă odată, că pierd tot campionatul de oină dacă mă mai ții mult aici! Și am băgat la pariuri un sfert de visterie! Întreabă-mă azi!

– Dacă poate cineva să verifice regulamentul întâi, vă întreb, continuă la fel de senin Făt-Frumos. Dar vreau să fiu sigur, pentru că n-aș vrea să fiu eliminat tocmai în finală. Am muncit mult ca să ajung aici și ar fi mare păcat.

– E Ileana asta! răcni exasperat împăratul. Ea e Ileana, cealaltă e Iana! Gata, m-ai întrebat, ți-am răspuns, ai câștigat! Felicitări! Ia medalia, desfă șampania, pupă cupa și gata! Mâine, în zori, luați fetele și dispăreți de aici, că nu vă mai suport! Dau în damblageală cu asemenea idioți!

Și ieși tunând și fulgerând, lăsându-l pe Făt-Frumos tot nedumerit. Tovarășii lui îl felicitară, îl pupară, îl îmbrățișară, îl pocniră pentru că le-a dat emoții și plecară la culcare, pentru că a doua zi îi aștepta un drum lung. Dar plăcut, având și fetele de împărat cu ei, o companie mai mult decât binevenită. În zori se treziră cu toții, se spălară în sfârșit, se parfumară și se prezentară în fața împăratului pentru a primi fetele. Însă împăratul ședea singur în camera tronului, fără picior de prințesă prin preajmă.

– Băieți, am o veste bună și una proastă. Cu care vreți să încep? îi întrebă el.

Se sfătuiră sumar și aleseră vestea proastă.

– Prințesele au dispărut, asta e vestea proastă. Le-a furat Spânul azi noapte și a fugit cu ele. Îmi pare rău, mult noroc data viitoare.

Un val de dezamăgire îi lovi pe toți nouă. Ba chiar și pe calul năzdrăvan, pentru că și el își dorea o companie mai plăcută.

– Și vestea bună? întrebă unul dintre ei.

– Ah, da! se însenină împăratul. Vestea bună e că mi-a ieșit un bilet la pariuri. N-am mai câștigat de două sezoane. E clar ziua mea norocoasă!

Îl aplaudară fără chef, însă dezamăgirea era prea mare. Își făcuseră multe planuri cu prințesele, majoritatea erotice, iar pierderea lor reprezenta o uriașă lovitură sub centură. Chiar și pentru cei care nu aveau centuri, ci își legaseră ițarii cu sfoară.

– Păi și acum ce facem, boss? întrebă Greuceanu. Ne dai măcar o jumătate de împărăție în locul lor sau altceva?

– Vă dau câte un mare șut în dos la fiecare, răspunse Magenta-Împărat. Le-ați câștigat, erau ale voastre, de la voi le-a furat ăla. Nu-i vina mea că nu știți să vi le păziți. Eu vă dau cheile de la centurile lor de castitate, certificatul de garanție, fiscalul și gata. Ileana Cosânzeana, Iana Sânziana și Geta-Daca nu mai sunt problema mea, ci a voastră. Să nu vă prind că mi le aduceți înapoi bușite sau cu kilometrajul dat peste cap, că eu vi le-am dat în stare bună, folosite foarte puțin și atinse ușor la faruri când comentau prea mult. Cu toate dotările, airbag-uri sănătoase, portbagaje încăpătoare, caroserii de lux, revizii la zi, toate de zici că abia au fost scoase din fabrică. Să le purtați sănătoși dacă le recuperați, acum valea!

– Plecăm, bre, îndrăzni Făt-Frumos. Mergem să le salvăm din ghearele hoțului și, dacă ne grăbim, poate le recuperăm cu onoarea nepătată. Aveți cumva idee în ce direcție a plecat Spânul cu ele?

– Am față de busolă cumva? se rățoi împăratul. Nu știu când, unde sau în ce direcție au plecat, că nu i-a văzut nimeni. Dar poate știe Sfânta Duminică, pentru că asta le știe pe toate.

– Exact, Sfânta Duminică! exclamă Făt-Frumos luminându-se la față. Și pe ea o căutam. Aveți idee pe unde ar putea locui? Nu-mi spuneți că între Sfânta Sâmbătă și Sfânta Luni, pentru că asta știm deja.

– De ce ți-aș spune asemenea tâmpenie, din moment ce nu există nici Sfânta Sâmbătă, nici Sfânta Luni? Nu sunt decât trei sfinte: Miercuri, Vineri și Duminică. Și locuiesc împreună, la vreo două ore de condus de aici. Țineți drumul drept spre apus și, după ce ieșiți de pe autouliță, mai mergeți spre miazănoapte foarte puțin. Când o să vedeți un azil de bătrâni, să știți că ați ajuns. Întrebați la poartă de Sfânta Duminică și vă îndrumă paznicul. Dar să nu vă duceți cu mâna goală. Luați niște bomboane de ciocolată, că babelor le plac dulciurile.

Îi mulțumiră împăratului și porniră spre apus. Fără cei cinci colegi de celulă ai lui Harap-Alb, care aveau un atentat în altă parte. Mergeau în pas săltat pentru a ajunge din urmă caravana Spânului, care avea un avans considerabil. Urmară drumul recomandat de Magenta-Împărat și, în cele din urmă, ajunseră la azilul de bătrâni. Unde le găsiră pe cele trei sfinte petrecând alături de alte pensionare și un stripper octogenar pe care încă îl mai țineau balamalele ca la șaptezeci de ani. Era duminică și, ca de obicei, Sfânta Duminică își serba ziua cu colegele de azil. Când îi văzu pe cei patru tineri (calul rămase parcat afară), sfânta exclamă:

– Iuhuu, încă patru stripperi! Hai, flăcăi, izmenele jos și dans la bară, că sfânta vrea să-și cheltuiască jumate de pensie pe voi! Și mai repede, că mai stau și alții la rând!

Nu exista nicio bară de striptease în camera sfintei, ci doar țeava de la calorifer, care pe octogenarul cel vioi nu părea să-l încurce prea mult. Făt-Frumos se fâstâci și încercă să explice pentru ce veniseră:

– Ne scuzați dar nu suntem stripperi. Noi avem de fapt o treabă cu Sfânta Duminică…

– Ce treabă aveți voi cu mine? întrebă sfânta. Să știți că nu mai sunt tânără, însă vă pot face față la toți patru. Pentru că, fie vorba între noi, n-am fost o sfântă în tinerețe. La bătrânețe am devenit, dar în tinerețe mi-a plăcut viața. Și devoram de-alde voi la set de zece bucăți odată! N-aș vrea să păcătuiesc în zi de sărbătoare dar, dacă insistați, haideți dincolo și vă rezolv.

– Nuuuu, stai puțin, bre, că nu pentru asta am venit! sări Fătul speriat. Am venit doar să întrebăm ceva super-important. Avem nevoie de răspunsuri și doar matale ne poți ajuta! Pe bune, doar pentru răspunsuri suntem aici!

Sfânta îl măsură din cap până în picioare pe cel care îi tăiase elanul și îi zise scurt:

– Pentru audiențe mâine, după ora 9. Acum dispăreți, că îmi stricați petrecerea. Și nici n-am strigat darul încă.

Le întoarse spatele, îndreptându-și atenția către stripperul octogenar care trecuse la dansul călușarilor. Bineînțeles, tot lipit de țeava de calorifer. Cei patru scoaseră bomboanele de ciocolată pe care le furaseră pe drum de la o tarabă și i le întinseră spășiți, în speranța că le va acorda audiența. Sfânta luă bomboanele, îi privi lung și le ceru să se întoarcă după vreo două ceasuri, după finalul petrecerii. Cu o ploscă de suc, pentru că bomboanele îi fac sete. Zis și făcut! Eroii noștri se întoarseră după fix două ceasuri și o găsiră pe Sfânta Duminică singură în camera ei, adunând de pe jos pahare goale, sutiene, proteze și izmenele stripperului.

– Cu ce pot să vă ajut? îi întrebă ea după ce aruncă la coș ultima proteză găsită sub masă.

– Sfințenia matale, noi avem mai multe întrebări, îndrăzni Făt-Frumos. Toate super-importante, că nu te-am deranja cu nimicuri. Am auzit că ești singura care ne poate ajuta, așa că ești singura noastră speranță care moare întotdeauna ultima.

Sfânta luă plosca cu suc pe care i-o întinse Prâslea, gustă din ea, îi făcu micuțului cu ochiul și îl învită lângă ea. În timp ce îl mângâia pe copil pe un picior, îl îndemnă pe Făt-Frumos să dea drumul la întrebări.

– Prima întrebare este din categoria Religie. Spune-mi, rogu-te, unde îl putem găsi pe măritul zeu Zamolxe. Trebuie să-i transmit un mesaj foarte important din partea împărăției tatălui meu.

– Asta e simplă, răspunse sfânta. Îl găsiți pe Tărâmul Celălalt[14]. Altă întrebare!

– Unde pe Tărâmul Celălalt? N-ai, bre, o adresă, ceva, măcar un cod poștal, vreun punct de reper?

– Nu, doar atât știu. Mergeți pe Tărâmul Celălalt și îl căutați pe acolo. Sigur îl găsiți, că păreți niște flăcăi foarte capabili, cu multe talente ascunse. Mai ales ăsta mic, pe care l-aș mânca cu totul, ca pe o bomboană. Și fără să-i scot staniolul!

Prâslea se făcu mai mic decât era, încercând să se ferească de mâinile mult prea îndrăznețe ale sfintei, care îl pipăiau în locuri pe care nici nu știa că le are.

– Am și eu o întrebare, interveni Harap-Alb. Știți cumva unde s-a dus Spânul cu caravana mea și cu prințesele noastre?

– Sigur. Tot pe Tărâmul Celălalt. Altă întrebare!

Veni rândul lui Greuceanu:

– Mamaie, eu nu vreau să știu decât numerele la loto.

– Bineînțeles, ia și notează. Scrii? Deci: 1, 2, 3… Ai notat? Mai scrie: 4, 5 și marș, bă umflatule! Mamaie să-i zici mumă-tii, nu mie! Ai notat tot sau trebuie să îți repet?

– Nu-i nevoie, am înțeles tot, săru’ mâna! se fâstâci Greuceanu și se ascunse după sobă, prefăcându-se că a găsit o proteză pe acolo.

– Dar tu, bombonelule, n-ai nicio nelămurire? îl întrebă sfânta pe Prâslea. Nu vrei să știi care ți-e soarta, ce îți rezervă viitorul?

– Nu, tanti, răspunse micuțul. Știu tot ce am nevoie de pe întrenet.

– Întrenet? Ce e ăla?

– E o rețea la care suntem conectați mai mulți din toată lumea. Prin porumbei voiajori ne trimitem mesaje, desene, știri, tot felul de chestii. Mai aflu ce mai face unul, ce mai zice altul. De pildă, mai devreme zicea un cioban că i-a fătat oaia preferată un miel cu două capete. Și nu e asta problema, ci faptul că niciunul nu seamănă cu el. Sau mai citisem că babilonienii se pregătesc să trimită primii oameni în spațiu, că aproape au terminat Turnul Babel, cu care vor să ajungă la cer. Catapulta turnului a rezistat la primele teste, așa că sunt optimiști. Și multe alte chestii interesante. Bine, primești și mult spam, tot felul de reclame mai ales la bordeluri și la pilule pe bază de țelină. Sau dai peste prinți nigerieni care vor să-ți doneze toată averea lor dacă le trimiți o pungă cu galbeni. Cel mai rău e când primești câte un virus. Am primit odată un plic pe care scria „Felicitări, ați câștigat un milion de galbeni, deschideți plicul ca să îi luați”. L-am deschis și erau doar niște grăunțe virusate, pe care mi le-a mâncat porumbelul. Apoi s-a îmbolnăvit și am stat fără întrenet două săptămâni, până mi-am luat alt porumbel. Dar, în mare, e bună rețeaua asta, găsești multe lucruri interesante.

