Divina parodie 3. A fost odată… prin Elada

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, se cobor la vale, trei turme de miei cu trei ciobănei. Iar la mare distanță în spatele lor, cei cinci Nemuricioși fac plajă. Că doar despre ei este povestea, nu despre ciobani sau oi. Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu, Prâslea și calul năzdrăvan își petreceau concediul în Elada, bronzându-se ieftin, ca orice dac cu buget redus. Cei patru flăcăi își doreau să ajungă în insula Lesbos pentru a petrece cu lesbienele de acolo, chiar dacă le explicase calul că nu aveau nicio șansă să le cucerească, lesbienelor plăcându-le femeile, nu bărbații. Nici măcar cei efeminați ca Făt-Frumos. Dar ei refuzau să priceapă, pentru că explicația calului le dădea peste cap fanteziile. Cât așteptau feribotul în portul Pireu, eroii noștri aleseră să se bucure de o zi de plajă. Așa că își întinseră rogojinele pe malul mării, pe o plajă de nudiști, deoarece calul refuza categoric să poarte slip. La fel și Făt-Frumos, care voia să se bronzeze uniform. Bineînțeles că nu existau plaje pentru nudiști în port, însă nu le-a spus nimeni asta, localnicii și turiștii preferând să arunce în ei cu fructe stricate, sudalme, blesteme și securi. Însă pe eroii noștri nu îi deranja, considerând că era doar un obicei local puțin extravagant. Așa că își văzură în continuare de bronz, raze solare și relaxare, ca să compenseze cu frigul suferit la Polul Nord.

– Măi băieți, știți ce mă gândeam? întrebă calul. Ce ar fi să învățați și voi puțină bătaie? De când suntem pe drumuri n-ați dat nici măcar un pumn, deși am trecut prin multe lupte. Harap-Alb e cu exploziile, Greuceanu cu trânta, Prâslea cu arcul iar Făt-Frumos cu fuga. Nu vreau să cobesc dar probabil ne mai așteaptă multe pericole și ar cam fi cazul să învățați să vă bateți, altfel crăpăm cu toții din prima repriză.

– Marș, bă lighioano! i-o tăie Greuceanu. Cine nu știe bătaie? Nu dau cu pumnul pentru că e armă de distrugere în masă. Dacă îl pocnesc pe unul, fac pârnaie pentru genocid. De asta prefer trântele, că sunt șanse să scape ăla doar cu o spitalizare. Poate vrei să-ți dau perversa, ca să înveți ce e bomba nucleară înainte de a fi inventată.

– Eu am mâna mică, zise Prâslea. Dacă îi dau unuia un pumn, îi rămân metacarpienele mele între dinți. Așa că prefer săgețile. În viață trebuie să te adaptezi, altfel dispari ca dinozaurii. Logic, nu?

Harap-Alb nu vedea rostul de a da cu pumnul când, în mod evident, dinamita cauza distrugeri mult mai mari. Iar Făt-Frumos era un pacifist declarat, care prefera să facă dragoste, nu război, deși toată lumea știa că, de fapt, îi era teamă să nu-i sară oja. Cum se ciondăneau ei frățește, cu palme și șuturi în loc de argumente, fură călcați în picioare de un val de oameni care fugeau deși nu îi alerga nimeni.

– Alo, bre tovarăși, nu vedeți că sunt niște oameni aici? strigă Făt-Frumos după ei. Chiar așa circulăm, fără să ne uităm pe unde sau pe cine călcăm? Și unde naiba fugiți de parcă v-a pus cineva prea mult tzatziki în souvlaki? Iar vă invadează perșii sau ce v-a apucat?

Nu le răspunse nimeni, așa că îl opriră pe unul mai mic, punându-i piedică. Acesta le explică în silă că se grăbeau cu toții la Acropole ca să vadă concursul dintre Atena și Poseidon[1] pentru patronajul orașului. Ambii zei își doreau să conducă și să boteze acest oraș, care nu avea încă un nume, dar care promitea să devină cândva capitala Eladei. Cum întrecerile divine cu public erau mai rare decât extincțiile în masă, toți locuitorii orașului își doreau să asiste la aceasta, așa că se grăbeau să prindă bilete, dealul Acropole având un număr limitat de locuri. Merseră și eroii noștri însă nu pentru a vedea competiția zeilor, ci pentru că auziseră că vor cânta în deschidere Nana Mouskouri, Demis Roussos și Helena Paparizou. Nu erau fani, dar voiau să-și desfunde urechile după ce în ultimele săptămâni Harap-Alb le-a spart timpanele lălăind doar muzică arăbească. Preferau să audă trei zile numai „S’agapao, pao, pao” decât încă un „Ya habibi Mariana, ia-ți chiloți c-a venit iarna”. Așa că se grăbiră cât putură spre Acropole, încercând să se îndepărteze cât mai mult de semiarabul cu veleități artistice îndoielnice. Făt-Frumos topless, ca să mai prindă niște bronz pe drum, iar calul tot fără slip, din motive personale.

La Acropole îi găsiră pe cei doi zei înconjurați de lumea bună a orașului, adică filosofi și politicieni. Competiția era simplă: fiecare zeu trebuia să le ofere locuitorilor orașului câte un dar iar regele să aleagă cel mai bun cadou și, implicit, divinitatea care urma să îi patroneze. Poseidon le oferi primul cal domesticit din Elada și, pentru că muritorii nu păreau prea încântați, făcu să țâșnească din stâncă un izvor cu apă sărată. Atena se dovedi mai zgârcită, așa că le oferi un măslin amărât. Grea alegere pentru regele Cecrops, care aștepta din partea zeilor daruri ceva mai consistente, nicidecum o plantă și niște apă chioară. Gloata adunată ca la circ începu să strige, încercând să-și ajute conducătorul să ia cea mai bună decizie:

– Alege apa, maiestate, că e mai multă! Măslinul face câteva măsline, dar apa curge non-stop! Și nici nu are apometru, deci e moacă! Știți cum se spune: apa trece, pietrele de la rinichi rămân!

Filosofii începură să analizeze darurile după cum știau ei mai bine. Cu toții fură de acord că apa era un simbol al vieții iar măslinul reprezenta hrana. Adică Poseidon le oferea viața iar Atena un aperitiv, ceea ce înclina balanța în favoarea zeului mărilor. În plus, apa face măslinul să crească, dar măslinul nu influențează cursul apei, prin urmare darul lui Poseidon era evident superior. Convins și de filosofi, și de gloata înfierbântată, regele era cât pe ce să-l declare pe zeu câștigător al competiției, însă Făt-Frumos luă cuvântul. Nu știm de ce, probabil suferea de lipsă de atenție:

– Opa, opa, Penelopa! Haideți să stăm puțin strâmb și să judecăm drept, ca să nu plângem după aia cu lacrimi de harpii. Ce cadouri sunt astea? Un cal? Cai n-ați mai văzut până acum? Uite că avem și noi unul aici. N-o fi cel mai frumos dar tot cal e. Cred… Apă? Nu aveți apă destulă? Dacă mergeți spre miazăzi nu foarte mult, găsiți ditamai marea. Ce puteți să faceți cu un izvor în vârful dealului, care nici nu poate fi băut pentru că e sărată apa? Să faceți duș? Nu vă trebuie, că nu vă miroase nimeni. Atunci ce? Doar să vă lăudați că aveți o arteziană în vârful dealului? Și dacă toată apa se scurge peste voi și vă inundă orașul, ce faceți? Pluta pe spate în sufragerie? Snorkeling pe sub pat?

Începură să îi dea dreptate elenii. Încurajat de aprobările lor, Făt-Frumos continuă:

– Dar măslinul… Aveți idee ce puteți face cu un măslin? Stați la umbra lui când ajungeți pe deal, mâncați dacă vă e foame, când aveți musafiri îi serviți cu un platou cu măsline, brânză și salam. Nu mai zic că puteți face și untdelemn de măsline. Aveți idee cât de scump e untdelemnul ăsta? Vă spun eu: e super-scump! Vă îmbogățiți numai din vânzarea lui! Îl puteți folosi și ca tratament cosmetic, și ca element esențial în prevenirea bolilor cardiovasculare. Păi nu știați că untdelemnul de măsline reduce colesterolul și ajută organismul să rețină mai multe substanțe nutritive? Puteți să faceți și săpun din el, puteți să îl folosiți și în lămpi, deci numai beneficii. Iar voi vreți să alegeți o baltă sărată? Un amărât de H₂O plin cu clorură de sodiu? Pe bune?

Elenii adunați în vârful dealului îi dădură dreptate și îi cerură regelui să o aleagă pe zeița Atena. Însă Cecrops se hotărâse deja și nu voia să se răzgândească. Ei insistară, el rămase pe poziție pentru că voia să aibă ultimul cuvânt. Doar era rege, nu?

– Băi sărăciilor, nu înțelegeți că eu hotărăsc? țipă Cecrops la ei. V-a întrebat cineva ceva? Vi se pare că îi pasă cuiva de părerea voastră? Eu trebuie să aleg, nu voi! Eu, regele! Ce, aveți impresia că e cumva democrație și nu știu eu?

Nu li se păru o idee rea, așa că cerură democrație. Nu pentru că voiau să aibă mereu un cuvânt de spus, ci pentru că își doreau foarte mult uleiul ăla de măsline, căruia îi făcuse reclamă Făt-Frumos. Regele, însă, nu avea de gând să renunțe la putere.

– Bă băieți, nu vă trebuie democrație, că vi se urcă la cap. Și cântărește mult, așa că deveniți grei de cap. Mai dă și migrene pe deasupra, poate chiar tumoră cerebrală. Mai bine lăsăm lucrurile cum sunt, mă sacrific eu să iau decizii pentru voi și, cu voia lui Zeus[2], ne descurcăm cumva. Gata, așa facem! Am zis!

Apoi îl înjură pe Făt-Frumos printre dinți, pentru că din cauza lui se ajunsese aici. Dar elenii nu se lăsară și instaurară democrația cu toate obiecțiile regelui, după care o aleseră pe Atena câștigătoare și patroană a orașului lor, care primi numele zeiței. Poseidon se retrase nervos, nu înainte de a-l anunța pe Făt-Frumos că, dacă îl va prinde pe mare, o să îl trimită la Hades[3] cu neamul lui cu tot. Apoi îi sugeră lui Cecrops pe cine să aleagă pentru tributul cretanilor. Regele, care și el era ranchiunos, primi sugestia cu bucurie. Ordonă ca Făt-Frumos și tovarășii săi să fie prinși, legați și îmbarcați către Creta, alături de alți tineri atenieni. Rămas singur, calul năzdrăvan îi urmă pe ascuns, legându-se de corabie în locul colacului de salvare. Pe drum, flăcăii noștri intrară în vorbă cu ceilalți prizonieri pentru a înțelege ce se întâmpla. Unul dintre ei, un istoric pe nume Herodot, le explică:

– Acum ceva timp a venit la noi Androgeus, fiul regelui Minos din Creta. Să vadă Acropolele, să viziteze muzeele, să bea ca spartul cu tovarășii lui. Când s-a îmbătat, a început să facă scandal și să-i ia la bătaie pe toți care îi treceau prin cale. Pentru că i se umflaseră mușchii pe el prea mult și pentru că nu mai rămăsese niciun atenian nebătut, l-a mâncat undeva să se bată și cu taurul lui Poseidon de la Maraton. Numai că taurul nu știa de glumă, așa că l-a luat în coarne, ni l-a adus în Atena și aici l-a călcat în copite. Când a aflat regele Minos că beizadeaua lui a murit, a dat vina pe noi. A venit aici cu armata, ne-a bătut și el, iar acum trebuie să îi trimitem anual tribut câte șapte băieți și șapte fete.

– Ce face cu tinerii? întrebă Greuceanu. Orgie? Filme trei de X? Sau îi trimite la produs prin Roma și Iberia?

– Nu știți? se miră Herodot. Îi aruncă în labirintul de lângă palatul lui de la Cnossos ca hrană pentru minotaurul Asterion. O fiară cu corp de om și cap de taur, născută de nevasta lui Minos după ce s-a împreunat cu taurul alb al lui Poseidon.

– De-a dreptul scandalos! pufni Harap-Alb. Unii arabi fac asta cu capre. Unii daci cu oi. Elenii cu băieți. Dar cu tauri e prea de tot! Unde o să ajungem cu asemenea descreierați? Vine clar sfârșitul lumii, că nu ne mai suportă zeii prea mult. E nevoie de un jihad global, de o purificare a lumii prin foc, altfel ne aduc zeii armaghedonul. Pe care îl merităm, dacă am ajuns să ne împreunăm ca boii până și cu tauri!

– Cum putem scăpa din labirintul ăsta? întrebă Prâslea. A evadat cineva vreodată sau o să murim ca proștii din cauza ăstuia care s-a băgat în seamă ca musca-n fundul calului năzdrăvan, deși nu era treaba lui ce fac atenienii?

Făt-Frumos înțelese aluzia, însă avea o explicație:

– N-am vrut, dar ați văzut ce super-bună era zeița aia? Ce decolteu avea? Și ce frumos mi-a făcut cu ochiul în timp ce își lingea buzele senzual? Cum să nu sar pentru ea când mi-a zâmbit așa frumos? E prima care m-a făcut să simt ceva după ce am fost părăsit brutal de Ileana Cosânzeana. Doar știți ce super-greu mi-am revenit după despărțirea aia. Mi-a fost și soră, și iubită, și mamă uneori. Vitregă în toate trei cazurile! Nu puteți să mă condamnați că vreau să îmi continui viața, să învăț din nou să iubesc, să trăiesc, să visez, să sper…

– Care prima, fătălăule? întrebă Greuceanu. Ți-au curs balele și după Albă-ca-Zăpada, și după mumă-sa vitregă, și după regina Britaniei, deși n-ai văzut-o niciodată.

– Și după Crăiasa Zăpezii, completă Harap-Alb.

– Probabil și după zeul ăla din Asgard, adăugă Prâslea.

– Ho, bre, că nu e același lucru! îi opri Făt-Frumos. Atunci a fost câte un flirt nevinovat ca să nu-mi pierd antrenamentul. Nu se compară ălea cu zeița asta, care pare și deșteaptă, nu doar super-frumoasă. Știți doar că sunt sapiosexual. Ia mai bine să lăsăm omul ăsta să zică în continuare cu labirintul, că nu folosește la nimic să dăm vina pe cineva anume pentru situația asta. Așa au vrut zeii, luați-vă de ei, nu de mine! Deci cum e, nea isteric Sfertodoct?

– Herodot, nu Sfertodoct. Și sunt istoric, nu isteric. Unii chiar mă consideră părintele istoriei, deci puțin respect nu strică.

– Părintele istoriei? se miră Greuceanu. Pe cine ai babardit de ai făcut istoria? Adică cine e mumă-sa istoriei întreb. Doar n-aveai cum să o faci singur prin fotosinteză, ca plantele și insectele. Trebuie să aibă o mumă, corect?

– De ce să nu poată singur? întrebă alt prizonier, un matematician pe nume Pitagora. Zeus cum a născut-o pe Atena din capul lui? Ăsta de ce să nu poată? E mai prost cumva?

Stabiliră în unanimitate că era. Herodot însă îi lămuri:

– Re malakes, nu e nicio mamă a istoriei. Am înfiat-o, nu am făcut-o eu. Vreți să vă spun cu labirintul ăla sau continuați să mă supărați ca să vă șterg din istorie?

Se calmară iar istoricul le povesti că doar doi oameni reușiseră să evadeze: Dedal, arhitectul labirintului, și fiul său, Icar. Își făcuseră aripi din pene lipite cu ceară, reușind astfel să zboare de acolo. Însă Icar s-a apropiat prea mult de Soare, ceara i s-a topit și băiatul s-a prăbușit în palatul regelui Midas, făcându-i ditamai gaura în acoperiș. Harap-Alb aplaudă gestul jihadist al tânărului Icar, chiar dacă toți ceilalți erau convinși că fusese un accident, nicidecum un atentat sinucigaș.

