Divina parodie 2. A fost odată… pe la nemți

A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată, din rude mari, împărătești, o preafrumoasă fată. Avea părul negru ca abanosul, gura roșie ca sângele și pielea albă ca zăpada, motiv pentru care mama ei o numi Albă-ca-Zăpada. Nu e cea mai fericită alegere, dar se putea mai rău. Oricum fata se prezenta ca Jessica Alba-ca-Zăpada, pentru că sună mai artistic. Când mama ei muri, tatăl ei, împăratul acelui ținut, se căsători cu o vrăjitoare frumoasă dar nespus de trufașă și mândră, care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumusețe. Însă fata, pe măsură ce creștea, se făcea tot mai frumoasă, încât la Soare te puteai uita, dar la dânsa doar cu masca de sudură. Pe fața ei, firește. Dacă e să fim sinceri, frumusețea Albei-ca-Zăpada se datora în mare parte operațiilor estetice, însă nu multă lume știa asta. O întrecu în frumusețe și pe mama ei vitregă, împărăteasa Angela din neamul lui Merkel[1], supranumită „Vrăjitoarea cea bună rău” pentru că semăna cu Angelina Jolie în filmul „Maleficent”. Fiind invidioasă, deoarece Angelina din filmul ăsta nu se compară cu Jessica Alba, vrăjitoarea începu să-și urască de moarte fiica vitregă. Pizma și ciuda creșteau în inima împărătesei ca buruiana cea rea și se cuibăriseră atât de adânc, că nu-și mai găsea invidioasa pacea nici ziua, nici noaptea. Când muri împăratul și ea rămase singură la cârma împărăției, vrăjitoarea hotărî să scape de rivală. Așa că trimise un vânător cu fata în pădure, ca să o omoare și s-o îngroape acolo ca pe Elodia. Apoi porunci să se construiască în întreaga împărăție lagăre de concentrare cu camere de gazare, în care să fie adunați toți oamenii frumoși, ca să-și elimine concurența. Porni și un război mondial, reușind astfel să distrugă Imperiul Roman. Vrăjit de frumusețea fetei, vânătorul o lăsă în viață, iar ea se ascunse în pădure, unde dădu peste casa unor pitici. Erau în număr de șapte și de dimineață până seara culegeau sparanghel, aceasta fiind singura ocupație pe care le-o permitea împărăteasa cea rea emigranților. Piticii (sau, ca să nu se simtă jigniți, cele șapte persoane care suferă de acondroplazie, o tulburare genetică ce are ca rezultat nanismul) fură încântați să locuiască împreună cu frumoasa prințesă, deși sărmana era nevoită să doarmă pe sub paturi, neîncăpând în căsuța lor decât cocoșată în unghi drept. Acolo o găsiră Nemuricioșii, cei cinci eroi plecați din Dacia pentru a-l căuta pe Spân prin tărâmurile nemților.

Ajunseră în Germania urmând cursul Dunării, trecând prin Câmpia Panonică, unde nu găsiră pe nimeni, deoarece ungurii încă nu emigraseră din stepele asiatice (deci e clar cine au fost primii în Ardeal). Ajunși la destinație în Munții Pădurea Neagră, din care izvorăște Dunărea, în primul rând își cumpărară o căruță la mâna a doua, pentru că li se tociseră opincile de la prea mult mers pe jos. O căruță Volskwagen, pe care se văzură nevoiți să o care pe rând, deoarece calul refuza să fie singurul animal de tracțiune. Și-ar fi dorit una BMW sau Mercedes, însă nu-și permiteau asemenea bolizi de lux, fie ei și la mâna a noua, nici dacă își vindeau toți rinichii. Îi vândură doar pe cei ai lui Prâslea și se aleseră cu un hârb de curse, care îi aparținuse lui Schumacher[2], cel mai rapid căruțaș din lumea cunoscută. Vitezomanul își pierduse viața chiar în căruța asta, când încerca să atingă viteza luminii stinse dându-și drumul din vârful Munților Alpi. Deși căruța fusese recondiționată, se spune că spiritul lui Schumacher o bântuia uneori, accelerând brusc mai ales la curbele periculoase. Însă eroii noștri nu erau superstițioși, așa că preferară să se bucure de chilipir. Nu și la curbe, când erau mereu în pragul infarctului, dar puțină adrenalină nu strică. O afirmație cu care probabil sărmanul Schumacher nu ar fi de acord, dar bine că nu-l întreabă nimeni.

Într-o zi, pe la amiază, dormeau cu toții în căruță cu burdihanele pline, pentru că abia mâncaseră o căsuță pe care o găsiseră în pădure întâmplător, făcută din pâine și acoperită cu cozonac, ale cărei geamuri erau din zahăr. Îi lovi diabetul însă nu le păsa, pentru că de mult nu mai mâncaseră atât de bine. O casă întreagă și tot ce găsiră înăuntru, adică lapte, clătite, mere și nuci. Vă dați seama ce era în burțile lor de la lapte cu mere, dar să nu intrăm în detalii macabre. Erau cât pe ce să o mănânce de vie și pe bătrâna vrăjitoare care locuia în acea căsuță, însă și-a amintit unul dintre ei că e mai bună carnea prăjită decât crudă, așa că au aruncat-o în cuptorul încins, prăjind-o la rotisor de nu mai putea fi recunoscută nici după proteză. Când terminară tot de devorat ca termitele, mai rămaseră întregi doar două cuști în care vrăjitoarea închisese doi copii pe nume Hansel și Gretel. Eroii noștri îi eliberară, se convinseră după doar câteva mușcături că nu erau comestibili și le cerură să se joace de-a v-ați ascunselea în pădure cât ei aveau să-și facă siesta. Pentru că aveau nevoie de odihnă după asemenea masă copioasă. Când se treziră, copiii erau tot acolo, ronțăind fundația casei, de care cei cinci uitaseră. Însă nu-și uitaseră misiunea, așa că Nemuricioșii îi întrebară pe cei doi frați dacă nu văzuseră vreun lup chel sau un om chel care se preface uneori în lup chel. Nu văzuseră, însă auziseră că un lup fără păr își făcea veacul în acea pădure. Chiar cu câteva zile înainte o mâncase pe una dintre colegele lor de clasă, Scufița Roșie, care mergea la bunica ei bolnavă să-i ducă un coșuleț cu mâncare. Bănuind că era Spânul, cei cinci puseră la cale un flagrant.

A doua zi, dis de dimineață, îl îmbrăcară pe Prâslea complet în roșu, îi puseră pe cap și o scufie roșie, ca să fie bine camuflat, și îl trimiseră la bunica Scufiței Roșii. Pe același drum, sperând să se întâlnească și el cu lupul. Sau cu vârcolacul, dacă era într-adevăr Spânul. Restul îl urmară îndeaproape, pregătiți să sară la nevoie, de preferat înainte să-l mănânce fiara pe bietul băiat. Nu trecu mult timp și îi sări în cale Spânul.

– Bună ziua, Scufiță Roșie! salută el.

– Mulțumesc frumos, nene, răspunse Prâslea cu o voce subțire, ca de fată.

– Încotro așa de dimineață, Scufiță Roșie?

– Până la bunicuța, că e tare bolnavă, săraca.

– Dar ce duci acolo, în coșuleț?

– Crenvurști și bere, nene, că doar din ăstea avem noi, germanii.

– Da’ unde șade bunică-ta, Scufiță Roșie?

– Colo în pădure, la vreun sfert de ceas de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai și dat de casa ei. E singura de acolo, n-ai cum să o confunzi.

Scoase Spânul o hartă, notă cu un X locul indicat de Prâslea și îl întrebă:

– Auzi? Nu cumva te-am mâncat zilele trecute? Cum de ești iar aici?

– Păi nu eram eu, nene, ci sora mea. Tot Scufița Roșie o chema și pe ea. Mama ne-a botezat pe amândouă la fel ca să nu ne încurce. Acum, când a văzut că nu se mai întoarce aia acasă, m-a trimis pe mine la bunicuța, sperând că o găsesc și pe soră-mea acolo.

– Adică mumă-ta a văzut că i-a dispărut un copil în pădure și l-a trimis și pe celălalt în aceeași pădure, tot singur? se miră Spânul. Ești sigură că te iubește?

– Ei, știi doar că nemții sunt mai reci din fire. La noi mai e cum mai e, dar pe Hansel și Gretel, colegii noștri de clasă, părinții lor i-au lăsat în pădure sperând să nu mai găsească drumul spre casă. E tot iubire și asta dar mai rece, că așa e la noi.

Se miră Spânul puțin dar o lăsă așa. Și îi arătă lui Prâslea florile din jur:

– Ia uite ce flori frumoase strălucesc în jurul tău iar tu nici măcar nu le iei în seamă. De ce nu-i culegi câteva bunicii, ca să îi faci o bucurie? Sau o coroană de pus pe cruce? Tu apucă-te de cules, eu mă duc în treaba mea.

Și fugi Spânul către casa bunicii. Ajunse după căderea întunericului, pentru că ținea harta invers și se rătăcise. Fiind noapte cu Lună plină, se transformă în lup. Intră în casa bunicii, o găsi în pat și o înghiți. Apoi se îmbrăcă cu hainele ei, își puse pe cap scufia bătrânei, trase perdelele și se așeză în pat, așteptându-și următoarea victimă.

Ajunse și Prâslea în cele din urmă. Ar fi ajuns mult mai devreme, însă pierduse ziua din cauza lui Făt-Frumos, care nu s-a lăsat până nu l-a învățat să aranjeze florile culese prin tehnici secrete de ikebana. Intră băiatul în casă și o salută pe bunicuță, fără să știe că era în realitate Spânul transformat în lup.

– Guten abend, mamaie! Sunt eu, Scufița Roșie! Am venit să-ți aduc ceva de-ale gurii, că firmele de curierat nu lucrează azi.

Însă nu primi niciun răspuns. Dădu perdelele la o parte, se apropie de pat și se uită la ceea ce părea a fi cea mai urâtă bătrânică pe care o văzuse vreodată.

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai urechile atât de mari? întrebă el uimit.

– Ca să te pot auzi mai bine, veni răspunsul.

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai ochii atât de mari?

– Ca să te pot vedea mai bine.

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai mâinile atât de mari?

– Văleu, enervant plod! Ca să te pot apuca mai bine!

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai cucul atât de mare?

Nu se gândise vârcolacul să își pună și nădragii bunicuței iar acum era prea târziu, pentru că plodul îi văzuse zonele intime. Așa că preferă să găsească o scuză rapidă:

– E de la boala asta nouă, venită de la Cernobîl cu tot felul de radiații și mutații. Știai deja că sunt bolnavă, nu e nevoie să-mi mai învârți cuțitu-n rană…

Lui Prâslea i se păru puțin dubioasă „mutația” bătrânei, dar o uită rapid și își continuă șirul întrebărilor cu una de baraj:

– Vai, bunicuțo, da’ de ce ai gura atât de mare?

– Ca să te pot înghiți mai bine! exclamă vârcolacul, care aștepta întrebarea asta pentru că îi plăcea să dramatizeze. Se aruncă spre sărmanul Prâslea, dar băiatul se feri în ultimul moment și o zbughi afară.

– Fugiți, vrea să mă mănânce baba! țipă el ca apucatul. Și degeaba mă scarpin, că tot mă mănâncă!

Fugiră și tovarășii lui, care îl așteptau în fața casei, neavând curaj să lovească o bătrână, fie ea și canibală, deși cu doar o zi înainte aruncaseră una în cuptor. Din cauza întunericului din pădure nu apucară să observe că bătrâna arăta ca un lup. Îi fugări vârcolacul o bună bucată de vreme până apăru vânătorul care o eliberase pe Albă-ca-Zăpada. Acesta trase câteva săgeți spre lup și îl puse pe fugă, apoi îi adună pe Nemuricioșii speriați și le mulțumi pentru că găsiseră vârcolacul. Îl urmărea de câteva săptămâni însă abia acum reușise să-l găsească. Din fericire dăduse peste Hansel și Gretel, care îi povestiră planul celor cinci. Astfel, vânătorul merse pe urmele lor și găsi vârcolacul. Pe care îl pierduse, însă se apropiase destul de mult de el, prin urmare era optimist că data următoare avea să îl termine. Nemuricioșii avură nevoie de puțin timp pentru a procesa informațiile și tare se amărâră când realizară că fuseseră atât de aproape de Spânul pe care îl căutau. Vânătorul le povesti și despre Albă-ca-Zăpada, care era în pericol. Vrăjitoarea cea rea aflase de la serviciul său de spionaj că fata era încă în viață, așa că plănuia să o omoare cu mâna ei. Omul îi rugă pe cei cinci să meargă să o salveze, pentru că el trebuia să urmărească vârcolacul până nu i se răcea urma. Le arătă drumul către casa piticilor și plecă în urmărirea fiarei.

Eroii noștri acceptară misiunea și găsiră căsuța într-un târziu. Fură nevoiți să se lupte întâi cu piticii care, deși erau mici, erau ai naibii de vioi. Din cauza lui Greuceanu, care i-a numit absolut întâmplător „pigmei”. După ce își sparseră câțiva dinți se calmară cu toții iar Nemuricioșii putură să le povestească ce aflaseră de la vânător. Apoi puseră cu toții la cale un plan: Făt-Frumos, care era cel mai feminin dintre ei, urma să devină momeală, luându-i locul Albei-ca-Zăpada (pe care, din motive necunoscute, eroii noștri o numeau Alba-Neagra-ca-Zăpada). În acest timp, fata avea să plece cu piticii la cules sparanghel, pentru a nu fi găsită de mama ei vitregă. Plecară cu ei și restul Nemuricioșilor, care preferară să-și petreacă timpul cu frumoasa fată, fiind sătui de Făt-Frumos. Iar acesta, înveșmântat în straiele Albei-ca-Zăpada, rămase singur în căsuța piticilor (în care stătea pe vine ca să încapă). Nu se plictisea, pentru că avea ce face: ba să probeze toate hainele fetei, ba să se joace cu animalele din pădure, ba să cânte acompaniat de păsărele. Făcea asta de dimineață până seara, când se întorceau ceilalți. În fiecare zi.

Într-o dimineață Făt-Frumos își bea cafeaua frunzărind un pergament tabloid.

– „12 rețete de cârnați cu bere”… „Fii barbar, trezește teutonul din tine”… „Horoscopul compatibilităților: vizigoții și ostrogoții”… „Avertisment: paradele rave fisurează zidul Berlinului”… „Nu mai hrăniți emigranții, poate pleacă”… „Bundesliga: Bayern Munchen conduce campionatul de bătăi între triburi”… „Ce să nu faci în Noaptea Valpurgiilor ca să ai noroc tot anul”… „Cele mai căutate destinații de vacanță: lagărele de concentrare”… Nimic interesant în presa locală. Poate vine anul ăsta hoașca aia, că mi se scurge tinerețea din mine cât o aștept singur aici, ca prostul…

Nu trecu mult timp și își făcu apariția vrăjitoarea Angela, care își schimbase înfățișarea, arătând ca o bătrână negustoreasă, încât nimeni nu putea să o recunoască. Ajunsă la casa piticilor, bătu în ușă și strigă cât o țineau bojocii:

– Marfă bună și frumoasă! Cingători de toate culorile! Doar azi la reducere!

Auzind una ca asta, Făt-Frumos se grăbi să o poftească în casă. Își cumpără cea mai frumoasă cingătoare, din mătase bălțată, și o lăsă pe bătrână să i-o strângă la brâu. Aceasta îl strânse atât de tare încât îl lăsă fără aer. Făt-Frumos își pierdu cunoștința și căzu la pământ iar vrăjitoarea fugi repede acasă, bucuroasă că a scăpat de concurență. Seara, când se întoarseră Nemuricioșii, piticii și Albă-ca-Zăpada, îl găsiră pe Făt la pământ, fără simțire, aproape mort. Îl ridicară și, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Făt-Frumos începu să respire și încetul cu încetul își reveni în simțiri. Le povesti cele întâmplate iar piticii îi spuseră:

– Negustoreasa aia era împărăteasa cea rea. De data asta ai scăpat însă probabil va reveni. Pentru numele lui Wotan[3], nu mai lăsa pe nimeni să intre în casă cât suntem plecați!