Toți se uitară la el cu ochii cât cepele, nemaiauzind asemenea minune.

– Și ce se mai găsește interesant pe întrenetul ăsta? întrebă Sfânta Duminică. Până acum nu ne-ai zis nimic din ce nu avem și noi.

– Păi uite, de pildă, aici am aflat că o mulțime de oameni din lumea asta sunt înapoiați. Ei cred că Pământul e sferic ca o bilă. Nu plat, cum știe toată lumea, ci sferic și fără cupola care ține aerul înăuntru. Și cică s-ar roti în jurul Soarelui la fel ca restul planetelor, nu cum se știe din moși-strămoși, că Soarele se învârte în jurul nostru. Vă dați seama ce tâmpiți avem în jur? Auzi la ei, Pământ sferic, care se mai și învârte în jurul Soarelui… Ce urmează? Să spună și că gravitația nu e doar o superstiție?

– Într-adevăr, numai tâmpiți, încuviințară toți la unison.

– Mai sunt unii care cred că există viață și pe alte planete, că vin extratereștri de acolo cu niște căruțe zburătoare, că răpesc oameni și fac tot felul de experimente pe ei. Apoi se întorc pe planetele lor și povestesc ce au făcut aici. Și cică trăiesc acolo exact ca noi, doar că ei au căruțe zburătoare. Cât de proști pot fi unii? Cum să trăiască alții pe alte planete când și copiii știu că din cer vin numai zeii iar planetele sunt doar niște pietre care plutesc de nebune în jurul nostru? Mai cred idioții ăștia că stelele de pe cer nu sunt luminile raiului, ci sori ca al nostru, care par mici pentru că sunt foarte departe. Spuneți voi că nu sunt amuzanți conspiraționiștii!

Se amuzară toți și hotărâră că întrenetul ăsta era doar pentru idioți.

– Bine, continuă Prâslea, cei mai amuzanți îmi par ăia fanatici religioși, care cred că o să vină Apocalipsa în curând. Cică ne pregătesc zeii sfârșitul lumii. Că s-a umplut lumea de păcătoși iar zeii vor să curețe Pământul printr-un mare potop, care să ne înece pe toți. Citisem că un nebun, Nae sau Noe, nu mai rețin exact, chiar s-a apucat să-și construiască o barcă mare, ca să se salveze cu familia lui. Și cică s-a apucat să adune animale din toată lumea, ca să le salveze și pe ele. Ultima oară era prin Australia, încercând să prindă niște canguri, și de acolo urma să plece la zidul de gheață care înconjoară Pământul plat, pentru a căuta pinguini. Cică a fost anul trecut prin Africa, dar n-a găsit decât un inorog, că restul erau prea bine camuflați. A zis că se va întoarce pentru a găsi și o femelă dacă mai apucă. Băi, numai tâmpiți în lumea asta! Mai ales fanaticii ăștia cu apocalipsele lor. Păi zeii ne iubesc, că ei ne-au făcut după chipul și asemănarea lor. Cum să se gândească cineva că ne-ar omorî pe toți? Și nu doar pe noi, ci și animalele! Oamenii ăștia sunt bolnavi, pe cuvânt vă spun!

Râseră cu toții de fabulațiile „dereglaților” de pe întrenet și se întoarseră la oile lor. Adică la drumul către Tărâmul Celălalt, care îi aștepta. Sfânta Duminică nu știa drumul exact, însă își aminti că se găseau panouri cu indicații la fiecare răscruce de drum. Apoi le mai dădu un ultim sfat mai mult din milă, nicidecum pentru că le-ar fi dat vreo șansă de supraviețuire.

– Măi flăcăi, vă văd destul de inconștienți încât să vă duceți până acolo. Să știți că nu e ușor pe Tărâmul Celălalt. Vă așteaptă o grămadă de primejdii. Vă credeți în stare să le faceți față? Știți să luptați? Pentru că o să trebuiască să faceți asta cam des.

– Oleacă de bătaie știm, zise Greuceanu de după sobă. Am mai fost și la sală, ne descurcăm noi. Eu sigur, că am făcut box de mic. Despre ăștia nu știu ce să zic, dar au noroc că merg eu cu ei. Să îndrăznească vreunul să se ia de frățiorii mei, că îi mănânc ficații fără ketchup! Și asta doar cu o mână!

– Ne descurcăm, doamnă, adăugă Harap-Alb. Dau cu jihadu-n ei ca la Rovine. Abia aștept să apară vreunul cu tupeu, că n-am mai făcut demult un atentat și am nevoie de antrenament ca să nu-mi ies din mână. Cât timp am ce arunca în aer, nu mă oprește nimeni. Să n-am parte de barba Profetului dacă nu e așa!

Făt-Frumos se arătă și el încrezător, pentru că avea armele tatălui său, care fusese neînvins în lupte. Desigur, meritul era al luptătorului, nu al armelor, dar el refuza să accepte asta, așa că era destul de optimist. La fel și Prâslea, care se baza pe ceilalți. Formau o echipă bizară, care supraviețuise până în acel moment din motive la fel de bizare, însă norocul nu era întotdeauna al celor puternici. Ci mai mult al celor săraci cu duhul, după cum se vede în cazul lor.

– Dacă sunteți pregătiți să v-o luați pe cocoașă, măcar să o faceți ca niște bărbați, cu arma în mână, le spuse Sfânta Duminică. Pentru Tărâmul Celălalt aveți nevoie de arme supranaturale, nu de jucăriile astea pe care le fluturați acum. Pentru că o să dați peste creaturi pe care nici cu gândul nu le-ați visat. Mergeți întâi la Faurul Pământului și rugați-l să vă facă niște arme cum doar el știe. Spuneți-i că v-am trimis eu, că îmi e dator cu o chestie. Știe el despre ce e vorba. Acum plecați, nu mai pierdeți vremea, și lăsați-mă vreo două ceasuri singură cu ăsta mic, că vreau să-i spun ceva la ureche.

Nici nu apucă să-și termine ideea, că Prâslea era deja la jumătatea drumului, fugind de mânca pământul. Bănuia sărmanul ce gânduri lipsite de sfințenie avea sfânta cu el și nu voia nici în ruptul capului să-și piardă fecioria în asemenea hal. Tovarășii lui îl ajunseră din urmă după câteva zile și, după ce îl recuperară dintr-o gaură de șarpe, își continuară drumul. Ajunseră până la urmă la poalele munților care străjuiau Tărâmul Celălalt, unde găsiră casa Faurului Pământului, cel mai mare meșter de pe Pământ. Cel puțin așa spunea anunțul său publicitar, dar cine să creadă pe cuvânt o reclamă? Faurul inițial asmuți câinii asupra lor, neavând chef de vizitatori neanunțați. Apoi, printre urlete, auzi că erau trimiși de Sfânta Duminică, așa că își chemă câinii înapoi. După cinci minute, ca să apuce să se sature, pentru că uitase în ziua aceea să îi hrănească. Îi primi pe cei patru în casă, îi ajută să se bandajeze și le făcu tuturor niște arme strașnice, cum nu se mai văzuseră vreodată pe lume: lui Făt-Frumos un paloș, lui Harap-Alb două cuțite, lui Greuceanu un buzdugan iar lui Prâslea un arc cu o tolbă năzdrăvană, din care nu se terminau niciodată săgețile. Toate din fier găsit într-un meteorit căzut din cer. Plătiră pentru ele cu armele tatălui lui Făt-Frumos care, fiind piese de muzeu, valorau destul de mult pe piața neagră. Faurul Pământului le arătă intrarea în tunelul care străbătea munții, ducând către Tărâmul Celălalt, și le făcu cadou pașapoarte false, fără de care nu puteau trece granița. Flăcăii îi mulțumiră și plecară spre intrarea tunelului. Cu tot cu cal, să nu credeți că l-au pierdut pe drum. În dreptul tunelului găsiră Pasărea Măiastră, care îi lăsă să intre după ce le verifică pașapoartele și îi trecu prin detectorul de metale. Din obișnuință, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva armelor. Bine, îi supuse și unui control corporal minuțios prin toate cavitățile, însă cu toții jurară să nu amintească asta vreodată. Douăsprezece zile și nopți străbătură eroii noștri tunelul și, în cele din urmă, îi dădură de capăt. Se minunară când văzură cât de asemănător era Tărâmul Celălalt cu lumea oamenilor și căutară un indicator rutier, pentru a ști în ce direcție s-o apuce. Nu găsiră, însă auziră de undeva din spate:

– Socares, gagiilor? Nu vreți niște țigări netimbrate?

Se întoarseră și văzură un individ puțin colorat și puțin dubios.

– Nu, mulțumim, îi răspunse Făt-Frumos. Avem deja, nu ne mai trebuie.

– Hatunci un orologiu de buzunar? Ham cele mai tari modele. Toate elvețiene, de te ține două vieți, nu una, să moară străbunicii mei! Halegeți ce vreți și ne înțelegem noi la preț.

Își desfăcu cămașa și le arătă interiorul, unde erau prinse mai multe ceasuri cu cuc.

– Nu, mulțumim, nici de orologiu nu avem folosință. Ne luăm după Soare, ca tot omul.

– Hatunci niște valută? Pe tărâmul hăsta vă trebuie și nu găsiți case de schimb valutar.

– Nici.

– Haltceva? Nămol și piatră de baie? O tăbliță de lut în țiplă? Orice vrea suflețelu’ vostru, la mine găsiți.

– N-ai cumva niște mere? vru să știe calul.

– Infidelule, nu vrem nimic. Doar să ne vedem de drumul nostru și atât, spuse Harap-Alb.

Străinul colorat însă nu se lăsa cu una, cu două. Era hotărât să încheie un târg cu ei. Așa că insistă:

– Dacă nu vreți să cumpărați, nu vreți să facem un troc, barosanilor?

– Ce fel de troc? întrebă Prâslea.

– Ce haveți la voi de valoare?

Nu aveau nimic. Doar hainele de pe ei și armele de la Faurul Pământului. Însă sub nicio formă nu se puteau despărți de ele, deoarece Faurul le legase armele de mâini, pentru a fi sigur că netoții nu le pierd.

– Mârțoaga hasta vă mai trebuie, trăi-i-ar herghelia?

– Normal că da! sări Făt-Frumos. E calul lu’ tătuca și trebuie să i-l duc înapoi cum l-am luat, altfel mă scoate din testament. Adică întreg, spălat și cu plinul făcut.

– Păi nu vedeți că e vai de capu’ lui? continuă necunoscutul. Slab, jigărit, cu păr pe el de-o baie și dinți de-o bătaie. Mai mult vă-ncurcă. Hăsta nu prinde săptămâna următoare și e păcat să crape pe drum iar voi să nu vă halegeți cu nimic. Mai bine mi-l dați mie și vă dau caru’ hăsta care merge singur, fără boi.

Îi încânta un car care mergea singur, mai ales că se săturaseră de mers pe jos. Strâmbă puțin din nas Făt-Frumos, însă toți îl încurajară să facă schimbul. Necunoscutul luă calul și scoase dintr-un tufiș un car.

– Păi și cu caru’ ce faceți? îi întrebă el. Nu merge singur, va trebui să îl trageți voi, că nu haveți nici cal, nici boi. Mai mult o să vă încurce, că e destul de greu. În loc să mergeți și voi lejer, ca șmecherii, vă înhămați la cărat hașa ceva? Mai hales pe căldura hasta?

– Dar n-ai zis, bă, că merge singur? se rățoi Greuceanu. Acum ne zici că nu?

– Hașa ham zis și chiar merge singur, da’ numa’ la vale. Iar haici nu prea e văi, ci mai mult dealuri. Chiar vreți să târâți după voi hasemenea greutate la deal?