În Creta, pe drumul de la corabie la palatul lui Minos din Cnossos, unul dintre paznici încercă să facă pe ghidul turistic, arătându-le atracțiile insulei:

– Acolo, în peștera aia din muntele Dikti s-a născut Zeus. Acolo i-a rupt cornul abundenței caprei Amaltea. Acolo, în Gortys, a violat-o pe Europa, mama lui Minos, luând înfățișarea unui taur. Acolo, departe, e Talos, robotul pus de Zeus să o păzească pe Europa. Acolo păștea taurul lui Poseidon când ni l-a furat Hercule. Insula aia din zare, Dia, a fost o reptilă uriașă care ne-a atacat iar Zeus a împietrit-o. Probabil era un dinozaur, dar n-aș vrea să speculez. Iar în țarcul ăla facem noi coride pentru că, în caz că nu ați observat, ne cam plac taurii. Nu cum îi plac reginei Pasiphae, soția lui Minos, ci mai mult platonic. V-aș putea povesti și despre cultura minoană, însă n-aș vrea să muriți de plictiseală înainte să vă omoare minotaurul.   

În Cnossos, capitala insulei, fură aruncați în labirintul de lângă palatul lui Minos. Toți în afară de Prâslea, pe care regele îl păstră puțin pentru el, după obiceiul elenilor de a sodomiza adolescenți[4]. Sărmanul Prâslea fugi în labirint plin de vaselină, preferând să devină cina minotaurului decât desertul unui pederast. Acolo, prizonierii începură să caute soluții pentru a evada înainte să îi găsească fiara carnivoră. Pitagora făcu niște calcule matematice complicate, însă fără vreun rezultat concludent, pentru că folosea cifre romane. Harap-Alb îl învăță cifrele arabe, ceea ce simplifică drastic formulele tânărului matematician. Cu toate astea, calculele lui arătau doar că nu aveau nicio cale de scăpare. Cel de-al treilea atenian venit cu ei, un muzician pe nume Vangelis, propuse să îmblânzească monstrul cu ajutorul muzicii. Însă era specializat în muzică electronică, ceea ce nu putea crea în labirint, unde nu se găseau decât oase și pietre. Negăsind nicio cale de scăpare, prizonierii își așteptară sfârșitul resemnați, fumându-și ultima țigară în timp ce plângeau cu sughițuri. Când terminară și țigările, și lacrimile, văzură coborând din văzduh un cal înaripat. Se bucurară, crezând că era vestitul Pegas, și fură foarte dezamăgiți când realizară că era doar calul năzdrăvan cu aripi din pene, lipite cu ceară. Le luase de la Dedal, arhitectul labirintului, căruia îi ceruse ajutorul pentru a-i salva pe captivi. Dedal îi oferi aripile și un ghem cu sfoară, apoi îi tatuă pe corp planul labirintului ca în serialul „Prison Break”. Calul nu fu încântat de ultimul dar al arhitectului, dar acceptă pentru că viețile tovarășilor lui erau în pericol. Și pentru că era un tatuaj semipermanent, care se ștergea după câteva spălări. Îi dădu lui Făt-Frumos ghemul cu sfoară, sfătuindu-l să îl lege de intrare; dacă aveau să se rătăcească în labirint, nu le rămâne decât să se ia după sfoara lăsată în urmă.

– Ăsta e planul tău, gloabo? întrebă Greuceanu. Să mergem de nebuni cu ața după noi? Și ce facem dacă ne întâlnim cu minotaurul? Îl legăm cu sfoară? Îl coasem de perete? Îl facem goblen?

– În plus, interveni Prâslea, ce rost are să mergem prin labirint din moment ce e o singură cale de acces, cea pe care am intrat? Nu e mai logic să stăm pe loc decât să umblăm ca proștii?

– Eu am încredere în calul meu, îi opri Făt-Frumos. Dacă a nimerit corbul Brăila, nimerim și noi ieșirea de aici. Forza calul, forza calul, ole, ole!

– Habibi Dublu F, nu știu eu multe zicale dacice dar cred că era orbul, nu corbul, îi șopti Harap-Alb.

– Cum să nimerească un orb Brăila? se miră Făt-Frumos. Ești nebun? E orb, nu vede, se învârte prin Galați încontinuu în primul sens giratoriu. N-are cum să nimerească Brăila, clar! Corbul poate, că vede și zboară. Bine, nu știu ce ar putea căuta un corb în Brăila, dar probabil e în trecere, că nimeni n-ar vrea să rămână acolo. Deci e corbul sută-n mie, nu mă contrazice, că nu ești din zonă! Eu nu mă bag în geografia Arabiei tale, nu te băga nici tu în Dacia mea!

– De fapt chiar sunt din Brăila, dar sufletește sunt într-adevăr din Arabia, replică semiarabul. Și cum adică nimeni n-ar vrea să rămână în Brăila? Ce are casa mea, rasistule?

Calul îi lăsă să se păruiască puțin, așa cum făceau la fiecare dispută, apoi îi convinse să se pună în mișcare. Legară sfoara de intrare și porniră prin labirint. Până când le-o rupse minotaurul, așa că trecură la planul B. Luându-se după tatuajul calului ajunseră în centrul labirintului, unde îi aștepta fiara înfometată. Nu mai mâncase de un an, de la tributul anterior, așa că foamea lui era de înțeles. Văzându-se față în față cu bestia fomistă, fetele și Făt-Frumos începură să țipe iar băieții să fugă. Noroc cu calul, care scoase din traistă o liră și i-o înmână muzicantului Vangelis. Acesta începu să cânte ultima lui compoziție, „Cucerirea Paradisului”, încât adormi nu doar minotaurul, ci toți, inclusiv el. Când se trezi, calul trecu la planul C: îi înmână lui Harap-Alb câteva bucăți de dinamită, cu care semiarabul aruncă bestia în aer. Ajunseră la una dintre margini luându-se după harta calului, dădură o gaură în perete cu dinamita și evadară fără probleme. Harap-Alb păstră unul dintre coarnele minotaurului, pe care și-l agăță la gât, ca să pară sălbatic în ochii inamicilor. Încercă și Făt-Frumos să-și agațe celălalt corn însă se înțepă în el, plânse puțin și se calmă doar după ce calul bătu cornul, așa cum fac părinții când copiii lor se lovesc în ceva. Și-l puse calul în frunte dar îl dădu rapid jos, pentru că ceilalți nu îl mai recunoscură și îl confundară cu un inorog slab, jerpelit și cocoșat. Lăsară cornul înfipt în zidul exterior al labirintului, cu un bilețel pe care scria: „Minos, știm ce ai făcut astă vară. De acum să dormi cu ochii deschiși, că ne întoarcem să te castrăm. PS: Trimite-o pe poutana de nevastă-ta să se împreuneze cu un leu sau un dragon, că vițelul ei a ajuns hamburger. Ai gamisou, malaka!”. Și fugiră, ca nu cumva să îi prindă regele pe acolo.

În sudul insulei găsiră un uriaș din bronz care arunca bucăți de stâncă într-o corabie ancorată la țărm. Victimele lui erau argonauții plecați să găsească lâna de aur a unui berbec înaripat, care după moarte cică a devenit constelația Berbecului. Nu vă mirați, că e posibil. Cred…

– Cine muma Tălpii Iadului e ăsta? țipă Făt-Frumos. Colosul din Rodos? Și de ce se mișcă? A luat-o razna sau s-a defectat?!? Bre, ce i-ați făcut de a turbat?

Îi răspunse Herodot:

– E Talos, paznicul Cretei, făurit de zeul Hefaistos[5] și lăsat aici de Zeus pentru a ține străinii departe de fosta lui iubită feniciană, Europa, mama regelui Minos. Iubita e moartă de ceva timp însă paznicul de bronz continuă să își îndeplinească misiunea, după cum a fost programat. Dacă pe argonauți i-a mâncat undeva să acosteze aici, și-au cam pus-o.

– Trebuie să îi ajutăm! exclamă Vangelis. Nu putem să îi lăsăm să moară! Nu fără să le compun un imn înainte, ca să rămână în amintirea tuturor! Ce ziceți de coloana sonoră a filmului „Blade Runner”? Ia dați o lingură și un castron, să vă cânt puțin din ea.

– Cum să îi ajutăm? întrebă Prâslea. Nu avem arme, că ni le-au luat soldații atenieni când ne-au capturat. Iar ăsta e un robot din bronz, în caz că nu ai observat. Avem nevoie de corabia ăstora ca să plecăm de pe insulă, dar cum să ne luptăm cu un robot? Și ce caută un robot în Antichitate?

– Nu e singurul, să știi, îi răspunse Herodot. Zeul Hefaistos și-a creat câțiva roboți care să lucreze în atelierul său. Arhitectul Dedal a făcut statui care se mișcă și vorbesc. Sculptorul Pigmalion din Cipru a făcut o statuie din fildeș care se mișcă singură. Iar regele Alcinous din insula Drepane are câini de pază făcuți din aur și argint. Să nu uităm de Pinocchio, păpușa din lemn făcută de romanul Geppetto care, de asemenea, se mișcă singură. Mai erau și păpușile Annabelle și Chucky[6], dar ălea erau posedate, așa că nu se pun. Oare o fi și Pinocchio posedat? Sau Talos? Să aruncăm cu niște apă sfințită pe el, poate se oprește. Știe cineva vreun exorcism, în caz că nu funcționează agheasma?

– Lasă-ne cu prostiile tale, îl întrerupse Pitagora. Îi găsim punctul slab prin matematică, pentru că numerele reprezintă esența lucrurilor, Universul fiind un sistem ordonat de numere și raporturi numerice. Dacă mă uit bine la robotul ăsta, e clar că suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei. În concluzie, punctul lui slab e șurubul ăla de la gleznă. Mai mult ca sigur are un furtun din gât până în picior, prin care circulă lichidul care îi dă viață. Prin urmare, dacă aplicăm încă vreo câteva formule geometrice și aritmetice, putem să ne dăm seama că, dacă îi scoatem șurubul, pe acolo o să i se scurgă lichidul. Hoper edei deixai sau, cum zic romanii, quod erat demonstrandum. Ori „ceea ce era de demonstrat”, pentru cei care nu știu matematică. Adică ăia care nu or să treacă în veci clasa nici cu șpagă. Ia scoateți câte un pergament, că vă dau lucrare de control din tabla înmulțirii! Apoi ne vedem la vară, că numai corigenți am în clasa asta!

Avea dreptate Pitagora, puteau opri robotul dacă îi scoteau șurubul. Așa că puseră la cale un plan rapid: Făt-Frumos avea să încerce să-l hipnotizeze pe Talos iar, în acest timp, ceilalți aveau să-l deșurubeze. Fătul habar nu avea cum putea să hipnotizeze o persoană, darămite un robot, însă nu avu niciun cuvânt de spus pentru că tovarășii săi îl fugăriră până în fața uriașului de bronz. Se concentră Fătul cât putu de mult, își bulbucă ochii ca broaștele și legănă prin fața lui Talos o piatră legată cu sfoară (îi mai rămăsese destulă din ghemul adus de cal), dar degeaba. Robotul nu părea hipnotizat ci, mai degrabă, amuzat pentru că nu văzuse niciodată așa ceva. Se așeză în fund și îi ceru lui Făt-Frumos și niște trucuri cu cărți de joc, aplaudând ca un copil fiecare număr eșuat de iluzionism, pentru că eroul nostru nu se pricepea deloc la așa ceva. Dar măcar avea ambiție, încercând tot ce văzuse la magicieni și vrăjitori ambulanți. Planul funcționă ca pe roate, robotului fiindu-i distrasă atenția, timp în care Nemuricioșii reușiră să îi scoată șurubul cu ajutorul unei șurubelnițe furate de calul năzdrăvan din atelierul lui Dedal. Prin gaura din gleznă se scurse tot lichidul care anima uriașul de bronz, benzină cel mai probabil, iar Talos se prăbuși și își dădu shut down forțat. Nu înainte de a striga: „Făt-Frumos, ești nașpa tare!”. Argonauții alergară într-un suflet să le mulțumească eroilor noștri și îi invitară să îi însoțească în călătoria către Colchis, acolo unde se găsea lâna de aur. Dacii acceptară, pentru că altfel nu puteau pleca de pe insulă, deși își doreau în continuare să ajungă în Lesbos. Grupul argonauților, care își luaseră numele de la cel al corăbiei lor, Argos, era format din mulți regi, eroi și semizei, precum Hercule și Tezeu, conducătorul lor fiind prințul Iason din Iolcus. Și acesta începu să-i facă ochi dulci lui Prâslea după obiceiul pederast al grecilor, încât sărmanul băiat stătu tot drumul ascuns în barca de salvare.

După ce vizitară câteva insule în care nu se petrecu nimic interesant, în afară de câteva bătăi cu localnicii și câteva violuri răzlețe, argonauții ajunseră în Tracia, la Salmydessus, unde îl găsiră pe profetul Fineus, lovit de Zeus cu orbire pentru că le releva muritorilor viitorul. Și oracolul din Delfi[7] făcea asta, însă se pare că Zeus ori era ipocrit, ori avea ceva personal cu Fineus. Chiar trimise asupra sărmanului profet niște harpii care îi mâncau toată hrana, lăsându-l cu foamea în gât. Eroii îl ajutară, întinzându-le harpiilor o capcană. Harap-Alb plantă o bombă sub masă și îl invită pe Fineus să încerce să se ospăteze. Când creaturile sosiră pentru a-i lua orbului hrana, Harap-Alb detonă bomba și le ucise pe toate. Din păcate și pe sărmanul profet, care era în raza exploziei, dar victimele colaterale erau inevitabile în asemenea expediție. Partea bună e că am rezolvat o nelămurire: n-o fi nimerit orbul Brăila, dar măcar a nimerit brăileanul orbul. Eroii își continuară drumul și ajunseră într-un loc în care două stânci se loveau una de cealaltă, strivind orice ar fi îndrăznit să treacă printre ele. Drumeții preferară să meargă pe mal, ducând corabia în spate, și să o lase pe apă după ce trecură de stâncile fermecate. Pe insula Dia fură atacați de păsări stimfaliene, care își foloseau penele ca săgeți, însă cu un sac de grăunțe le ținură ocupate cât să apuce să se îndepărteze. Apoi întâlniră monstrul marin Scylla, pe care îl calmară tot cu o bombă de-a lui Harap-Alb, ultimul pericol înainte de a ajunge la destinație fiind sirenele, creaturi acvatice care înnebuneau bărbații ce le auzeau cântecul. Din fericire îl aveau cu ei pe Vangelis, care cânta mai tare. Și mai prost, sirenele ascunzându-se în adâncul mării după ce îi auziră compoziția electronică interpretată cu oale, bețe și onomatopee. Scăpând și de acest pericol ajunseră cu bine în Calchis, care se afla în Dacia, patria Nemuricioșilor noștri.

Regele Aeetes nu voia să le dea lâna de aur, însă nu se putu opune, fiindu-i teamă de ei. Așa că le promise că le-o va da doar dacă vor reuși să treacă trei probe de foc. La propriu. Prima consta în înfrângerea și îmblânzirea unor tauri cu copite de bronz, care scuipau foc. Calul fermecat cumpără câteva costume ignifuge de pompieri și astfel argonauții reușiră să drogheze taurii fără a fi arși și să are cu ei un câmp. În cea de-a doua probă fură nevoiți să semene în câmpul proaspăt arat dinți de dragon, din care crescură instantaneu niște schelete ambulante războinice. Grămada de oase nu reprezenta un pericol pentru ditamai gașca de eroi, așa că stropiră scheletele cu vopsea roșie și eliberară taurii, care intrară în ele ca în popice. Apoi aduseră o haită de câini înfometați, care înfulecară cu tot cu vopsea oasele împrăștiate. În cea de-a treia și ultima probă, eroii noștri fură nevoiți să treacă de dragonul care păzea lâna de aur. Încercară să îl adoarmă cu muzica lui Vangelis, însă lighioana probabil băuse multă cafea înainte, pentru că stătu cu ochii căscați ca ghizuroiul. Îl drogară dar din nou niciun efect, probabil dragonul fiind un consumator frecvent, devenit imun la stupefiante. Încercară și varianta clasică, adică bătaia, însă șopârla le sfâșie costumele ignifuge și îi pocni cu coada sa uriașă, împrăștiindu-i pe tot câmpul. Se prinseră cam greu că focul se stinge cu apă, dar o făcură în cele din urmă. Calul se prinse, dacă e să fim sinceri, și le aduse câteva furtunuri de pompieri din același loc din care luase costumele. Împroșcară dragonul cu apă în gură până îi stinseră și flăcările, și arsurile de la stomac, și setea. Îl umplură cu apă până îl umflară în burtă cât să nu se mai poată mișca, apoi intrară în peșteră și luară lâna de aur. Se îmbarcară pe Argos și plecară rapid spre Elada, ca nu cumva regele Aeetes să mai născocească vreo câteva probe.