Pentru că Alba-ca-Zăpada postă pe întrenet patruzeci de selfie-uri noi, vrăjitoarea cea bună rău își dădu seama că nu o omorâse, așa că porni din nou spre căsuța piticilor. Tot cu înfățișarea unei bătrâne. Îl găsi tot pe Făt-Frumos, îmbrăcat în hainele fetei, și îi vându un pieptăn otrăvit. Inițial, Fătul nu vru să deschidă ușa însă, când văzu frumusețe de pieptăn pe vizor, se lăsă convins. Vrăjitoarea îi propuse să îl pieptene ea, pentru a testa produsul, iar prostul acceptă. Și de abia îi trecu malefica pieptănul prin păr, că otrava și începu să lucreze, atacându-i rădăcinile. Iar bietul nefericit căzu la pământ, fără suflare. Seara îl găsiră cei întorși de la serviciu și, bănuind că iar pusese împărăteasa ceva la cale, începură să îl cerceteze cu atenție. Îi găsiră pieptănul în păr și, după ce i-l smulseră cu tot cu păr, Făt-Frumos își reveni. Le povesti cele întâmplate iar ei îl sfătuiră din nou să nu mai deschidă ușa necunoscuților. Îi dădură și câte o palmă cu lecitină peste ochi, ca să rețină. Deși, dacă ar fi făcut ca ei, n-ar fi avut cum să o prindă pe vrăjitoare, pentru că îi pregătiseră o momeală, însă nu și o capcană. Dar aveau o scuză, timpul presându-i atât de tare încât nu apucaseră să pună la punct decât jumătate de plan.

Văzând pe întrenet un nou set de selfie-uri ale Albei-ca-Zăpada, împărăteasa turbă de furie. Apoi plămădi un măr otrăvit pe jumătate și plecă din nou spre casa piticilor, hotărâtă să nu se lase până nu-și vede rivala asasinată. Ajunse preschimbată tot în bătrână însă, spre surprinderea ei, Făt-Frumos nu o recunoscu, deși o vedea pentru a treia oară în numai câteva zile. Îi oferi mărul iar el refuză, deși îl voia, amintindu-și sfatul piticilor de a nu primi pe nimeni înăuntru. Era plină pădurea de mere dar el îl voia pe acela, pentru că semăna cu un măr de aur, cum avusese tatăl lui Prâslea.

– Te temi cumva să nu mori otrăvită? îl întrebă bătrâna. Fii pe pace, copilițo! Uite că tai mărul în două și mănânc eu jumătate. E bine așa?

Tăie vrăjitoarea mărul și îi întinse jumătatea otrăvită Fătului care, de poftă, saliva în valuri. Flăcăul înghiți bucata de măr pe nemestecate, apoi căzu fără suflare. Beată de bucurie, împărăteasa Angela îi strigă râzând:

– Albă-ca-Zăpada, roșie ca sângele și neagră ca abanosul, acum piticii n-or mai putea să te învie! Mânca-mi-ai schwanzul de schlampe centuristă care ești, în sfârșit am scăpat de tine!

Seara se întoarseră ceilalți acasă. Îl văzură pe Făt-Frumos pe jos dar îl lăsară acolo câteva zile, crezând că era beat. Când într-un târziu observară că nu se mișcase deloc, începură să-l verifice de alte obiecte otrăvite prin păr, dar nu găsiră niciunul. Îi scoaseră cingătoarea, corsetul și sutienul, însă Fătul tot nu respira. Era mort de-a binelea, așa că se deciseră să-l înmormânteze. Cât mai repede, să nu apuce să se împută, că ieșea greu mirosul din casă. Îi făcură un sicriu din lemn de brad, îl așezară înăuntru și îl duseră în adâncul pădurii ca să îl îngroape. Pe drum, Greuceanu se împiedică de un pitic și se prăvăli peste mort, căruia îi sări din gât bucata otrăvită de măr. Făt-Frumos începu să respire, deschise ochii și se uită buimac în jur, neînțelegând ce se petrecea. Se speriară cu toții, țipară ca apucații și îl fugăriră cu țepușe din lemn, crezând că se transformase în strigoi. Cu greu îi convinse Făt-Frumos din vârful unui copac că era viu și relativ nevătămat, revenindu-și în simțiri pentru că scăpase de mărul otrăvit din gât. Îl crezură pe cuvânt dar numai după ce Harap-Alb îl înjunghie în ficat cu o țepușă, pentru a se asigura că era într-adevăr viu. Îl bandajară, își cerură scuze, îl mai înjunghiară o dată, iar își cerură scuze și se veseliră cu toții că tovarășul lor nu murise. Apoi traseră o beție de trei zile și trei nopți de bucurie. Dar și pentru a verifica Făt-Frumos dacă ficatul înjunghiat mai funcționa în parametri cât de cât acceptabili.

În palatul ei, împărăteasa vrăjitoare își întrebă oglinda magică dacă ea devenise cea mai frumoasă din țară după moartea Albei-ca-Zăpada. Era o oglindă vrăjită, primită de la Scaraoțchi, Tartorul sau Sarsailă, pe care nemții îl numeau Mefisto. El se prezentase ca Rumpelstiltskin dar, cum nimeni nu putea să-i pronunțe numele, i-au găsit unul mai scurt. Vrăjitoarea încheiase un pact cu el iar Mefisto îi dăruise o oglindă fermecată, în care își făcea apariția personal pentru a-i da răspunsuri împărătesei. Ca de obicei, Necuratul îi răspunse:

– Frumoasă ești, Angelo, ca ziua luminoasă, dar Albă-ca-Zăpada nu e doar mai frumoasă, ci bună de tot! De-ar fi cu mine ce i-aș face de-ar fi, de-ar fi cu mine am face numai prostii! La marginea patului, plăcerea bărbatului, i-aș da motoare verticale, d-alea supranaturale! Și opturi americane! Ți-aș zice mai multe, dar te oftici și faci urât, așa că mă abțin. Însă așa bunăciune ca ea n-a văzut neam de neamul meu…

– Cum?!? răbufni vrăjitoarea. N-a murit pițipoanca aia nici acum? Scheisse!

Plină de nervi îi trimise fetei un blestem care o adormi instantaneu, urmând să se trezească doar dacă întâlnea dragostea adevărată. Ceea ce era cam greu pentru cineva aflat în comă. Văzând-o pe Albă-ca-Zăpada adormită brusc, piticii și Nemuricioșii încercară să o trezească printr-o mulțime de metode, de la găleată cu apă rece, gâdilat în talpă și palme nervoase peste ochi până la sărituri de pe dulap cu cotul în plexul solar, ca la wrestling. Însă prințesa dormea în continuare ca vaca. Intuind că era mâna vrăjitoarei la mijloc, calul își aminti că, de obicei, astfel de blesteme se rup prin dovezi de iubire. Așa că o sărutară cu toții pe frumoasa adormită, dar fără efect.

– Dacă n-a funcționat sărutul, să o și bulănim puțin, poate merge? propuse Harap-Alb.

Nu funcționă nici această variantă, deși toți o pipăiră de parcă o închiriaseră cu ora. Le mai rămăsese un singur lucru de încercat iar Greuceanu se oferi primul:

– Faceți loc, mă sacrific eu. Lăsați-mă juma’ de ceas singur cu ea și o trezesc de îi sar fulgii.

– Ești nebun? săriră piticii. Cum să o călărești jumătate de ceas? E prințesă, perversule, nu vreuna dintre desfrânatele cu care ești obișnuit! Lovi-te-ar Donar[4] cu ciocanul lui peste capul ăla prost, că așa mârlan n-am mai văzut!

– Bine, mă, dacă nu vreți juma’ de ceas, mă mulțumesc și cu zece minute. Mă grăbesc cât pot. Nu știam că sunteți și voi atât de nerăbdători. Deci eu primul, pigmeii după mine și apoi care urmează?

Nimeni, pentru că renunțară la idee din cauza piticilor, care nu voiau să o împartă cu alții. Așa că hotărâră să o ducă la un doctor. O împachetară într-un sac de rafie, o urcară în căruța Nemuricioșilor și o duseră la cel mai apropiat medic, doctorul Frankenstein. Inițial se numea Albert Einstein, însă îi plăcea mai mult numele Frank, așa că și-l schimbă când deveni major. Doctorul le ceru să o arunce pe masa de operație și să se întoarcă după trei zile, timp în care el avea să încerce să o resusciteze printr-o metodă nouă. În realitate, metoda lui nu era de resuscitare, ci de înviere a morților. O învățase de la colegul său de cabinet, doctorul Faust, un erudit care, nefiind satisfăcut de viața sa, încheiase un pact cu Mefisto, dându-și sufletul pentru cunoștințe nelimitate și plăceri lumești. Frankenstein înviase până atunci un mort, care devenise un zombi fără urmă de umanitate. Având experiență doar în acest domeniu, doctorul o sufocă pe Albă-ca-Zăpada și apoi o învie, transformând-o într-o creatură hidoasă și proastă. La capitolul intelectual nu se observa diferența, pentru că fata nu fusese niciodată un geniu, însă acum își descoperi un nou hobby: săruta toate broaștele râioase pe care le găsea în cale, sperând că una dintre ele se va preface într-un prinț frumos. Piticii o luară așa, retardată, fiind bucuroși că măcar putea în continuare să spele, să calce, să gătească și să deretice. Doar nu vă gândeați că o țineau la ei acasă pe degeaba? Chiriile sunt scumpe în Germania.

După ce aduseră moarta-vie acasă, piticii și Nemuricioșii se sfătuiră și ajunseră la concluzia că vrăjitoarea cea rea trebuia oprită. Toată lumea știa că sursa puterii ei era oglinda magică primită de la Mefisto, prin urmare trebuiau să i-o fure. Și cel mai bun moment părea a fi balul organizat de împărăteasă de bucurie că a scăpat de marea ei rivală. Cei patru eroi se costumară pentru a nu fi recunoscuți, deși nu-i văzuse nimeni din palat, își stabiliră identități false pentru a fi siguri și se prezentară la bal. Calul rămase afară, fiind interzis accesul în interior cu animale de companie, înghețată și băuturi răcoritoare achiziționate din afara incintei. Flăcăii noștri se mirară tare când ajunseră în sala de bal, pentru că nu văzuseră niciodată asemenea petrecere. Era adunată acolo toată lumea bună din împărăție: politicieni, afaceriști, actori și căpeteniile tuturor triburilor germanice (Borussia Dortmund, Werder Bremen, Bayern Munchen, Schalke 04 și celelalte). Mesele îmbelșugate erau încărcate cu nelipsita bere și cu cele mai fine mâncăruri, adică șnițele vieneze și crenvurști. Iar muzica era asigurată de vestiții muzicanți din Bremen, ocupanții primului loc în toate topurile acelor vremuri. E drept că muzicanții ăștia erau un măgar, un câine, o pisică și un cocoș, însă cântau mai bine decât oamenii. Aveau și nume de scenă rezonante, cu mare priză la public: Mozart, Beethoven și duo-ul Modern Talking.

– Sunt de belea nemții ăștia, mormăi Greuceanu. Tocmai am văzut un motan încălțat cu cizme. Mie mi s-au rupt de tot opincile, deși sunt de firmă, iar ăștia își încalță și mâțele cu ciubote. Acum îi înțeleg pe ăia care vin aici la furat.

– Achtung! strigă deodată crainicul balului. Intră în scenă împărăteasa Angela, gazda acestui bal de poveste! Heil Merkel!

– Heil eu! răspunse împărăteasa în timp ce cobora scările dusă pe brațe de patru sclavi musculoși. Să înceapă balul, că tare îmi arde gâtul!

Se apucară toți de dansat în timp ce muzicanții din Bremen se puseră pe yodelit, adică începură o lălăială cu onomatopee, folosită la origini pentru a chema vitele, foarte populară în regiunea elvețiană a Munților Alpi. În timp ce eroii noștri își înfundau mânecile în urechi ca să-și opreasă sângerarea timpanelor, Prâslea se strecură la etaj pentru a căuta oglinda vrăjitoarei. Împărăteasa îi observă pe cei trei, fiind singurii care nu dansau, și se apropie de ei pentru a-i întreba de sănătate. Mai ales pentru că remarcase frumusețea lui Făt-Frumos, pe care nu-l recunoscu fără vestimentația Albei-ca-Zăpada, și știm deja ce părere avea despre concurența la acest capitol.

– Guten abend, meine herren! îi salută ea zâmbind. Nu cred că v-am mai văzut până acum. Cine sunteți?

– Gutu-te-n tag, maiestate! răspunse Făt-Frumos încercând să pară șarmant. Franz Beckenbauer e numele meu. Suntem nemți pur sânge, din rasa aeriană, urmași ai lui Goethe plini de disciplină și punctualitate! Ja, nein, bitte, danke schon, Mein Kampf, Bayer Leverkusen, Kant, Boris Becker, scheisse… Ziceți, mă, și voi ceva în nemțește!

– Schneller, schneller, das ist gut, ich liebe dich, spuse Greuceanu. Boss, atât știu…

– Eins, zwei, polizei, din astea…, completă Harap-Alb.

– Drei, vier, grenadier…, îl ajută Greuceanu.

Împărăteasa se uită lung la ei, studiindu-i din cap până în picioare. Erau dubioși și se vedea asta de la o poștă, însă nu înțelegea ce căutau dubioșii la balul ei. Așa că îl întrebă pe Harap-Alb:

– Tu cine ești, mein herr? Că nu prea arăți a german.

– As-salamu alaykum, maiestate! Sunt emirul Emir Kusturica, născut în Arabia dar naționalizat de curând după transferul de la Al-Hilal. S-a scris peste tot despre mine, ăia de la Al Jazeera numai despre mine vorbesc, sigur mă știți. Vestitul emir Emir, la dispoziția maiestății dumneavoastră!

– Lasă, mă, salamul, că ăștia sunt cu cârnații, îi șopti Greuceanu. Zi-i că te cheamă Crenvurști Alecu sau ceva de genul ăsta, altfel ne dai de gol.

– Pff, emigrant arab! pufni împărăteasa. Nu aveam destui pe aici? Că v-ați mutat toți în Germania de trebuie să construiesc lagăre noi ca să vă cazez și gazez pe toți. Iar ăsta gras cine e? Sper că nu tot vreun arab, că mi s-a acrit de voi până peste cap.

– Hercule, maiestate! răspunse mândru Greuceanu. Chiar el, marele erou! Și n-am nicio legătură cu arabii!

– Ești grec?!? se miră vrăjitoarea.

– Nu, de ce întrebați?

– Păi Hercule e grec. Născut în Teba, fiul lui Zeus și al Alcmenei.

– Aaa, nu sunt ăla, boss. Eu sunt Hercule Poirot. Detectivul belgian binecunoscut, care a rezolvat crima din Orient Express.

Gallia Belgica era în acea vreme parte din Germania, așa că împărăteasa îl acceptă. Dar îi stătea pe suflet arabul, pentru că i se acrise într-adevăr de emigranți. Așa că se întoarse către Făt-Frumos.

– Herr Beckenbauer?

– Spuneți-mi Franz, bre maiestate.

– În regulă. Herr Franz, am auzit că sunteți erou pe la noi. Cu ce fapte de vitejie vă lăudați?

– Nu cu multe, măria matale, răspunse Făt-Frumos, uitând că era mai sănătos să își țină gura. Am omorât o vrăjitoare care stătea într-o casă din pâine și cozonac, am fugărit un vârcolac care mânca copii și am încercat să salvez o prințesă care până la urmă a murit, dar a înviat după trei zile, cu moartea pe moarte călcând. Cum ziceam, nimic ieșit din comun. Ca de obicei.

– Ați omorât o vrăjitoare care stătea într-o casă din pâine și cozonac?!? se alarmă împărăteasa.

– Da, bre. Am aruncat hoașca în cuptor și am ars-o ca pe plăcintă.

– Avea cumva geamuri făcute din zahăr?!?

– Da. Delicioase, dar puțin cam dulci pentru gustul meu.

– Iar casa era în Pădurea Neagră?!?