Nu voiau dar nu mai aveau ce face, pentru că se căpătaseră cu carul în schimbul calului. Însă necunoscutul avea o soluție:

– Io zic să îmi dați mie caru’ și vă dau la schimb o capră mișto. E ușoară, o puteți duce lejer și la deal, și la vale. În plus, dă și lapte, hadică vă ține și de foame, și de sete. Căruța nu dă nimic, doar dureri de șale. Facem combinația, mânca-v-aș ochii?

Chibzuiră puțin și acceptară. Era totuși mai ușor de dus o capră decât un car. Necunoscutul le luă carul, îl parcă în tufișul din care îl scosese și le aduse capra. Tare se bucurară cei patru, că un troc mai bun ca ăsta nu puteau face.

– Și cu capra ce faceți, baștanilor? îi întrebă din nou necunoscutul.

– Păi cum ce facem? O ducem cu noi, bem lapte, chestii din astea, răspunse Făt-Frumos.

– Sunteți siguri că vreți hasemenea povară? Capra se smucește în toate părțile, merge numa’ pe unde vrea ea, că e mai încăpățânată ca un catâr. În plus, hare și râie. Chiar vreți râie și nervi din cauza la o capră încăpățânată?

Nu voiau, firește, însă nu mai puteau scăpa de ea pentru că abia o primiseră. Din nou, necunoscutul le dădu o soluție:

– Ce hatâta haules-baules? Io zic să mi-o dați mie și vă dau pentru ea o gâscă șukară. E mai mică, puteți să o duceți în brațe, e cuminte, face ouă. Ba puteți să vă faceți și perne din penele ei. Dormiți ca niște puradei după haia, vă garantez! Și nici nu hare râie. Ce mai, numa’ havantaje! Să moară muma lu’ Ștefan cel Mare dacă vă mint!

Dădură capra și luară gâsca fără să mai stea pe gânduri. Orice era mai bun decât un focar de râie.

– Da’ cu gâsca ce faceți? îi întrebă din nou necunoscutul.

– Pff, asta ce mai are? Gripă aviară? Sifilis? Ciumă bubonică? mârâi Greuceanu.

– Nicidecum, e sănătoasă tun. Da’ și foarte gălăgioasă. Țipă încontinuu ca hapucata, de zici că o taie cineva. Haveți nervii tari și hauzu’ slab? Sunteți pregătiți să mergeți cu gâlceavă după voi?

Nu erau, așa că deciseră să scape și de gâscă. Noroc cu cel din fața lor, care le dădu la schimb o pungă. Era ușoară, tăcută, fără nicio boală, așa că o luară. Fără să-și dea seama că dăduseră la schimb un cal fermecat pentru o pungă goală.

– Mă bucur că v-am putut fi de folos, haideți că îmi văd de drum, zise necunoscutul și înhămă calul la căruță, în care puse capra și gâsca. Sper că sunteți la fel de mulțumiți ca mine de troc. Bahto delo delo, sandilăilor!

– Suntem mulțumiți, cum să nu fim? răspunse Făt-Frumos. Dacă nu eram, nu făceam schimbul. Dar spune-ne și care ți-e numele, să știm și noi ce om de omenie am găsit pe tărâmul ăsta, ca să te pomenim multă vreme de acum înainte.

– Păcală mă cheamă. Fratele lu’ Tândală și fiu’ lu’ Bulă din neamu’ lu’ Dănilă Prepeleac. Hatenție, Dănilă, nu Dăncilă[15]! Să nu ne confundați cu șatra haia, că ne umplem de ocară. Dacă întrebați de mine pe haici, sigur mă știe toți.

– Păcală, să-ți dea Zamolxe sănătate, că mai rar se găsesc oameni cumsecade ca tine. Nu ai cumva idee unde stă marele zeu? Că trebuie să îi facem o vizită inopinată.

– N-am idee, da’ dacă țineți drumu’ hăsta drept, sigur îl găsiți.

– Dar vreun chelos cu o caravană și cu trei prințese n-ai văzut pe aici? întrebă Harap-Alb.

– Sigur că da. Ha luat-o pe drumu’ hăsta, tot înainte. Cred că și ei tot la zeu mergea, că se cam grăbea. Dacă fugiți, în două-trei săptămâni îi hajungeți. Io zic să vă grăbiți, să nu le pierdeți urma.

– Mulțumim, Păcală! strigă Făt-Frumos și fugiră cu toții în direcția indicată de el.

Spre seară făcură un popas și nu după multă vreme îi ajunse din urmă calul. Supărat foc pentru că renunțaseră la el pentru o pungă. Scăpase pentru că era năzdrăvan și nu putea fi ținut în loc de niciun muritor, fie el și Păcală. Multă vreme rămase botos calul, refuzând să schimbe vreo vorbă cu tovarășii lui de călătorie. Iar când adormiră, făcu pipi în căciulile lor. În a lui Făt-Frumos de două ori, că de la el avea pretenții.

La revărsatul zorilor porniră din nou la drum și bătură cale lungă, până ajunseră la un palat cu totul și cu totul de aramă. Nevăzând nicio făptură, intrară și în pragul ușii îi întâmpină cea mai mică dintre fiicele lui Magenta-Împărat, Ileana Cosânzeana.

– Slavă lui Zamolxe că ați apărut în sfârșit! Mișcați-vă mai încet, că vă prinde radarul! V-ați oprit să mirosiți florile? Dacă stăteam în baza voastră, nu că mă săturam de violuri, dar eram deja la al zecelea avort până ajungeați voi!

Îi povestiră pățaniile cu Sfânta Duminică, Faurul Pământului și Păcală, sperând că îi va înțelege. Însă prințesa nu părea dispusă să dea doi galbeni pe scuzele lor. Dar le povesti și ea cum le răpise Spânul în creierii nopții, cum le aduse până aici și cum le vânduse zmeilor, care le obligaseră să îi ia de soți. Ele se împotriviseră o vreme, însă zmeii erau foarte convingători când voiau. Și foarte dotați, dar asta era altă poveste. Ele nu ar fi fost cu totul împotriva acestor căsătorii forțate, însă zmeii le puneau la treburi casnice cât erau ei la vânătoare. Iar ele așa ceva nu puteau accepta, fiind prințese, nicidecum servitoare. Chiar acum urma să se întoarcă acasă zmeul cel mic, soțul Ilenei, așa că fata îi sfătui pe salvatori să se ascundă și să-l atace prin surprindere după ce se ospăta, când era lenea mai mare. Nici nu apucă fata să termine de spus, că buzduganul zmeului se lovi de ușă și se așeză la locul lui în cui. Zmeul avea obiceiul de a-l arunca înainte, să știe noua lui soață că era aproape de casă. Văzând ce forță are zmeul, de arunca buzduganul de la mare distanță, se ascunseră cu toții. Așteptând nu să se apuce zmeul de mâncat pentru a-l ataca, ci să plece din nou de acasă, ca să poată fugi și ei unde vedeau cu ochii. Însă, din dreptul porții, zmeul simți miros de om și strigă:

– Care ești, mă, acolo? Ia fă-te-ncoa’, să te văd la față, că nu-ți fac nimic!

Făt-Frumos îl crezu pe cuvânt și ieși din ascunzătoare. După el ieșiră și ceilalți, dar rămaseră în spatele lui. Ca măsură de precauție, bineînțeles.

– Săru’ mâna, boierule! îngăimă el. Primiți cu colindul? Am plecat să colindăm când boierii nu-s acasă, că așa-i tradiția. Dar acum, dacă tot te-ai întors, îl zicem pe ăla cu steaua sau preferi „Plugușorul”? Le știm pe toate, avem ditamai playlistul aici, matale alege ce vrei și ți le cântăm cu drag. Și cu dedicație specială pentru boierul palatului, zmeul cel milostiv, fără număr!

– Minte! sări Ileana Cosânzeana. Nu au venit cu colindul! Sunt cei mai tari eroi din lumea mea și au venit să îți rupă perineul în două ca să mă elibereze pe mine! Ai vrut prințesă servitoare, animalule? Ia de aici! Și unde ai umblat până la ora asta? Ai întârziat două minute! Știu sigur, că am pus clepsidra să te cronometreze când ai plecat. Ai pe alta, mă? Deja ți-ai tras ibovnică? Lasă că vezi tu! Haideți, băieți, luați-i glanda în paloș!

Zmeul pufni în râs.

– Ăștia să mă învingă pe mine? Amărâții ăștia? Îi fac ciulama pe toți fără să transpir. Ia hai, mă! Care-i primul? Care se simte cel mai sinucigaș dintre voi?

Îl votară pe Harap-Alb în unanimitate și îl împinseră în față înainte ca el să apuce să se opună. Zmeul îl privi lung, pufni din nou în râs și îl întrebă:

– Cum vrei să ne batem, campionule? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă să ne luptăm?

– În luptă, că e mai dreaptă și am șanse să scap doar cu o bătaie atât timp cât e fără arme, răspunse Harap-Alb.

Zmeul se pregăti de luptă și așteptă să se apropie oponentul pentru a-l înșfăca. Însă Harap-Alb răcni deodată obișnuitul său „Valahu’ akbar!” și se aruncă asupra zmeului, căruia îi înfipse din plonjon o bucată de dinamită aprinsă în izmene. Zeul încercă să și-o scoată însă nu mai apucă, fiind făcut bucăți de explozie. Se bucurară cu toții și plecară spre palatul zmeului mijlociu, pentru a o salva pe cea de-a doua prințesă.

La palatul de argint, aceeași poveste. Zmeul plecat la vânătoare, Iana Sânziana singură acasă, așteptându-l cu mâncarea. Și acesta aruncă cu buzduganul în ușă când se apropie, și acesta îi mirosi când ajunse în curte. Încurajat de victoria lui Harap-Alb, Făt-Frumos ieși în față pentru a se bate cu zmeul. Tot în luptă, că e mai dreaptă și mai puțin letală.

Îl fugări zmeul până obosi și, în cele din urmă, puse mâna pe el. Îl ridică în aer și îl buși cu putere, de îl băgă în pământ până la glezne. Făt-Frumos se opinti rapid, ieși din pământ lăsându-și acolo sandalele cu toc și îl apucă pe zmeu de turul ițarilor, pe care i-l ridică cu putere. Simțindu-și ouăle în gât, zmeul urlă de durere și se aruncă singur în pământ, înfigându-se până la brâu. Făt-Frumos vru să-i taie capul însă nu prea avu cum, zmeul înșurubându-se în pământ cu capul în jos. Așa că Fătul îi fură opincile și îl lăsă acolo ca să se sufoce. Toți îl felicitară și plecară spre ultimul zmeu și ultima prințesă, care locuiau într-un palat de aur. Acolo fu rândul lui Greuceanu să se lupte cu zmeul cel mai mare. Se luptară cei doi zi de vară până-n seară, obosiseră însă niciunul nu voia să se dea bătut.

– Dă-i în gură ca la coasă! Arde-l! Dă-i perversa din fundul grădinii! Dă-i la operație! îl încurajară pe Greuceanu de pe margine tovarășii lui și fetele împăratului. Doar calul se întreba de ce din trei lupte nu văzuse să dea unul măcar un pumn, de parcă le era teamă să nu-și julească degețelele, însă continuă să îi facă eroului galerie, sperând că se vă termina meciul prin knock-out, nicidecum la puncte.

Văzând un corb care le dădea ocol așteptând să piardă unul ca să aibă ce mânca, zmeul îi strigă:

– Corbule! Ia niște seu în unghiile tale și pune peste mine, că-ți voi da stârvul ăsta ție.

– Boss, strigă și Greuceanu, dacă pui seu peste mine îți dau trei stârvuri, să mănânci cu stolul tău o săptămână din ele.

– Pentru trei cine îți fac și masaj, nu doar te ung cu seu, îi răspunse corbul și îi aduse în unghii seu, pe care i-l turnă pe corp încât să devină alunecos iar zmeul să nu-l poată prinde.