Pe drum, Nemuricioșii doriră să afle de ce voiau argonauții lâna de aur.

– E premiul pentru jocurile olimpice de anul ăsta, că pentru lauri și glorie nu mai concurează nimeni, le răspunse Iason. Nu mai avem medalii, așa că dăm lâna ca premiu. Nu știu ce facem data viitoare, dar măcar acum am rezolvat problema.

Dacii nu auziseră de jocurile olimpice, așa că Iason le explică rar, ca să nu fie nevoit să repete:

– Sunt niște jocuri inventate de noi, care au loc în onoarea zeilor noștri odată la patru ani în Olimpia, la poalele muntelui Olimp. Sunt mai multe probe, de la aruncarea discului, a suliței sau a greutății până la fugă, lupte și curse de cai. Participă cei mai buni atleți din toată Elada și e o mare onoare să câștigi competiția asta. Ar trebui să vă înscrieți și voi, că meritați. Ați învins minotaurul, ați distrus robotul Talos și ne-ați ajutat să găsim lâna de aur. Chiar ați reprezenta o concurență serioasă pentru favoriții concursului, semizeii Hercule, Perseu, Tezeu și Ahile. Ce ziceți, aveți curaj să participați? Sau vă e frică de rușinea înfrângerii?

Curaj aveau destul, pentru că erau inconștienți, adică incapabili să simtă pericolele decât atunci când era prea târziu. Și își doreau lâna aia de aur, mai ales că era de acasă, din Dacia. Acceptară iar argonauții îi duseră în Olimpia, unde într-adevăr erau adunați cei mai buni din toată Elada. Însă semizeii, vedetele competiției, erau favoriții clari la toate casele de pariuri: Hercule și Perseu, fiii lui Zeus, Tezeu, fiul lui Poseidon, și Ahile, fiul nereidei Thetis. Dar, după cum spuneam, eroii noștri nu se speriau de concurență. În primul rând din inconștiență, iar în al doilea pentru că nu auziseră în viața lor de acei semizei. Prin urmare, ignoranța poate fi uneori o binecuvântare. Îi deranja doar că erau nevoiți să participe complet dezbrăcați, o tradiție nu foarte inspirată mai ales pentru Prâslea, ținând cont de pederastia grecilor. În plus, se simțeau inferiori pe lângă cal care, deși era slab, jegărit și cocoșat, nu își pierduse dotarea de armăsar. Ba chiar se lăuda cu ea, fluturând-o în fața eroilor noștri pentru a le face în ciudă. Pe Prâslea l-a și pălit peste ochi cu ea, aparent din greșeală, susținând că nu l-a văzut pentru că era prea mic. Însă ceva îmi spune că nu a fost un gest neintenționat, calul adorând să facă glume proaste pe seama tovarășilor săi.

Prima probă a olimpiadei a fost cea de viteză: o sută de metri garduri. Din partea Nemuricioșilor nu putea participa decât Făt-Frumos, cel mai talentat la fugă în orice bătaie. Din păcate rată startul pentru că nu era atent, așa că începu să alerge abia după ce toți ceilalți concurenți trecură linia de sosire. Se și împiedică de primele garduri, că nici la salturi nu se pricepea, apoi pe ultimele le ocoli, susținând că doar proștii sar garduri când poarta-i deschisă. Ca să se revanșeze, tot el participă la cea de-a doua probă, cea de rezistență. Douăzeci și patru de ture de stadion, adică aproximativ nouă kilometri. Favoritul era Ahile, semizeul cu pielea impenetrabilă, care avea un singur punct slab: călcâiul de care îl ținuse mama sa când îl scăldase în râul Styx[8] pentru a-l face invincibil. Calul, care își luase în serios rolul de antrenor, îl învăță pe Făt-Frumos să îi pună piedică semizeului, lovindu-l cu putere în călcâiul vulnerabil. Ahile își depăși rapid adversarii, luând un avans considerabil de douăzeci și trei de ture de stadion când ceilalți abia o terminau pe a doua. Fiind arogant se culcă puțin, pentru că avea timp să tragă un pui de somn până să îl ajungă competitorii din urmă. Nu era obosit dar ținea neapărat să își umilească adversarii. Ațipi și se trezi când toți erau la ultimul tur. Acceleră nervos, îi ajunse din urmă și începu să lovească în stânga și-n dreapta, de zburară toți în tribune. Mai puțin Făt-Frumos, care se împiedică singur de propriile sale picioare, dar reuși să îi tragă semizeului un șut în călcâi, după sfatul calului. Din păcate nu era călcâiul care trebuia, așa că își fractură degetele de la picioare. Însă apucă din cădere să îi dea un șut lui Ahile cu celălalt picior. În același călcâi impenetrabil, firește. Căzut la pământ, reuși totuși să se agațe de tibia semizeului și îl mușcă de călcâi cu putere, rugându-se la toți zeii să fi nimerit călcâiul vulnerabil, altfel ar fi rămas fără dinți. Îl nimerise, așa că Ahile se prăbuși urlând de durere iar Făt-Frumos reuși să se târască până la linia de sosire. Nu câștigă proba, pentru că arbitrii îl descalificară pentru lovirea adversarului. La fel și pe Ahile, care îi aruncase pe toți alergătorii în tribună. Cum niciun concurent nu îndrăzni să reia traseul, proba rămase fără câștigător. Deși, pentru toți, câștigătorul moral era Făt-Frumos, care a reușit să pună la pământ un semizeu și să treacă linia de sosire.

A treia probă a fost cea de aruncare a greutății. Favoritul era semizeul Perseu, faimos pentru decapitarea gorgonei Medusa, creatura cu șerpi în păr, care îi împietrea pe cei ce îi întâlneau privirea. Când veni rândul lui Harap-Alb, acesta înlocui greutatea cu o bucată de brânză, după sfatul calului antrenor, pe care o strânse în pumn până îi scoase tot zerul. Speriați de „forța” lui, organizatorii anulară proba și trecură la aruncarea discului. Toți aruncară cât putură de tare, Perseu stabilind un nou record mondial. Harap-Alb însă înlocui discul cu o vrabie prinsă în prealabil, care se duse în înaltul cerului și nu se mai întoarse. Cum nimeni nu se prinse de înșelăciune, arbitrii îl declarară câștigător absolut al probei, fără drept de apel. Deși lui Perseu i se păru puțin ciudat că „discul” lui Harap-Alb i se găinățase în ochi înainte să zboare ciripind.

Cea de-a cincea probă a fost cea a luptelor greco-romane. Din păcate pentru Greuceanu, moirele îi hărăziră să se lupte cu celebrul Hercule, cel mai mare erou al Antichității. În realitate îl chema Heracle, Hercule numindu-l romanii, însă semizeul prefera să se prezinte cu acest nume, ca toți „stranierii” care au lucrat ceva timp la Roma ca badante. Avantajul lui Greuceanu era că, fiind gras, cântărea foarte mult, ceea ce îl împiedica pe Hercule să îl pună la pământ prea ușor. Se împinseră ei vreme îndelungată până când Greuceanu îi zise calului fermecat:

– Boss, dă-mi niște apă ca să prind putere și promit să îți dau lâna de aur dacă înving.

Calul îi aduse apă chiar dacă mai văzuse scenariul ăsta în lupta cu zmeul cel mare de pe Tărâmul Celălalt, soțul prințesei Geta-Daca. Hercule nu se lăsă mai prejos:

– Calule, căluțule, ce mai faci, drăguțule? Dă-mi și mie niște apă ca să prind putere și promit să îți dau două lâni de aur.

Îi dădu și lui o cană.

 – Îți dau trei lâni, cu dedicație specială, dar mai dă-mi niște apă, că mă usuc aici! îl rugă Greuceanu.

Calul îi mai dădu o gură de apă.

– Patru de la mine dar dă-mi și mie, că mi se crapă buzele! îl rugă Hercule.

Iritat, calul îi mai aduse niște apă.

– Boss, dă-l în morții și răniții mumă-sii pe ăsta, că eu sunt frățiorul tău! strigă din nou Greuceanu. Mai adu apă, că îți dau lână fără număr! Te acopăr cu ea ca pe un berbec, să mor dacă te mint!

Calul nu mai rezistă:

– Băi, ce mânjii mei faceți? Vă bateți sau vă adăpați? Ia mai duceți-vă la Necuratul, că nu sunteți la cișmea aici!

Și plecă bodogănind. Greuceanu și Hercule se mai împinseră câtva timp până se plictisiră de tot, apoi începură să se gâdile reciproc. Parcă s-au și mângâiat puțin, dar e interpretabil. Arbitrii îi lăsară acolo și plecară acasă, alegându-l câștigător pe un altul, prin tragere la sorți.

Penultima probă fu cursa de cai. Nu putea lipsi calul năzdrăvan, călărit de Prâslea, cel mai ușor dintre Nemuricioși. Aveau concurență serioasă: semizeul Tezeu cu calul înaripat Pegas, suedezul Beowulf cu Sleipnir, calul cu opt picioare al zeului Odin, o zână cu un inorog și centaurul Chiron[9], care era simultan și cal, și călăreț. Era evident că mârțoaga noastră, care abia se ținea pe picioare, nu avea nicio șansă în fața acestor armăsari. Așa că vărsă din timp la jumătatea drumului câteva kilograme de morcovi, delicatesa preferată a cailor. Iar mai departe câteva lăzi cu mere, ca să fie sigur. Când caii se opriră pentru a se înfrupta cu morcovi și cu mere, spre disperarea călăreților, calul nostru și Prâslea trecură lejer printre ei, îndreptându-se agale către linia de sosire. Erau cât pe ce să câștige, dar calul își aminti că vărsase pentru ceilalți mere, de care era dependent, așa că se întoarse ca să mai prindă ceva. Nu mai prinse nici mere, nici primul loc, pentru că îl întrecură toți după ce terminară de înfulecat. Așa că Nemuricioșii noștri pierdură și această probă, mai având o singură șansă: să o câștige pe ultima, cea de pentatlon, care consta în alergare, aruncarea discului și a suliței, săritură în lungime și lupte. Adică puteau să își ia gândul de la lâna de aur. Noroc cu Harap-Alb, care avea întotdeauna aceeași soluție pentru orice problemă.

În noaptea de dinaintea ultimei probe, semiarabul plantă bombe în corturile tuturor concurenților și îi aruncă în aer. Muriră toți în afara semizeilor, care fură grav răniți. Calul cel năzdrăvan îi învăță pe tovarășii săi să le fure semizeilor armele, pentru că ale lor erau la atenienii care îi capturaseră și aveau nevoie de arme dacă voiau să supraviețuiască în continuare. Cei patru refuzară inițial, pentru că nu voiau să fure de la niște eroi. Însă calul îi lămuri:

– Care eroi, mă? Sunt niște psihopați. Hercule e un tălâmb foarte violent, care și-a omorât nevasta și copiii, invocând nebunia temporară. Apoi pe Ifitus, cel mai bun prieten al lui, cică tot din cauza nebuniei. Nu vă mai zic câți oameni nevinovați a omorât și câte femei a violat. Tezeu e pasionat de răpiri: a răpit-o pe prințesa Elena din Sparta, a încercat și pe zeița Persefona[10]. Perseu și-a omorât bunicul iar Ahile caută mereu bătaie, ca să arate cât e de tare. Ăștia nu sunt eroi, ci niște dereglați care fac orice vor, pentru că nimeni nu poate să îi oprească. Dacă le luați armele faceți un bine omenirii, chiar dacă nu îi opriți, dar măcar îi încetiniți pe psihopații ăștia!

Avea dreptate calul, așa că luară tot ce găsiră prin cenușă și împărțiră între ei. Făt-Frumos luă armura impenetrabilă a lui Ahile, făcută de zeul meșteșugar Hefaistos, sabia din adamantiu a lui Perseu, pe care semizeul o primise de la Zeus, și scutul lui Perseu, pe care era lipit capul Medusei, gorgona care împietrea pe oricine îi întâlnea privirea. Bineînțeles că ochii îi erau închiși, ca să nu se împietrească cineva accidental, dar la nevoie puteau fi deschiși printr-un simplu pumn în cap. Ceilalți trei împărțiră lucrurile lui Hercule: Greuceanu îi luă ghioaga, Harap-Alb își alese blana impenetrabilă a leului din Nemea iar lui Prâslea îi rămaseră arcul și săgețile înmuiate în veninul hidrei din Lerna. Făt-Frumos era cel mai blindat, ceea ce e firesc, el fiind singurul dintre Nemuricioși care nu știa să lupte în niciun fel. Prin urmare, trebuia să fie măcar protejat, că doar cel mai bun atac e apărarea. Cel puțin în mintea lui.

Cum nimeni altcineva nu se prezentă la ultima probă, toți concurenții fiind morți sau răniți, câștigară la masa verde eroii noștri. Primiră ca premiu mult-râvnita lână de aur și, pe deasupra, Cutia Pandorei, o donație din partea lui Caerus, zeul oportunității și al norocului. Deschiseră cutia pentru a-și pune în ea lâna și din ea ieșiră multe rele, care se împrăștiară în lume. Speranța fu singura care rămase în cutie, nefiind suficient de rapidă, flăcăii noștri reușind să o acopere cu lâna de aur. Văzând ce au făcut, Nemuricioșii nu putură decât să scape un „Ups!” și să întrebe cine naiba era Caerus ăla care le-a dat cutia fără instrucțiuni.

– Cum să nu știți cine e Caerus? întrebă unul dintre membrii juriului. E cel mai mic copil al lui Zeus, toată lumea îl știe!

Nu auziseră de el iar odraslele zeilor olimpieni chiar nu făceau parte din aria lor de interese.

– Ăla tânăr și frumos, care are sandale înaripate la fel ca Hermes[11], continuă grecul.

În mințile lor era beznă în continuare.

– Ăla cu freză ciudată, care are o floacă în frunte și în rest e chel… Dacă nici acum nu îl știți, sunteți varză complet.

Mai scăpară un „Ups!” când își dădură seama cine era cu adevărat. Nu se așteptau să îl găsească și aici, însă Spânul îi păcălise din nou. Iar acum, din cauza lui, umpluseră lumea de rele. Membrii juriului îi sfătuiră să meargă la Delfi pentru a întreba oracolul ce era de făcut. Însă nu apucară flăcăii noștri să plece că apăru Hercule în cârje, strigând după ei:

– Malakes, vă omor când mă vindec! Știu că voi ne-ați bombardat azi-noapte! Din cauza voastră n-am apucat nici să-mi termin cele douăsprezece munci! M-ați lăsat cu trei neterminate! Și ce mama lui Hades caută armele mele la voi?                

– Care ale tale, bă, că pe ăstea le avem de acasă, îi răspunse Greuceanu. Poate seamănă cu ale tale dar le avem de mult timp. Eu am crescut cu bâta asta. Cu ea m-au educat ai mei. Așa că nu ne mai acuza de furt, pentru că nu e vina noastră că nu știi unde-ți pui lucrurile…

– Le aveți de mult, da? întrebă Hercule. Și sângele ăsta de pe săgețile plodului ce e? Nu cumva sângele otrăvit al hidrei din Lerna, pe care am omorât-o eu?

– Nu, boss, e ketchup. Am făcut niște frigărui mai devreme și am pus niște ketchup, că e grețos fără. Ia și gustă dacă nu crezi.

– Ketchup, da? Păi și blana leului de pe arab de unde e? Să nu-mi zici că de la el de acasă, că în Arabia nu sunt lei. E blana leului din Nemea, pe care l-am omorât eu cu mâinile goale!

– Bravo, boss, nu sunt lei în Arabia dar bine că sunt în Elada, replică Greuceanu. L-ai găsit cu o turmă de girafe vânând antilope în savana de pe muntele Athos, nu?

– Nu, umflatule, a scăpat de la zoo, replică Hercule tot mai enervat. Bă, vă sparg! Voi știți cine sunt eu? Sau cine e tata? Vreți să-l chem să vă bată? Dați-mi lucrurile și plecați să-mi îndepliniți restul muncilor, că acum îl strig! Tăticuuuu!!! Ia vino să-i bați pe ciorditorii ăștia!