– Nu m-am uitat pe hartă dar parcă da, în pădurea aia era. Era, că n-a mai rămas nimic din ea. Și nici din babă. Urâtă cu spume dar prăjită mirosea super. Baba, nu casa. Casa arăta chiar bine. Ne-am fi mutat acolo dacă nu ne era foame.

Vrăjitoarea era cât pe ce să leșine. Însă n-o făcu, ci începu să țipe:

– Sunteți nebuni? Aia era mămica! De la ea am învățat tot ce știu! A supraviețuit procesului de la Nürnberg ca să fie omorâtă de niște idioți cu foamea-n glandă? Care, pe deasupra, mi-au adus la bal și un emigrant, și un frumos, deși știe toată împărăția că nu suport categoriile astea? Vă omor! Gărzi, prindeți-l pe Franz Beckenbauer cu acoliții lui cu tot! În lagăr cu ei imediat! Scheisse!

Tocmai atunci cobora Prâslea pe scări cu oglinda fermecată. Auzind țipetele vrăjitoarei se sperie și scăpă oglinda, care se sparse în mii de bucăți. Împărăteasa începu să urle și mai tare iar eroii noștri profitară de ocazie și urcară rapid la etaj, pentru că ieșirile de la parter erau blocate de paznicii palatului. Acolo se treziră încolțiți de soldați, fără vreo șansă de scăpare.

– Trebuie să sărim de la balcon, îi anunță Harap-Alb. E absurd să îmi găsesc sfârșitul sărind în aer fără explozie, dar n-avem de ales. Măcar ne așteaptă șaptezeci și două de virgine în rai[5]. Și sper din tot sufletul că nu sunt babe care s-au călugărit de mici. Cum ne-o fi norocul!

– Nu sărim nicăieri! îl opri Greuceanu. Lasă-i să vină! Dacă-l pocnesc pe unul dintre ăștia la operație, își cunoaște intim toți strămoșii până îi sare arborele genealogic din rădăcini! Fick dich, naziștilor, cu neamul vostru cu tot!

Ceilalți preferară săritul de la balcon, care era mai puțin periculos, deși în ambele variante și-ar fi găsit sfârșitul. Noroc cu Prâslea, căruia îi veni o idee. Lângă ei se afla Rapunzel, o fată cu părul foarte lung, de câteva zeci de metri, care nu se tunsese niciodată. Vrăjitoarea o ținuse închisă toată viața într-un turn în care ajungea cățărându-se pe părul fetei. Știu, e ciudat, dar nu ne băgăm peste fetișurile împărătesei. Acum îi permise pentru prima oară fetei să iasă pentru a participa la bal, o decizie deloc inspirată, ținând cont că tocmai îi salva fără să vrea pe cei patru. Coborâră așadar flăcăii pe părul foarte lung al lui Rapunzel, care se și rupse din cauza greutății lui Greuceanu, lăsând-o cheală pe biata fată care părea să nu aibă deloc noroc în viață. Văzând-o în balcon fără pic de păr, Harap-Alb o confundă cu Spânul:

– Chelosul! E acolo! Hai înapoi ca să-i bag jihadul unde i-am promis! Valahu’ akbar, câine pleșuv care mi-ai furat caravana! Și prințesele! Și calul!

Îl convinseră cu greu că nu era Spânul, ci fata căreia tocmai i-au rupt părul, și fugiră. Însă, în grabă, Făt-Frumos își pierdu unul dintre pantofiorii de sticlă pe care și-i cumpărase special pentru acest bal. Nu era sticlă obișnuită, ci termopan, așa că tare suferi săracul după pantof. Pe care îl găsi împărăteasa cea rea, care le ordonă oștenilor săi:

– Mergeți în toată împărăția și obligați-i pe toți să probeze pantoful ăsta! Când veți da peste unul căruia i s-o potrivi, să mi-l aduceți numaidecât! Pentru că acela este Franz Beckenbauer, cel care mi-a spart oglinda și m-a sfidat cu frumusețea lui!

Merseră trupele ei în toată împărăția și îi obligară pe toți să probeze pantoful. Când terminară, îi aduseră împărătesei mii de oameni, pentru că există doar treisprezece mărimi de pantofi și câteva milioane de germani. Prin urmare, mai erau câteva sute de mii cu același număr la picior ca Făt-Frumos, cărora li se potrivise pantoful de sticlă. Majoritatea femei, pentru că Fătul nu avea măsuri prea masculine. Văzând că nu poate nici așa să-l descopere pe noul său dușman, vrăjitoarea cea bună rău puse la cale un nou plan. Așa că dădu sfoară în țară că îl așteaptă pe Beckenbauer la concursul de Miss Oktoberfest; care dintre ei avea să câștige, era considerat fără drept de apel cel mai frumos din împărăție iar celălalt părăsea țara fără comentarii. Aflând de concurs, Făt-Frumos se înscrise fără să stea pe gânduri. Știa că putea fi o capcană a vrăjitoarei, însă nu-i păsa decât de faptul că avea șansa de a câștiga un concurs de frumusețe. Piticii o înscriseră și pe Albă-ca-Zăpada care, deși era un zombi hidos acum, încă avea un je-ne-sais-quoi subtil. Nu mai avea gingășia de odinioară, însă avea șanse de câștig, fiindu-se știut că femeile germane nu excelează de fel la capitolul frumusețe.

Veni ziua mult-așteptată a concursului. După câteva probe superficiale de defilare, dans, cultură generală și striptease, lupta se menținu strânsă. Împărăteasa căștigă proba rochiilor de seară iar Făt-Frumos pe cea a costumelor de baie. În finală se calificară patru, adică împărăteasa Angela Merkel, Făt-Frumos, fotomodelul Claudia Schiffer și, în mod surprinzător, moarta Albă-ca-Zăpada. Juriul avu o misiune grea, ținând cont că toți concurenții erau cam la același nivel, însă se hotărâră să accepte decizia unanimă a publicului. Așa că o încoronară pe Albă-ca-Zăpada Miss Oktoberfest și îi oferiră un contract de modelling la Paris, în Galia, departe de mama ei vitregă. Eu aș fi ales-o pe Claudia Schiffer, care era tânără pe vremea aia, însă, din păcate, n-am făcut parte din juriu, iar ea a ajuns doar pe locul doi. Pe poziția a treia s-a clasat tenismena Stefi Graff în mod bizar, deoarece nu participase la concurs. Fură extrem de dezamăgiți Făt-Frumos și împărăteasa de rezultat dar acceptară decizia juriului după câteva contestații, blesteme și amenințări cu moartea. Încheiară un tratat de pace, pentru că nu mai aveau niciun motiv să se dușmănească acum, când nu prinseseră nici măcar podiumul la concursul de frumusețe, și plecară în treaba lor. Împărăteasa să înceapă un nou război mondial, pentru a-și ține oștenii antrenați, iar Făt-Frumos cu tovarășii săi să-l caute pe Spân. În realitate împărăteasa nu a trecut foarte ușor peste înfrângere, fiind nevoită să înceapă o îndelungată terapie cu psihiatrul curții împărătești, Sigmund Freud, care tocmai inventase psihanaliza. Și care a făcut-o să înțeleagă că obsesia ei de a fi cea mai frumoasă se datora doar unor fantezii sexuale pe care le avea în subconștient cu tatăl ei, care nu o iubise destul înainte să fugă de acasă. Însă, din motive evidente, împărăteasa a ținut terapia departe de manualele de istorie, așa că puțini știu de ea. Să ne întoarcem la eroii noștri, care tocmai se pregătesc să părăsească Germania.

– Dacă ne-am terminat treaba pe aici, unde mergem acum? îi întrebă Făt-Frumos pe ceilalți.

– Despre Spân știm doar că a părăsit împărăția asta după ce a dărâmat trei case ale unor porci spurcați, zise Harap-Alb, dar nu știm încotro a plecat.

– Piticii spuneau că au auzit de o bestie în Galia, care a răpit o fată frumoasă, pe care o obligă să trăiască în castelul său[6], îi anunță calul. O bestie care e umanoidă dar care arată ca un lup. Cine să fie, oare? Eu zic să mergem acolo, să verificăm. Vedem și Turnul Eiffel cu ocazia asta, poate mâncăm și un croissant cu mere…

– Ce Shaytan să vezi la o sondă uriașă? întrebă Harap-Alb. Noi avem din ăstea o mulțime în Arabia. Și ale noastre scot petrol, nu stau degeaba, ca să aibă galii cu ce să se pozeze.

– În plus, completă Greuceanu, galii au zis că noi, dacii, suntem o nație de țigani. Deci nu mergem pe la ei, că s-ar putea să-i sparg pe toți ca la ușa cortului.

– Atunci unde? întrebă Făt-Frumos.

– Am văzut pe întrenet că e un căpcăun în Britania, răspunse Prâslea. Un om cu cap de câine nu poate fi decât un vârcolac. Dacă e vârcolacul pe care îl căutăm noi?

Deciseră cu toții că merita verificat, așa că plecară spre Britania. Prin teritoriul celților olandezi, cu o mică oprire în Amsterdam pentru a încerca faimoasele negrese cu iarbă, la îndemnul calului, și pe cele din Cartierul Roșu. De acolo luară un feribot spre Britania. Drumul pe mare dură ceva timp, așa că eroii noștri profitară de ocazie pentru a se odihni măcar psihic, dacă fizic nu putură din cauza răului de mare.

Într-o zi, pe când privea nesfârșita întindere de apă care îi înconjura, Greuceanu profită de ocazie pentru a-l învăța pe Prâslea câte ceva despre femei. Dacă nici el, idolul muierilor, nu-i împărtășea juniorului vasta sa experiență amoroasă, atunci cine să o facă? Bine, asta doar dacă putem considera că o femeie și două oi reprezintă o vastă experiență.

– Bă plodule, în curând o să umbli și tu după muieri și trebuie să știi niște lucruri. Mă urmărești?

– Da, nene, cum să nu?

– Fii atent aici. Toți or să-ți dea sfaturi despre cum să agăți muieri iar asta e cea mai simplă parte. Însă nimeni n-o să te învețe ce e mai important: cum să scapi de muieri. Dacă o să ajungi vreodată ca mine, să curgă muierile în valuri spre tine pentru că n-au mai văzut bărbat cu așa valoare mondială, o să ai nevoie și de pauze. Deci trebuie să înveți să le gonești. Ești atent, mucea?

– Da, nene, numai ochi și urechi sunt. Zi mai departe, că eu notez tot.

– Fii atent: cele mai enervante pentru absolut toată lumea sunt discuțiile dintre îndrăgostiți. Ălea în care se alintă cu dulcegării ca niște virgini care n-au văzut cuc și păsărică nici măcar pe PornHub. Când îi auzi ți se blochează voma în gât, de trebuie să o scoți pe nas cu pompa ca să nu-ți inunde și sufletul. Așa că, dacă vrei să scapi de o muiere, fă-te că vorbești cu alta prin telepatie, că telefonia încă nu s-a inventat. Și zi așa cu voce tare, să fii sigur că te aude asta de lângă tine. Notezi, pigmeule?

– Notez, nene Greuceanu, ți-am mai zis o dată. Tu spune în continuare.

– Așa, bravo. Deci te prefaci că te-a apelat una prin telepatie, mormăie vreo doi „da… îhî… bine…” și apoi încheie conversația în felul următor tare, clar și răspicat, să fii sigur că te aude toată lumea pe o rază de cincizeci de pași: „Te iubesc! Ba eu! Ba eu! Eu mai mult! Nu, nu! Eu cel mai mult! N-auzi că eu? Tu mă iubești de la Pământ la Lună? Rahat! Eu de la Pământ la Pluto, că e mai departe. Ei, mă iubești până în galaxia vecină… Habar n-ai unde se duce Soarele noaptea dar te dai astronoamă acum. Lasă, dragă, eu te iubesc până la infinit și înapoi. De două ori! Ei, mă iubești tu până la zei și înapoi, că sunt mai mari decât infinitul… Poate până la zeii mă-tii! Ce? Ce-am zis?!? Nuuu, nu te-am înjurat. Ziceam că te iubesc de-mi pocnește fierea în mine și nu doar pe tine, ci pe toată familia ta! Mai ales pe mumă-ta, că dacă nu făta ea asemenea creatură mirobolantă ca tine, nu avea cine să facă gang bang cu nervii mei acum și pururea și-n vecii vecilor. Fără amin, că n-am terminat de zis. Deci o iubesc pe mumă-ta cum n-a văzut nici Titanicul pe ușa aia unde n-a vrut fraierul ăla să încapă. Ca Othello pe bagaboanta aia de Desdemona, fi-i-ar batista în bafta ei să-i fie! Iubesc tot la mumă-ta, că e creatoarea perfecțiunii întruchipate cu care m-a hărăzit Universul ăsta bulangiu, de parcă are ceva personal cu mine. Iubesc ochii mumă-tii, care te-au vegheat de mică, să nu cumva să bagi în tine ca sparta și să mă trezesc că stau lângă o combinație de elefant mutant cu orcă însărcinată și vacă umplută cu steroizi. Iubesc mâinile mumă-tii, care te-au legănat cam mult după părerea mea, altfel nu-mi explic cum ai ajuns atât de amețită. Iubesc gura mumă-tii, care te-a scuipat între felinare ca să nu te deoache invidioasele care n-au avut norocul să primească toate calitățile din lume, la fel ca tine. Iubesc gâtul mumă-tii, că poartă aceleași mărgele de cincizeci de ani în locul unui ștreang, așa cum i-a sugerat tac-tu adeseori. Iubesc până și bâzdâcul mumă-tii, că e poarta raiului prin care a aterizat pe Pământ îngerul vieții mele și al Apocalipsei. Ce să mai zic? O iubesc pe mumă-ta cu o frenezie soră cu disperarea, uneori chiar și platonic! De parcă aș fi băut ceai de cucută amestecat cu trei tipuri de laxativ, atât de intensă e iubirea mea. Iar pe tine… Nici n-aș ști de unde să încep. Te iubesc de parcă… Ce? Bate cineva la ușă? Bine, du-te. Nu-i problemă. Salută-l și pe tata. Bine, mamă, vorbim în weekend. Te-am pupat!”. Bă, dacă la finalul conversației muierea tot mai e lângă tine, înseamnă că are o boală psihică neinclusă încă în manualele de specialitate. Ceea ce înseamnă că ai belit-o mai urât decât credeam și fără finalizare. Fugi și fă pe Necuratu-n patru să depășești viteza luminii, încât să fugi până te întorci în timp înainte să o cunoști pe nebună. Apoi fugi în direcția opusă și nu te opri niciodată, că nu se știe cum te găsește dacă te oprești. Ai notat, embrionule?

– Am rămas puțin în urmă, că nu am pergament și m-am apucat să scriu pe mânecă, răspunse Prâslea. Iar mâneca e scurtă, că sunt mic. Ce era după „da… îhî… bine…”?

Află răspunsul după o scurtă pauză publicitară, pentru că o palmă de-a lui Greuceanu îl dădu cu capul de un panou cu reclame și îl băgă într-un somn de cinci minute. Norocul lui e că ajunseră la destinație, altfel i s-ar fi prelungit pauza cu încă două perechi de palme. Coborâră de pe feribot și plecară spre capitala Britaniei împingând pe rând căruța, deoarece calul în continuare refuza să o tragă ca un simplu animal. Înjurară cu toții vremea schimbătoare și ajunseră într-un târziu în Londra. Vizitară Turnul Londrei, Podul Londrei, Trafalgar Square și celebrul Big Ben, apoi își parcară căruța în fața palatului Buckingham, unde fură rapid interpelați de doi paznici.

– Good morning, gentlemen, and welcome to London! îi salută unul dintre ei.

– Hai noroc, cumetre, îi răspunse Greuceanu.

– Doriți un ceai? întrebă cel de-al doilea.

– Nu, mulțumim, tocmai am băut niște apă de ploaie, replică Făt-Frumos.

– Încântător! zise primul. Înseamnă că nu sunteți de pe aici. Aveți bunăvoința să ne prezentați actele la control?

– Ce acte, câine? întrebă Harap-Alb. Vă luați de noi pentru că m-ați văzut arab? Sunteți rasiști, infidelilor? Vreți un jihad și nu știți cum să cereți? Știți vorba aia cu valahu’?