Lupta mai dură câteva ceasuri, zmeul ținându-se tare. După o vreme îi apucă setea, iar zmeul îi strigă soaței sale:

– Draga mea Geta, dă-mi nițică apă să mă răcoresc și-ți făgăduiesc că mâine te scot în cel mai de fițe club și te duc să faci shopping la cel mai de fițe târg! Dar să fie apă minerală, că mai avem în frigider vreo trei butoaie.

– Gagico, zise și Greuceanu, dă-mi mie apă și să moară fraierul ăsta dacă mâine nu mă cunun cu tine și te duc înapoi pe tărâmul nostru, să trăiești ca o prințesă cu valoare, nu ca o servitoare. Îi luăm lui tac-tu jumate de împărăție și trăim ca baștanii, să moară dușmanii de oftică! Apropo, tot apă minerală vreau și eu. Mersi, păpușa!

Geta-Daca nu se gândi de două ori și îi aduse lui Greuceanu o covată cu apă minerală proaspătă, de izvor. Viteazul prinse putere, îl strânse pe zmeu în brațe, îl ridică și îl trânti, băgându-l în pământ până la genunchi. Zmeul se opinti, îl ridică și el pe Greuceanu și îl buși de pământ, băgându-l până la brâu. Voinicul își adună toate puterile, îl mai strânse o dată pe zmeu de-i pârâi oasele și îl trânti atât de tare încât îl băgă până în gât în pământ. Apoi îi tăie capul din vreo douăzeci de încercări, că era obosit și nu mai avea vlagă. Când termină, lovi capul zmeului cu o lopată și-l azvârli în zare, inventând astfel jocul de golf.

Fericiți că au terminat măcar o misiune, salvând prințesele, eroii noștri plecară din palatul zmeului. Înoptară în pădure, unde se puseră la sfat pentru a decide ce vor face mai departe. Mai aveau de ajuns la casa lui Zamolxe, trebuiau și să-l prindă pe Spân, și să returneze fetele tatălui lor. Nu le puteau lua cu ei în restul călătoriei prin Tărâmul Celălalt pentru că le-ar fi pus în pericol. Însă fetele nici nu voiau să audă de întoarcerea acasă, preferând aventura în locul vieții banale de la palat. Ba chiar le deveniră flăcăilor iubite, pentru a fi sigure că nu pleacă fără ele. Greuceanu îi promisese deja Getei-Daca o cununie a doua zi, Ileana Cosânzeana deveni iubita lui Făt-Frumos iar Iana Sânziana a lui Harap-Alb. Prâslea rămase cu calul, ceea ce nu convenea niciunuia dintre ei. Dar tărâmul era destul de mare, poate se găsea cineva și pentru ei pe undeva.

Când se treziră a doua zi, ia fetele de unde nu-s! Nici urmă de ele, parcă intraseră în pământ. Calul îi lăsă să le caute până la amiază, apoi îi anunță că fuseseră răpite de un zburător în timpul nopții. Aceste spirite rele de obicei doar siluiesc la adăpostul întunericului fete nemăritate sau proaspăt măritate, lăsându-le slăbite și bolnave, însă acesta a fost mai îndrăzneț și le-a răpit. Nimeni nu știe unde își au cuiburile zburătorii, așa că eroii noștri habar n-aveau unde să-și caute iubitele. Dar nu le puteau lăsa pradă demonului, prin urmare porniră degrabă la drum. Spre miazănoapte, luându-se după intuiție. A calului, că restul nu aveau așa ceva. După trei zile de mers poposiră într-un codru pentru a se odihni. Însă nu apucară, pentru că li se înfățișă deodată Muma Pădurii, o babă cu fața zbârcită ca o stâncă buhavă și scobită de pâraie, cu o pădure în loc de păr, cu ochii ca două nopți tulburi, cu gura ca un hău căscat și cu dinții ca două șiruri de pietre de moară. Era și fondatoarea organizației ecologiste „Greenpeace”, dacă interesează pe cineva C.V.-ul ei.

– Ce faceți în pădure, golanilor? îi luă ea la rost. Poluați natura? Vandalizați copacii? Aprindeți focuri? Împrăștiați emisii de dioxid de carbon? Găuriți stratul de ozon? Faceți mișto de trupa O-Zone? Și cine a aruncat chiștocul ăsta pe jos? Ia ziceți, huliganilor! Amendă pentru toată lumea! Și închisoare cu suspendare dacă sunteți la prima abatere!

Erau la prima abatere, mai puțin calul, căruia îi spuseseră de nenumărate ori să nu-și mai azvârle chiștoacele pe unde apucă, ci doar la coș. Însă nu găuriseră ei stratul de ozon, ci așa îl găsiră. Dar nu apucară să-i explice asta Mumei Pădurii, pentru că ea își continuă discursul:

– Cum îndrăzniți să ignorați avertismentele și să veniți aici să spuneți că faceți destul, când politicile și soluțiile necesare nici măcar nu se întrevăd? Cum îndrăzniți? Mi-ați răpit visurile și copilăria cu vorbe goale! Și totuși eu mă număr printre norocoși. Oamenii suferă. Oamenii mor, ecosisteme întregi se prăbușesc. Suntem la începutul unei distrugeri în masă și vorbim numai despre bani și fantezia unei eterne creșteri economice. Cum îndrăzniți?[16]

Îi cerură scuze pentru îndrăzneală, însă Muma Pădurii nu părea dispusă să îi ierte. Drept pentru care babornița se despuie complet, se legă cu lanțuri groase de un copac și începu să strige:

– Opriți tăierea copacilor! Salvați planeta! Eliberați Tibetul! Legalizați cânepa! Faceți dragoste, nu război! Și dați un leu pentru Ateneu!

Îngroziți de imaginea înfiorătoare a baborniței despuiate, fugiră care-ncotro, încercând să-și scoată ochii din cap pentru a nu mai vedea vreodată asemenea atrocitate. Fugind ca nebunii, ajunseră fără să știe pe moșia Gheonoaiei, o creatură mai urâtă decât Muma Pădurii. Care îi simți imediat, pentru că avea senzori de mișcare la hotar, și plecă după ei cu o falcă în cer și cu alta în pământ, scuipând flăcări și venin. Văzând-o, calul îi strigă lui Făt-Frumos:

– Stăpâne, bagă mâna în urechea mea și scoate de acolo o năframă. Arunc-o în urma noastră și fugi, că e belea mare!

Se întrebă Făt-Frumos în sinea lui de când nu mai făcuse calul o baie de îi crescuseră în organism asemenea obiecte, dar îl cotrobăi prin ureche și găsi o năframă, pe care o aruncă în urmă. Unde căzu năframa apăru instantaneu o apă mare și învolburată, ba chiar și cu un început de tsunami. Gheonoaia însă știa să înoate, așa că traversă apa fără probleme și în scurt timp era din nou în urma lor. Văzând-o, calul îi strigă din nou lui Făt-Frumos:

– Stăpâne, bagă mâna în urechea mea și scoate de acolo o perie. Arunc-o în urma noastră și fugi, că ne-am pus-o!

Făt-Frumos făcu întocmai și aruncă peria, însă numai după ce își termină el de pieptănat părul, care cam câștigase în volum din cauza umidității. Unde căzu peria apăru brusc o pădure foarte deasă, înaltă până la cer. Însă Gheonoaia își supse burta și se strecură printre copaci, continuându-și urmărirea.

– Stăpâne! strigă calul pentru a treia oară. Bagă mâna în urechea mea și scoate de acolo un amnar. Scoate-i cuiul, numără până la trei și azvârle-l în urma noastră!

– Păi noi cu ce mai aprindem focul dacă arunc amnarul? întrebă Făt-Frumos. N-ai altceva de aruncat? Să-i cer lui Harap-Alb niște dinamită?

– Mai am o brichetă în urechea cealaltă. Tu dă-i cu amnarul cum te învăț eu.

Se conformă Făt-Frumos și azvârli în urma lor amnarul, care se prefăcu într-un munte de gresie cu vârful până la cer. Gheonoaia nu putu găuri muntele pentru a trece, însă rupse bucăți din el și începu să le care acasă, pentru a-și pune gresie în baie și pe hol. Lăsând-o preocupată cu amenajările interioare, eroii noștri își putură vedea liniștiți de drum. Deși le-a prins bine alergătura, având nevoie de puțin cardio ca să mai dea jos burțile. La un moment dat îi prinse o ploaie torențială de parcă se despicaseră cerurile, care îi spălă și de păcate, nu doar de jeg. Conform unui obicei al dacilor, începură să tragă cu săgeți spre cer pentru a-l izgoni pe Gebeleizis, zeul ploii și al furtunii. Bine, doar Prâslea trăgea cu săgeți, fiind singurul care avea arc. Harap-Alb arunca cu dinamită, calul cu fardurile lui Făt-Frumos, Fătul scuipa spre cer iar Greuceanu afișa gesturi obscene. Care par să-l fi enervat pe Gebeleizis, zeul trimițându-le pe lângă ploaie o tornadă care îi luă pe sus și îi lăsă lângă palatul unor zâne. Revenindu-și după zborul cu tornada și căzătura în cap de la mare înălțime, Făt-Frumos se ridică în capul oaselor, se uită la palat și exclamă:

– Toto, am sentimentul că nu mai suntem în Kansas[17]. Am ajuns în Oz! Dacă întreabă cineva, Greuceanu e Leul cel fricos, Harap-Alb e Sperietoarea de ciori, Prâslea e Omul de Tinichea, calul e Toto iar eu sunt Dorothy. Pentru că ea era totuși cea mai frumoasă dintre ei, să recunoaștem asta. Și îl căutăm pe vrăjitor, nu pe Zamolxe. Ați înțeles, da?

– De fapt, Dorothy, nu ați ajuns în Oz, ci la „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, spuse o zână înaltă, subțirică și drăgălașă foc, care tocmai ieșise din palat.

– Ce e ăsta? Cabinet de geriatrie sau salon de cosmetică? întrebă Făt-Frumos.

– Nimic de genul ăsta, îi răspunse zâna zâmbind. E un sanctuar înființat de Bendis, zeița Lunii, unde se adună toți cei care vor să aibă viață veșnică. Suntem doar trei zâne, pentru că nu știe nimeni de acest loc, însă sunteți mai mult decât bineveniți să stați cu noi aici cât veți pofti. Nu de alta dar ni s-a cam urât să stăm singure.

Intrară în palat și făcură cunoștință cu celelalte două zâne, care erau la fel de atrăgătoare ca sora lor. Petrecură eroii noștri câteva zile cu cele trei frumuseți, cu mâncarea cea mai bună, servită în vase de aur, cu băutură din belșug și cu mere pentru cal. Ca să treacă timpul, zânele chemau în fiecare seară un ansamblu de iele pentru a le dansa oaspeților. Jucau ielele ca la nuntă de ardea pământul unde făceau ele hora, încât nici iarba nu mai creștea în acel loc. La cererea publicului schimbară repertoriul după un timp, înlocuind hora cu dans din buric, lambada și break-dance. Uitară complet flăcăii noștri și de prințese, și de Zamolxe, și de Spân, petrecând cu zânele până la epuizare.

Într-o dimineață, când toți se bucurau de o zi de plajă la piscina din curtea palatului, Prâslea plecă la vânătoare. Fugi el după doi iepuri fără a prinde niciunul și din greșeală ajunse în Valea Plângerii. După câteva ceasuri bune tovarășii săi plecară să îl caute și îl găsiră, în cele din urmă, plângând fără a ști de ce. Se puseră cu toții pe plâns ca proștii și se întoarseră la palat, unde își dădură seama că li se făcuse dor de prințesele lor, își amintiră și de restul misiunilor, așa că își luară rămas bun de la zâne și se pregătiră de plecare. În zadar încercară fetele să îi convingă să rămână cu ele.

– Ați trecut, nefericiților, în Valea Plângerii! Nu v-am zis că nu aveți ce căuta acolo?