– Ia uite-l și pe infidelul ăsta! se enervă Harap-Alb. Întâi ne face hoți, apoi ne trimite la muncă în locul lui. Du-te la muncă, bă săracule, nu mai sta cu mâna întinsă ca să-ți dea statul! Fir-ați ai lui Shaytan de leneși, că nu mai scăpăm de lepre asistate social ca tine! Nu vrei să-ți înmuiem și posmagii dacă tot suntem aici? Haideți, fraților, să mergem, că mă face câinele ăsta să-i frig un jihad peste ochi de-i sar și figurile, și lenea.

Văzând că nici nu-i intimidează, nici nu-i impresionează, Hercule schimbă tactica:

– Stați, mă, puțin, ce vă grăbiți așa? Stați, că nu munciți gratis. Uite, dacă mă rezolvați cu misiunile ăstea trei, în timpul ăsta vă fac din lâna de aur niște cojoace ciobănești, ca la voi acasă. Iar pentru mârțoagă vă dau brâul Hippolitei, regina amazoanelor, pe care i l-am luat după ce am răpit-o cu Tezeu. E bun ăsta la răpiri, vi-l recomand dacă aveți nevoie. Brâul e frumos, e făcut de Ares, zeul războiului, deci e de firmă. Ce ziceți? Ne combinăm?

Îi încânta gândul unor cojoace de aur, chiar dacă în Elada era vară și nu le trebuiau. Dar, după cum obișnuia să spună Făt-Frumos, suferă baba la frumusețe când țara arde iar ea se piaptănă. Așa că îi cerură semizeului detalii despre cele trei misiuni pe care ar trebui să le îndeplinească. Hercule le răspunse:

– Păi trebuie să prindeți căprioara cu coarne de aur a zeiței Artemis, pe care am urmărit-o un an. Trebuie să furați iepele carnivore ale regelui Diomede din Tracia și merele de aur din grădina hesperidelor. Asta e la voi, prin Tărâmul Celălalt, deci vă descurcați. Și să duceți toate astea la regele Euristeu din Tirint. Atât! Floare la ureche pentru niște viteji ca voi! Eu am făcut de trei ori mai multe, voi le faceți pe astea trei fluierând. Batem palma?

Calului îi sclipiră ochii când auzi de mere, mai ales de aur. Prâslea parcă îi citi gândurile:

– Merele de aur ale lui tătuca? Hesperidele astea i le-au furat cu tot cu copac? Au fost pe Tărâmul Celălalt tot timpul ăsta? Trebuie să mergem neapărat să le luăm, că am rămas cu datoria neplătită. Muma lor de hesperide! Nu știu ce sunt, dar le castrez pentru ce mi-au făcut atunci!

– Dacă vreți să aveți succes, vă recomand să îl luați cu voi pe Autolicus, regele hoților, îi sfătui Hercule. E cel mai bun la furat. Fură orice, de oriunde, în orice poziție. Se spune că e fiul zeului Hermes, de asta e atât de bun. Îl găsiți pe muntele Parnassus, că acolo are casa. De fapt e un cort, dar nu arhitectura contează. Luați-l cu voi dar mare grijă la buzunare, că vi le fură și pe ălea fără să simțiți!

Plecară să îndeplinească întâi cea mai ușoară dintre misiuni, capturarea căprioarei, despre care auziseră că se aciuase pe lângă Cerineia din Aheea. Nu era o căprioară obișnuită, ci una enormă, mai mare decât un taur, cu copite de bronz și coarne de aur, ca de cerb. Întinseră în toată pădurea o mulțime de capcane dar căzură singuri în ele, neratând nici măcar una. Încercară să o prindă și fugărind-o ca Tom pe Jerry, însă lighioana era foarte rapidă. Într-un târziu îi veni calului ideea salvatoare și realizară niște sculpturi hidoase, care reprezentau sania lui Moș Crăciun și renii. Nu erau niște opere de artă, dar făcură ce putură. Erau tridimensionale, semănau cu niște animale, asta conta. Unuia dintre reni, pe care îl numiră Rudolf, îi puseră un led roșu în nas, ca să se vadă de la mare distanță. Vărsară niște feromoni de cerb pe sculpturi apoi se ascunseră, așteptând să apară căprioara. Care se ivi în scurt timp. Fiind curioasă, căprioara se apropie de ciudatele animale, care păreau a fi din neamul ei, deși erau foarte urâte. Privi renii din toate unghiurile, îi mirosi, îi îmbrânci și se miră că nu se mișcau. Rămase fascinată de nasul luminos al lui Rudolf și se holbă la luminița roșie… până sări Făt-Frumos din sanie și o împietri cu capul Medusei de pe scutul lui Tezeu. Din păcate sări și Greuceanu dintr-un tufiș și o pocni cu bâta lui Hercule între coarne, de îi împrăștie creierii peste tot. Nu apucară ceilalți să-l înjure, că deodată își făcu apariția stăpâna căprioarei, Artemis, zeița vânătorii, a animalelor sălbatice și a Lunii.

– Ați omorât-o pe Bambi! strigă ea. Întâi a omorât-o un vânător pe mă-sa, acum voi pe ea? Criminalilor, o să plătiți crunt pentru asta! Lasă că am eu ac de cojocul vostru!

Și îi transformă în cerbi. Doar pe cei patru flăcăi, calul fiind deja animal. Din fericire pentru ei, își făcu apariția și zeița Atena.

– Draga mea soră, străinii ăștia sunt sub protecția mea. M-au ajutat să câștig competiția cu Poseidon pentru patronajul cetății Atena, nu ai voie să te atingi de ei.

Și îi transformă la loc în oameni. Artemis însă nu se lăsă atât de ușor.

– Cum? Le iei apărarea criminalilor care mi-au omorât-o pe Bambi? Poate vrei să mă înfig în extensiile ălea de păr, ca să ți le bag pe gât!

Și îi transformă din nou în cerbi. Dar Atena nu renunță:

– Ce-ai zis, hahalero? Te iei de extensiile mele? Chiar vrei un scut peste ochi, să îți zboare genele alea false? Mai lasă figurile astea, că te crezi atât de importantă încât și la fund te ștergi cu degetul mic ridicat!

Îi transformă instantaneu în oameni. Artemis se enervă:

– Vai, dar ce înțepată ești, de zici că te-ai născut deja vaccinată. Ai tupeu, panaramo? Vrei să-ți scot șosetele alea din sutien ca să ți le bag pe gât?

Îi transformă iarăși în cerbi. Dar războinica Atena nu putea fi intimidată prea ușor.

– Eu panaramă? Nenorocito, te frec de copaci cu moaca aia urâtă până ți se ia tot machiajul ăla ieftin! Sunt virgină, parașuto!

Și îi prefăcu la loc în oameni. Îi apucase amețeala de la atâtea transformări iar cele două zeițe nu păreau să aibă de gând să se oprească prea curând.

– Și eu sunt virgină, curvo! țipă Artemis. Cum îndrăznești să mă faci parașută, parapanto?

– Ce virgină ești tu, zdreanțo? Nu te-am prins călare pe frate-tu în șopron, peste grămada de lemne? Și cu uriașul ăla, Orion, în căpița cu fân?

– Tu vorbești, stricato? Care te strecurai noaptea din Olimp să te duci la unchiul Hades ca să îți dea acadele? Care te-ai întors în dimineața aia cu sămânța lui Ares pe rochie și l-ai prostit pe tata că sunt muci care ți-au ajuns acolo când ai strănutat? Chiar atât de fraieri ne crezi încât să nu știm cum arată sămânța de bărbat?

– De unde știi, dacă ești virgină? o întrebă Atena care era, totuși, zeița înțelepciunii. Recunoaște că s-au bătut turcii la gura ta, lasă prosteala asta cu fecioria!

– Știu pentru că am văzut petele din patul tău, centuristo! țipă Artemis și sări cu unghiile în părul surorii sale vitrege.

Cele două zeițe începură să se păruiască și să se pălmuiască iar eroii noștri aleseră să nu intervină, ci să se bucure de spectacol. Mai ales că zeițele începură să se trântească prin noroi, oferindu-le un show cu adevărat special. Când observară că fetele rămaseră fără extensii și unghii false, înțeleseră că lupta era pe sfârșite. Și că nu ar fi fost sănătos pentru ei să rămână prin preajmă. Așa că luară cadavrul căprioarei și se îndepărtară ușurel, să nu fie auziți, îndreptându-se către Tracia pentru a îndeplini următoarea misiune în locul lui Hercule.

 Regele Diomede își hrănea cele patru iepe numai cu carne de om, motiv pentru care deveniseră foarte fioroase. Se numeau Podargos, Lampon, Xanthos și Deinos, dar nimănui nu-i păsa, pentru că nimeni nu avea de gând să le strige vreodată. În afară de Diomede, firește. Eroii noștri se strecurară în grajdul regelui noaptea, la adăpostul întunericului, fără să aibă vreun plan. Cum le-ar fi putut lua de acolo fără să fie mâncați? Noroc cu calul, care le ceru să se plimbe câteva ore și să îl lase singur cu iepele. Nu fură prea siguri de plan, ținând cont că nu era calul nostru nici pe departe vreun armăsar, însă nu aveau altă idee. În plus, dacă nu se descurca onorabil, doar calul era în pericol, nicidecum cei patru care rămâneau afară. Intră calul năzdrăvan în grajd mergând mai împleticit decât de obicei, ceea ce reprezenta, de fapt, dansul lui de împerechere. Văzându-l, flăcăii noștri îi dădură și mai puține șanse, însă în câteva minute începură să se audă iepele nechezând ca apucatele. Și nu câteva minute, ci toată noaptea! În zori ieși calul din grajd împleticindu-se mai puțin, dar crăcănat, cu un zâmbet larg pe față. Le ceru tovarășilor săi o țigară de după, de preferat cu iarbă, apoi le spuse:

– Le găsiți pe toate leșinate într-o căruță. Luați căruța și hai la drum, până nu se trezește regele. Nu de alta dar pe ăla ar trebui să-l obosiți voi, că eu nu mă bag la oameni. Haideți, băieți, mai cu talent!

Luară căruța cu iepele adormite și plecară. Pe drum, de fiecare dată când iepele se trezeau, calul le cerea flăcăilor să se facă dispăruți câteva ore, timp în care el le obosea la loc. Astfel reușiră să le ducă până în Tirint, la regele Euristeu, căruia îi dădură și căprioara moartă, dar împăiată. Apoi plecară către grădina hesperidelor pentru ultima misiune. Se pare că făcuse o treabă foarte bună calul nostru, deoarece iepele lui Diomede fugiră din Tirint și îi ajunseră din urmă. Foarte docile, lăsându-se chiar călărite de cei patru flăcăi pentru a-i face pe plac calului năzdrăvan. Se bucurară băieții că nu mai erau nevoiți să meargă pe jos, dar stătură încontinuu cu emoții, iepele fiind, totuși, canibale. Însă pentru calul nostru promiseră să devină vegetariene, deși nimeni nu știe cât valorează cuvântul unor iepe.

Ajunseră pe muntele Parnassus pentru a-l căuta pe Autolicus, regele hoților. Găsiră acolo un cort destul de familiar și auziră din interior:

– Haoleu, iar hăștia? Să moară puradeii mei, că mă face să mă înec la mal dacă îi mai văd mult! Gagiilor, voi sunteți gabori de mă urmăriți în halu’ hăsta? Haveți mandat ca să mă hărțuiți?

– Păcală? Ce pana corbilor lui Odin cauți și aici? întrebă Făt-Frumos. Tot fier vechi?

– Nu, mânca-ți-aș gura ta mișto. M-am reprofilat, că ferul e pentru hamatori. Mă pregătesc să intru în politică, hașa că m-am hapucat de furat. Ca să ham hantrenament pentru halegeri.

– Ce alegeri, mă? se miră Greuceanu. Cine Talpa Iadului să te aleagă pe tine? Crezi că sunt elenii la fel de proști ca noi?

– Nu contează, că ham de gând să fur și voturi. Hapoi îmi fac majoritate parlamentară și intru în guvern. Ministru’ finanțelor să fiu pentru început, hapoi nu mai contează, că le fur tot bugetu’. După haia fac niște împrumuturi de la F.M.I., fur și fondurile halea și mă mut în haltă țară, unde o iau de la capăt cu haceeași metodă. Doar n-o să îndrăznească să se pună nimeni cu fiu’ lu’ un zeu!

– Ce fiu de zeu ești tu, nene? fu curios Prâslea. De unde până unde ai ajuns semizeu?

– Haoleu, ce întrebare e hasta? Întotdeauna ham fost da’ n-ați știut voi. Pentru că nu vă pasă decât de voi, egoiștilor! Și viețile țiganilor contează, mânca-v-aș portofelele!

După două palme de la Greuceanu își schimbă varianta:

– Mai știți când ne-a făcut zeu’ hăla să dispărem din Hasgard? Pe mine m-a făcut să hapar haici, în Elada. Când m-a văzut grecii că hapar hașa, din senin, ha zis că sunt vreun zeu. Da’ nu cunoștea niciunu’ colorat, hașa că m-a numit semizeu. Și pentru că i-am buzunărit fără să mă mișc din loc, ha zis că sunt fiu’ lu’ Hermes, care e și patronu’ la hoți. Puteam să-i contrazic? Nu, pentru că nu le știu limba. Hașa că i-am lăsat să mă creadă semizeu da’ le-am cerut să mă facă nu un simplu hoț, ci bulibașa Eladei, regele hoților și împăratu’ manelelor. Doar ca să mă obișnuiesc cu politica, după cum v-am mai zis. Și ham havut noroc până să hapăreți voi, care nu-mi haduceți niciodată nimic bun.

– Cum să nu? îi zise Făt-Frumos. Îți aducem șansa de a da cea mai mare spargere. Să furi merele de aur din grădina hesperidelor. Ce zici, te bagi? Sau regelui hoților îi e frică de o super-provocare reală, preferând să rămână la găinării cu portofele și carduri clonate?

Nu putea rata Păcală asemenea ocazie, așa că primi să îi însoțească. Pe jos, deoarece iepele carnivore nu îl suportau iar calul năzdrăvan abia se ținea singur pe picioare, darămite dacă ar fi cărat în spate pe cineva. Merseră ce merseră, peste mări și țări, până ajunseră pe Tărâmul Celălalt din Dacia, acolo unde se afla grădina hesperidelor. Aici își ținea zeița Hera mărul cu fructe de aur, pe care îl primise în dar de la soțul ei, Zeus. Astfel înțelegem cine îi furase tatălui lui Prâslea copacul. Hesperidele erau trei nimfe nimfomane, fiice ale titanului Atlas, care ținea pe umerii săi bolta cerească în apropiere de grădină. Hera le angajase să păzească grădina și, pe lângă ele, lăsase lângă pomul cu fructe de aur un șarpe uriaș și nemuritor, numit Ladon. Nimfele nu erau acasă, deoarece nimfomania le obliga să zboare din floare în floare, însă șarpele stătea încolăcit în jurul trunchiului copacului, vigilent ca un paznic de supermarket. Nu aveau nicio șansă să fure merele fără să fie văzuți de lighioană și nici să învingă o fiară nemuritoare. Calul își aminti că în apropiere era încătușat titanul Prometeu, creatorul oamenilor, așa că merseră la el pentru a-i cere sfatul.

Găsiră titanul legat de o stâncă uriașă, un vultur mâncându-i zilnic ficatul, care se regenera peste noapte. Zeus îl pedepsise astfel pentru că le adusese oamenilor focul de pe muntele Olimp. Prometeu le promise flăcăilor noștri că îi va ajuta dacă îl vor elibera, așa că tăiară lanțurile cu sabia de adamantiu furată de la semizeul Perseu. Titanul îi învăță să îl convingă pe Atlas, fratele său și tatăl hesperidelor, să le aducă merele de aur, deoarece șarpele Ladon nu l-ar fi atacat. Atlas se afla în apropiere, ținând pe umeri cupola de deasupra Pământului plat, pedepsit tot de Zeus pentru că îi condusese pe titani în războiul contra zeilor olimpieni. Titanii erau închiși în Tartar, temnița subterană a zeilor, doar Prometeu și Atlas fiind legați la suprafața Pământului. Eroii noștri îi mulțumiră lui Prometeu pentru sfat și plecară spre Atlas, pe care îl găsiră ușor, nefiind greu de observat un uriaș care ține cerul pe umeri. Acesta fu de acord să le aducă merele de aur, cu condiția să țină unul dintre ei bolta cerească până la întoarcerea lui din grădină. Nu o putea lăsa să cadă, pentru că ar fi strivit tot de pe discul pământesc.