– Ne cerem scuze dacă s-a părut că am avea ceva cu rasa dumneavoastră. Nu suntem rasiști, pentru că la noi s-au adunat emigranți din toate colțurile lumii. Avem și din India, și din Africa, și din China, de peste tot. Primim cu brațele deschise emigranți însă, de când cu Brexit-ul, au voie să vină doar cu pașapoarte. Și să stea puțin, pentru că avem restricții pe piața muncii. Dar sunteți bineveniți, firește! De unde sunteți, dacă nu vă deranjează întrebarea mea? Domnul cu fustă bănuiesc că e din Scoția, deși nu pare.

– Nu, suntem toți din Dacia, răspunse Făt-Frumos bănuind că la fusta lui se referea paznicul. Chiar și arabul tot din Dacia este. Născuți și crescuți toți pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Bine, pe picioare și pe guri diferite, că suntem din împărății diferite.

– Ah, Dacia, încântătoare regiune! exclamară paznicii. Până și prințul Charles și-a cumpărat o proprietate acolo. Din păcate nu mai primim daci și traci la muncă, pentru că au făcut haos aici, însă vă așteptăm data viitoare! Sigur nu vreți un ceai?

– Stați, bă, că noi n-am venit la muncă aici! sări Greuceanu. Avem fețe de muncitori în construcții sau cum? Și cine muma Tălpii Iadului vă credeți de ne cereți nouă acte la control? Nu vreți să vă suflăm și în fiolă dacă tot suntem aici?

– Suntem sir Lancelot și sir Percival, membri ai Ordinului Cavalerilor Mesei Rotunde, stimate gentleman. Însărcinați cu paza palatului și, bineînțeles, a maiestății sale, regina Elisabeta. Zeii s-o binecuvânteze pe regină și să-i dea viață lungă!

– Regină? Și pe voi vă conduce o femeie? întrebă Prâslea. Am văzut deja în Germania unde duce asta…

– E fiica regelui Arthur, cel care a unificat Britania și a construit un imperiu. Cel mai mare erou al nostru! Normal că, după moartea lui, doar fiica măriei sale putea prelua tronul. Zeii s-o salveze pe regină și să-i dea viață cât mai lungă!

– Bă, lăsați-ne cu regina, cu munca și cu actele voastre, sări din nou Greuceanu. Nu suntem emigranți, ci turiști. Căutăm ceva și plecăm repede, că nu ne place nici vremea voastră ploioasă, nici mâncarea voastră. De ceaiuri nu mai zic, că nici mort n-o să beau buruieni stoarse în apă. Așa că hai, valea, până nu încep să mă încordez!

– Sunteți doar turiști? întrebă sir Lancelot. O, ce veste minunată! În cazul ăsta, ne cerem scuze pentru deranj. Vă rugăm să plătiți amenda, apoi vă invităm să vizitați palatul doar pe dinafară, ca să n-o deranjați pe maiestatea sa. Servește ceaiul la ora asta și nu poate primi pe nimeni în astfel de momente, cu scuzele de rigoare.

– Ce amendă să plătim? întrebară toți uimiți.

– Amenda pentru conducere pe partea greșită a drumului, firește. Ați mers cu căruța pe dreapta iar la noi se circulă pe partea stângă. Văd că aveți și hățurile pe stânga iar la noi sunt doar pe dreapta. Înțelegem că sunteți străini, însă legea e pentru toată lumea. Și ne cerem scuze încă o dată pentru deranj! Have fun, gentlemen!

Plătiră amenda bodogănind, însă încântați de politețea britanicilor. Apoi înconjurară palatul dacă tot erau acolo, sperând că o vor zări pe regină la vreo fereastră. Nu o găsiră, dar găsiră o sabie înfiptă într-o stâncă. Traseră cu toții de ea, însă nici măcar nu o clintiră. Nici chiar cu dinamita lui Harap-Alb. Așa că se împrăștiară să găsească o rangă, pentru că era păcat să lase acolo o armă bună. Și gratuită, pe deasupra. Exact când trăgeau toți flăcăii de sabie, după ce scobiseră pietroiul cu un pickhamer împrumutat de la o echipă de muncitori de peste drum, fură întrerupți de un personaj apărut pe nevăzute în spatele lor:

– Oh, daci! Ce încântător!

Se opriră doar pentru a-l întreba pe individ cum își dăduse seama că erau daci.

– Elementar, dragii mei. Dintre toți turiștii care au trecut pe aici, doar dacii au tras de sabie ca apucații, renunțând abia când le-a pocnit hernia în ei. Toți și-au încercat norocul o dată, de două ori, dar dacii au fost cei mai insistenți. Mai ales cei colorați, cu fuste înflorate. La un moment dat ne-am trezit că unii ne-au furat piatra cu totul ca să o vândă la fier vechi. Însă, din fericire, am recuperat-o rapid, pentru că Scotland Yard[7]-ul nu doarme nici măcar când îi e somn. Voi nu sunteți colorați, așa că mă miră insistența voastră. Însă o aplaud, pentru că e o virtute lăudabilă. Meritați un ceai după așa efort! Beți unul de ceapă, cu lapte și puțină miere?

– Boss, lasă-ne cu ceaiul și cu politețea ta! tună Greuceanu. Zi-ne mai bine cum putem scoate sabia asta de aici, că nu plecăm fără ea!

– Păi nu prea puteți, răspunse necunoscutul. Este Excalibur, sabia regelui Arthur, pe care a primit-o de la Doamna Lacului. Vrăjitorul Merlin a înfipt-o în piatră după ce a murit regele și nu poate fi scoasă decât de moștenitorul de drept al tronului. Adică ori de un urmaș al maiestății sale, ori de cineva numit în funcție de către zei. Și nu păreți să vă încadrați în niciuna dintre aceste categorii, scuzată-mi fie îndrăzneala.

Mai încercară cinci minute să o miște din loc și renunțară din cauza durerilor de spate. Necunoscutul era tot acolo, bucurându-se de eforturile lor inutile. Văzând că nu are de gând să plece, îl întrebară cum îl cheamă și de-al cui e, cum se face la noi, la daci. 

– Numele meu e Bond, răspunse necunoscutul. James Bond. Sunt agent de vânzări în serviciul maiestății sale. Agentul 007 e numele meu de cod, după care mă cunosc colegii mei de breaslă.

– 007 pentru că ai zero îndemânare și zero motivație, dar iei șapte pauze de țigară într-o oră? îl întrebă Prâslea ironic.

– Nu, ci pentru că așa suntem înscriși noi, agenții de vânzări, în registrul comerțului. Cu un cod CAEN. Dar să știți că în timpul liber sunt detectiv particular. M-am gândit să îmi schimb numele în Sherlock Holmes, pentru că James Bond e prea banal. Nu poți fi un bun agent de vânzări / detectiv cu un nume banal. Iar Sherlock Holmes sună… diferit, nu?

– Bă băiatule, amândouă sunt ca ceaiul vostru, adică de rahat, îl lămuri Greuceanu. Dar ăsta, Share Like Homos, e cel mai. Nu o să te bage nimeni în seamă cu asemenea nume. Îți strici cariera de aiurea. Mai bine rămâi tu la numele ăla de cod, Agentul Termic 007, că ăsta e într-adevăr special. Mi-ar fi plăcut să mă numesc și eu așa, dar ai mei nu au avut imaginație.

– Așa e, încuviință Harap-Alb. Nu te prind numele astea. Mai bine îți iei unul cu rezonanță, ca Omar Sharif, de pildă. Îți prinde bine pentru că ești șerif. Îți dai seama ce bine sună „șeriful Sharif”?

– Sau Mia Khalifa, adăugă Făt-Frumos.

– Nu merge, habibi, că nu e calif, îl contrazise Harap-Alb. „Califul Khalifa” sună bine, dar el e șerif. Trebuie să fie funcția la fel ca numele ca să prindă la public. Cum eram eu la balul din Germania, când am spus că sunt emirul Emir. Zi tu că n-am dat-o pe împărăteasă pe spate atunci!

– Dar eu nu sunt șerif, ci detectiv, îngăimă James / Sherlock.

– Lasă, sayyid, că am înțeles noi din prima, nu te mai lăuda atât cu funcția, replică semiarabul. Tot polițai ești, ce mai contează gradele? Zi-ne mai bine dacă a trecut pe aici pe la voi vreun chelos blestemat care se transformă în lup când e Lună plină.

– Nu îmi amintesc de așa ceva, din păcate. Oricum, tot regatul este în alertă și nu prea avem timp de altceva. Bine că apucăm să ne bem ceaiul dar, în rest, suntem toți ocupați până peste cap.

– Cu scosul sabiei din bordură, nu? întrebă Greuceanu. N-ai zis că nu poate decât moștenitorul de drept? De ce vă mai chinuiți?

– Nu cu sabia ne batem capetele, ci cu o problemă de importanță capitală. A fost furat Sfântul Graal din palatul reginei și n-avem nici cea mai mică idee unde ar putea fi sau cine l-a luat. Avem o bănuială însă fără probe nu putem face nicio acuzație. Nu ar fi politicos, desigur. Hoțul nu a furat doar atât, ci și masa rotundă a cavalerilor Mesei Rotunde. Stau săracii acum la o masă dreptunghiulară și se gândesc să-și schimbe numele. E crunt, furtul ăsta ne schimbă complet viețile. 

– Ce sfânt e Graal ăsta? întrebă Făt-Frumos. Chiar n-am auzit de el. E în calendar sau a apărut mai recent de n-a apucat încă să intre?

– Sfântul Graal este un pocal foarte valoros. Cea mai valoroasă relicvă din toată Britania. Nici toți galbenii din lume nu ar putea să-l cumpere, atât de valoros e.

– Dar ce are, bă, de e atât de valoros? fu curios Greuceanu. E suflat cu platină? E căzut din cer? Are autograful lui Elton John? E căzut din cer peste Elton John?

– Nicidecum, stimate domn. E un simplu pocal din care regele Arthur își bea ceaiul. Cel mai mare erou al nostru, cea mai importantă tradiție a noastră, îți dai seama că nu poate fi ceva mai valoros pentru noi, nu?

Nu înțelegeau, dar își imaginară că era ceva de genul moaștelor de la noi, așa că avea sens. Oarecum…

– Și cine bănuiești că l-a furat, șerifule?

– Păi, răspunse James / Sherlock, primul suspect ar fi vrăjitoarea Morgan le Fay, sora regelui Arthur, care ar putea cu ajutorul Graalului să încerce să ocupe tronul Britaniei. A mai făcut ea gesturi nepoliticoase de-a lungul timpului, așa că mă aștept la orice din partea ei.

– Iar vrăjitoare? răbufni Făt-Frumos. Ce aveți, bre, cu vrăjitoarele de le tot dați funcții importante în stat? La nemți una a ajuns împărăteasă, la voi una e sora regelui. Știi ce mi-a făcut nemțoaica? M-a sufocat, m-a otrăvit, m-a omorât, și-a pus soldații să mă caute și la urmă era cât pe ce să mă învingă la un concurs de miss! Și de ce? Pentru că am omorât-o pe mumă-sa? De unde era să știu că ăla era cuptor? Am crezut că era fereastră, am vrut să o dau afară că ne deranja la masă, chiar n-am nicio vină. La noi cuptoarele arată altfel, nu ca ferestrele. Îți zic eu, nu-i a bună treaba asta cu vrăjitoarele. Sunt super-enervante și nu fac decât rău, crede-mă pe cuvânt!

– Te cred, stimate gentleman, răspunse britanicul. Însă Morgan nu e o simplă vrăjitoare, ci zeiță. Era zeița războiului la celți, care o numeau Morrigan. Nu știu cum a ajuns rudă cu regele nostru dar vrăjitorul Merlin a învățat-o magie și acum s-a făcut vrăjitoare. Dacă ea ne-a furat Graalul, cred că suntem cu toții cam fucked up. Nimeni nu o poate opri. Zeii să ne salveze regina!

– Alt suspect mai ai? întrebă Prâslea. Spuneai că tanti Morgan e primul suspect. Deci ai și alții, nu?

– Indubitabil, dragul meu copil. Îl suspectez și pe Jack Spintecătorul, criminalul nostru în serie, pe care îl căutăm de mulți ani. Nu îi știm decât numele, nicidecum fața. Dar e ok omul, a ajuns un fel de atracție turistică, foarte bun cu copiii, care îl adoră ca pe Iepurașul de Paște. Cu femeile are el ceva dar cu noi, restul, se poartă foarte frumos. Cel puțin asta arată, din moment ce nu ne spintecă.

– Pe ăsta de ce îl bănuiești? vru să știe Făt-Frumos. Vrea și el tronul sau tot mobilierul?

– Nici vorbă. El e doar cu spintecatul, n-am auzit să aibă și alte hobby-uri. Dar dacă tot îl căutăm pentru crime în serie, mă gândesc să-l căutăm și pentru furt. Iar dacă îl prindem, rezolvăm două cazuri dintr-un foc. Elementar, dragii mei, nu-i așa?

Nu prea era, dar îl lăsară cu ideile lui pentru că el era, totuși, detectivul. Însă se oferiră să îl însoțească la Oxford, unde agentul 007 dorea să afle părerile unor profesori universitari, în speranța că niște capete luminate i-ar putea oferi indicii. Iar Nemuricioșii puteau consulta biblioteca universității, pentru a căuta informații despre vârcolaci, căpcăuni și orice altă identitate și-ar fi putut lua Spânul. Porniră la drum pentru că se convinseră că nu aveau nicio șansă la Excalibur iar calul, rămas la urmă, apucă mânerul între dinți și scoase sabia din piatră cu ușurință. Însă o puse repede la loc, gândindu-se că ar fi putut izbucni un scandal diplomatic dacă l-ar fi văzut cineva. În Roma a ajuns un cal senator din porunca împăratului Caligula, însă aici, în Britania, slabe șanse să devină unul rege. Dar lumea era mare, poate se găsea pe undeva vreun tron pentru calul nostru năzdrăvan. Chiar dacă el nu își dorea unul, preferând libertatea. Și iarba. Și merele.

Nu găsiră nimic folositor la Oxford, doar conferința unui profesor pe nume Charles Darwin, care susținea că oamenii, animalele și plantele nu fuseseră create de zei, ci evoluaseră în timp din forme de viață simple, trecând de la organisme monocelulare la unele pluricelulare și, mai apoi, la cele pe care le cunoaștem astăzi. Râseră cu toții pe burtă de ipotezele profesorului, mai ales de cea despre proveniența omului din maimuță. Maimuțele din sală nu s-au amuzat, considerându-se jignite, însă oamenii s-au prăpădit de râs. Doar eroii noștri, firește, britanicii fiind obișnuiți cu asemenea extravaganțe. Darwin de fapt susținea că maimuțele și oamenii provin dintr-un strămoș comun, însă fiecare a înțeles cât a putut.

– Ce urmează, dom’ profesor? îi strigară ei până să fie dați afară din sală. Să ne spui că dragonii sunt dinozauri cărora le-au crescut aripi? Sau că inorogii sunt rinoceri la dietă? Nu ne zici și că pasărea phoenix e o vrabie incendiată? Du-te, bre, cu prostiile tale, că de la prea mult ceai ți se trage!

De la Oxford plecară la Wimbledon pentru a vedea finala turneului de cricket, sportul național al britanicilor. Se înfruntau Manchester United și Chelsea Londra, cele mai titrate echipe de cricket din țară, iar Sherlock nu voia nici bătut să rateze meciul. Pentru că Nemuricioșii nu părură prea încântați de acest sport ciudat, detectivul îi duse la câteva meciuri de rugby, badminton, darts și fotbal, toate inventate de britanici. Însă nici acestea nu fură pe placul dacilor noștri care preferau oina, considerând că un sport fără bâte nu are nici farmec, nici rost. Atenți la meciuri, nu observară că peste tot erau urmăriți de un individ care stătea în umbra lui Făt-Frumos, așteptând parcă momentul să facă ceva. Ce? Nu știm cu siguranță. Însă știm că l-a nimerit Fătul cu o săgeată în gât în momentul în care învăța să joace darts. Pentru că nu se pricepe nici la aruncări, săgeata i-a alunecat din mână direct în jugulara celui din spate. Necunoscutul se prăbuși la pământ fără suflare, scăpând din mână un enorm cuțit de înjunghiat porci.