De fapt omiseră să le spună despre acea vale. Însă argumentele nu aveau să aducă rezultate într-o discuție cu niște zâne puse pe ceartă, care erau, totuși, femei. Flăcăii le dădură dreptate și continuară să-și facă bagajele.

– Unde plecați, mă? Voi știți că timpul trece altfel aici față de restul lumii? Că șapte zile aici înseamnă șapte sute de ani afară? Adică toți cei pe care i-ați cunoscut sunt de mult oale și ulcele?

– Ale naibii zâne, ați inventat mașina timpului? le luă Greuceanu la mișto. Ia inventați și un elicopter dacă sunteți așa tari. Sau măcar o corabie cu vâsle, că ne-am săturat să navigăm doar după cum bate vântul.

– Nene, mașina timpului te face să călătorești dintr-o perioadă în alta, nu încetinește timpul, îi șopti Prâslea. Cel mai probabil suntem într-o buclă temporală aici, făcută de zeița Bendis ca sanctuar pentru aleșii ei, ca să trăiască milioane de ani. E logic.

– Așa e, confirmară zânele. Are dreptate puștiul. Bendis a făcut sanctuarul și ne-a lăsat pe noi să îl îngrijim cât e ea plecată la shopping pe la Paris, Milano sau Ierihon. Chiar trece timpul mai greu aici. Iar voi plecați degeaba, pentru că au murit de câteva sute de ani și prințesele voastre, și părinții voștri, poate nici împărățiile voastre nu mai există. Rămâneți aici, unde aveți tot ce vă trebuie. Mai aducem niște zâne, le învățăm pe iele dansuri noi, le chemăm și pe sânziene, care sunt mai ușuratice decât noi. O să trăiți mai bine ca Hugh Hefner, pe cuvânt!

Oricât de tentantă era propunerea zânelor, flăcăii nu putură ignora mâhnirea pricinuită de trecerea prin Valea Plângerii, de care nu puteau scăpa decât îndeplinindu-și misiunile. Așa că plecară plângând în hohote cu lacrimi de crocodil și muci în barbă. Nu de dorul prințeselor, ci pentru că renunțau la o viață de orgii cu zânele. După o vreme întâlniră în cale un pitic cu statura de o palmă și cu barba lungă de un cot. Statu-Palmă-Barbă-Cot se numea, deloc surprinzător.

– Ziua bună, voinicilor! le strigă el. Unde vă grăbiți așa?

Îi povestiră toate pățaniile prin care trecuseră, sperând că îi va îndruma către locuința lui Zamolxe. Piticul nu știa unde locuiește zeul, însă văzuse cu vreo șapte sute de ani înainte un zburător care ducea în gheare trei prințese. Se îndrepta către castelul contelui Dracula, vampirul care pe vremea aia își căuta soațe noi. Dacă într-adevăr pentru asta i le-a adus zburătorul, erau șanse să fie încă în viață. Vorba vine, pentru că nu-i puteau fi soațe contelui decât dacă deveneau și ele vampiri. Iar vampirii nu erau chiar vii, ci un fel de morți-vii care se hrăneau cu sânge. Măcar își puteau recupera iubitele întregi, chiar dacă erau diferite. Era mai bine decât nimic, așa că eroii hotărâră să le salveze și de această dată. Statu-Palmă-Barbă-Cot le arătă drumul către palatul contelui și îi mai ținu puțin de vorbă înainte de plecare.

– Băi vitejilor, ciudat grup mai aveți. Patru flăcăi și un cal? Nicio femeie? Ați văzut voi grupuri de supereroi fără măcar o femeie? Vreți să vă acuze lumea de misoginism? Că nu promovați emanciparea femeilor? Eliberarea lor de sub jugul patriarhal?

Nu văzuseră niciun grup de supereroi, așa că nu-l contraziseră.

– Deci femei nu aveți în grup. Dar nici măcar un negru? Nu știți că e obligatoriu să băgați cel puțin un negru pentru diversitate rasială? Ce o să zică lumea când o să vadă numai albi? Că sunteți rasiști? Neonaziști? Membri Ku Klux Klan? Voi nu știați că viețile negrilor or să conteze peste câteva mii de ani?

Îi explicară că îl aveau pe Harap-Alb, care era pe jumătate arab, însă degeaba, pentru că și el era alb. După spusele piticului aveau nevoie de un negru, nu de un arab pe jumătate. Și ar cam trebui să renunțe la arab, pentru că ăștia nu erau priviți prea bine. Mai ales cei cu apucături jihadiste, cum era al lor. Cel puțin asta le spuse piticul, care continuă:

– Femeie nu, negru nu. Măcar vreun pederast aveți printre voi? Pentru a promova libertatea sexuală, fie ea și desfrânată? Și pentru a încuraja homosexualitatea mai ales în rândul copiilor?

Nu aveau. Lui Făt-Frumos îi plăcea să se îmbrace uneori în haine femeiești, însă travestiul era doar de dragul modei. Iar acea întâmplare nefericită cu vărul său se datora doar beției, nicidecum unor dorințe ascunse. Statu-Palmă-Barbă-Cot îi informă că acolo, pe Tărâmul Celălalt, exista o agendă care trebuia respectată de toți; cine nu se supunea, risca să fie considerat înapoiat, amendat, cenzurat și, în cele din urmă, aruncat în temniță. Acea agendă prevedea eliminarea completă a discriminării sexuale, rasiale ori religioase, prin urmare minoritățile trebuiau promovate intens până ajungeau toți femei homosexuale de culoare. Ceea ce era puțin cam greu de realizat, însă nu imposibil. Mare le fu mirarea flăcăilor noștri și calului când aflară că pe Tărâmul Celălalt fuseseră stabilite vreo treizeci și trei de genuri sexuale, că fiecare își alegea genul cu care se identifica, indiferent de organele sale sexuale, și că era interzisă menționarea culorii pielii cuiva atât timp cât nu era albă. De pildă, dacă Harap-Alb ar fi fost negru și s-ar fi numit Harap-Negru, cine l-ar fi strigat pe nume ar fi fost amendat fără discuții în acel tărâm în care monștrii nu reprezentau cele mai mari ciudățenii. Se mirară ei cât se mirară de acele reguli și, pentru corectitudine politică, deciseră să spună, dacă îi întreba cineva, că Făt-Frumos era transsexual, că Harap-Alb era mulatru în ciuda numelui și că Greuceanu și Prâslea aveau o relație homosexuală pedofilă, în care se implica uneori și calul. Dar numai dacă îi întreba cineva, deși sperau să nu o facă nimeni vreodată. La fel cum sperau să plece cât mai repede din acel tărâm, înțelegând în sfârșit de ce era atât de înfricoșător pentru oameni. Piticul însă nu se lăsa:

– Bun, să lăsăm globalizarea, că sunteți clar înapoiați. Dar măcar la imagine v-ați gândit? La marketing? Aveți vreun vrăjitor printre voi? Trebuie neapărat unul, că fanilor le plac vrăjitorii. De preferat bătrân, cu o robă lungă și un toiag fermecat.

– Eu am vrăjeală la greu, se lăudă Greuceanu. Și cu muieri, și cu bărbați, și cu jivine, și cu tot ce respiră. O aplic mai mult la muieri dar important e că am. Se pune?

Nu se punea. Piticul începu să-și dea seama că își bătea gura de pomană. Dar insistă, nu se știe din ce motiv masochist:

– Deci plecați din start cu un handicap. Altul în afara celor evidente. Aia nu, aia nu. Măcar costume de supereroi aveți? Nu știți că toți eroii au costume speciale, cu mască, pelerină, cizme și chiloți cu curea trași peste colanți? Nu se poate să nu aveți nici măcar costume. Ar fi prea penibil.

Aveau doar hainele de pe ei. E drept că Făt-Frumos își purta uneori chiloții peste colanți, dar numai pentru a-și face calul să râdă când era deprimat. Însă costumații speciale nu aveau iar Făt-Frumos nu ar fi purtat mască nici mort, pentru că i s-ar fi șters fardul.

– Măcar puteri speciale aveți? mai întrebă piticul. Îi răspunse Harap-Alb:

– Grasul poate scuipa cojile de semințe printre dinți cu tot cu dinți, eu pot zbura cu un covor dar numai dacă e fermecat, Dublu F are record mondial la croșetat iar plodul a luat o dată premiul întâi la școală, apoi s-a exmatriculat singur, că se credea prea deștept. Ah, să nu uit: gloaba mănâncă jar și, dacă îl mestecă bine, face din el baloane de foc. O nebunie, nu-ți mai zic. Deci avem puteri speciale și chiar paranormale. Dar doar par, că nu sunt anormale pentru noi, supereroii.

Statu-Palmă-Barbă-Cot abia se abținu să nu-i pocnească în fudulii, pentru că mai sus nu ajungea. Dar alese să le mai adreseze o ultimă întrebare:

– Băi megaeroilor, măcar o misiune sfântă aveți? Toți eroii trebuie să aibă o misiune foarte importantă, doar nu luptă cu răul pentru că n-au ce face acasă. Voi aveți o misiune din asta sacră, care să-i inspire pe ceilalți?

– Oho, cum să nu? răspunse Greuceanu. Am plecat să ne găsim gagicile.

– Și să îl batem pe infidelul chel care m-a aruncat în fântână și mi-a furat caravana, completă Harap-Alb.

– Și să ducem un bilețel unui zeu, adăugă Făt-Frumos.

– Și să aflăm unde sunt merele lui tătuca, din care n-a apucat niciodată să guste, zise și Prâslea.

– Eu merg cu ei ca să am grijă de prostul ăsta în rochie, că așa i-am promis lui tac-su, mărturisi calul. M-a rugat frumos, ce era să fac? Am refuzat primele douăzeci de dăți, dar a tot insistat moșul, a început să plângă, să se tăvălească pe jos. Am acceptat până la urmă, că-s sufletist, dar data viitoare nu mai merg nicăieri cu ăștia. Poate să mă roage cine vrea, cât vrea. Nu înseamnă nu!

Piticul se cruci în sinea lui și fugi fără să mai scoată o vorbă. Având picioare scurte ca minciuna, dură ceva timp până reuși să iasă din raza lor vizuală. Cei cinci îl urmăriră fascinați cum alerga râzând pentru că îl gâdila iarba la ouțe, apoi plecară în treaba lor. Ajunși la o răscruce, încercară să ghicească drumul cel bun. Greuceanu veni cu o soluție:

– Eu zic să ne despărțim în două grupuri și să ne verificăm din când în când basmalele. Când vor fi rupte pe margini, să tragem nădejde că ne vom mai întâlni. Iar când basmalele vor fi rupte în mijloc, să se știe că unul dintre noi a pierit.

Hotărâră cu toții că era o idee tâmpită.

– Mai am una! Înfigem câte un cuțit în pământ iar grupul care se va întoarce primul și va găsi cuțitele celorlalți ruginite să știe că aceia au murit, așa că nu are rost să îi aștepte.

Din nou hotărâră că era o idee idioată. Noroc cu calul, care le propuse să urmeze drumul indicat de un panou pe care era desenată harta regiunii. După îndelungi dezbateri, merseră pe mâna calului. Sau pe copită, dacă e să fim exacți.

Ajunseră după multă vreme la castelul lui Dracula, exact după lăsarea întunericului. Acolo își găsiră iubitele, care arătau diferit, fiind palide și cu dinți mari și ascuțiți. După ce îi atacară de câteva ori, fetele își amintiră de ei și îi poftiră să înnopteze în castel. Contele era plecat însă urma să se întoarcă a doua zi. Flăcăii acceptară invitația și își petrecură noaptea fugind de stafii, strigoi și pricolici, vampiroaicele omițând să îi anunțe că era un castel bântuit. Doar după răsăritul Soarelui putură să se odihnească, când spiritele rele se retraseră în cotloanele lor, așteptând căderea nopții pentru a-și continua vânătoarea. Spre seară se întoarse acasă contele, care îi invită la un ospăț. Refuzară cu toții bebelușii care le fură puși în farfurii, motivând că erau vegetarieni, și preferară să treacă direct la subiect. Îi povestiră contelui toate peripețiile lor de până atunci și îl anunțară că veniseră să își ia iubitele înapoi. Cu orice preț, indiferent de pericole. Dracula îi ascultă răbdător și le propuse o întrecere. Dacă vreunul dintre ei avea să îl învingă, atunci le returna fetele. Dacă nu, avea să îi transforme și pe ei în vampiri ca să îl slujească veșnic. Acceptară doar după ce calul îi asigură că îi va ajuta să treacă cu bine peste toate probele. Să nu uităm că era un cal fermecat și mai isteț decât toți patru la un loc. Chiar și decât contele, după cum urma să se dovedească.