– E o idee foarte proastă, boss, mârâi Greuceanu. Ți se pare că e vreunul dintre noi atât de înalt încât să ajungă până la cer?

– Vă așezați unul peste altul și poate ajungeți, replică titanul. Nu aveți de unde să știți până nu încercați. Hai, curaj, nu vă sfiiți!

– Nene titane, unul peste altul avem vreo zece metri iar cupola cerului e la câțiva kilometri de noi, îi zise Prâslea. Adică nici dacă eram o mie nu ajungeam până la cer. Faci mișto de noi sau chiar nu îți dai seama că e imposibil?

– Nimic nu e imposibil! exclamă Atlas. Imposibilul e doar ceva mai greu, dar posibil. Imposibilul nu e imposibil! Când îți dorești cu adevărat ceva, totul e posibil. Trebuie doar să renunțați la negativism și să vă deschideți mințile. Limita e cerul, după cum se spune. La propriu în cazul ăsta, nu doar la figurat. Eu cum am reușit? Dacă eu pot, puteți și voi!

– Pentru că tu ai doișpe mii de kilometri în înălțime iar noi doar vreo zece metri dacă ne pui unul peste altul! strigă Greuceanu. Ți-a căzut cupola aia în cap de nu înțelegi sau ai făcut insolație pentru că stai cu căpățâna prea aproape de Soare?

– Păi bine, mă furnicilor, eu încerc să vă ajut să deveniți pozitivi iar voi faceți figuri? se bosumflă Atlas. Ia apropiați-vă ca să vă calc puțin, poate așa învățați să vă purtați cu ăia mai mari decât voi.

Harap-Alb realiză că își pierdeau timpul, așa că luă scutul lui Perseu de la Făt-Frumos, deschise ochii Medusei, îi îndreptă către capul uriașului, strigă „Atlasu’ akbar!” și îl împietri pe titan, transformându-l în ditamai muntele.

– Și acum ce facem? întrebă Făt-Frumos. Ăsta era singura noastră șansă să luăm merele.

– Lasă, habibi, că ne descurcăm, replică semiarabul. Nu îl avem pe regele hoților cu noi? Maiestatea sa să își facă treaba. Lunganul ăsta nu avea de gând să se ducă. N-ați văzut că ne lua cu vrăjeală? Dar, vorba aia: dacă nu vine muntele la Atlas, devine Atlas munte.

Îl trimiseră pe Păcală să ia merele, însă acesta refuză categoric.

– Luați șarpele de hacolo și fur copacu’ cu totu’, da’ nu risc cu ditamai lighioana lângă el. Ham hauzit că hare o sută de capete și că nu doarme niciodată. Să moară viața mea dacă mă duc la hașa ceva!

– Unde vezi, măgarule, o sută? îl întrebă Harap-Alb. Nu vezi că are un singur cap? Îl împietrim și pe ăsta și gata. Problemă rezolvată.

– Păi nu prea putem, interveni Prâslea. Nu observi că poartă ochelari de soare? Dacă nu se uită direct în ochii Medusei, nu îl putem împietri. Deci ce facem?

Cum se gândeau ei storcându-și creierele subnutrite, șarpele se plictisi să îi aștepte și îi chemă. Se apropiară cu emoții, tremurând din toate balamalele.

– Ne-ai strigat, boss de boss? întrebă Greuceanu. Cu noi vorbeai sau cu altcineva?

– Bună ziua în primul rând, răspunse șarpele. Așa știu că se începe o conversație. Iar în al doilea, spuneți-mi cu ce ocazie pe la noi. Eu sunt Ladon, operatorul hesperidelor pentru relații cu clienții și sunt aici ca să vă ofer asistență tehnică. Așadar cum vă pot ajuta?

Nu se așteptau la asemenea abordare pașnică, așa că se blocară puțin. Când își reveni, Făt-Frumos îndrăzni:

– Păi ziua bună, bre domnule șarpe. Am vrea niște mere de aur dacă nu vă deranjează. Cu cât dați kilogramul? Și sunt proaspete? Că am mai luat de la alții dar nu au fost foarte bune.

– Mere de aur vreți? întrebă șarpele. De ce n-ați zis așa de la început? Am de toate soiurile. Și ionatane, și aurii de Cluj, și domnești, și ardelenești. Luați și gustați, ca să vedeți cât sunt de bune. Proaspăt culese, luate direct din pom. Și nestropite! Hai, care gustă primul?

– Cum să gustăm? întrebă Prâslea. Am auzit că murim dacă mâncăm din ele. Așa zice toată lumea. Mergem pe încredere, le luăm așa.

– Teorii ale conspirației. Cine v-a zis prostia asta? fu curios șarpele.

– Cum cine? Popii, care știu de la zei. Cică doar zeii pot să le mănânce fără să moară. Făt-Frumos a luat în Germania o gură dintr-un măr din ăsta otrăvit și a murit pe loc.

– Așa e, confirmă Făt-Frumos. Chiar am murit atunci. Am mers prin tunel, am trecut prin luminița de la capătul lui și am găsit-o acolo pe bunica. Când să o întreb unde și-a ascuns ultima pensie, m-au înviat ăștia. Zece secunde dacă mai așteptau, o prosteam pe babă.

– Nu-i vina mea, boss, zise Greuceanu. S-a băgat pigmeul ăla pe sub sicriu și m-am împiedicat de el. Crezi că am vrut să cad peste tine? Eu te-aș fi îngropat de viu ca să scap de tine, darămite după ce ai crăpat. Data viitoare te incinerez, ca să fiu sigur că nu te mai ridici ca Lazăr din mormânt.

– Deci a murit pentru că era otrăvit mărul, concluzionă șarpele. Ale mele sunt bune, nu au otravă, așa că nu pățiți nimic. Pe cuvânt vă spun! Iar cuvântul șerpilor e sfânt!

– Nu vrem, boss, că abia am mâncat niște lapte și ne stricăm la burtă, spuse Greuceanu. Hai, dă-ne vreo trei kile și nu te mai reținem, că ne grăbim.

– Măi băieți, chiar nu vreți să înțelegeți că nu veți muri de la merele de aur? Zeii v-au mințit deoarece știu că, în ziua în care veți mânca din ele, vi se vor deschide ochii și veți fi ca ei, cunoscând binele și răul. Iar ăștia nu vor concurență. Am avut mai demult doi clienți, Adam și Eva, care au mâncat și n-au pățit nimic. Dacă nu mă credeți, uite că au lăsat niște recenzii aici, pe coaja copacului. Nu au avut efecte adverse, doar au căpătat știință. Iar voi păreți să aveți nevoie de știință mai mult decât ei. Să vă intre bine în cap că nu plecați cu merele de aici, orice ați face, dar vă las să mâncați din ele. Profitați de ocazie, că e superofertă doar azi. Și asta pentru că l-ați împietrit pe lunganul ăla de Atlas, care mă dispera în fiecare zi cu poveștile lui din armată. Deci care îndrăznește?

Se consultară și îl băgară la înaintare pe Prâslea, chiar dacă băiatul prefera să mănânce bătaie decât mere de aur. Îi dădură puțină bătaie ca aperitiv și îi băgară cu forța pe gât un măr.

– Oau, văd binele și răul! exclamă el. Văd trecutul, prezentul și viitorul! Văd știința cum se învârte prin capul meu! Dă-mi și din pomul vieții, ca să trăiesc în veci! Oau!!!

– Plodule, ești bine? îl întrebă Harap-Alb. Că nu pari deloc. Simți ceva nașpa? Îți vine să mori sau ceva de genul? Să-ți dau o bucată de dinamită ca să mori în glorie?

– Nu, nici vorbă. Mă simt excelent! Mai ales că acum înțeleg cât de proști sunteți. Ia încercați și voi, poate ajungeți măcar la I.Q.-ul mediu.

– Ce ai simțit când ai mâncat mărul? îl întrebă Făt-Frumos. Te-a durut?

– Nu doare deloc, răspunse Prâslea. Am avut un pic de emoție dar am venit cu sufletul deschis și sunt foarte bine acum. Consider că este spre binele tuturor un măr de aur și, de aceea, am hotărât să îl mănânc. Mă liniștește că sunt mai în siguranță după acest măr, dar în continuare o să am grijă și o să încerc să mă protejez cât se poate de mult. Sunt bine, nu am reacții adverse și sper să nu am niciodată. Însă sper să mănânce cât mai mulți oameni mere de aur, pentru că este singura cale să revenim la normalitate[12]. Nu degeaba se spune că un măr pe zi dă doctorul afară din casă, chiar și din casa lui.

Ceilalți cerură și ei câte un măr de aur, însă surpriză! Toate dispăruseră din pom! La fel și Păcală. Înțeleseră că nu degeaba era numit „regele hoților”, reușind să golească pomul cât timp atenția șarpelului era îndreptată către Prâslea. Se bucurară că nu le furase și lucrurile, însă aveau nevoie de niște mere de aur. Doar îi promiseră lui Hercule că îl vor ajuta cu toate misiunile rămase, așa că nu puteau rata una. Le dădu șarpele o idee:

– Luați niște mere obișnuite și mergeți la regele Midas să vi le transforme în mere de aur. Ăsta a primit de la zeul Dionisos puterea de a transforma în aur orice atinge. Îl găsiți în Anatolia, dacă nu s-o fi atins singur între timp. Numai să nu spuneți nimic despre urechile lui de măgar, că se supără.  

Era o idee bună, așa că plecară spre Anatolia. Culeseră niște mere pe drum, calul le mâncă pe toate, se întoarseră să culeagă altele, calul le mâncă și pe ăstea, îi puseră botniță calului, apoi se întoarseră și luară alte mere cu care ajunseră într-un târziu la curtea regelui Midas. Acesta îi primi cu brațele deschise, însă preferară să stea la distanță, ținând cont de capacitatea lui neobișnuită.

– Nici măcar cu cotul nu vreți să ne salutăm? îi întrebă Midas. Treaba voastră! Cu ce pot să vă ajut, flăcăi?

– Bre maiestate, am vrea să ne faceți niște mere de aur, îi zise Făt-Frumos. Noi am avut unele originale, însă ni le-a furat regele hoților. Cum nu mai există altele, ne-am gândit că ne-ai putea ajuta matale. 

– Aur vreți voi? Așa, moacă? Credeți că eu dau aur oricui îmi cere? Ce sunt eu, fundație de binefacere? Mie ce îmi iese la faza asta?

– Vă dăm o căciulă de astrahan ca să vă ascundeți urechile alea de măgar, răspunse Harap-Alb care uitase că nu trebuia menționat acest aspect.

Atât îi trebui regelui. Se enervă instantaneu și începu să îi fugărească, jucând cu ei atinselea pe animale. Fugiră ei ca apucații, însă sala tronului era mică iar Midas i-ar fi atins în cele din urmă și i-ar fi transformat în aur. Prâslea, care căpătase cunoaștere, avu o idee salvatoare: luă scutul lui Perseu de la Făt-Frumos și îl împietri pe rege. Care nu își pierdu capacitatea de a transforma în aur tot ce atingea, însă măcar nu îi mai putea fugări.

– Uite așa tocmai am inventat piatra filosofală, pe care or să o caute alchimiștii multe veacuri de acum înainte! exclamă Prâslea. De ar ști ei că piatra care transformă orice în aur e de fapt Midas… Poate ar trebui să le las un bilețel, dar parcă puțin mister nu strică. Mai bine să ne facem mere de aur și să o ștergem de aici, până nu se prind ăștia că le-am omorât regele.

Plecară înapoi în Elada, să lase merele de aur în Tirint, la regele Euristeu, până nu le mânca pe toate calul. Când aproape ajunseră, se întâlniră cu Hercule. Era tot în cârje, însă parcă mai îmbujorat la față. Îi povestiră că îi îndepliniseră misiunile, dar semizeului nu-i păsa.

– Lăsați ăstea, că sunt prostii. Nu avem timp de așa ceva. Trebuie să ajung cât mai repede la muntele Olimp, casa zeilor, că a început războiul. Iar tata are nevoie de mine, pentru că zeii sunt asediați și nu prea fac față.

– Ce război? întrebară Nemuricioșii.

– Marele război al zeilor cu giganții și titanii! Un tâmpit l-a eliberat pe Prometeu, iar ăsta a mers în Tartar și i-a eliberat de acolo pe restul titanilor și pe giganți. Acum au atacat cu toții Olimpul ca să-i detroneze pe zei și să conducă ei Elada. Nu știu cine e idiotul care l-a eliberat pe Prometeu, cum nu știu nici cum a reușit ăsta să spargă zăvorul Tartarului, dar se aude că ar fi la mijloc mâna regelui Licaon din Arcadia. Un psihopat mai mare decât mine! Cine ar fi crezut că poate exista așa ceva?

– Sigur e Licaon! exclamă Făt-Frumos. Altcineva nu l-ar fi putut elibera pe Prometeu! Cine e Licaon?

– Nu-l știți pe Licaon? se miră Hercule. E un tâmpit care și-a gătit un fiu și i l-a pus lui Zeus în mâncare, ca să vadă dacă tata chiar le știe pe toate. Pentru asta, tata l-a transformat pe Licaon în lup, i-a omorât toți fiii iar pe cel gătit l-a înviat. Psihopatul ăsta a fost ajutat de Apollo[13], patronul lupilor, așa că se poate transforma în om uneori. Deci e un fel de vârcolac.

Un om-lup care ajută titanii să ducă un război împotriva zeilor? Nu putea fi decât Spânul, care repeta povestea din Scandinavia.

– Trebuie să îl oprim neapărat, nația mumei lui de chelos blestemat! țipă Harap-Alb. Unde îl găsim?

– Nu știu, îi răspunse Hercule. Întrebați oracolul din Delfi, că preoteasa Pitia chiar le știe pe toate. Hai, luați-vă cojoacele din lână de aur, că vi le-am terminat, luați și brâul Hippolitei pentru cal și dați-mi armele, că mă duc la război. Și blana leului din Nemea, pentru că am nevoie de armură. Și pe copilul ăsta al vostru, ca să-l pederastez o dată după obiceiul sfânt al grecilor.

Luară cojoacele și fugiră spre Delfi, păstrând bunurile semizeului, pe care îl lăsară înjurând de toți zeii Olimpului. Le plăceau noile lor veșminte din aur, care îi făceau să pară niște ciobani mai bogați decât Gigi Becali. Calul era foarte încântat de brâul reginei amazoanelor, care îl făcea mai atrăgător în ochii haremului său de iepe canibale. Cum mergeau ei spre oracol în pasul ștrengarului, ca să nu se plictisească, întâlniră pe drum un tânăr ce ținea în mână un cap de om, care cânta. Curioși, îl întrebară pe necunoscut ce făcea cu acel cap muzical.

– Kalimera sas! îi salută tânărul. Nu fac nimic ilegal. L-am găsit plutind pe apă și acum îl duc pe insula Lesbos, că vrea să își facă acolo un oracol. Așa mi-a zis, așa fac.

– Ah, Lesbos! exclamă Harap-Alb. Excelentă alegere! Și noi voiam să ajungem acolo, dar ne-am luat cu treburi. Îmi place cum gândește, dar de ce gândește un cap fără trup? Și de ce cântă?

– Pentru că e al lui Orfeu, cel mai tare cântăreț din lume, îi răspunse tânărul.

– Și poet, și profet! completă capul.

– Așa, și poet, și profet. De asta vrea să-și facă oracol, că are multe profeții de zis. Și numai în versuri și pe muzică, exact ca la cenaclul Flacăra.

– Bine, dar de ce cântă? fu curios Făt-Frumos.

– Pentru că l-am dat pe muzică mai devreme. Până acum a fost pe știri dar au intrat reclamele. E scurt în bandă, nu prinde prea multe posturi și se cam repetă melodiile, dar decât reclame…

– N-a zis și cine l-a ciopârțit? întrebă Greuceanu. Bănuiesc că avea și un corp, doar nu s-a născut așa, neterminat.

– M-au tăiat menadele! țipă capul lui Orfeu. Mi-au luat gâtul când nu eram atent! Lua-le-ar Hades de bețive, care o mai merge cu ele la petreceri!

– Menade? Ce-s alea? vru să știe Prâslea.

– Nimfele din cortegiul zeului Dionisos[14], răspunse capul. De obicei sunt fete de treabă dar, când se îmbată și încep să danseze, își pierd controlul. Se excită și ori se angajează în activități sexuale necontrolate, ori încep să vâneze și să dezmembreze animale, bărbați sau copii, devorându-le carnea crudă. Și eu fac urât la beție, dar ca ăstea n-am mai văzut. Dacă m-a mâncat undeva să merg la o petrecere de-a lui Dionisos, acum mă scarpin. Doar în gând, că nu mai am nici cu ce să mă scarpin, nici unde, din cauza dementelor.