– Cine o fi ăsta? se întrebă detectivul agent de vânzări. Și de ce umbla cu ditamai cuțitul prin pub?

– Cred că tocmai l-am găsit pe Jack Spintecătorul, îl anunță Prâslea.

– De unde știi că e Spintecătorul?

– Păi scrie „Jack” pe mânerul cuțitului său…

– Și ce? Sunt mulți cu numele ăsta pe aici. Poate fi oricare Jack. Poate e Union Jack[8], poate e Black Jack[9], poate e Jackie Chan…

– Scrie „Spintecătorul” pe partea cealaltă a mânerului, îl lămuri Prâslea.

– Într-adevăr, fu de acord Sherlock. Însă i-am găsit buletinul în buzunar și văd că îl cheamă Michael Jack Son. De ce acest Michael are cuțitul lui Jack Spintecătorul? I l-o fi furat? Sau vrea să ne inducă în eroare, dându-se drept Spintecătorul? O fi complice? O fi victimă colaterală? Trebuie să mai căutăm niște indicii, pentru că intriga s-a îngroșat ca gluma! Fucking shit, ce mi-a crescut adrenalina! Am nevoie de un ceai ca să mă calmez! Dublu! Și amestecat, nu agitat!

Prâslea însă nu se lăsă:

– Nenea agent comercial, poate chiar e Spintecătorul tău. Îl cheamă Jack, are și cuțitul cu numele gravat. Era în spatele lui Făt-Frumos cu cuțitul în mână. Cred că tocmai se pregătea să facă o nouă victimă. Nu e destul de elementar, dragă nene 007?

– Pe cine să facă victimă? întrebară toți mirați de logica puștiului.

– Dacă era în spatele lui Făt-Frumos cu cuțitul în mână, oare pe cine voia să spintece? Pe regină?

– Văleu, regina e în pericol! Salvați regina![10] strigară câțiva de la masa alăturată și în două secunde se goli taverna, toți clienții alergând către palatul regal. Unul singur rămase, pentru că nu-și terminase încă ceaiul, dar se grăbi cât putu de mult.

– Măi fraților, pe Făt-Frumos voia să îl omoare! își pierdu Prâslea răbdarea. Nu zicea nenea detectivul că omoară numai muieri? L-a confundat pe ăsta cu o muiere, logic!

– De ce să mă confunde cu o muiere? întrebă Făt-Frumos ofensat. Vrei să insinuezi că nu sunt destul de masculin?

– Poate de vină e fusta, îi șopti Greuceanu.

– Nu e fustă, ci kilt! strigă Făt-Frumos. E un accesoriu foarte la modă în Scoția, care e și lejer, pentru că nu strânge, dar aerisește! Dacă nu vă pricepeți la modă, de ce vă băgați de aiurea? Invidioșilor!

– O fi, dar uite că era să te omoare moda asta scoțiană, îi răspunse Harap-Alb. N-ar fi mai bine să te schimbi în ceva mai puțin letal? Să-ți împrumut centura mea cu dinamită?

Îi dădu dreptate Făt-Frumos, decise să renunțe la fustă și se schimbă. În rochie de această dată.

– Good job, gentlemen! exclamă Sherlock Bond. L-am prins pe Jack Spintecătorul, cazul e încheiat. Haideți la un ceai, fac eu cinste!

– Păi cum e încheiat dacă n-am găsit Graalul? întrebă Prâslea.

– Bollocks! Uitasem de ăsta. Ok, bem un ceai și apoi plecăm să îl căutăm pe vrăjitorul Merlin. S-a retras la celți cu druizii, însă acum e prin zonă, că l-a angajat regina să construiască Stonehenge-ul. Trebuie să știe Merlin cine a furat Graalul, că ăsta le știe pe toate, de parcă l-a făcut mă-sa cu o enciclopedie, nu cu un demon.

Înainte de a pleca spre Stonehenge, Greuceanu îl căută pe Jack Spintecătorul prin buzunare, sperând să găsească niște galbeni. Găsi doar câteva boabe de fasole pe care le păstră, în caz că i s-ar fi făcut poftă cândva de o iahnie. Pe drum, eroii noștri încercară să afle mai multe despre Britania.

– Domnu’ Jimmy Blond, aveți vreme de baligă de cămilă, mâncare de baligă de cămilă și femei de baligă de cămilă. Ceaiul e așa și-așa. Ceva bun nu aveți pe insula asta? vru să știe Harap-Alb.

– Oh, cum să nu? Suntem cei mai tari la glume. Umorul britanic e cel mai amuzant din lume. Nu s-a făcut un clasament oficial, of course, însă pentru noi e clar. Râdem de ne prăpădim la glumele noastre.

Fură curioși, așa că agentul detectiv le spuse o glumă locală:

– Cică lordul își cheamă valetul: „John, adu-mi, te rog, pianul”. Valetul întreabă: „Sir, doriți să cântați la pian la ora asta?”. Iar lordul răspunde: „Nu, John, mi-am uitat țigările pe el și nu voiam să te deranjez pentru un fleac”.

Apoi începu să rădă ca nebunul. Ceilalți îl priviră cu un amestec de stupefacție și milă, apoi îi cerură alt banc, pentru că primul nu îi convinsese. Mai ales că nu știau ce este un pian. Holmes Bond acceptă:

– Lordul către valet: „John, du-te în grădină și udă florile”. „Dar, sir, plouă!”, îi răspunse John. La care lordul: „Nu-i nimic, ia-ți umbrela!”.

Și iar începu să râdă zgomotos, de parcă îl gâdila cineva în talpă nu cu o pană, ci cu toată gâsca. Nemuricioșii rămaseră la fel de neimpresionați dar nu apucară să-l oprească pe britanic, că acesta începu următorul banc:

– Vine lordul acasă iar valetul îi spune că doamna este în dormitor cu un domn. Lordul îl trimite pe valet să-i aducă sabia, intră în dormitor, se aude un urlet iar, când iese, zice: „John, un medic pentru domnul și un tirbușon pentru doamna, te rog!”.

De această dată râsetele îi fură oprite de ceilalți, care îl luară la palme enervați de umorul britanic. Când se calmară spiritele, Făt-Frumos îl întrebă pe Sherlock:

– Voi numai bancuri cu lordul și cu John aveți? Sunt amuzante dar parcă prea… limitate.

– Firește că nu, my pretty friend! exclamă detectivul. Avem și cu scoțieni. Vreți să vă spun unul?

Chiar nu voiau, după cele trei triste, dar curiozitatea îi îndemnă să mai reziste puțin.

– Știre de primă pagină în Scoția: „Căruță-taxi prăbușită în prăpastie. Patruzeci și doi de morți”. V-ați prins? îi întrebă râzând în hohote. Scoțienii sunt zgârciți, de aia!

De această dată îl legară, în primul rând la gură, și parcurseră restul drumului în liniște. Tot pe contrasens, pentru că nu se obișnuiseră cu circulatul pe partea stângă. Ajunși la Stonehenge, îl găsiră pe vrăjitorul Merlin împreună cu câțiva druizi construind de zor ciudata structură de piatră. Încercară să ghicească ce reprezenta, însă nu le trecu prin cap nicio idee destul de bună, așa că îl întrebară pe Merlin:

– Auzi, bre? Ce e ăsta?

– Ce să fie? Stonehenge.

– Asta am auzit, dar ce reprezintă? Vreun calendar astronomic, vreun altar magic sau ce?

– Ce aveți, mă? Ați băut ceai stricat? E un ceas, nu se vede?

Nu prea se vedea, mai ales de la nivelul solului.

– Păi și cum indică ora? vru să știe Prâslea.

– Desenăm cifrele pe pietre și punem doi oameni în mijloc, întinși pe jos. Unul care să indice ora și unul minutele. Pe ăla mai mare îl punem să se miște câte puțin la fiecare șaizeci de secunde, iar pe ăla mai mic la fiecare șaizeci de minute. În felul ăsta o să avem primul ceas din lume.

– Și cine vede ce oră indică dacă e îndreptat către cer? fu curios Harap-Alb.

– Cum cine? Zeii, firește! replică Merlin puțin iritat. Nu stau ei în cer? Nu văd ei de sus pe Pământ? Și dacă vor să știe cât e ora, cum fac? Se uită la ceasul nostru, logic!

Avea logică, însă părea cam prea complicat și inutil după părerea eroilor noștri. Care preferară să schimbe subiectul, întrebându-l pe vrăjitor dacă avea idee cine furase Sfântul Graal din palatul reginei. Să fi fost cumva vrăjitoarea Morgan le Fay?

– Nu, în niciun caz, răspunse Merlin. Morgan nu face din astea. Corect, ea a cauzat Brexit-ul, a inventat tulpina britanică a Covidului și le-a despărțit pe Spice Girls, dar bag mâna în foc că nu a furat ea Graalul.

– Cum poți fi sigur de asta? întrebă agentul detectiv care abia reușise să se dezlege.

– Păi nu prea are cum, pentru că am zidit-o în Stonehenge. După metoda unuia, Manele sau Manole[11], nu mai știu exact numele lui. Un meșter emigrat aici legal, cu contract de muncă. În fiecare noapte se dărâma tot ce construiam și asta era singura variantă ca să reziste lucrarea. Morgan era singura femeie din echipa noastră, am zidit-o și acum treaba merge ca unsă. E închisă aici de o lună, slabe șanse să fi furat ea Graalul.

Chiar auziră niște mormăituri înfundate dintr-o piatră, asemănătoare cu înjurăturile, semn că Morgan le Fay era într-adevăr zidită acolo. Iar Sherlock scăpă un „Shit!” printre dinți. Era singura lui pistă, acum se vedea nevoit să o ia de la zero. Poate ar fi fost cazul să rămână la meseria lui de bază, că cea de detectiv nu mergea cum își închipuia. Însă tot Merlin îl ajută:

– Eu vă sfătuiesc să mergeți prin pădurea Sherwood, că acolo există o bandă de hoți de când s-a întors din cruciadă lordul Robin de Loxley. Și vedeți că au rămas fără șerif în Nottingham, în caz că vrea detectivul un job nou.

– Robin Hood, exact! exclamă Holmes. Haiducul care, cu banda lui de proscriși, fură de la bogați și dă la săraci! Sigur ăsta e hoțul! Mulțumim, mister Merlin! Dau un ceai data viitoare, acum ne grăbim!

Plecară spre pădurea Sherwood, încântați că aveau de această dată o pistă solidă. Pe drum, detectivul le arătă locurile în care regele Arthur făcuse fapte de vitejie pe când căuta Sfântul Graal. Acolo s-a bătut cu un căpcăun, acolo cu un dragon, acolo cu vikingi, acolo cu douăzeci de țărănci grase, care voiau neapărat să fie însămânțate de el… Prin multe aventuri trecuse regele cu cavalerii lui în căutarea Graalului.

– De ce îl căuta? întrebă Făt-Frumos. I-l mai furase cineva înainte, ca acum?

– Aaa, nici vorbă. Căzuse pe sub masă și nu l-a mai găsit. L-a căutat de nebun prin tot regatul vreo câțiva ani. L-a găsit abia când a renovat sala tronului, că a trebuit scoasă toată mobila, inclusiv masa sub care îl scăpase. Bine că l-a găsit, că a băut până atunci ceai direct din ibric.

Ajunseră în dreptul unei peșteri care mirosea îngrozitor.

– Ce muma Tălpii Iadului pute în halul ăsta? se întrebară ei.

– Oh, aici s-a întâmplat ceva foarte interesant acum ceva timp, zise agentul comercial 007. Pe vremuri, în peștera asta stătea un dragon care fura dintr-un sat din apropiere cele mai frumoase fete. Le luase pe toate, de rămăseseră ăia doar cu urâtele, și le ținea aici, în peșteră. A trecut regele Arthur pe aici, a aflat de la săteni ce se întâmplase și a intrat singur în peșteră, ca să se bată cu dragonul. Cavalerii lui l-au așteptat afară, știind că se descurcă singur. S-a bătut o zi întreagă cu bestia și, până la urmă, a câștigat. Fetele erau mâncate de mult timp, așa că nu a avut pe cine să salveze, dar măcar a ucis dragonul. Sătenii s-au bucurat tare mult și i-au dat-o regelui pe cea mai acceptabilă dintre urâtele care le mai rămăseseră. Ca servitoare, amantă, câine de pază, ce voia el. Arthur a luat-o și a plecat să caute în continuare Graalul.

– Păi bine, mă, dar mirosul urât din peșteră?!?

– Habar n-am, și-o fi făcut cineva nevoile aici, de unde să știu eu? veni răspunsul.

Își continuară drumul bodogănind și tare se veseliră când ajunseră la destinație. Chiar dacă haiducii lui Robin Hood îi jefuiră, luându-le tot. Le lăsară doar calul, pentru că nu aveau ce face cu o mârțoagă jerpelită, slabă și cocoșată. Nu aveau de ce să se supere, pentru că haiducii îi jefuiră foarte politicos, la urmă chiar invitându-i la un ceai. Din fructe de pădure, pentru că erau în pădure și nu găseau altceva, iar pentru cal unul de mere. Sherlock Holmes îi învăță că nu era politicos să refuze, așa că acceptară invitația. Fură duși în fața lui Robin Hood, liderul proscrișilor, care avu bunăvoința să le asculte întreaga poveste. Ba chiar îi ceru scuze lui Făt-Frumos pentru jaful de mai devreme, explicându-i că oamenii săi îl confundaseră cu David Beckham, cel mai în vogă jucător de cricket din Britania. Dacă ar fi știut că era doar un emigrant sărac, nu l-ar fi jefuit, ci i-ar fi dat de pomană. Apoi le recunoscu că el era, într-adevăr, cel care furase Sfântul Graal și masa rotundă a cavalerilor. Nu mai avea Graalul, pentru că îl vânduse unor vikingi pe Amazon, însă păstrase masa, care le prindea bine pentru serile de bridge și alte jocuri cu cărți. Robin Hood le înapoie armele, dar nu și căruța cumpărată din Germania. Agentul detectiv James Bond / Sherlock Holmes rămase acolo, pentru a deveni șerif în Nottingham, dacă tot era vacant postul. Iar Nemuricioșii deciseră să plece spre Scandinavia, patria vikingilor, pentru a căuta Graalul. Dădură haiducii o mare petrecere de plecare pentru ei, cu muzică, dans și ceai, firește. Ar fi ținut petrecerea mult și bine dacă n-ar fi pocnit Greuceanu menestrelul pentru că nu găsea butonul de oprire.

– Pleacă, mă Beatles, de aici, că-ți bruiez semnalul până-ți sare discul cu tot cu dinți!

Și plecară spre Scandinavia. De această dată nu cu feribotul, ci cu corabia unor vikingi care se întorceau acasă după un city break de relaxare în Britania, unde se delectaseră cu câteva jafuri, crime și violuri. Oameni sufletiști, cum rar întâlnești, care le-au asigurat transportul confundându-i cu trupa ABBA care se întorcea de la Eurovision. După câteva zile ajunseră în Danemarca și debarcară în capitala Copenhaga. Nici nu coborâră bine de pe corabie că auziră pe cineva strigând:

– Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal![12]

– Ia-l pe ăsta, că nu ne mai trebuie! strigă Greuceanu, arătând spre calul năzdrăvan.

Din mulțime ieși un bărbat complet dezbrăcat, care se uită la cal cu scârbă.

– Ăsta e cal? Nu merită nici măcar un cătun, darămite un regat. Am zis că vreau un cal, nu o mârțoagă răpciugoasă, cocoșată și jerpelită. N-are nimeni un cal pe aici?

– Ce, mă? sări Făt-Frumos. Calul meu e mârțoagă? Ia mergi pe jos, bă, că nu-ți mai dăm nimic! Ia uite la el, ce pretențios e!

– Lasă-l, boss, poate ne dă măcar un sat, îi șopti Greuceanu. Fii mai maleabil, negociază și tu mai puțin agresiv.

– Ce sat, bre? Nu-i dau nimic! Să-și ia cal de unde a înțărcat Adrian Mutu iapa dacă al meu nu e bun! Nu negociem, nu i-l mai dau! Am zis! Iar vorba mea e lege și fărădelege!