Ieșiră din castel în creierii nopții și ajunseră la un iaz din apropiere. Dracula propuse să ia calul în spate și să înconjoare iazul de trei ori, fără să-l pună jos pentru a-și trage sufletul; cel care avea să facă asta în timpul cel mai scurt era câștigător. Luă deodată calul în cârcă și într-o clipă înconjură iazul de trei ori, apoi îl invită pe Făt-Frumos să facă același lucru. Acesta, sfătuit de cal, zise:

– Bre conte, te credeam mai tare. Păi tu ai luat calul în spate? Asta poate oricine. Ce mare lucru să duci un cal în spinare? Eu îl iau între picioare și fug așa cu el.

Sări pe cal și înconjură iazul de trei ori. Dracula se miră, însă nu avu ce zice, așa că trecu la proba următoare, de alergat. Împotriva lui Harap-Alb, următorul la rând. Sfătuit tot de cal, semiarabul spuse:

– Sayyid conte, cu mine ți-ai găsit să te întreci la fugă? Cu mine, campionul Arabiei?

– D-apoi cu cine? întrebă Dracula.

– Vino să îți arăt eu cu cine.

Merseră prin pădure până găsiră un iepure care dormea. Harap-Alb i-l arătă contelui și îi șopti:

– Îl vezi pe ăla mititel și ghemuit? E fiul meu cel mai mic, Saddam Hussein bin Harap-Alb bin Ali Baba bin Muammar Gaddafi. Când l-oi trezi din somn, să te iei după el. Dacă poți să-l prinzi, mă întrec cu tine. Dar dacă nici pe copilul meu cel mai mic nu ești în stare să-l ajungi din urmă, e clar că n-ai nicio șansă cu mine.

Și deodată începu să țipe. Iepurele se trezi și începu să fugă speriat iar vampirul țâșni după el. Alergară ei cât alergară, până pierdu contele urma animalului.

– Mă, da’ sprintenă odraslă mai ai, oftă el. Când eram aproape să pun gheara pe Saddam Hussein, i-am pierdut urma. Dacă seamănă cu tac-su, mai bine ne întrecem la trântă.

La trântă veni rândul lui Greuceanu. Care, la povața aceluiași cal, îi zise vampirului:

– Boss, văd că ți s-a urât cu binele de te mănâncă în târtiță să te iei la trântă cu mine. Tu nu știi câți am bușit eu numai cu o mână? Uneori și în somn, că mă plictiseam? Chiar crezi că eu mă bat cu oricine? Păi ori lupți pentru centură, ori nu-mi irosi vremea. Ca să te bați cu mine, trebuie să meriți. Și ca să meriți, trebuie să te bați întâi cu un unchi bătrân de-al meu, care are nouă sute nouăzeci și nouă de ani și cincizeci și două de săptămâni. Dacă reușeși să-l trântești pe moș, după aia să încerci cu mine, deși nu cred că ai vreo șansă în fața lui.

Și porni înainte, făcându-i semn contelui să îl urmeze. Găsi în fundul pădurii, sub niște stânci, o grotă de urși. Acolo îl trimise pe Dracula, spunându-i că înăuntru locuia unchiul său. Contele țâșni în grotă și sări pe primul urs pe care îl zări. Trezit din somn într-un mod agresiv, ursul îl strânse pe intrus în brațe cu putere, de îi scoase ochii din cap ca la melc. Ba îi sparse și dinții, de urma să bea Dracula sânge doar cu paiul. Cu greu scăpă vampirul din labele ursului și se întoarse târâș la Greuceanu, care râdea de se prăpădea. Zvârcolindu-se de durere, îi reproșă flăcăului:

– Bă țărane, dacă știai că ai un unchi atât de turbat, de ce m-ai trimis să mă bat cu el?

– Am zis să te iau ușor, că la noi în familie e cel mai slab la trântă. Dar dacă nu ți-a ajuns, hai să te bați și cu mine.

Refuză Dracula, preferând să se întreacă în chiuit de această dată. Cu Prâslea, că era cel mai mic și mai pricăjit. Căscă vampirul o gură cât o șură și, când chiui o dată, se cutremură pământul, văile răsunară, mările începură să clocotească iar peștii din ele să sară speriați pe mal. Prâslea ședea nepăsător deși îi sângerau urechile:

– Doar atât poți? Eu nu te-am auzit. Mai chiuie o dată!

Dracula chiui și mai grozav.

– Tot nu te-am auzit. Încă o dată și mai tare, altfel îmi pierzi timpul.

Contele chiui și a treia oară, atât de tare încât credeai că s-a rupt ceva în el.

– Acum nu te-am auzit nici cât înainte. Ai chiuit mai încet, nu? Hai că ți-ai făcut de cap, acum e rândul meu. Ai grijă! Când oi chiui eu, o să surzești de or să-ți sară creierii din cap. Mai bine îți leg ochii și urechile cu un ștergar dacă vrei să mai trăiești.

Îngrijorat, Dracula acceptă. Prâslea îi legă cu un ștergar gros ochii și urechile, de parcă se pregăteau să se joace de-a baba-oarba. Apoi luă o creangă groasă de stejar și începu să-l pocnească peste tâmple. De trei ori, că tot de atâtea chiuise și vampirul. Abia se ținea pe picioare sărmanul conte, însă tot nu se lăsa învins, chiar dacă îl dureau toate. Probabil de la loviturile în tâmple îi sclipi un beculeț în cap și înțelese că nu fusese învins de cei patru oameni, ci de cal, care îi învăța de bine. Așa că propuse să se întreacă cu mârțoaga în aruncarea buzduganului, pentru că șarpele trebuia lovit la cap. Aduse buzduganul tatălui său, pe care i-l lăsase cu limbă de moarte, și îl azvârli atât de tare de nu se mai văzu multă vreme. Abia după trei ceasuri se întoarse buzduganul și se scufundă în adâncul pământului, de se zguduiră temeliile lumii. Calm, calul îi ceru să îl scoată la suprafață, apoi așteptă să iasă Luna complet dintre nori.

– Îl arunci anul ăsta? îl întrebă Dracula.

– Imediat, însă îți spun de pe acum să te ștergi pe bot de el, că nu-l mai vezi, răspunse calul calm în continuare.

– Cum așa? De ce să nu-l mai văd? se miră vampirul.

– Vezi petele alea pe Lună? Acolo sunt frații mei care au emigrat. Și mare nevoie au de fier ca să se potcovească. Sunt cai, nu pot merge nepotcoviți mai ales pe Lună, unde pot să le intre în copite tot felul de cioburi și pioneze. Uită-te la ei cum îmi fac semne să le arunc buzduganul ăsta. I-ai văzut? Bun, acum dă-te mai în spate, că îmi iau avânt ca elicopterul.

Și deodată puse copita pe buzdugan, prefăcându-se că vrea să îl ridice. Dracula se sperie și îl opri:

– Stai, animalule, că buzduganul ăsta e de la tătuca! Care îl avea de la tătâne-su, care și el îl avea din moși-strămoși. Cum să mi-l arunci pe Lună ca să-și facă ăia potcoave din el? Ai înnebunit de tot?

Își luă rapid buzduganul și fugi cu el acasă, baricadându-se în castel. Calul îl convinse în cele din urmă că nu-i aruncă buzduganul dacă se declară învins. Ieși Dracula într-un târziu, dar propuse altă probă. Tot împotriva calului, că nu se putea da bătut mai ales în fața unui animal. Însă animalul nostru era un cal fermecat, ceea ce contele nu părea să priceapă.

– Hai să ne blestemăm, îi zise calului. Și care dintre noi va fi mai meșter la blesteme, ăla e câștigătorul.

Calul acceptă iar vampirul începu să boscorodească și să descânte, de îi pocni calului un ochi. Crăpa sărmanul de durere, însă nu lăsă să se vadă asta, ci zise:

– Dacă atât poți, înseamnă că deja am câștigat. Dar te avertizez că eu dau cu blesteme din Voodoo, de care nu scapi nici pe lumea cealaltă. Ești pregătit, blestematule?

Se pregăti sufletește Dracula atât cât putu, neavând suflet, închise ochii și așteptă. Iar calul le strigă deodată tovarășilor săi:

– Ia puneți mâna pe ce apucați, flăcăi, și blestemați-l pe ăsta cum știți voi mai bine, să ne pomenească el cât o mai bântui pe acest pământ!

Luară ce găsiră la îndemână și tăbărâră toți patru pe vampir, scărmănându-l pe placul calului până în zori. Iar când Soarele își aruncă primele raze, Dracula se transformă într-o mână de cenușă, arzând pe loc. Lumina Soarelui este letală pentru vampiri, ceea ce calul știa prea bine. De asta lungise competiția până dimineață, să fie sigur că îl prinde pe conte afară, departe de zidurile castelului său, unde s-ar fi putut ascunde.

După moartea lui Dracula fetele de împărat redeveniră oameni, rupându-se blestemul. Le mulțumiră flăcăilor și își luară rămas-bun de la ei. Uimiți, încercară să le oprească, amintindu-le că plănuiseră trei nunți.

– Asta a fost acum șapte sute de ani, băieți. Se răzgândesc femeile de trei ori pe minut, darămite în atâta timp. După șapte veacuri de căsnicie, nouă ne-a ajuns. Așa că plecăm în lume să ne trăim viața libere, independente și emancipate. V-am pupat!

Și plecară, lăsându-i pe flăcăi cu ochii în Soare. La propriu și la figurat. Ar fi orbit dacă nu ar fi umplut cerul de nori trei solomonari apăruți pe nesimțite. Erau înalți, cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcați cu mantii albe până la pământ. Preoți ai lui Zamolxe care aveau puterea de a controla norii și ploaia, solomonarii își slujeau zeul din cetatea ascunsă a Babariului, de unde ieșeau printre oameni foarte rar.

– Felicitări pentru uciderea vampirului! le ziseră ei eroilor noștri. Multă vreme ne-am chinuit să-l căpătuim pe Dracula, însă mereu a fost de neatins între zidurile castelului său, unde doar răul are putere. Pentru asta ne puteți cere orice și, dacă e în puterea noastră, vă ajutăm bucuroși.

Făt-Frumos, Harap-Alb și Greuceanu cerură o vrajă de iubire, care să le aducă prințesele înapoi, însă calul îi convinse cu greu să renunțe la asta pentru ceva mai important: indicații către casa zeului Zamolxe. Bucuroși că au scăpat atât de ușor, solomonarii se oferiră să-i conducă până la muntele Kogaionon, unde locuia zeul. Îi duseră pe munte lângă un sfinx uriaș de piatră[18] și le arătară cărarea către vârful Omu, unde se afla peștera zeului. Apoi plecară în treaba lor, lăsându-i singuri cu sfinxul care le vorbi, provocându-le câte un preinfarct:

– Hoo, mă! Unde mergeți așa, cu tupeu? Parola!

Se blocară. Văzuseră multe pe Tărâmul Celălalt, dar la un sfinx de piatră vorbitor nu se așteptau. Mai ales unul care să le ceară o parolă despre care nu știau nimic.

– Ce parolă, boss? întrebă Greuceanu. Nu ne-a zis nimeni nimic despre nicio parolă.