– Păi cum de mai trăiești fără corp? se miră Făt-Frumos.

– Sunt semizeu, fiu al lui Apollo, de aia! Hai, gata cu gargara că mi s-au terminat reclamele și trebuie să bag muzică, ca să nu rămână emisia goală. Live on Orfeu FM, pe unde scurte și medii, în direct și în reluare! Stați aproape, că nici nu știți ce pierdeți!

Și începu din nou să cânte. Eroii noștri se întoarseră la elenul cu corp, întrebându-l cine era, cu ce se ocupa și de ce se deranja să ducă ce a mai rămas din Orfeu pe insula Lesbos.

– Platon mă numesc și sunt filosof, întemeietorul Academiei din Atena, al platonismului și inventatorul iubirii platonice. Îl ajut pe ăsta pentru că îmi amintește de învățătorul meu, Socrate, care a fost omorât.

– Tot decapitat ca un infidel? întrebă Harap-Alb.

– Nu, otrăvit. De ce?

Nu îi explicară că nu era nicio legătură între cele două decese, pentru că filosofii văd oricum lucrurile diferit. Platon continuă:

– În plus, îmi plac dialogurile iar capul ăsta e singurul cu care pot dialoga la un alt nivel. A văzut multe la viața lui, știe multe. De pildă, știați că a văzut un ciclop cu doi ochi? Extraordinar!

– Un ciclop cu doi ochi nu e un simplu om? întrebă Prâslea.

– Poate pentru simplii oameni. Pentru filosofi e un ciclop metafizic. Cum e și centaurul care are ambele jumătăți de cal. O minune a naturii! De unde vine? Unde se duce? Când se întoarce? Ce este? Cum este? Cât este? Unde este? De ce este? Și până când este?

– Un centaur cu ambele jumătăți de cal nu e centaur, ci cal, îl corectă Prâslea. Cum și un minotaur cu cap și corp de taur e taur.

– Efharisto, la ăsta nu mă gândisem! răspunse Platon. Un minotaur cu cap și corp de taur… Dar dacă ar fi un minotaur cu cap și corp de om? Care dintre cei doi e mai special? Și de ce? Dar un minotaur cu corp de taur și cap de om? Tot minotaur s-ar chema sau ruatonim, pentru că e invers? Sincer să fiu, de multe ori mă simt ca un minotaur cu cap și corp de om. Exact ca o căruță cu doi cai! Căruța e un simbol al părții intelectuale a sufletului iar cei doi cai reprezintă virtuțile morale și instinctele pasionale, pentru a ilustra conflictul dintre ele. Nu mai zic că sufletul se aseamănă cu ideile pentru că este simplu, nemuritor și cunoaște lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul, iubirea având ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare. Cunoașterea ideilor este doar o reamintire a sufletului încarcerat în corpul fizic, menirea sufletului fiind să pregătească omul pentru moarte, adică eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor. Ce idee excelentă mi-ai dat! Copile, o să numesc un dialog după tine! Cum te cheamă?

– Prâslea.

– Superb nume! În onoarea ta îmi voi numi un dialog „Polemon”, ca să se știe cine m-a inspirat! Polemon, muza mea de astăzi, mai tare decât daimonul lui Socrate!

– Prâslea mă cheamă, nu Pokemon…

– Nu contează, pentru eleni e greu de pronunțat. Zi mersi că nu te numesc Timaios, Critias sau Charmides[15], că n-ar citi nimeni dialoguri cu asemenea nume. Hai să mergem, cap de știucă, să nu pierdem feribotul de 7!

Luă capul lui Orfeu și plecă fericit că avea un nou subiect de dezbatere. Își continuară și eroii noștri drumul spre Delfi, ajungând la Termopile, un defileu îngust în care se înghesuiau trei sute de spartani.

– Stați! răcni unul dintre ei. Pe aici nu se trece! Actele la control! Scoateți tot ce aveți prin buzunare! Inclusiv mâinile! Hai, toată lumea mâinile în aer! Cine nu bea cu noi e un fraier!

Ridicară mâinile și rămaseră nemișcați, fără a-i privi pe spartani în ochi, ca nu cumva să-i provoace. Făt-Frumos îndrăzni:

– Nu avem acte, bre stimate domn. Suntem simpli turiști și mergem la Delfi, să vorbim cu oracolul. Ne puteți face loc să trecem prin defileu, ca să nu ocolim ca proștii?

– Nu e domn, ci Leonidas, regele Spartei! îl corectă un spartan. Măsoară-ți cuvintele sau vei plăti cu viața! Sau cu cardul, depinde care îți e mai la îndemână.

– Mă scuzați, n-am știut. Bre slăvite rege Leonidas, ne puteți acorda permisiunea regală de a traversa defileul? întrebă Fătul.

– Nu se poate, îi răspunse regele. Am înghesuit în el trei sute de spartani ca la tetris ca să nu aibă perșii pe unde să treacă. Dacă scot câțiva de acolo ca să treceți voi și intră perșii, ce facem? Vreți ca sacrificiul nostru să fie în zadar? Să spună lumea că trei sute de spartani și-au dat ultima suflare degeaba? Nu ne retragem, nu ne predăm, asta e legea spartană. Cu această lege luptăm și murim. O nouă eră a început. O eră a libertății, în care lumea va ști că oamenii liberi i s-au opus unui tiran, că cei puțini i-au înfruntat pe cei mulți și, înainte ca această bătălie să se sfârșească, vor ști că până și un rege-zeu poate sângera[16]. 

– Care rege-zeu? Care perși? se miră Prâslea. Nu e nimeni aici. Doar noi, care suntem daci. Și nu vrem să sângerăm.

– Sunt și perșii pe aici, știu eu! se răsti Leonidas. Stau ascunși ca șobolanii și abia așteaptă să facem un mic loc în defileu ca să se strecoare spre Sparta. Dar pe aici nu se trece! Spartani, pregătiți-vă pentru glorie, pentru că diseară cinăm cu Hades!

– Boss, nu e nici măcar un covor persan pe aici, darămite vreun soldat, interveni Greuceanu. Termin-o cu nebunia asta și lasă-ne să trecem, că ne grăbim.

– Nebunie? întrebă Leonidas. Asta e Sparta!!!

Și îi trase un șut în piept, aruncându-l cu roțile la Soare. Până să apuce ceilalți Nemuricioși să reacționeze, primiră și ei câte un șut de la regele spartan, inclusiv calul, de aterizară pe tovarășul lor cel gras. Văzând că se îngroașă gluma, calul năzdrăvan îl împinse în față pe Prâslea, îi smulse cămașa de pe el și îi șopti: „Fugi, Forrest, fugi[17]!”. Neputând rezista tradiției pederastre a grecilor, cei trei sute de spartani năvăliră asupra băiatului. Fugi săracul Prâslea cât îl țineau picioarele cu spartanii pe urme, depășind recordul mondial la viteză. Iar Nemuricioșii traversară liniștiți defileul, continuându-și drumul spre celebrul oracol. Ajunseră în cele din urmă la Delfi, unde Prâslea îi aștepta de două zile. Scăpase de spartani strigând la un grup de turiști „Perșilor, salvați-mă!”. Leonidas și ai lui fiind ocupați cu ciomăgirea turiștilor, Prâslea reuși să se îndepărteze suficient de mult și să ajungă la Delfi cu mult înaintea tovarășilor săi.

Cumpărară bilete, luară un bon de ordine și se așezară cuminți la rând, așteptând să întâlnească oracolul. Când intrară, preoteasa Pitia îi invită să se așeze și începu să împrăștie pe masă niște cărți de joc. După ce le descântă, zise:

– Văd la voi un drum de seară. Întâlniți un crai de pică și două dame roșii, care vă cad la așternut. Puneți niște galbeni pe cărți, că nu se mai vede clar. Așa… Aveți o veste de la o damă de treflă care are gânduri bune. Peste exact șapte ani, șapte luni și șapte zile o să aveți o mare bucurie și noroc la galbeni. Mai puneți câțiva pe cărți, că o să aveți de unde. Bun! Văd că aveți o frică, o purtați peste tot cu voi. Văd și o schimbare de serviciu, poate chiar o promovare. Necaz cu bucurie îmi apare iar. Apoi o cumpănă, iar drum de seară dus-întors și o damă de romb care vă face cu ochiul. Mai puneți niște galbeni ca să vă zic cum se rezolvă. Așa… Deci luați niște apă neîncepută și dați de pomană niște lenjerie nouă de pat, altfel nu vi se așează norocul și nu vi se dezleagă cununiile. Să vă fac ceva și de urât, de dezlegat farmece sau de scos argintul viu? Mai puneți niște galbeni pe masă, că nu se așează cărțile fără ei, apoi vă descânt de impotență.

– Ce e asta? sări Greuceanu. Cel mai celebru oracol din Elada ghicește în cărți de joc?

– Ce ai vrea, grasule, în cărți de credit? întrebă Pitia. Sunt nepoata Mamei Omida și cuscra surorii cumetrei mătușii vărului cumnatei bunicii lui Nostradamus, adevărata moștenitoare a celui mai puternic har din Elada și, bineînțeles, regina magiei albe. Dacă nu vă convine, plătiți serviciile și tăiați-o de aici, altfel vă pun la blestem să vi se usuce mădularele în somn!

– Ne convine, nu vă enervați, o opri Făt-Frumos. Doar că noi am venit să vă întrebăm despre o problemă concretă, nu despre drumuri de seară la așternut.

– Cum ar fi?

– Păi… am cam deschis cutia Pandorei din greșeală și au ieșit toate relele din ea. Apoi l-am eliberat pe Prometeu iar ăsta și-a eliberat frații din Tartar și a pornit un război împotriva zeilor. L-am ajutat și pe regele hoților să fure merele de aur din grădina hesperidelor… E de ajuns sau mai spun?

– Știam ăstea, că mi-au apărut în cărți, răspunse preoteasa. Care e nelămurirea voastră?

– Păi, bre maiestate a magiei albe, am vrea să știm concret ce s-a stricat din cauza noastră și cum putem repara.

Pitia mai amestecă puțin cărțile de joc, le mai împrăștie o dată pe masă și le zise:

– E de rău tare de tot. Văd aici mare război între zei și titani.

– Știm asta, tanti, replică Prâslea. Abia v-am spus de războiul ăsta. Spuneți-ne ce nu știm. De exemplu, cum a reușit Prometeu să deschidă Tartarul ca să-i scoată de acolo pe ceilalți titani și pe giganți.

– A reușit pentru că a făcut un ritual de dezlegare. De lacăte, nu de cununii, ca mine. Cică lacătul Tartarului poate fi deschis într-o noapte cu Lună plină, când Mercur e retrograd, cu ajutorul unui măr de aur și a relelor eliberate din cutia Pandorei. Forța lor combinată e singura care poate deschide închisoarea titanilor. Licaon l-a învățat pe Prometeu toate astea, apoi a fugit din Elada imediat după ce a început războiul.

– Aoleu! exclamă Făt-Frumos. Adică noi l-am ajutat fără să vrem să spargă lacătul?

– Cam da. Așa zic cărțile. Uite aici sunteți voi. Juvete de treflă peste popă de romb. Vezi? Asta înseamnă ce v-am zis mai devreme.

– Și măr de aur de unde a avut Prometeu? întrebă Harap-Alb.

– I-a vândut unul regele hoților, răspunse Pitia. Deci tot vina voastră e, că voi l-ați ajutat să le fure.

– Păi și ce o să se întâmple acum? Cine o să câștige războiul? vru să știe Greuceanu.

– Nu pot să vă zic, că nu se mai îndeplinește. Dar sunt șanse să se omoare reciproc zeii și uriașii ca în Scandinavia. Văd în cărți că ați fost și pe acolo. Mă mir că nu ați început voi și războiul ăla, că scenariul e cam același. Dar să știți că totul se întâmplă după cum a fost predestinat. O veche profeție de-a mea spune că titanii vor fi eliberați din Tartar când patru proști și un cal urât vor deschide cutia Pandorei. Deci într-un fel nu e vina voastră, ci a moirelor care au țesut firul destinului. Mai puneți niște galbeni pe cărți, că mi se încețoșează vederea cam tare și nu mai pot să văd viitorul nici cu ochelari.

– Cum rezolvăm super-beleaua asta? întrebă Făt-Frumos. Trebuie să putem face ceva să oprim războiul, nu?

Preoteasa Pitia își dădu ochii peste cap, făcu spume la gură și începu să bolborosească, apoi le spuse:

– Trebuie să mergeți în Atlantida, să găsiți acolo soluția. E o insulă în Oceanul Atlantic mai mare decât Asia și Libia la un loc. Atlanții sunt foarte dezvoltați tehnologic și, mai mult ca sigur, pot găsi o soluție să oprească războiul divin. Dar trebuie să vă grăbiți, că văd o cumpănă cu necaz în viitorul lor.

– Unde găsim Atlantida asta? întrebă Prâslea.

– Nimeni nu știe, pentru că atlanții sunt foarte secretoși. Nimeni în afară de zei și de un singur muritor, căruia i-a împărtășit zeița Atena locația Atlantidei. Ulise îl cheamă și e regele insulei Itaca. Dacă îl găsiți, poate îl convingeți să vă îndrume el.

– În cazul ăsta, mergem în Itaca! decise Făt-Frumos. Ne puteți spune și unde e Itaca asta, ca să nu cutreierăm toată Elada de nebuni?

– Eu vă spun, dar nu îl găsiți acasă. E plecat la război, în Anatolia. Toți vitejii eleni au plecat să atace Troia ca să o recupereze pe Elena, semizeița din Sparta. Și războiul ăsta cam e din vina voastră, sinceră să fiu. Numai belele ați făcut pe aici de când ați venit. Mai bine vă duceați în Lesbos, că stăteam și noi liniștiți. Nu și lesbienele de acolo, dar cineva trebuia să se sacrifice pentru binele nației.

– Cum e din vina noastră, boss? se miră Greuceanu. N-o cunoaștem pe Lenuța sparta, nici nu știm unde e Troia. Chiar așa, dați vina pe noi pentru orice?

– Păi cam e vina voastră, băieți, îi răspunse preoteasa. Indirect, ce-i drept, dar tot vina voastră e. Războiul a început de la un măr de aur din cele furate cu ajutorul vostru și apoi vândute de regele hoților. Unul dintre ele a ajuns la zeița Eris, care s-a supărat că nu a fost invitată la o nuntă. Așa că a scris pe un măr de aur „pentru l-a ce-a m-ai mișto”, că e semianalfabetă, și l-a aruncat printre nuntași. Zeițele Hera, Atena și Afrodita au început să se certe pentru măr, fiecare crezând că era al ei. Ca să rezolve problema, i-au cerut prințului Paris din Troia să-i dea mărul celei mai frumoase dintre ele. Bineînțeles, fiecare încercând să-l mituiască. Paris i-a dat mărul Afroditei, care i-a promis-o pe Elena din Sparta, cea mai frumoasă muritoare. Prințul a dus-o pe Elena la el acasă iar grecii, manipulați de Hera și Atena, au început războiul împotriva Troiei. Așadar nu s-ar fi ajuns aici dacă nu l-ați fi ajutat voi pe ăla să fure merele de aur. Cum vă simțiți când ne-ați adus atâtea nenorociri? Nu degeaba într-o profeție de-a mea mai veche v-am numit „cei patru călăreți ai Apocalipsei”.

– Ah, era să uit! exclamă Harap-Alb. Știți cumva unde putem găsi o carte scrisă de un zeu, numită „Secretonomicon”?

– Sau „Secreta Deorum”, completă Prâslea.

– E în altă lume, le răspunse preoteasa. Bine ascunsă, ca să n-o găsească nimeni. Profitați de harul ăstuia mic, care are uneori viziuni din viitor de la mărul de aur pe care l-a mâncat. El poate să vadă și cartea, și locul în care se găsește.

– În cazul ăsta noi nu vă mai reținem, anunță Făt-Frumos. Săru’ mâna, bre, rămâneți sănătoasă! Plecăm spre Troia, poate îl găsim pe Ulise ăla. Aveți să ne dați niște sfaturi sau plecăm până nu ne puneți la blestem?