– De fapt am zis deja că nu-l vreau, interveni dezbrăcatul, așa că nu are rost să vă certați.

– Mă cert cu cine vreau eu, că e calul meu! țipă Făt-Frumos. Și nu-l dau, oricât ai insista! Cine te crezi, bre, de zici că armăsarul meu e mârțoagă?

– Sunt Ragnar Lodbrock, regele Danemarcei și Suediei și, totodată, cel mai mare erou al vikingilor. Voi cine sunteți, tupeiștilor, de îndrăzniți să mă interogați?

– Ăăă… suntem comisia O.N.U. de verificare a armelor de distrugere în masă, interveni Prâslea. Ne scuzați, nene maiestate, n-am găsit nimic, plecăm imediat.

– Ia lasă-mă, mă, că m-am enervat! continuă Făt-Frumos. O fi el rege, dar nu-mi jignește nimeni calul! L-am crescut de când era mânz, i-am dat țâță, l-am dus la școală, la zoo, la montă, peste tot!

– Parcă ziceai că l-ai luat deja bătrân și jegărit, că a fost al lui tac-tu, îi șopti Harap-Alb.

– Nu schimba subiectul, că nu e momentul! îl opri Fătul. Ia zi, bre, ce ai făcut atât de important de ai ajuns cel mai mare erou al vikingilor? Pun pariu că nu se compară cu ce am făcut noi, care nu ne lăudăm. Deci?

– Cum adică ce am făcut? întrebă Ragnar. Am condus multe raiduri de succes în Britania, Germania și Galia, de unde am adus multe bogății. Datorită mie, toată lumea tremură de frica vikingilor. Iar când voi muri, voi petrece în Valhalla la dreapta marelui zeu Odin, acolo unde doar cel mai viteaz viking are voie să se așeze. Adică eu, clar! Ah, am omorât și un dragon, nu știu dacă se pune.

– L-ai omorât și pe tata ca să îi iei tronul! țipă un tânăr din mulțime. A fi sau a nu fi criminal, aceasta-i întrebarea![13]

– Hamlet, iar începi? oftă regele. Ți-am zis de mii de ori că a fost un accident. Nu e vina mea că tac-tu a alunecat și a căzut cu ceafa în securea mea exact când o țineam în mână fără motiv. S-a întâmplat, treci peste, nu mai fi ofticos. Ce or să zică oamenii ăștia? Vrei să ne strici imaginea în fața străinilor?

– Matale ne întâmpini gol-pușcă pe stradă dar el vă strică imaginea, clar! mormăi Prâslea.

– Ce a zis plodul? Că sunt gol? întrebă regele. E clar că sunt proști străinii ăștia, nu?

Și începu să rădă. La fel și ceilalți vikingi. Toată lumea râse, în afară de eroii noștri și de Hamlet. După ce se opriră hohotele, Ragnar le explică:

– Bă băieți, nu sunt gol, ci port haine speciale. Sunt cele mai frumoase din regat, însă nu le pot vedea decât cei inteligenți, că nu-s pentru ochii oricui. Cine nu le vede, e prost ca noaptea polară. Dacă îi întrebi pe vikingi, nu e unul care să nu le vadă. Iar voi, dacă nu le vedeți, e clar că aveți intelectul trolilor[14]. Asta e! Odin dă, dar nu bagă și în traistă. Mai puneți și voi mâna pe o carte, că nu doare, să știți!

Iar izbucni în râs și ceilalți vikingi îi urmară exemplul. Pentru că moda era punctul lui slab, Făt-Frumos interveni:

– Bre maiestate, ai dreptate. Hainele matale sunt foarte frumoase. Nu-i băga în seamă pe țăranii ăștia, că nu știu ei ce-i aia artă. Cine ți le-a făcut? Nu de alta dar parcă aș vrea să îmi comand și eu niște veșminte la fel, dar pe roz dacă se poate. Și cu un cuc mai mare.

– Păi, băiete, mi le-a făcut croitorașul cel viteaz Botezatu, care nu lucrează pentru oricine. Dar dacă insiști, îți dau numărul lui și vă înțelegeți voi. Numărul de la casă, firește, că nu există telefoane. Numai să-l găsești, că umblă mult prin lume. Ba cu prezentări de modă, ba prin vacanțe cu alți băieți. E bun, ăsta-i adevărul. Asta zic toți băieții cu care umblă.

– Nu era ăla croitorul Botezatu, ci zeul înșelător Loki, interveni Hamlet. Doar el te putea păcăli în halul ăsta, încât să ieși pe stradă în dosul gol. N-ai văzut că era colorat și avea fustă înflorată? Cum să fie un viking colorat? Și să mai și ghicească în ghioc? Te-a păcălit Loki, cu siguranță! Nu că n-ai merita, pentru că mi-ai omorât tatăl. A fi sau a nu fi păcălit, aceasta-i întrebarea!

Cunoscuseră și eroii noștri pe Tărâmul Celălalt un individ care se potrivea descrierii, însă n-avea ce să caute Păcală aici. Așa că nu-și bătură capetele cu asta, ci preferară să plece, lăsându-i pe Ragnar Lodbrok și pe Hamlet să se certe. Făt-Frumos ar mai fi rămas, ca să ceară detalii despre croitorul ăla, sperând că îi va face și lui veșminte ca ale regelui. Însă ceilalți insistară să-și vadă de drum, pentru că aveau treabă. Nu apucară să se îndepărteze prea mult, că fură ajunși din urmă de prințul Hamlet, care îi felicită pentru curajul de a spune adevărul despre închipuitele haine ale regelui, spre deosebire de vikingi. Profitară de ocazie și îl întrebară dacă văzuse vreun vârcolac de curând ori pe cineva cu pocalul regelui Arthur. Spre surprinderea lor, prințul văzuse.

– Acum puțin timp ne-a atacat capitala un monstru, pe care l-am numit Grendel. Ne-am strâns cu toții să ne luptăm cu el, însă ne-a bătut ca pe fasole. Am avut noroc cu eroul Beowulf, care l-a gonit. Nu știu unde a fugit, însă la scurt timp a început Ragnarok și nu cred că e o coincidență.

– Ragnarok? Ce e aia? întrebară toți.

– E bătălia finală dintre zei și uriașii conduși de Loki și copiii săi: șarpele Jormungandr și lupul Fenrir. E ditamai lupta, cum nu s-a mai văzut în cele nouă tărâmuri. Zeii au alături de ei valkyrii și einherjari, spiritele eroilor vikingi, iar uriașii au troli, spirite malefice și alți monștri dar degeaba, pentru că or să moară cu toții, după cum spun profețiile noastre. La urmă uriașul Surtr dă foc întregului Asgard, care va fi stins cu un potop, ca să fie distrugerea completă.

– Ce e un Asgard? vru să știe Prâslea.

– E casa zeilor noștri, una dintre cele nouă lumi din copacul Yggdrasil. Acolo se duc după moarte spiritele vikingilor viteji, pentru a petrece cu zeii până la Ragnarok. O parte ajung în sala Valhalla din palatul lui Odin, iar o parte pe câmpul Folkvangr al zeiței Freyja. Acum nu mai contează unde au fost cazați, pentru că a început Ragnarok și sunt toți pe câmpul de luptă.

– Valhalla… Îmi place cum sună. Să-mi schimb strigătul de luptă în „Valhalla akbar”? își întrebă Harap-Alb tovarășii. Parcă sună mai fioros decât „valahu’”, nu?

Nu îl băgară în seamă pentru că aveau multe întrebări, deoarece nu înțeleseseră nimic din ce le povestise Hamlet. Chiar dacă nu le păsa prea mult, aleseră una:

– De unde știi că a început Ragnarok?

– E simplu: vedeți norul ăla acolo, în zare? E de la vulcanul Eyjafjallajökull din Islanda, care tocmai a erupt. Ceea ce înseamnă că uriașul Surtr a dat foc Asgardului. Sau niște hobbiți au aruncat în lavă inelul lui Sauron[15], dar e mai puțin probabil, așa că merg pe prima variantă, care e mai logică. A fi sau a nu fi logic, aceasta-i întrebarea!

O fi fost pentru vikingi, nu însă și pentru dacii noștri. Măcar remarcară prezența unui lup în povestirea lui Hamlet, așa că cerură detalii.

– Fenrir cică e fiul lui Loki, dar poveștile mai sunt și înflorite, după cum bine știți. Nu știu ce e cu lupul ăsta, dar a apărut în Asgard cu armata de uriași imediat după ce Beowulf l-a izgonit pe Grendel de aici. Coincidență? Nu prea cred.

Părea să fie vârcolacul pe care îl căutau, așa că îl întrebară pe Hamlet cum puteau ajunge în Asgard. Dar nu prea repede, ca să apuce să se termine războiul. Nu aveau de gând să participe la un conflict armat între zei și uriași, pentru că misiunile sinucigașe nu îi atrăgeau prea mult. Doar pe Harap-Alb, însă el e un caz special. Hamlet le spuse că singura cale de acces între cele nouă lumi ale copacului Yggdrasil era podul-curcubeu Bifrost, care se intersecta cu lumea noastră, Midgard, pe undeva prin nordul înghețat, din câte auzise. Cât despre Sfântul Graal al regelui Arthur, văzuse un pocal de aur la coloratul care l-a păcălit pe Ragnar Lodbrock să umble dezbrăcat. Dacă era într-adevăr zeul înșelător Loki, și el se găsea în Asgard pentru a participa la Ragnarok. Așa că puteau nimeri doi iepuri cu o săgeată printr-o singură călătorie. Una anevoioasă și friguroasă, dar eroii noștri erau inconștienți din fire. Hamlet se oferi să îi însoțească pentru că îi plăceau excursiile, iar ei acceptară doar pentru că aveau nevoie de un ghid. Abia când se puseră în mișcare observară că în spatele prințului stătea ca o umbră un individ care tot scria ceva pe un pergament.

– Bre prințe, îi șopti Făt-Frumos, nu vreau să te alarmez dar cred că ești urmărit. E un personaj dubios în spatele matale, care se face că scrie ca să nu îl observăm.

– Aaa, ăsta e Will, nu vă faceți probleme, răspunse Hamlet. Will Shakespeare, un bard britanic care mă urmărește mereu, că vrea să scrie despre mine o piesă de teatru. Sau o operetă, n-am înțeles prea bine din cauza accentului britanic care mă bagă în ceață. E bunicel, mi-a citit câteva dintre piesele lui, dar mai are mult de lucrat până să depășească mediocritatea. Willy, ia zi-le-o pe aia cu copiii ăia doi care făceau sex și după aia s-au sinucis. Cum îi chema? Romică și Julita[16], nu? Zic bine?

– Nu e nevoie, că suntem sătui de umorul britanic, îl întrerupse Greuceanu. Mai bine să mergem în liniște, ca să putem să ne bucurăm de peisaj. Și fără pauze de ceai, că avem alergie la buruieni fierte.

Însă nu au mers în liniște pentru că Prâslea mai avea o nelămurire:

– Dacă mor zeii și uriașii în războiul ăsta, cine vă conduce după? Rămâneți așa, de capul vostru, ai nimănui? O turmă fără păstori? O cireadă fără boi? Să vi se urce democrația la cap?

– Nici vorbă. Cel mai probabil o să preia puterea Crăiasa Zăpezii. O crăiasă care seamănă cu Elsa din „Frozen”, dar e rea. Care vrea să acopere lumea cu zăpadă și gheață. Credeți că ăia din „Urzeala tronurilor” degeaba tot spuneau că vine iarna? De la ea vine. O iarnă nesfârșită, pe tot discul Pământului, adusă de Crăiasa Zăpezii. Fimbulvetr, cum îi spunem noi. A fi sau a nu fi era glaciară, aceasta-i întrebarea!

– De ce ar vrea crăiasa asta să ne înghețe pe toți?!? se miră Făt-Frumos care deja dârdâia într-o rochiță de vară, cu umerii goi, neștiind că în Scandinavia e frig.

– Pentru că așa vrea ea, veni răspunsul prințului. Încă nu ați înțeles că în povestea asta face fiecare ce vrea, fără logică ori sens? Dacă ea vrea să ne acopere cu zăpadă, nu îi trebuie un motiv. Pur și simplu o face. Cui nu-i convine, să se mute în povești pentru copii, unde trăiesc toți fericiți până la adânci bătrâneți. Aici e haos, după cum au observat deja cititorii. La voi mai durează până înțelegeți, că probabil aveți procesorul vechi.

Părăsiră Danemarca și traversară toată Suedia, îndreptându-se tot mai mult către nordul întunecat și rece. Își cumpărară din Stockholm haine groase iar Hamlet propuse să-l roage pe Beowulf să îi însoțească, pentru că aveau nevoie de un luptător în cazul în care s-ar fi lovit de primejdii. Însă flăcăii noștri refuzară vehement, deoarece se credeau eroi.

– N-ai de ce să-l chemi pe ăla, zise Greuceanu. Nu suntem noi aici? Să îndrăznească unul să facă figuri, că îi modific A.D.N.-ul dacă îi scap un pumn din fundul grădinii!

– Sper să fie însurat ăla care îndrăznește să se pună cu noi, completă Harap-Alb, că nu-i indicat să zboare fără parașută. Adică îl arunc în aer fără discuții! Îi bag un „Almanahu’ akbar” de zice că n-a văzut jihad în viața lui! Dacă tot suntem în țara celui care a inventat dinamita, ar fi păcat să nu-l onorăm cu niște explozii festive.

– Almanahu’ akbar? întrebă Făt-Frumos. Ce s-a întâmplat cu valahu’?

– Păi dacă tot am fost la Oxford m-am gândit să par cult, că nu oricine ajunge acolo…

– Oxford? sări deodată Shakespeare. Casa mea! Eram conte de Oxford și mă numeam Edward de Vere până să fug de acasă cu o trupă de teatru! V-ați prins că William Shakespeare e un pseudonim, nu? Will I am shake spear? Adică „voi scutura sulița?”, o întrebare pe care o puneam mereu când beam prea mult ceai și nu eram sigur dacă voiam să fac pipi. Un joc de cuvinte ca o glumă de la noi din Oxford. V-ați prins, nu?

– Willy, îl opri Hamlet, nu-i pasă nimănui de povestea vieții tale. Treci și scrie acolo, că ți se usucă tușul pe pană de la prea mult stat degeaba. Te-am luat ca să scrii despre mine, nu să mă plictisești cu amintiri din copilărie. Hai, nasu-n foi și joc de glezne! A fi sau a nu fi plictisitor, da?

Tăcu Shakespeare și hotărî să îl omoare pe Hamlet la sfârșitul piesei de teatru. În brațele unui bărbat care să-l pipăie pe fund până își dă ultima suflare. Ca să învețe că nu e bine să-i superi pe cei care scriu povești pentru posteritate, oricât ai fi de prinț.

Pe măsură ce se apropiau de nordul Suediei, ziua devenea tot mai scurtă iar noaptea mai lungă. Când văzură aurora boreală, Hamlet îi convinse că era Bifrost, podul-curcubeu care leagă cele nouă lumi ale copacului Yggdrasil. Nu erau foarte convinși, deoarece nu mai văzuseră curcubeu cu atât de puține culori, însă îl crezură pe cuvânt pentru că erau foarte naivi. Nu și calul, însă cine să fi luat în seamă părerea unui animal? Urmăriră aurora boreală și ajunseră în Finlanda, tocmai în înghețata Laponie. Înaintară cu greu prin viscol, frigul intrându-le în oase, dar dacă i-a mâncat undeva, nu aveau de ales decât să se scarpine.

– Ce bine ne-ar fi prins o sanie acum, oftă Hamlet.