– Da’ bravo, mă! Voi credeți că sunt pus aici de decor? Ca să pară muntele mai frumos? Sau ca să aibă turiștii cu ce să-și facă selfie-uri pe fundal? Sunt aici ca să păzesc, bă! Să nu las pe nimeni să deranjeze zeul cu prostiile lui! Au voie doar cei care știu parola. Restul…

– Restul ce? întrebă Făt-Frumos înghițind în sec. Ce se întâmplă cu cei care nu știu parola?

– Vedeți ciupercile ălea de piatră de acolo? întrebă sfinxul. Nu sunt ciuperci, ci babe[19]. Baba Cloanța, Baba Dochia și Baba Novac. Au vrut să treacă pe aici fără să zică parola, așa că le-am împietrit. Păi ce, eu sunt pus degeaba aici? E tărâmul nimănui? Face oricine ce vrea? Pe tura mea nimeni nu trece! Nu fără parolă! V-ați hotărât? Spuneți parola sau vă împietresc?

Se sfătuiră puțin și hotărâră că nu aveau cum să ghicească parola, dar aveau o șansă dacă încercau. Una extrem de mică, însă era mai bine decât nimic. Harap-Alb propuse să-l arunce în aer, dar nu erau siguri că dinamita ar fi reușit să distrugă ditamai capul de piatră. Așa că Făt-Frumos își încercă norocul și începu să cânte:

– Trei iezi cucuieți,

Ușa mamei descuieți.

Că mama v-aduce vouă

Frunze-n buze, lapte-n țâțe,

Drob de sare în spinare…[20]

– Ce e asta, mă?!? întrebă sfinxul oripilat de veleitățile artistice ale Fătului. Ce frunze? Ce țâțe? Ce sare?

– Păi… asta-i parola, nu? Ce, nu mai e? Ați schimbat-o?

– Unde te crezi, mezzosoprano, la „Vocea Daciei”? Sau la „Dacii au talent”? Cum să fie asta parola? Parola e răspunsul la ghicitoarea mea!

– Aaa…, făcură toți cinci în cor. Așa da! Care-i ghicitoarea?

– Am două dar, uitându-mă la fețele voastre, v-o dau pe aia mai simplă, ca să nu faceți vreun atac cerebral încercând să ghiciți. Sunteți gata? Deci: sunt două surori, una dă naștere celeilalte și, în schimb, aceasta o creează pe prima. Cine sunt ele?

– Fetele de la Căpâlna? întrebă Harap-Alb.

– Ziua și noaptea, idiotule! îi strigă calul.

– Stați, că nu-i corect așa! îi opri sfinxul. Animalele nu au voie să participe. Și nici să sufle. Mârțoago, lasă-i pe oameni să răspundă, altfel îți dau cartonaș roșu și te trimit la vestiar înainte de pauză!

Calul își ceru scuze și promise că nu va mai sufla. Sfinxul îl iertă și continuă:

– Pentru că a suflat animalul, nu se pune. Vă dau a doua întrebare. Aveți dreptul fiecare la câte o încercare. Dacă nici din patru încercări nu ghiciți, chiar meritați să fiți împietriți. Sunteți gata?

Nu erau, pentru că se bazau pe cal, dar era prea târziu să dea înapoi. Erau la un pas de finalul călătoriei și era păcat să se împiedice de ultimul obstacol. După ce îi lăsă puțin să se perpelească la foc mic, sfinxul le adresă întrebarea:

– Care este făptura care merge dimineața în patru picioare, la amiază în două iar seara în trei?[21] 

– Acum sunt fetele de la Căpâlna? întrebă Harap-Alb și primi instantaneu un val de șuturi, pumni și copite.

– Zeul Zamolxe! răspunse Greuceanu sigur pe el. Suntem aproape de casa lui, deci e legată de el ghicitoarea. Este, boss, că am ghicit?

– De ce ar merge Zamolxe dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei? întrebă calul. Măcar are atâtea picioare?

– Are câte vrea el și merge cum vrea el, pentru că e zeu și face ce vrea mușchiul lui! replică Greuceanu. Dacă eram zeu, și eu aș fi avut multe picioare și mâini și alte organe. Pentru că mi-aș fi permis! Cine te crezi, gloabo, să-i spui unui zeu cum să meargă și cu ce?

Nu era nici ăsta răspunsul corect. Veni rândul lui Prâslea, care ridică două degete ca la școală, apoi răspunse în poziție de drepți, cu pieptul scos în față:

– Primul lucru de luat în considerare este cuadrantul celor patru elemente care stă la baza tuturor lucrurilor. De acolo se ajunge la emisfera care împarte cercul prin două linii, una dreaptă și una curbă (masculin-feminin), care este Luna Albă, și în final ajungem la trinitatea care constă în trup, suflet și spirit sau Soare, Lună și Mercur. Astfel, piatra filosofală este în esența sa un triunghi definit în calitățile sale de un cuadrant. Ați înțeles, da? Materia e pământul și apa, sufletul e focul iar spiritul e aerul. În esență, două câte două complementarități. Extrem de simplu!

Rămaseră toți împietriți auzind acea tentativă de răspuns din care nu înțeleseră nimic. Mai puțin sfinxul, care era împietrit dinainte. Și care îndrăzni să-l întrebe de unde a scos asemenea vorbe, deși nu era sigur că dorea să afle.

– De pe întrenet, normal, veni răspunsul. Am dat acum o căutare și asta e tot ce am găsit la niște alchimiști. Ce, nu e bun? Eu zic că merge, pentru că sună bine. Nu?

– M-ai tâmpit cu întrenetul mumă-tii, boscorodi calul. Ce psihopat o fi inventat așa prostie?

Mai aveau o singură șansă: să nimerească Făt-Frumos răspunsul corect. Adică nicio șansă, pentru că deja ne-am lămurit cum stă cu intelectul. Noroc cu calul, care îl întrebă pe sfinx:

– Mărite sfinx, știu că nu am voie să suflu, dar pot măcar să îi dau lui Făt-Frumos un sfat care să nu includă răspunsul corect? Ceva care să îl ajute dar fără să îi dau indicii, încât să nu se considere suflat?

– Depinde ce, mormăi sfinxul. Dacă nu îi dai niciun indiciu, să zicem că ai voie. Dar dacă mi se pare că i-ai suflat, sunteți toți descalificați și împietriți direct, fără comentarii.

– Mulțumesc pentru mărinimie, mărite sfinx. Ai tu capul de piatră, dar nu și inima, încercă puțină lingușeală calul. Apoi îi spuse lui Făt-Frumos: stăpâne, zi-i unde mergem. Cum se numește vârful la care trebuie să ajungem. Atât zi-i. Fără să te gândești, fără să pui întrebări. Doar zi-i numele vârfului.

– Omu? întrebă Făt-Frumos nedumerit.

– Răspuns corect! exclamă sfinxul și începură să cadă din cer confetti și suluri de hârtie colorată. Bravo, l-ai nimerit, deși nu ți-aș fi dat nicio șansă. Felicitări, puteți să treceți! Muma ta de cal urât, nu te credeam atât de isteț…

Își continuară drumul, însă cei patru flăcăi erau în continuare nedumeriți. Cum adică „Omu”? Ce treabă are numele vârfului cu făptura care își schimbă numărul picioarelor în funcție de perioada zilei? Calul le explică, altfel l-ar fi bătut la cap tot drumul:

– Băi inteligenților, răspunsul ghicitorii este omul. Pentru că, atunci când este mic, omul merge de-a bușilea, în patru labe. Când crește merge în două picioare iar la bătrânețe, când îl lasă puterile, se sprijină în baston. Adică are trei picioare. Ce era atât de greu? Răspunsul era omul, vârful se numește Omu… Nu e clar?

Pentru ei nu era nici dacă le desena. Așa că se scărpinară în creștete până cheliră în vârful capului dar tot nu făcură legătura.

– Cum să aibă omul patru picioare când e mic? întrebă Greuceanu. Are două mâini și două picioare, nu patru picioare! Păi dacă spunea ghicitoarea „două mâini și două picioare”, înțelegeam cu toții. Dar așa nu e corect.

– Și cum să aibă trei picioare la bătrânețe? completă Făt-Frumos. Ăla e toiag, nu picior. Nu mai facem diferența între ele sau cum? Piciorul e unul, toiagul e altul. Eu dacă îmi țin paloșul la brâu înseamnă că îmi atârnă două cucuri? Nu, tot unul am! Are dreptate fratele meu gras, ghicitoarea a fost greșită de la început.

– Măi, e metaforică ghicitoarea, le răspunse calul. Nu a zis nimeni că trebuie interpretată literal…

– Dar nici nu a zis că nu trebuie, îl contră Prâslea. Dacă nu ni s-au explicat regulile la început, normal că n-am ghicit. Intenționat a făcut-o așa cap de stâncă ăla, ca să nu ghicească nimeni. Cine oare s-ar fi gândit că mâinile și un toiag sunt picioare? Nimeni, îți spun eu. A vrut să ne păcălească bolovanul.

– În plus, interveni Harap-Alb, eu n-am înțeles ce treabă au fetele de la Căpâlna cu picioarele ăluia. Sunt picioarele surori sau ce a vrut să zică? Pe bune, a complicat-o așa de tare de nici Zamolxe nu o ghicea. Trebuia să-l arunc în aer și scăpam de atâtea prostii și dureri de cap.

Calul realiză că nu avea cu cine se înțelege, așa că renunță. Le aruncă o pungă goală în vânt și îi lăsă să o fugărească până la destinație. Ajunseră repede și îl găsiră pe Zamolxe așteptându-i la intrarea în peșteră, preferând să nu-i primească înăuntru pentru că era dezordine. Băgară cu toții câte un „Săru’ mâna, bre Doamne” și îngenuncheară în fața zeului, care îi pofti să se așeze pe iarbă pentru a le asculta doleanțele. Nu avea cu ce să îi servească, în afară de o pungă cu chipsuri și niște alune pe care le păstra pentru mai târziu, când își începea programul de urmărit muritorii pe care îi păstorea. Refuzară toți cinci alunele, dar luară câte o mână de chipsuri. Ca să nu se simtă zeul jignit și pentru că nu văzuseră niciodată asemenea cartofi.

– Ia spuneți, fiii mei, cu ce vă pot fi de folos? îi întrebă Zamolxe.

– Preasfinția matale, permiteți-mi să raportez! Eu sunt Făt-Frumos și am un mesaj de la oamenii din împărăția tăticului meu. Știu că trebuia să mor în sulițe ca să vă aduc mesajul prin varianta rapidă, dar am preferat să vin cu tot cu trup, că era păcat să îngroape ăștia asemenea frumusețe. În plus, m-am gândit că mai fac mișcare, mai vizitez lumea, mai socializez. Și eu, ca oamenii, știți cum e…

– Cum?!? Trebuia să mori în sulițe și te-ai sustras jertfei?!? tună zeul. Adică îmi nesocotești poruncile și tradițiile multimilenare pe care le-am lăsat dacilor? Îți bați joc de mine, de datini și de poporul tău? Cum îndrăznești, neghiobule?

– Stați, bre luminăția matale, să vă explic! Am vrut să vin pe calea wireless, dar nu eram sigur că nu se întrerupe semnalul, nu știam cât de bună e conexiunea. Dacă nu ajungeam ca spirit aici, ci prin fișierul de spam? Nu puteam să risc în halul ăsta. Era un mesaj foarte important din partea oamenilor mei, trebuia să fiu sigur că ajunge la măria matale preaînaltă, slăvi-ți-aș numele în veci cu tot neamul meu strămoșesc!

Zeul nu păru convins dar îi ceru totuși mesajul. Făt-Frumos cotrobăi prin poșetă și găsi într-un târziu bilețelul înmânat de sfetnicul Gerula. Zamolxe îl despături și citi:

„1 kg de arpacaș

1 kg miez de nuci

250 gr de zahăr

Coajă rasă de la o lămâie

Coajă rasă de la o portocală

Scorțișoară

Esență de rom după gust”

– Ce e asta, mă?!? izbucni el.