– Sfatul meu e să nu mai faceți nimic, că aduceți numai belele, dar e clar că nu puteți sta cuminți. Văd că o să ajungeți în niște lumi diferite de a noastră și v-aș recomanda să rămâneți acolo, ca să nenorociți lumile alea, nu pe noi, însă nici asta nu puteți să faceți. În cazul ăsta, vă sfătuiesc să nu dormiți dezveliți, să nu beți rece, să mâncați tot din farfurie și să vă spălați pe dinți după fiecare masă. Ah, și să nu uitați că nu e totul așa cum pare. Forța fie cu voi și Zeus ajută! Lăsați o donație în cutia milei înainte să ieșiți și plecați mai repede, că Atlantida nu o să rămână veșnic acolo.

Plecară spre Anatolia și ajunseră destul de repede, pentru că știau drumul de când îl vizitaseră pe Midas. La Troia oștenii erau în pauză de masă, așa că toți mâncau, beau ouzo[18], se odihneau sau făceau pilates. Întrebară din cort în cort de Ulise și îl găsiră în cele din urmă. Îi povestiră ce le spusese oracolul din Delfi și îi cerură locația Atlantidei. Ulise le răspunse:

– În primul rând, mă numesc Odiseu. Ulise îmi spun romanii pentru că nu știu să îmi pronunțe numele. Iar în al doilea rând, nu știu pe de rost drumul către Atlantida. Am harta acasă, în Itaca, ascunsă sub pat. După ce se termină războiul, veniți cu mine și vă fac o copie.

Încercară să îl convingă să plece în acel moment, pentru că timpul îi presa, dar Ulise era de neînduplecat.

– Ce credeți că sunt eu, vreun dezertor? Mi-am dat cuvântul că nu plec de aici până nu se termină războiul. Când se termină, mergem. Până atunci mai așteptați, că nu stați în ploaie. Poate vă băgați și voi în luptă, ca să terminăm mai repede.

Nu aveau niciun motiv să intre într-o luptă care nu îi privea, prin urmare preferară să caute o soluție să termine conflictul cât mai repede. Se hotărâră să încerce să o convingă pe Elena din Sparta să se predea grecilor, așa că intrară în cetate. Troienii îi lăsară să intre, pentru că se fereau doar de greci iar ei arătau ca niște daci autentici. Și bogați, ținând cont de cojoacele lor din lână de aur. Se înscriseră pe lista de audiențe și, după câteva zile, fură primiți de semizeiță. Și ce să vezi? Surpriză! Elena, cauza războiului troian, era Ileana Cosânzeana, fosta iubită a lui Făt-Frumos!

– Ileana? Ce e cu tine aici? întrebă Fătul.

– Ce să fie? răspunse fata. Uite m-am cuplat cu unul iar acum se bate cu toți handicapații geloși, care mă vor și ei o tură. S-au mai bătut bărbați pentru mine, dar ăștia au cam exagerat. Și începe să devină enervant, că nu pot să mai plec la shopping din cauza lor.

– Păi cum de au ajuns să te vrea atât de mulți cu atâta disperare? Arăți bine, dar totuși… În halul ăsta de disperați? Ce le-ai făcut?

– Nu le-am făcut nimic, ho, ce sari așa pe mine? Nu începe cu gelozii, că mă superi! Doar le-am zis că sunt semizeiță și au luat-o toți razna. Că sunt cea mai frumoasă din lume, că mă vor cu toții, prostii din astea. Înțeleg că titlul contează, dar nu mi-am imaginat că atât de mult. Sunt atât de disperați grecii ăștia, încât acum își zic „eleni” după mine. Nație de nebuni, n-am mai văzut așa ceva!

– Chiar ești semizeiță? o întrebă Greuceanu.

– Nu, mă, ești cu capul? Parcă nu mă știi de atâta timp. Am zis și eu așa, ca să dea bine la imagine. Ce era să zic, că sunt fiica lui Magenta-Împărat? Nu a auzit nimeni de tata pe aici. Dar de Zeus au auzit toți. Așa că am lansat zvonul că sunt fiica lui Zeus și a început nebunia. Dacă știam, spuneam că sunt fiica unui zeu mai puțin important, dar Zeus era singurul de care auzisem din religia ăstora. Am comis-o, acum mă scarpin la cap fără să mă doară.

– Și cu flăcăul ăsta, Paris, cum ai ajuns să te cuplezi? o întrebă Harap-Alb.

– Aici m-a prostit zeița Afrodita. Mi-a făcut capul mare trei zile. Cică să-mi facă cunoștință cu un prinț frumos și plin de galbeni, care are un oraș în Galia numai al lui, care îi poartă și numele[19]. M-a încântat, ce-i drept, și m-am dus la întâlnire cu el. Ăsta cică să mergem la el acasă, că are ditamai cetatea în Anatolia, pe malul mării, cu vedere la plajă. Nu prea mi-a plăcut de el dar m-am dus, ce era să fac? Dacă i-am promis femeii că o să încerc, nu puteam să dau înapoi. Am crezut că mergem la el acasă ca să avem o aventură de o noapte, nu mi-am imaginat că vin grecii după mine și se lasă cu război. Apropo, numele lui complet e Paris Hilton dar să nu-i spuneți niciodată așa, că se supără. Cică pare nume de muiere. E paranoic handicapatul, ce să-i fac? Ce muiere ar purta asemenea nume nașpa?

– Păi n-ai vrea să se termine bătaia și să pleci de aici? o întrebă Prâslea.

– Aș cam vrea dar nu mai am cum, că Paris ăsta nu mă mai lasă să plec. E foarte posesiv și stă cu ochii pe mine încontinuu. Chiar și acum e în spatele vostru la un metru, în caz că n-ați observat. Nu vă întoarceți brusc, ca să nu sară la voi. Grijă mare, că mușcă de beregată!

Prințul Paris Hilton era într-adevăr în spatele lor. Și auzise toată discuția. Așa că îi dădu afară din cetate, promițându-le că o să-i omoare ca pe muște dacă mai încearcă o dată să îi ia iubita. Nemuricioșii se întoarseră în cortul lui Ulise, căutând un nou plan pentru încheierea războiului. Cum toată baza stătea în regele Itacăi, calul năzdrăvan se așeză în fața lui ca să îl inspire.

– Uită-te bine la mine și concentrează-te… Lasă muzele să te pătrundă și să-ți dea o idee genială… Ce îți trece prin cap când te uiți la mine?

– Că n-am văzut în viața mea un cal atât de răpciugos și slab, răspunse Ulise.

– Nu asta. Ce idee pentru a încheia războiul îți vine când te uiți la mine?

Ulise se gândi puțin, apoi exclamă:

– Știu! Îi provocăm pe troieni la o cursă de cai!

– Nu. Mai gândește-te.

– La o cursă de care cu cai!

– Nici. Ia-o ușor, nu te pripi.

– La o cursă de care fără cai?

– Ulise, concentrează-te, că începi să desenezi pe lângă contur.

– La un joc de șah și le dăm mat cu calul!

– Cumetre, parcă te lăuda lumea că ești înțelept. Mă uit în ochii tăi și văd că lumina e aprinsă, dar nu e nimeni acasă. Mai gândește-te, nu te grăbește nimeni.

– Catapultăm toți caii noștri în cetate, sperând că or să aterizeze pe soldații troieni?

– Văleu, mă nenorocești! Imaginează-ți că sunt mare și din lemn. Ce îți trece prin cap?

– Să te tăiem ca să avem lemne de foc pentru la iarnă?

Calul căută un perete ca să se dea cu capul de el însă nu găsi, pentru că erau în cort.

– Ulise, concentrează-te! Imaginează-ți că sunt mare, din lemn, și că puteți băga niște soldați în mine în timp ce armata voastră se ascunde! Imaginează-ți că troienii or să mă ducă în cetate iar soldații ascunși în mine or să deschidă porțile noaptea, ca să intre armata voastră!

– Și? întrebă Ulise.

– Și îi luați prin surprindere așa! Și câștigați războiul! Și plecăm acasă!

Regele cugetă puțin, însă îi cam dădu cu virgulă.

– Nu e un plan prea bun, concluzionă el.

– De ce?

– Păi nu ești nici mare, nici din lemn. Și nici nu cred că ar putea încăpea prea mulți soldați în tine. Doar dacă îi îndesăm bine, dar nici așa.

– Cine zice că trebuie să fiu eu? Nu poate să fie alt cal?

– Tu ai zis! țipă Ulise. „Imaginează-ți că sunt mare și din lemn”! Dacă ai spus de tine, cum să mă prind că te refereai la alt cal? Vorbește cum trebuie, malaka, dacă vrei să te înțeleagă lumea! Și unde mama lui Hades găsim noi un cal atât de mare și din lemn?

– Nu trebuie să îl găsiți. Îl faceți voi, îi răspunse calul.

– Cum? Cine se pricepe la făcut cai din lemn?

– Oricine! Chiar nu se pricepe nimeni pe aici la tâmplărie? Mă luați pe mine ca model și faceți un cal mare din lemn! Apoi băgați în el câțiva soldați, ascundeți restul armatei și lăsați calul pe plajă. Troienii or să creadă că ați plecat, că zeii le-au lăsat un cadou și or să bage calul în cetate. Iar noaptea ies ăia din cal și deschid porțile Troiei ca să intre toată armata voastră. Ce e atât de greu de înțeles? Acum dă un măr, ca să te iert.

Nu i se păru o idee prea bună lui Ulise, însă nu avea alta, așa că le ordonă soldaților săi să construiască un cal mare din lemn. Unul cocoșat, jerpelit și slab, dacă tot era făcut după modelul calului năzdrăvan. Elenii urmară planul și totul se întâmplă exact cum anticipase calul. Troienii duseră calul din lemn în cetate, petrecură până târziu de bucurie că se terminase războiul și se treziră invadați de inamici. Acum Ulise se putea întoarce acasă, însoțit de eroii noștri. Se îmbarcară cu toții și plecară spre Itaca. Pe drum, Făt-Frumos îl întrebă pe Prâslea:

– Chiar ai vedenii, cum zicea oracolul din Delfi? Poți să vezi viitorul?

– Văd ceva dar nu prea înțeleg ce. Văd niște locuri ciudate, cu case supraetajate înalte și căruțe care merg singure, fără cai. Văd oameni cu veșminte ciudate, care zboară cu niște păsări de metal și care traversează mările și oceanele în niște bărci mari, tot metalice.

– Ăstea sunt prostii, inteveni Greuceanu. Cum să meargă căruțele singure? Sau să stea casele una peste alta? Ai luat-o razna, e clar. Sigur ai nimerit un măr de aur stricat.

– Eu îl cred, zise Harap-Alb. Noi în Dubai avem Burj al-Arab, cel mai înalt han din lume. Are doar cinci metri deocamdată, dar vrem să-l facem de trei sute douăzeci și unu, că sună bine. Deci pot fi case supraetajate, cum zice ăsta mic.

– Lăsați, mă, casele, îi opri calul. Să zică de cartea aia dacă o vede.

– Ceva văd, dar nu pot să îmi dau seama unde e. E sigur în lumea asta ciudată, dar alte detalii nu am. Poate găsim vreun zeu care să ne explice, că pe baza viziunilor nu găsim nimic.

Ulise le întrerupse discuția deoarece ajunseră pe insula ciclopilor. Intrară într-o peșteră pentru a căuta hrană și găsiră brânză și carne din belșug. Pe când se ospătau, ciclopul Polifem, proprietarul peșterii, îi surprinse înăuntru și sigilă intrarea cu o stâncă masivă. Lăsă spațiu doar cât să îi încapă o mână, încercând să îi prindă pe intruși. Prinse unul și, când îl scoase, auzi doar „Valahu’ akbar!” și orbi instantaneu, pentru că Harap-Alb îi înfipse o țepușă de lemn în ochi. Disperat, ciclopul începu să plângă și, printre sughițuri, vru să știe numele atacatorului. Harap-Alb era cât pe ce să-și decline nu doar identitatea, ci întregul arbore genealogic, însă îl opri calul, care strigă:

– Numele meu e Nimeni! Așa să zici dacă te întreabă cineva! Eu sunt Nimeni!

Ciclopul fugi către ceilalți ciclopi, pentru a se plânge că Nimeni l-a orbit. Ajunse la ei după vreo trei ceasuri, pentru că se învârtea în cerc, neavând simțul direcției, iar restul ciclopilor îl luară la șuturi.

– Dacă nu te-a orbit nimeni, de ce te plângi? îl întrebară ei. Marș, idiotule, că ne strici siesta de la amiază!

Văzând că frații lui nu îl cred, Polifem îi ceru ajutorul tatălui său, Poseidon. Zeul lăsă lupta cu titanii, cerând schimbare la pauză, și veni într-un suflet. Îi recunoscu pe Nemuricioși și îi blestemă:

– Voi sunteți ăia care m-au făcut să pierd concursul cu Atena! Pentru asta, vă blestem să rătăciți pe mare zece ani! O să fac tot posibilul să vă împiedic să ajungeți în Itaca! Dar după ce termin războiul cu titanii, că acum sunt cam ocupat.

Trimis de Poseidon, Eol, zeul vânturilor, le făcu un cadou: un sac de piele în care erau închise toate vânturile cu excepția celui apusean, care îi ajuta să navigheze. Îi sfătui să nu deschidă niciodată sacul și nimeni nu reuși să înțeleagă de ce le făcuse zeul un asemenea cadou inutil. Erau aproape de Itaca, mai aveau foarte puțin și ajungeau, când Greuceanu nu își mai putu înfrâna curiozitatea. Ce putea fi în acel sac? Dacă nu erau vânturi? Dacă era vreo comoară? De ce le-ar fi dat Eol un sac cu vânturi? Erau vânturile trase de el? Cum miros vânturile zeilor? Și de ce să nu deschidă sacul? Pentru a-și potoli valul de întrebări, Greuceanu deschise sacul. Vânturile țâșniră afară și le duseră corabia departe, până la insula Aeaea, casa vrăjitoarei Circe. Aceasta îi invită la masă și le turnă în merinde o poțiune magică, care îi transformă pe toți în porci, deoarece auzise că toți bărbații sunt porci. Scăpase doar Ulise, care rămăsese în pădure, fiind stricat la burtă. Când se chinuia să se șteargă cu niște urzici, îi apăru în față zeul Hermes, trimis de Atena, care îl învăță să mestece o plantă numită moly pentru a fi imun la farmecele vrăjitoarei. Ulise făcu după cum fusese sfătuit, se înfățișă la palatul vrăjitoarei, îi mâncă toată mâncarea, îi trase două perechi de palme și o obligă să îi transforme pe Nemuricioși în oameni. Apoi fugiră cu toții de pe insulă, pentru că vrăjitoarele nu le aduceau nimic bun.

Trecură prin locul în care se găseau sirenele, creaturile pe care le întâlniseră și în timpul expediției argonauților. Se legară de catarg, puseră corabia pe pilot automat și începură să cânte în cel mai fals mod posibil tot ce le trecea prin cap, de la manele până la hard rock. Astfel reușiră să nu audă cântecul sirenelor și să ajungă pe insula Ogigea, unde locuia nimfa Calipso. Sătulă de singurătate, nimfa încercă să îi convingă să rămână cu ea. Îl angajă pe zeul Dionisos pentru a organiza o mare petrecere în stilul lui caracteristic, cu nimfe, satiri, vin, droguri și nelipsitele orgii. Se distrară eroii noștri astfel câteva zile, deși la orgii nimeriseră doar satiri, nicidecum nimfe, până descoperiră obiceiul grecilor de a sparge farfurii. Nu îl înțeleseră pe deplin, așa că începură să spargă tot, distrugându-i nimfei casa aproape complet. Calipso îi goni cât încă mai avea pereții în picioare și își șterse insula de pe hartă, ca nu cumva să se mai întoarcă idioții vreodată.

– Super-călătorie! exclamă Făt-Frumos pe drum. Nea Ulise, ce ar fi să o numim „Uliseea” după matale?

– Odiseu e numele meu, nu Ulise! Ulise îmi spun romanii! Iar eu nu sunt roman! Nici voi!

– Sună aiurea tare „Odiseea”, interveni Greuceanu. Pe când „Uliseea” are rezonanță. Las-o așa, boss, că oricum n-o să știe nimeni de excursia noastră. Dacă nu-ți convine, îi punem numele nostru și terminăm bâlciul. „Nemuriceea” sună perfect! Deși „Greuceea” sună mai mult ca perfect!