– Am luat eu una de la IKEA, îi răspunse Făt-Frumos, însă mi-au dat-o neasamblată. Și am aruncat-o pe foc, că nu mă pricep la puzzle-uri. Păcat, că era Volvo și mie îmi place tot ce e de firmă…

După mult timp și împingându-se unul pe altul, găsiră în pustiul înghețat o casă. Dubioasă, ținând cont de amplasare, însă pe o asemenea vreme nu mai conta asta. Uitându-se pe geam, observară că nu era o simplă casă, ci o fabrică de jucării. O mulțime de elfi meștereau de zor iar un moș îmbrăcat complet în roșu îi supraveghea cu un bici în mână, cu care pocnea din când în când câte un elf mai lent. Nu era treaba lor, așa că nu interveniră. Găsiră în garajul moșului o sanie la care erau înhămați nouă reni, un mijloc de transport perfect pentru acea zonă. O furară, se îngrămădiră cu toții în ea și se făcură nevăzuți tot spre nord, tot urmărind aurora boreală. Până ajunseră, după mult timp, la un palat făcut din zăpadă și gheață. Intrară și găsiră în prima sală un lac înghețat, sfărâmat în mii de bucăți, iar în mijlocul lacului ședea Crăiasa Zăpezii, așteptându-i.

– Săru’ mâna, bre! îngăimă Făt-Frumos. Ne scuzați că vă deranjăm, sunteți cumva cucoana Crăiasa Zăpezii?

– Găsiți la Polul Nord un castel făcut din gheață și zăpadă iar înăuntru o femeie pe un lac înghețat. Să fie, oare, Crăiasa Zăpezii? Nu, sunt Ariel, mica sirenă! răspunse sarcastic crăiasa.

– În cazul ăsta, coană Ariel, știți cumva unde o găsim pe cucoana crăiasă? continuă Făt-Frumos. Avem o vorbă cu dânsa și ne-am cam rătăcit pe aici.

Crăiasa își dădu ochii peste cap, realizând ce poame de oameni îi stricau liniștea. Dar își declină identitatea, curioasă să afle ce voiau poamele de la ea.

– Coană crăiasă, sfințească-se numele matale, am venit să vă rugăm să nu înghețați lumea, încercă Făt-Frumos să o convingă.

– De ce?

– Pentru că… nu e frumos?

– Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât albul zăpezii. Iar frumusețea unei lumi acoperite în întregime cu zăpadă nu poate fi decât o operă de artă. Deci nu e frumos, ci superb. Sper că nu ai ceva cu operele de artă.

Îi închise gura lui Făt-Frumos. Își încercă norocul Hamlet:

– E frumos dar nu e sănătos. Răcește lumea, strănută toți, tușesc, dau cu mucii în fasole. Vă dați seama că strică frumusețe de operă de artă cu bolile lor, nu?

– Nu-i problemă, îi vaccinăm pe toți antigripal, răspunse crăiasa. Problemă rezolvată!

Avea 2-0 iar eroii noștri se pregăteau să piardă la scor de maidan. Încercă și Greuceanu:

– Boss, da’ murim de foame. Că nu mai cresc de la atâta zăpadă plantele, animalele, oamenii. Și dacă murim de foame, cum mai trăim?

– Grasule, tu pari să fi mâncat destul până acum, de ți-a ajuns pentru tot restul vieții, îi răspunse Crăiasa Zăpezii. Nu te plânge tu de foame, că nu pari să fi sărit vreo masă până acum încât să știi ce e foamea. Dar dacă totuși nu o să mai găsești mâncare, învață să hibernezi ca urșii. Dacă ei se descurcă, te descurci și tu. Mai aveți și alte prostii cu care să-mi irosiți timpul?

Văzând că nu era chip să o convingă să renunțe la planul ei, calul interveni:

– E clar că sunteți hotărâtă, ceea ce e foarte bine, pentru că toată lumea iubește o femeie liberă, independentă și hotărâtă. Măcar ne puteți spune de ce vreți să acoperiți lumea cu gheață și zăpadă? Ca să nu murim și proști, nu de alta. Bineînțeles, dacă aveți bunăvoința să ne luminați, că mare onoare e pe capul nostru să o vedem și auzim pe celebra Crăiasă a Zăpezii, despre care tot mapamondul are numai cuvinte de laudă.

– Da? se miră ea. Chiar toată lumea mă vorbește numai de bine?

– Oho, și încă cum! confirmă Harap-Alb. Până și la mine, în Arabia, numai despre dumneavoastră se vorbește. Păi știți de ce ne acoperim noi femeile de li se văd doar ochii? Pentru că sunt urâte în comparație cu domnia ta iar noi nu vrem să vedem decât frumusețea dumneavoastră supremă, nicidecum copii palide. De asta avem și o vorbă: „Ochii care nu se văd, se uită după Crăiasa Zăpezii”.

– Sau „Cine fură azi un ou, mâine îi face omletă Crăiesei Zăpezii”, completă Făt-Frumos.

– Sau „Ferește-mă, Thor, de prieteni, că de Crăiasa Zăpezii am eu grijă”, adăugă Hamlet.

– Ce, mă?!? țipă crăiasa.

– Iartă-l, tanti, că e străin și nu știe ce spune! sări Prâslea în timp ce calul îl scoase pe prințul danez din castel în șuturi. La vikingi are alt sens, că ăștia sunt pe invers și totul e de-a-ndoaselea la ei. Voia să spună că vă iubește dar a ieșit altceva. De asta se bat ăștia cu toată lumea: ei vor să spună ceva de bine dar ies jigniri și lumea sare la bătaie. Pe bune vă spun! Așa e limba lor, ciudată tare.

Se calmă crăiasa și, pentru că îi plăcu să afle că e apreciată de toată lumea, le împărtăși motivul pentru care dorea să înghețe întreaga planetă:

– Hai că vă zic, dacă tot ați venit până aici. Ați auzit de fetița cu chibrituri a lui Hans Christian Andersen? Aia care stătea în frig și se uita pe geamuri la cei care se încălzeau în case? Aia care a murit înghețată? Eu eram acea fetiță. Eram micuță, săracă și am ajuns la casa lui Moș Crăciun. Mă uitam pe geam cum făcea multe jucării și tare îmi doream o păpușă, că nu primisem niciodată una. Am bătut în geam, i-am cerut boșorogului păpușa iar el nu m-a băgat în seamă. M-a și lăsat să îngheț la geamul lui. Am vrut să-i dau foc la casă dar vântul mi-a stins chibriturile și am rămas acolo până m-au găsit niște oameni degerată.

– Și ați murit? o întrebă Făt-Frumos.

– Evident că nu, din moment ce mă vezi aici. S-a întâmplat un miracol de Yule[17] și nu numai că am supraviețuit, dar am ajuns și să am putere asupra zăpezii. De atunci nu mai simt frigul și pot să creez gheață și zăpadă din nimic. Am vrut să mă răzbun pe umflatul ăla bătrân, însă s-a mutat și nu îl mai găsesc. Iar acum, dacă tot nu mai sunt zei care să mă oprească, o să îngheț toată lumea ca să fiu sigură că nu îmi mai scapă moșul ăla roșu. Oriunde s-ar ascunde, va degera și el ca mine atunci, când eram mică. Cea mai bună răzbunare, nu credeți?

– Stați puțin, o opri Prâslea. Ați spus că era un moș roșu care face jucării? Nu cumva are și niște pitici urecheați care lucrează pentru el?

– Pigmei urecheați, îl corectă Greuceanu.

– Da, sunt elfi! De unde știi asta? se miră crăiasa.

– Păi am dat peste casa lui când veneam încoace. Dacă promiteți să nu înghețați lumea, vă spunem unde îl găsiți, încât să vă puteți răzbuna doar pe el. Ca bonus vă dăm sania și renii lui, ca să îl loviți și mai tare unde-l doare. Dar numai dacă ne promiteți că lăsați lumea așa cum e, cu zăpadă veșnică doar la pol, în centrul Pământului plat.

Crăiasa promise iar ei îi dădură coordonatele, sania și renii moșului, fără să realizeze că aveau nevoie de un mijloc de transport la întoarcere. O întrebară și dacă știa cumva unde se intersecta curcubeul Bifrost cu pământul, ca să poate ajunge în Asgard. Curcubeul ăla pe care l-au urmărit încă din Suedia.

– Ce Bifrost visați, băieți? Asta e aurora boreală, nu un curcubeu magic. Un fenomen optic rezultat din impactul particulelor de vânt solar cu câmpul magnetic terestru. Unele particule încărcate electric din magnetosferă, precum electronii, se ciocnesc cu atomi din straturile superioare ale atmosferei și se energizează. Prin fiecare coliziune, o parte din energia particulei este transmisă atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atomi, care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți atomi. Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind faptul că aceștia emit lumină în frecvențe specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Atomii de oxigen emit tonalități de culori variate, cele mai întâlnite fiind roșul și verdele. Asta e aurora boreală pe înțelesul tuturor. E clar acum pentru toată lumea?

Nu prea era, pentru că se opriseră toți din ascultat de la a doua frază. Dacă nu înțelegeau nimic, n-avea rost să asculte. Măcar înțeleseseră ideea de bază: aurora nu era curcubeu.

– Păi și noi cum ajungem în Asgard dacă ăsta nu e Bifrost? întrebă Făt-Frumos. Se poate pe jos? Știți vreo scurtătură?

– Zi-i grasului să îngroape boabele de fasole pe care le-a luat de la Jack Spintecătorul în Britania, răspunse crăiasa. E singura șansă să ajungeți acolo.

– De unde știți ce am luat de la ăla? se miră Greuceanu.

– Pentru că am citit scenariul până să veniți. Ce crezi că fac toată ziua aici? Oameni de zăpadă și patinaj artistic? Mai și citesc, că nu sunt prea multe de făcut în zona asta.

Luă Crăiasa Zăpezii sania lui Moș Crăciun și plecă să-i găsească locuința, iar eroii noștri îngropară boabele de fasole în zăpadă. Din ele crescu instantaneu un vrej uriaș, care trecu dincolo de nori. Se cățărară pe el cu emoții, mai ales în spațiu, unde nu există atmosferă, și după câteva zile ajunseră în Asgard, lumea zeilor scandinavilor.

Ragnarok se terminase. Pe câmpul de luptă găsiră doar leșurile zeilor, valkyriilor, uriașilor și trolilor, însă nici urmă de Spân. În zare îl putură vedea îndepărtându-se pe Sleipnir, calul cu opt picioare al zeului Odin, un văr al calului lui Făt-Frumos. Iar printre cadavre zăriră un personaj care buzunărea morții.

– Loki! El e! Zeul înșelător care l-a convins pe Ragnar Lodbrock să umble gol! țipă Hamlet. Fugiți, că ne păcălește pe toți!

Părea cunoscut înșelătorul, deși nu întâlniseră niciun zeu nordic. Nu doar părea, ci chiar îl cunoșteau.

– Măi infidelilor, ăsta nu e Păcală, coloratul ăla care ne-a păcălit să dăm calul pentru o pungă? întrebă Harap-Alb.

Într-adevăr, el era. Îi recunoscu și veni înspre ei după ce termină de scos dinții de aur din gura unui uriaș:

– Oho, pe cine-mi vede ochii? Gagiii hăia care m-a păcălit să le dau bunătate de pungă pentru o mârțoagă care ha mai și fugit! Ce-i cu voi haici, mânca-v-aș talentul? Și unde mi-e punga?

Greuceanu își suflecă mânecile, îl prinse de beregată și îl blagoslovi cu două perechi de palme, de îi mută mustața la ceafă. Ca „mulțumire” pentru trocul din Tărâmul Celălalt. Nu îl deranja că le dăduse o pungă în schimbul calului, ci că punga s-a rupt a doua zi, împrăștiindu-i pe drum semințele abia prăjite.

– Nu da, șefu’, că-s operat! țipă Păcală ca din gură de șarpe. Să moară puradeii mei de bătrânețe dacă vă mint! Habia ham ieșit din spital, încă sunt în covalescență! Mă jur pe ce ham mai scump, mă doare capu’, mă ia frezoanele, sufăr de toate boalele! Și ham și colesterolu’ mărit! Să n-am parte de carte dacă nu-i hașa!

Îl lăsă Greuceanu doar după ce își termină de împărțit palmele. Câte o pereche din partea fiecăruia. Așteptară să își revină din amețeală, apoi îl întrebară ce căuta pe acolo și de ce trăia după șapte sute de ani de la prima lor întâlnire.

– Ham murit hacum câteva veacuri da’ m-am reîncarnat, boierilor. În corpu’ lu’ un stră-stră-stră-stră-strănepot de-a’ meu, care harată exact ca mine de hatunci, că e hacelași material genetic. Iar hacum umblu după fer vechi ca să câștig un galben cinstit, că îmi moare puradeii de foame. Ham hauzit că s-a bătut unii pe haici și ham venit să hadun feru’ vechi de pe ei. După ce termin vreau să le iau și ficații, că e halimentele cele mai bogate în fer. 

– Lasă vrăjeala, că ne-am dat seama cu cine avem de a face, îl întrerupse Harap-Alb. Doar nu degeaba te cheamă Păcală. Zi mai bine dacă ai văzut pe aici vreun lup chel. Sau un om chel. Sau un om chel transformat în lup chel. Ori ceva de genul ăsta, dar chel.

– Nu, baștane, trăi-ți-ar familionu’. N-am văzut nici lupi, nici cheloși.

– Deci Spânul a scăpat cu viață după ce a reușit să-i facă pe zei și pe uriași să se omoare între ei… Oare o fi găsit cartea aia despre care ne-a zis Zamolxe? întrebă Făt-Frumos. „Secreta Deorum” parcă îi zice.

– Nu, frumosule, n-a găsit-o, îi răspunse Păcală.

– De unde știi?

– Pentru că ham găsit un bilețel pe care scrie: „N-am găsit cartea aia despre care v-a zis Zamolxe. Semnat, Spânul”. Și hapoi și-a pus hamprenta, că nu știe să scrie.

– Interesant… Deci Spânul n-a găsit cartea, deci încă avem șanse să o găsim înaintea lui. Dar un pahar de aur n-ai găsit cumva pe aici? Sfântul Graal al regelui Arthur?

– Sau măcar vreun măr? întrebă calul.

– Să mor dacă ham văzut vreodată pahare de haur! se jură Păcală. Să n-am parte de tot feru’ care l-am hadunat! Io nu hadun haur, că e cancerigen. Doar fer, că face bine la sănătate, care-i mai bună decât toate!

– Păi pocalul ăla de aur din mâna ta ce e? îl întrebă Prâslea.

– Hăsta? E cupa campionilor, mânca-v-aș ochii din cap. Credeți că hăștia se bătea degeaba haici? Nu, o făcea organizat, cu trofeu’ pe masă, cu harbitri, cu staff tehnic după ei. Era finala campionatului, de haia. Și dacă ha murit toți, nu mai hare cine să primească trofeu’, hașa că l-am luat io. Doar ca să nu-l fure cineva dacă stă singur haici, normal. E periculos să lași cupe pe jos în public, unde nu știi cine umblă.

– Stăpâne, ăsta e Graalul, îi șopti calul lui Făt-Frumos. Ia-l și bagă-l în traistă, că s-ar putea să ne fie de folos cândva. Îl trimitem britanicilor când ne terminăm treaba cu el.

Așa făcu Făt-Frumos. Hamlet însă era nedumerit. Nu în privința pocalului, ci în cea a lui Păcală:

– Până la urmă, e Loki ăsta sau nu? A fi sau a nu fi Loki, aceasta-i întrebarea.

– Nu, e doar unul de pe la noi. Zi mersi că a venit fără șatră, că rămâneați fără lebede pe aici. Și fără portofele. Ia vezi, mai are bardul tău foile pe care tot scrie? Sau i le-a luat și pe ălea, crezând că au vreo valoare?

Bietul Shakespeare rămăsese și fără peniță, și fără pergamente. Le găsiră la Păcală, evident, care jură că le luase doar ca să nu le piardă britanicul. Și cum mergeau ei printre leșuri, le sări în ochi un ciocan înfipt în craniul unui uriaș. Sări doar la figurat, din fericire pentru ei. Păcală se grăbi să îl ia, însă nu putu să-l clintească din loc. Încercară și ceilalți cu același rezultat.

– Am un sentiment de deja-vu, zise Prâslea amintindu-și de sabia lui Arthur din piatră.

– Ăsta e Mjolnir! exclamă Hamlet. Ciocanul lui Thor, zeul tunetelor și al furtunilor! Se spune că doar cel mai virtuos îl poate ridica. Și nu e nimeni mai virtuos decât slăvitul Thor! Mă rog, acum nu mai e nici el, din moment ce a murit. Oricum, nu putem lua ciocanul nici cu macaraua, asta e clar.