– Mă scuzați că mă interpelez și eu, pare o rețetă de colivă, mărite boss, interveni Greuceanu. Scuze încă o dată, continuați vă rog.

– Văd că e o rețetă de colivă, dar ce treabă am eu cu asta?!? întrebă Zamolxe abia abținându-se să nu-l trăsnească pe jalnicul muritor care îi adusese bilețelul.

– Eu doar am adus mesajul, nu omorâți mesagerul! bâigui Făt-Frumos speriat.

– Stăpâne, îi zise calul, crezi că e posibil ca bătrânul Gerula să-ți fi dat din greșeală o rețetă de colivă în locul bilețelului cu cerințele poporului?

– Nu e doar posibil, ci și exact cum s-a întâmplat! exclamă Făt-Frumos. Mărite zeu, a fost doar o greșeală nevinovată. Dacă așteptați puțin, trag o fugă până acasă și aduc bilețelul ăla bun. Îi dau și două capace lui Gerula, ca să nu mai facă asemenea confuzii. Acum plec, vin imediat!

– Stai aici, mă, nu fi și nebun pe deasupra, îl opri zeul. Până te întorci tu îmbătrânim cu toții. Lasă că verific în registru. Când spuneai că trebuia să fii jertfit ca să îmi aduci mesajul?

– Nu mai știu data exactă, dar parcă era într-o joi, acum șapte sute de ani plus-minus câteva luni pe care le-am făcut pe drum. Deci dacă scădeți din data de azi radical din pătratul lunii de naștere ridicat la cub, apoi desfaceți paranteza și mai adăugați unul din minte…

– Acum șapte sute de ani?!? întrebă zeul și pufni în râs. Păi nu mai e valabil mesajul după atât timp. Indiferent ce voiau atunci oamenii tăi, sunt morți și ei, și strănepoții lor. Nici dacă aveai bilețelul corect nu mai aveam cui să ascult rugile, din moment ce ăia de acum șapte veacuri sunt oale și ulcele. Hai că ai noroc, ai scăpat de data asta. Apropo, cum de ai trăit atât de mult?

Îi povestiră toate pățaniile prin care trecuseră, fără a omite vreun detaliu. Zeul îi ascultă atent, apoi le spuse:

– Dragii mei, haideți să vă mai deslușesc un mister, ca să înțelegeți de ce ați trecut prin atâtea. De vină pentru tot a fost Spânul. El i-a furat caravana lui Harap-Alb și tot el v-a furat prințesele. El le-a vândut celor trei zmei ca ei să vă omoare, știind că veți veni după ele. Tot el a angajat acel zburător mercenar care vi le-a răpit și i le-a dus contelui Dracula. Acolo plănuia el de la început să le ducă, pentru că lucra pentru conte. Și să știți că nu e mort, chiar dacă au trecut șapte sute de ani. Încă trăiește pentru că este vârcolac. E drept că se transformă în nopțile cu Lună plină într-un lup chel, dar tot vârcolac este. După ce i-ați omorât stăpânul, a plecat să-i îndeplinească ultima dorință. Care, de fapt, nu era dorința lui Dracula, ci a stăpânului lui Dracula. Doar nu credeți că vampirul nu avea și el un stăpân? Iar dacă nu mai e contele, Spânul a promovat și i-a luat locul, slujindu-l pe cel mai rău dintre toți.

– Cine e ăsta, bre preaminunatule? întrebă Făt-Frumos cu ochii cât cepele și urechile cât antenele parabolice.

– E cea mai rea ființă care a pășit vreodată prin lumea asta. E cunoscut sub multe nume, toate la fel de păcătoase ca el: Tartorul, Necuratul, Sarsailă, Satana, Scaraoțchi, Ucigă-l toaca. Scopul lui e să distrugă zeii, pentru a nu mai avea cine să-l oprească din a-și aduce împărăția pe Pământ. O împărăție a răului, în care tot ce e frumos, bun și curat va dispărea. Și pare să se apropie de asta acum, când Spânul îl slujește în mod direct, nicidecum prin intermediari precum contele.

– Cum se apropie de asta? întrebă Prâslea.

– Există o carte periculoasă pentru noi, zeii. O carte scrisă de unul dintre noi, zis Nabu, zeul scrisului, al științei și al înțelepciunii. O carte care conține secretele noastre. Iar dacă Necuratul pune mâna pe secretele noastre, va ști cum să ne nimicească pe toți. Și, odată cu noi, lumea întreagă. „Secreta Deorum” se numește cartea sau „Secretonomicon” iar Spânul a plecat deja în căutarea ei. Dacă o găsește, nimic nu va mai opri aducerea iadului pe Pământ.

– Unde se află cartea, slăvite boss? întrebă Greuceanu.

– Nimeni nu știe. Nici măcar zeii. Nabu a ascuns-o bine, pentru a nu cădea în mâinile lui Sarsailă. Ba s-a ascuns și el, încât nimeni să nu-l poată întreba de carte. Am răscolit Pământul în toate colțurile lui, de la un capăt la altul, însă n-am putut-o găsi niciunde.

– Poate avem noi mai mult noroc, bre preafericitule! exclamă Făt-Frumos. Oricum vă rămăsesem dator cu jertfa aia pe care n-am mai adus-o pentru că eram eu și cu mesajul ăla care s-a pierdut.

Zeul izbucni în râs. Un râs care suna ciudat din cauza ecoului din peșteră.

– Voi? Eu mă mir că ați reușit să ajungeți aici fără să muriți și nu sunt sigur că vă puteți întoarce întregi acasă. Voi să căutați cartea? Pe care n-au găsit-o nici cei mai mari eroi ai lumii, nici zeii, nici Sarsailă? Ce părere bună aveți despre voi, băieți!

– Poate, nene zeule, interveni Prâslea. Dar să nu uităm că am trecut prin atâtea și am supraviețuit. Nu o lună-două, ci șapte sute de ani. Poate suntem nemuritori, cine știe?

Zeul iar râse. Dar îi plăcu raționamentul puștiului, chiar dacă era departe de adevăr. Măcar avea haz. Și curaj, deși în cazul lor se confunda cu inconștiența.

– Bag seamă că vouă vi s-a urât cu zilele. Înțeleg că nu vă mai trage inima să vă întoarceți acasă, unde nu mai aveți nici familii, nici prieteni, dar parcă n-aș vrea să vă văd duși la moarte atât de tineri. Frumosul ăsta de asta v-a târât până aici, pentru că n-a vrut să moară în cel mai nobil sacrificiu pe care îl poate face un dac. Iar acum vă târăște pe toți la moarte? Ori nu vrea să moară singur, de vă ia și pe voi cu el, ori nu știe că sigur o să moară, pentru că lumea asta mare e plină de pericole mult mai multe și mai mari decât ce ați întâlnit până acum. Oricum ar fi, faceți ce vă taie capul. Eu nu pot să vă opresc și nici nu am de ce să încerc asta. Sunteți liberi, e alegerea voastră.

– Noi am ales deja, strălucirea dumneavoastră! exclamă politicos Harap-Alb. Dați-ne binecuvântarea și spuneți-ne încotro s-a dus Spânul, că avem o vorbă cu el. Eu în primul rând, că am rămas cu o datorie neplătită. Și n-o să-i placă vorba mea, că i-o zic în arabă.

Zamolxe le oferi binecuvântarea lui și le spuse că, din câte auzise, Spânul plecase spre apus, către teritoriile germanilor. Când ca om, când ca lup, după firea vârcolacilor. Și nu pentru a-și lua o căruță la mâna a doua, care nu încăpea pe platformă, cum credea Făt-Frumos, ci pentru a căuta cartea. Ultima informație pe care o avea zeul despre el e că ucisese o capră cu trei iezi înainte de a părăsi tărâmul dacilor. Cei cinci sărutară mâna zeului și plecară spre apus, pentru a-i da dușmanului de urmă. Mulțumiți că și-au îndeplinit misiunea de a ajunge la Zamolxe dar și că au primit alta nouă, mult mai importantă, care putea salva lumea. Cât de bine putea fi ascunsă o carte? Iar dacă o găsea Spânul înaintea lor, le ușura munca, pentru că erau în ceafa lui. De la el ar fi recuperat-o ușor, că el era singur, iar ei o gașcă întreagă. Pe drum hotărâră să-și aleagă un nume al echipei, dacă tot intraseră în categoria supereroilor. Doar după părerea lor, firește, pentru că nimeni nu îi considera astfel.

– Să ne numim „Avengerșii”[22]! propuse Făt-Frumos.

– Prea comercial, zise Greuceanu. Eu propun să ne numim „Cei 4 Mușchi Tari”[23]. Pentru că suntem patru și avem mușchi tari. Calul nu se pune, că el e rezervă. Băgăm în nume doar titularii. Gata, ăsta rămâne! Am zis!

– Termin-o, câine obez, cu tâmpeniile astea, se burzului Harap-Alb. Ce mușchi tari visezi? Noi suntem slabi ca radiografia iar tu gras ca behemotul. Și cu calul ce ai? De ce să nu fie și el în grup? Vă zic eu, cea mai bună variantă e să ne numim „al-Qaeda” și să ne considerăm celulă, nu grup, formație, echipă, taraf sau cum mai vreți voi. Sună bine, are rezonanță, e ușor de reținut și o să prindă la public. Rămâne al-Qaeda, infidelilor?

Refuzară categoric și această variantă. Rămase la urmă Prâslea, care propuse numele „Nemuricioșii” pentru că supraviețuiseră șapte secole deși înfruntaseră atâtea pericole. Calul voia „Calu’s Angels”[24], însă era evident că nu ar fi acceptat nimeni asemenea nume, așa că votă propunerea lui Prâslea, fiind cea mai puțin prostească. Și merseră ce merseră, peste șapte mări și șapte țări, până dispărură complet din peisaj, ca să se poată termina în sfârșit povestea asta.

Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus că… va urma.

Cartea „Divina parodie” poate fi găsită doar aici: https://secretelezeilor.ro/produs/carte-divina-parodie/

[1] Zeul suprem al dacilor

[2] Ritual dacic menționat și de istoricul grec Herodot

[3] Preotesele fecioare ale zeiței romane Vesta

[4] Personaj din basmele populare românești, mama căpeteniei demonilor

[5] Sărbătoare agrară prin Muntenia, Moldova și Oltenia

[6] Zeul solar oficial al Imperiului Roman, sărbătorit pe 25 decembrie până la adoptarea creștinismului

[7] Joc de cuvinte derivat din expresia arăbească „Allahu akbar” („Allah e mare”)

[8] Personajul principal al poveștii arabe Ali Baba și cei 40 de hoți

[9] Numele dat de arabi Diavolului

[10] Orașul sfânt al islamului, situat în vestul Arabiei Saudite

[11] Personaj din poezia El-Zorab (1893) de George Coșbuc

[12] Războiul sfânt al musulmanilor

[13] Personajul principal al basmului arab Aladdin și lampa fermecată

[14] Teritoriu mitic des întâlnit în basmele populare românești

[15] Referire la politiciana Viorica Dăncilă, binecunoscută pentru gafele sale monumentale

[16] Din discursul care a făcut-o celebră pe activista de mediu Greta Thunberg

[17] Replică din romanul Vrăjitorul din Oz (1900) de Lyman Frank Baum

[18] Sfinxul din Bucegi

[19] Babele din Bucegi

[20] Din povestea Capra cu trei iezi (1875) de Ion Creangă

[21] Întrebarea sfinxului din mitul grecesc al lui Oedip

[22] După numele echipei de supereroi The Avengers („Răzbunătorii”) de la Marvel

[23] După titlul romanului Les Trois Mousquetaires („Cei trei mușchetari”) de Alexandre Dumas

[24] După titlul serialului american Charlie’s Angels („Îngerii lui Charlie”)