Mai încercară o dată și renunțară. Păcală cu greu, pentru că nu i se păru normal să lase în urmă ditamai fierul. Când grupul se puse în mișcare, calul apucă cu dinții ciocanul lui Thor și îl ridică fără probleme, la fel cum făcuse și cu Excalibur. Îl băgă în traista pe care o ducea agățată de șa, lângă Graal, și se grăbi spre tovarășii lui, fără a scoate vreo vorbă despre Mjolnir. Nu știm de ce aduna calul aceste obiecte fermecate, însă probabil vom afla cândva, dacă va binevoi să ne spună.

– Și acum ce facem cu toată lumea asta goală? întrebă Hamlet. Asgardul e al nimănui, zeii nu mai sunt, am putea să îl păstrăm noi.

Căzură toți de acord, mai ales Greuceanu, care de mult timp își dorea o împărăție. Sau măcar jumătate. Ori jumătate din jumătate. Se mulțumea și cu o șeptime, atât timp cât era împărat peste ceva. Nu apucară să își facă planuri cu lumea lor cea nouă, că pământul se crăpă și din hăul căscat în fața lor ieși un individ strălucitor ca Soarele. Când văzu mulțimea de cadavre, strălucitorul îi luă la rost pe eroii noștri:

– Ce ați făcut, mă, aici? Cum lipsesc puțin, cum vine Apocalipsa? Ce ați avut, mă, cu toți ăștia?

– Nu noi, șefu’, hașa i-am găsit, se apără Păcală. Noi suntem haici pentru fer vechi, nu ne pricepem la bătaie. Da’ matale cine ești, baștane, trăi-ți-ar lumina? Că la Soare ne putem uita da’ la portofelu’ tău ba, că nu știm unde-l ții.

– Cine sunt? Cum, nu m-ați recunoscut încă? Sunt Baldur, zeul luminii, al bucuriei, al purității, al frumuseții și al inocenței. Fiul lui Odin și al lui Frigg, soțul lui Nanna și tatăl lui Forseti. Da, chiar eu sunt, încercați să nu leșinați de emoție! Făcând o paranteză de la mine, până la urmă ce s-a întâmplat aici?

– Slăvite, a cam fost Ragnarokul pe aici, îl lămuri Hamlet. Și au cam murit toți. Mai puțin Sleipnir, calul lui Odin, dar nu cred că îl mai prinzi, că are opt picioare. Tu cum de nu ai participat la luptă?

– Păi am fost plecat un weekend în Helheim, că am avut tragere cu zeița Hel, conducătoarea tărâmului morților. Nu la tragere de inimă mă refer, ci la altfel de tragere. Dacă vreți, vă arăt niște poze, că Hel are niște fetișuri mai… B.D.S.M., dacă înțelegeți la ce mă refer. Cincizeci de umbre ale lui Hel[18] nu se referă la ce credeam eu! Stați să vă arăt, că nu are rost să le țin doar pentru mine.

Le arătă niște fotografii cum nu văzuseră nici pe canalele codate după miezul nopții, care îi oripilară complet, făcându-le ochii să lăcrimeze în cascade, Baldur omițând să îi anunțe că Hel nu era nici măcar la a cincea tinerețe.

– Da, știu, nu e nici tânără, nici frumoasă, le explică zeul. Dar are experiență căcălău. Și e foarte flexibilă. Dacă găina bătrână face ciorbă bună, Hel face un meniu complet pentru o pomană cu o sută de invitați. Și face o chestie cu limba aia a ei bifurcată, de ți-o bagă în ureche dar o simți pe la perineu. E o nebunie, pe cuvânt! Stați să vă arăt, ca să înțelegeți.

Îl opriră, pentru că nu voiau să afle așa ceva, însă nu destul de rapid din păcate pentru bietul Făt-Frumos. Era normal să îl placă un zeu al frumuseții, însă putea măcar să-l scoată la o cafea înainte să ajungă atât de intimi. După ce își șterse saliva din ureche, Fătul îi zise zeului:

– Luminăția matale, te credem pe cuvânt! Dar… Ragnarok?

– Ce e cu el?

– Păi au murit toți. Ai rămas singurul zeu. N-ai nicio părere despre asta?

– Ba da, cum să nu? Părerea mea e că trebuie aruncate mortăciunile astea, aerisit bine locul, dezinfectat și apoi redecorat totul.

– Atât? Nu vrei să-ți jelești morții? Ți-au murit familia și toți cunoscuții iar tu te gândești la redecorat? se miră Harap-Alb.

– Normal că da, răspunse zeul. Dacă am rămas singurul, înseamnă că eu sunt zeul suprem. Conducătorul celor nouă lumi din copacul Yggdrasil. Iar un conducător adevărat nu varsă lacrimi decât în interior, ca să nu pară slab în fața dușmanilor!

– Care dușmani? întrebă Greuceanu. Ți-au murit toți, după cum bine vezi.

– Ăia viitori, care or să apară. Când ești cel mai frumos și mai ai și funcție importantă, întotdeauna apar invidioși. Un zeu suprem gândește în avans cu cinci mutări, ca să nu fie prins niciodată în offside. Dar n-aveți voi, niște bieți muritori, de unde să știți.

– Luminozitatea ta, interveni Hamlet, noi, vikingii, suntem foarte bucuroși că ne vei conduce tu. Ne poți spune cum ai de gând să ne conduci? Se schimbă politica odată cu regimul sau mergi pe aceeași linie ca tatăl tău?

– Sincer să fiu, nu m-am gândit la asta, răspunse Baldur. Probabil n-o să vă bag în seamă niciodată, indiferent cu câte rugăciuni mă veți deranja. Nu că nu mi-ar păsa de voi, deși e clar că nu-mi pasă, din moment ce nu-l cunosc personal pe niciunul dintre voi, dar cred că e mai bine să începeți să deveniți independenți. Să zburați din cuib, așa cum fac păsările, să învățați să mergeți pe picioarele voastre și să mă lăsați pe mine în pace cu prostiile voastre, că eu am treabă.

– Ce treabă, dacă îmi permiteți? interveni Greuceanu care tot spera să le lase lor Asgardul.

– Nu v-am spus că trebuie să redecorez? Credeți că o să trăiesc în hidoșenia asta? Acolo îmi fac un palat mai tare decât conacul Playboy, care o să fie plin mereu cu zâne și elfe în costume de baie. Aici vreau o piscină cu cascadă arteziană, care să curgă în sus. Alături vreau un jacuzzi mare, plin cu șampanie. În partea aia vreau saună și o cabină de masaj thailandez. O pajiște mare pentru plajă, cu șezlonguri și umbrele, eventual cu nisip, ca să mă simt ca la mare. Pun și niște aparate de fitness, ca să fie fetele mereu în formă, un bar lângă piscină și ce mai lipsește? A, da! Un teren de baschet, un cinema mare în interior și neapărat o sală de jocuri. Plus un garaj enorm, plin cu care de lux. Și o pădure mai departe, în caz că am chef să vânez. Bine, animale nu bag în ea, că fac mizerie și nu suport găinaț în paradisul meu, dar măcar pădurea să fie. Fără uscături, clar! Am uitat ceva? Poate și un teren de golf, dacă o să înțeleg vreodată jocul ăsta. Dar în mare cam atât. Ziceți voi că nu sună bine!

Era clar că nu aveau nicio șansă să primească nimic, nici măcar o invitație la petrecerile zeului cu zâne și elfe în costume de baie, așa că îl întrebară de cartea lui Nabu, sperând că măcar așa îi va putea ajuta.

– Nu cunosc niciun Nabu, le răspunse Baldur. Sigur așa îl cheamă?

– Așa ne-a spus nenea Zamolxe, dar probabil pe aici e cunoscut sub alt nume, răspunse Prâslea. Cică e zeul scrisului, al științei, al înțelepciunii și încă ceva, dar nu mai rețin.

– Hmm… Cumva e unul care o tot arde cu adevărul? Unul pacifist, care niciodată nu se bagă în conflictele celorlalți zei?

– Nu știm, probabil, răspunse Făt-Frumos. Nu prea suntem religioși și, fie vorba între noi, sunteți al doilea zeu pe care îl întâlnim. Așa că nu știm prea multe la capitolul ăsta.

– Aaa, păi ăsta e Forseti! exclamă Baldur. De ce n-ați zis așa?

– Cine e Fornetti? întrebă Harap-Alb.

– Fiul meu, Forseti, zeul justiției, al păcii și al adevărului la noi, considerat cel mai înțelept și mai chibzuit dintre zei. Stă toată ziua cu nasul în cărți, nu vrea să facă nimic imoral și ne tot freacă la icre cu predicile lui despre adevăr, cinste și onoare. Foarte plictisitor, sincer, nu știu cu cine o semăna, că eu nu sunt așa și nici mă-sa. De asta nu e bine să faci copii la beție. Dacă știam ce o să iasă, mă protejam cu un maț de miel triplu, fără striații! Dar dacă n-am știut… Ia uite la Forseti, s-a apucat de scris cărți! N-am știut că are hobby-uri din astea, deși ar fi trebuit să mă aștept. De când l-am văzut cu prima carte în mână, am știut că o s-o apuce pe drumuri greșite băiatul ăsta. Unde e? Că trebuie să-i dau o mamă de chelfăneală ca să nu ne mai facă familia de râs! Păi chiar în halul ăsta am ajuns? Eu, zeul suprem al celor nouă tărâmuri?

– Ce familie să vă facă de râs? îl opri Greuceanu. Au murit toți, ați rămas singur.

– Și ce? Poate mă recăsătoresc, poate fac alți copii, poate înfiez niște copii, poate mă înfiază pe mine niște copii. Asta e problema? Familii nu găsim pe care să le facă ăsta de rușine? Unde e, ’tu-i crucea scandinavă a mamei lui de lepră?

– Nu știm, bre, că și noi îl căutăm ca să îl întrebăm de cartea aia, răspunse Făt-Frumos.

– Printre morții ăștia sigur nu e, că ăsta fuge de lupte, fiind zeul păcii, continuă Baldur. Deci s-a ascuns pe undeva. Când îl găsiți, să-i spuneți să treacă mai repede acasă, că e pedepsit! Și să ia și niște pâine pe drum, că nu mai avem. Să umple și sifonul dacă tot e încălțat, ca să nu mai plec eu la ora asta. Iar după ce termină, e pedepsit! Două luni nu mai iese din camera lui! Pe care i-o fac la subsol, ca să nu-mi deranjeze elfele și zânele la plajă. Ați înțeles, da? Acum valea, că-mi stricați feng-shui-ul noului meu regat!

– Valea cum? întrebă Hamlet. Că suntem în cer și nu putem să zburăm înapoi. Iar vrejul de fasole pe care am urcat nu mai e. Probabil s-a uscat de la frig și a căzut, că l-am plantat la Polul Nord… A fi sau a nu fi cum naiba plecăm de aici, aceasta-i întrebarea!

– Și ce vreți să vă fac eu? tună zeul. E vina mea că nu știți să zburați? Aruncați-vă în gol și dați din mâini, că aterizați voi cândva, când s-o inventa gravitația.

– Nu aveți cumva să ne împrumutați vreun car zburător? întrebă Făt-Frumos. Sau măcar o pasăre, ceva? V-o trimitem înapoi după, promitem! Numai nu ne obligați să plonjăm în gol, că abia am mâncat și doctorii recomandă să nu zbori două ceasuri după masă…

– O pasăre vreți, mă?

– Da, luminăția matale. Măcar o pasăre, acolo, cât de mică. O barză, un porumbel, o găină, ceva. Cum zbura Nils Holgersson ăla prin Suedia călare pe gâscă…

– Măcar o vrăbiuță, boss, completă Greuceanu.

– O vrabie vreți, mă? Așa, moacă? Că par eu vreun filantrop? Ce-mi dați la schimb?

Nu aveau ce să-i ofere, așa că îl împinseră în față pe Păcală. Nu era de-al lor, îl găsiseră acolo, deci se puteau lipsi bucuroși de el.

– Ce-i cu ăsta, muritorilor? se miră zeul.

– Un colorat de pe la noi, luminăția voastră, răspunse Greuceanu. Vi-l dăm bucuroși, că poate vă trebuie. Vă ajută la redecorat, îl puneți să strângă leșurile de aici, să ducă gunoiul. Trebuie să fie și el bun la ceva odată și-odată, nu?

– Un colorat pentru o vrăbiuță? Ăsta care m-a buzunărit deja de trei ori de când stăm de vorbă? Voi nu știți vorba aia: nu da vrabia din mână pe cioara de pe Asgard? Știu că e o vorbă rasistă, dar n-am inventat-o eu! Ia dispăreți cu colorații voștri cu tot, că mi-ați stricat zen-ul! Cum să fiu zeul bucuriei când mă supără toți handicapații? Dispăreți din fața ochilor mei superbi acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin!

Pocni zeul din degete și dacii noștri se treziră în Laponia, de unde plecaseră, în viscol, ger și întuneric. Fără Păcală, Hamlet și Shakespeare, pe care probabil Baldur îi trimisese în poveștile lor. Porniră dârdâind spre miazăzi, sperând să nu se congeleze complet pe drum.

– Și acum încotro? întrebă Făt-Frumos.

– Unde om vedea cu ochii, firește, răspunse Harap-Alb. Chiar dacă nu vedem nimic din cauza viscolului blestemat, dărâma-i-ar zeii casa peste toată familia lui!

– Propun să ne luăm un concediu, zise Greuceanu. Dar neapărat în țările calde, că m-am săturat de frigul ăsta ca de mere pădurețe. Înțeleg că iarna nu-i ca vara, dar aici se exagerează, că e numai iarnă mereu.

– Anatolia? Cartagina? Tracia? Dubai? întrebă Prâslea.

– Mergeți pe copita mea, că am o idee excelentă, le spuse calul. Dacă trecem de cercul polar fără să murim înghețați, vă duc în cel mai bun loc pentru o vacanță ieftină. Am niște cunoștințe acolo, o să vă placă sigur.

Continuară să se târască prin zăpadă și probabil se mai târăsc și astăzi dacă au supraviețuit. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus ceva, cumva. Dar nu mai știu ce, că am înghețat și eu uitându-mă după ăștia. Sper să ne mai întâlnim cu ei cândva, altfel se termină povestea prematur. Și ar fi ciudat să vă spun o poveste fără personaje principale, fără acțiune și fără finalizare. Sau finalitate, nu mai contează. Unde am rămas? Deci încălecat pe-o șa și ce urma? A, da! Hai pa!  

 

 

[1] Referire la Angela Merkel, cancelar al Germaniei între 2005-2021

[2] Referire la Michael Schumacher, unul dintre cei mai buni piloți de Formula 1 din istorie

[3] Zeul suprem al popoarelor germanice, numit Odin de scandinavi

[4] Zeul tunetelor și fulgerelor pentru popoarele germanice, numit Thor în Scandinavia

[5] Recompensă care îi așteaptă pe credincioși în viața de apoi, conform credinței islamice

[6] Aluzie la basmul La Belle et la Bête („Frumoasa și bestia”) de Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve

[7] Poliția Metropolitană din Londra

[8] Numele drapelului Regatului Unit al Marii Britanii

[9] Joc de cărți cunoscut și ca „21”

[10] Referire la titlul imnului britanic, God Save the Queen („Dumnezeu să salveze regina”)

[11] Personajul principal al baladei populare românești Monastirea Argeșului

[12] Replică din piesa de teatru Richard al III-lea de William Shakespeare

[13] După celebra replică din tragedia Hamlet (1603) de William Shakespeare

[14] Ființe uriașe cu inteligență redusă din mitologia nordică

[15] Referire la romanul The Lord of the Rings („Stăpânul inelelor”) de J.R.R. Tolkien

[16] Referire la tragedia Romeo și Julieta (1597) de William Shakespeare

[17] Sărbătoare a popoarelor germanice, înlocuită cu Crăciunul după trecerea la creștinism

[18] După titlul romanului Fifty Shades of Grey („Cincizeci de umbre ale lui Grey”) de E.L. James