Mai pierdură câteva săptămâni pe mare, până i se făcu milă de ei zeiței Atena, care încă le era recunoscătoare pentru ajutorul din timpul competiției împotriva lui Poseidon. Și pentru că voia să-i dea zeului mării 2-0 până la pauză, îi ajută să ajungă în Itaca. În casa lui Ulise găsiră strânși o mulțime de bărbați care voiau să se însoare cu soția lui, Penelopa Cruz[20]. Ca să scape de toți dintr-o lovitură, Ulise îi adună în sufragerie, împrumută o bombă de la Harap-Alb și îi aruncă în aer. Cu tot cu casă, din păcate. Și cu Penelopa Cruz, care se epila inghinal la etaj. Și cu harta care indica drumul către Atlantida. O strigară pe Atena, începură să plângă, se tăvăliră pe jos și o implorară să îi ajute încă o dată. Zeița își făcu apariția bodogănind și îi duse pe Nemuricioși pe insula Atlantida, anunțându-i însă că era ultima oară când îi ajuta. Iar asta cu o condiție: să facă tot posibilul să îl convingă pe meșterul atlanților să le creeze zeilor niște arme nemaivăzute, ca să poată învinge armata de titani și giganți. Eroii noștri acceptară și porniră să îl caute pe meșter. Merseră ce merseră până ajunseră într-un oraș unde rămaseră umiți de tehnologia atlanților: căruțe nu trase, ci împinse de cai, biciclete cu roți pătrate, parașute cu pedale, bărci terestre cu vâsle pneumatice și plăci de skateboard subacvatice. Încercară să intre în vorbă cu câțiva, însă toți fugiră de ei strigând: „Invazie de țărani! Nu-i lăsați să vă atingă, că vă infectează cu sărăcie!”. Îl înșfăcară pe unul care încerca să facă surfing pe iarbă cu o masă de călcat și îl pălmuiră până le arătă unde locuia meșterul Atlantidei, inventatorul acelor minunății tehnologice. Mare le fu mirarea să afle că meșterul nu era un simplu muritor, ci Hefaistos, zeul metalurgiei, al fierarilor, al sculptorilor și al artizanilor, binecunoscut în întreaga Eladă pentru invențiile sale extraordinare. Intrară în atelierul zeului, pe care îl găsiră schimbând bateria unui ceas solar. Văzându-i, Hefaistos le spuse:

– Dacă ați venit pentru I.T.P. la căruță, să știți că nu primesc fără programare. Aduceți-o luna viitoare la service, că acum sunt ocupat cu ălea care au probleme tehnice din fabrică.        

– Ziua bună, slăvite, îl salută Făt-Frumos. N-avem nicio căruță și nu știm ce e ăla I.T.P. Am avut una luată din Germania, dar ne-au furat-o niște ciorditori în Britania. Mergea bine, nu bătea, nu troncănea și mai avea și kilometri puțini la bord. Era super-bună, n-am ce să zic. Mare păcat că ne-au furat-o ăia, că ne mai ținea câțiva kilometri. Oglinzi eseniene rabatabile, încălzire în scaune pentru că țineam o sobă mică sub ele, caroserie magnetizată, jante sculptate manual…

– Boss, cam deviezi de la subiect și mă obligi să-ți deviez septul dacă nu te concentrezi, îl atenționă Greuceanu.

– Așa e! aprobă Făt-Frumos. Bre mărite zeu, nu pentru căruțe am venit, ci să te rugăm ceva super-important. Bănuiesc că ai aflat deja că zeii olimpieni sunt atacați de titani și de giganți. N-ai vrea să le faci niște arme super-tari, încât să câștige războiul?

Hefaistos își aprinse o țigară, îi privi cu o urmă minusculă de interes și le spuse:

– Bă, nu mă bag. Nu că n-aș putea să îi ajut, dar nu vreau. De ce i-aș ajuta când Zeus m-a aruncat de pe muntele Olimp pentru că eram prea urât? De la căzătura aia am rămas șchiop, așa că n-au decât să îi rupă giganții picioarele, ca să vadă și el cum e. Și să-i pocească mutra aia arogantă, să vedem după aia cine e mai urât. O fi tata, dar merită ce mi-a făcut și el mie.

– Cine e urât? întrebă Făt-Frumos. Luminăția matale? Nici vorbă! Ai putea câștiga cu ușurință un concurs de miss, o ședință foto la „Plaibou” și un contract cu cea mai tare agenție de modelling. Ce zic eu un concurs? Toate concursurile de miss! Parcă te și văd pe coperțile pergamentelor de modă cu titlul „Hefaistos – de la rățușca cea urâtă la pasărea paradisului”. Pe bune că ești frumos, bre. Tu chiar te iei după Zeus? Ce treabă are el cu frumusețea? O fi în juriu la „Bravo, ai stil” și nu știu eu? Nu te uita în gura lui, că nu se pricepe la din astea. Și poate te și mușcă de nas dacă te uiți de prea aproape.

– Dar poate a glumit, interveni Prâslea. O fi făcut caterincă și dumneata ai luat-o de bună. Chiar așa, te superi ca un copil pentru o glumă nevinovată? Oameni suntem sau baloți de paie? Mă rog, zeu în cazul măriei dumitale.

– Sau poate e invidios pe frumusețea ta, zise Greuceanu. Parcă nu știi că dușmanii îți poartă pică dar n-au valoarea ta și toată viața lor nu calcă-n urma ta. Lasă-i, boss, să moară de ciudă, dă-i în spanac de dușmănoși! Dacă vrei, fratele meu Harap-Alb ți-l omoară pe tac-tu și altfel. Ia zi, Osama, îi lipești lui Zeus o bombă mică sub tron sau i-o bagi în WC, ca să-i mai faci o crăpătură în fund?

– Parcă voiați să îl ajut pe tata să câștige războiul. Acum vreți să-l omorâți? se miră Hefaistos.

Avea dreptate. Duseseră vrăjeala cam departe și degenerase discuția. Noroc cu Prâslea, care salvă situația în ultima clipă:

– Glumeam și noi, mărite zeu. Ca să îți arăt ce ziceam mai devreme: lumea glumește iar dumneata iei în serios tot ce auzi. Așa glumea și Zeus și te-ai supărat pe el. Dacă îți zicem toți că ești frumos, e clar că ești frumos. Cad pe uliță muierile când aud de dumneata dar nu le vezi, că stai toată ziua închis în atelier. Ia ziceți, fraților, nu-i așa?

– Așa e! aprobă Făt-Frumos. Pe drum numai muieri leșinate am văzut, toate cu desenul matale în mână. Am și călcat câteva pe capete, că le-am văzut prea târziu, dar nu le-a deranjat. Așa de îndrăgostite sunt de matale! N-am văzut noi toate muierile din lume dar sunt sigur că nu există una care să nu te vrea. Chiar și lesbienele. Nu te duce în Lesbos, că te nenorocesc ălea cât ai fi de zeu. Dar dacă totuși te duci, ia-ne și pe noi, că ne chinuim de mult timp să ajungem acolo și nu mai apucăm, pentru că mereu apare câte ceva.

– Ziceți voi că mă plac femeile pe mine? întrebă uimit Hefaistos.

– Cum să nu? Te numesc „idolul idolilor femeilor” când vorbesc despre matale. Și vorbesc mult muierile, mai ales între ele. Numai de bine despre nea Hefaistos, evident!

– Pe vremuri femeile își puneau busuioc sub pernă ca să viseze cu cine se vor mărita, interveni Harap-Alb. Acum dorm cu un ciocan sub pernă ca să te viseze pe tine. Pe cuvântul meu arăbesc îți spun, chiar așa e! Uneori dorm nebunele fără pernă, cu capul direct pe ciocan. Pare o nebunie, dar asta e realitatea. Toate au doar ciocanul tău în cap! La propriu și la figurat!

– Ai noroc că nu-s muiere, completă Făt-Frumos, că acum mă culcam ca să îți arăt cum te visez. Chiar dacă nu mi-e somn, că am băut o cafea pe drum, nu mă mișcam de jos până nu mă lua somnul. Doar ca să vezi că nu mințim. Crezi că am îndrăzni să mințim un zeu? Om fi noi proști, dar nu suntem atât de deștepți încât să facem asta. Bre, dacă îți zicem că ești frumos și că te plac muierile, înseamnă că așa e.

– Chiar și zeițele? se miră Hefaistos.

– Dar ele ce au? întrebă Prâslea. N-au tot hormoni? Visează și ele la ciocanul dumitale, fii fără grijă.

– În cazul ăsta, dacă e așa cum spuneți, îi voi ajuta pe olimpieni cu o singură condiție. Le fac cele mai tari arme, cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume, dacă Afrodita acceptă să-mi devină soață!

– Zeița frumuseții? întrebă Greuceanu. Bunăciunea aia despre care am auzit că se îmbracă numai sexy, de scoală și morții în morminte, darămite viii? Aia care cică are niște silicoane de plângi lângă ea? Cea mai tare zeiță din Elada? De ce naiba s-ar uita bunăciunea supremă la…

Și se opri la timp, pentru că primi câte un capac după ceafă de la fiecare dintre tovarășii săi. Și o copită de la cal, că nu putea să nu contribuie și el. Hefaistos însă prinse ideea:

– De ce s-ar uita bunăciunea supremă la cine? La un urât ca mine ai vrut să zici, nu?

– Nu, boss, nu asta ziceam! se apără Greuceanu. De ce îmi pui vorbe în gură ca să mă simt violat, când eu vreau să te ajut? De ce s-ar uita la televizor, am vrut să spun! De ce s-ar uita la televizor când exiști tu? De ce să nu se uite la tine ca tuta-n păpușoi?

– Minți! răbufni zeul. Ai vrut să întrebi de ce s-ar uita Afrodita la mine! Adică sunt urât, asta vrei să spui! Mă mințiți pe față, muritori nenorociți?

– Nuu, nene, nu e deloc așa! interveni Prâslea. A vrut să întrebe de ce s-ar uita aia la dumneata fără mască de sudură! Pentru că la Soare te poți uita, dar la dumneata ba! Asta era nelămurirea lui: de ce s-ar uita Afrodita la dumneata fără să-și protejeze ochii, când e clar că ar putea chiorî! Ăsta-i adevărul, pe cuvânt de muritor nenorocit!

– Voi vă uitați la mine și nu ați chiorât, replică zeul.

– Noi eram chiori dinainte, luminăția matale, îi explică Făt-Frumos. De asta la noi nu are efect. Eu am și lentile de contact, sincer să fiu, deci e clar că sunt chior. În plus, muierile sunt mai sensibile și pe ele le afectează totul mai ușor. La asta s-a referit idiotul ăsta gras, dar n-a știut să se exprime.

– Adică vreți să spuneți că am șanse la Afrodita? întrebă Hefaistos uimit. În cazul ăsta, așa rămâne! O convingeți pe Afrodita să mă ia de soț și le fac zeilor armele![21]

– Preasfințenia dumitale, ai șanse nu mari, ci enorme la Afrodita, îi spuse Prâslea. Însă nu ai nevoie de așa ceva. E parașută, plină de boli venerice pentru că umblă cu toți. Intră ăia în ea ca la metrou. Dumitale îți trebuie o muiere de casă, nu una pe care o prinzi mereu că sare gardul la vecini. Una la locul ei, cu moralitate și fără sculament.

– Ai dreptate. În cazul ăsta o vreau pe verișoara mea, Persefona, soția lui Hades! E măritată, deci e femeie de casă. Și nu am auzit să fi umblat cu alții în afară de unchiul Hades.

– Nu e bună, bre slăvite, îi tăie Făt-Frumos elanul. E măritată deja. Bate Hades la matale ca la fasole dacă îi iei nevasta. Îți trebuie una cuminte și singură.

– Hmm… În cazul ăsta, o vreau pe Artemis, zeița vânătorii! E sălbatică și îmi plac ăstea neîmblânzite.

– Nici asta nu e bună, boss, îl lămuri Greuceanu. E fecioară și a jurat să se păstreze așa până moare. La fel și Atena. N-ai ce să faci cu ăstea care nu vor să audă de ciocan. Ție îți trebuie o doamnă în societate și o desfrânată în dormitor. Și, cel mai important, să nu afle una de cealaltă.

– Păi care a mai rămas? întrebă Hefaistos. Hera nu, că e mama. Gaia e străbunica. Hestia și Demetra, mătușile mele, sunt prea bătrâne. Mai e și Hecate, însă asta e cu magia neagră și mă sperie. Ar mai fi ălea neimportante, Nike, Iris și Eris, dar ăstea nu mi-au acceptat nici măcar cererile de prietenie pe întrenet. Cine mi-a mai rămas? O muză? O titanidă? O nimfă? Cu cine aș putea să mă însor?

Pentru că nu ajungeau nicăieri cu această tentativă de negociere, interveni în discuție calul:

– Mărite zeu, lasă femeile, că te descurci să îți găsești o nevastă. La momentul potrivit o să apară aleasa. Nu putem să îți găsim noi una, însă putem să îți oferim ceva mult mai important: o armă nemaivăzută, fără pereche în toată lumea. Mjolnir, ciocanul zeului scandinav Thor!

Scoase ciocanul din traistă și îl puse pe masă. Hefaistos rămase mut de uimire.

– E cea mai grozavă armă de care am auzit vreodată! Nici măcar eu nu am reușit să fac una așa! Însă dacă o am, pot să o studiez și să-i copiez tehnologia. Batem palma! Fac arme pentru olimpieni în schimbul ciocanului lui Thor!

Și se puse pe treabă încântat până peste cap. Pentru Zeus făcu un fulger care provoca explozii nemaivăzute. Pentru Poseidon un trident capabil să producă tsunami și cutremure. Iar pentru Hades un coif care îl făcea invizibil. Nu avea timp de meșterit arme pentru toți cei doisprezece olimpieni, războiul fiind în toi, așa că preferă să îi înarmeze doar pe cei trei frați conducători. Nemuricioșii luară armele și îi lăsară lui Hefaistos ciocanul lui Thor, pe care zeul meșteșugar nu îl putu urni de pe masă, ținând cont că doar cei mai virtuoși îl puteau ridica. Eroii noștri o chemară pe Atena, care nu luă doar ultimele invenții ale lui Hefaistos, ci și scutul lui Perseu, pe care îl păstră pentru ea, iar pentru Hercule blana leului din Nemea, ghioaga, arcul și săgețile înmuiate în sângele otrăvit al hidrei din Lerna. Dintre lucrurile furate de la semizei în timpul jocurilor olimpice le rămăseseră doar sabia din adamantiu a lui Perseu și armura impenetrabilă a lui Ahile. Aveau și cojoacele din lâna de aur, și iepele lui Diomede, deci se aleseseră cu ceva din Elada. Înainte să plece cu armele spre muntele Olimp, Atena îi anunță că le poate îndeplini o dorință ca mulțumire pentru ajutor, așa că îi puteau cere orice. Se sfătuiră puțin și căzură de acord că aveau nevoie de un singur lucru. Așa că Făt-Frumos îi spuse zeiței:

– Preacurată și preanevinovată fecioară divină, noi avem o singură nevoie. Suntem eroi, că așa ne e destinul, însă vrem să devenim supereroi. Și nu putem, pentru că nu avem superputeri, fiind doar niște bieți muritori fără sânge divin în vene. Dacă ne-ai putea da niște puteri extraordinare, cam cum au mutanții X-Men, ne-am putea îndeplini visul. Și am putea ajuta mult mai multă lume decât până acum. Nu trebuie să fie ceva la cel mai înalt nivel, ca la Superman, dar să fie ceva, acolo. Știu că poți face orice și cred că niște superputeri amărâte nu sunt ceva greu pentru matale. Mai ales când merităm, ținând cont că l-am convins pe Hefaistos să vă ajute să câștigați războiul. Se poate sau cerem prea mult?

– Vrem și un măr pentru mine! strigă calul. De aur dacă aveți! Care să nu-mi dea cunoaștere, că am destulă, și nici viziuni din viitor, că îmi plac surprizele!

– Dacă v-am spus că puteți cere orice, bineînțeles că puteți cere orice. Vreți niște superputeri amărâte, atunci asta aveți din acest moment. Iar calul primește un măr de aur moale, ca să poată să-l mestece. Acum trebuie să duc armele pe Olimp, până nu e prea târziu. Vă sfătuiesc să vă cumpărați din cea mai apropiată piață niște aparate de respirat sub apă, că au atlanții și așa ceva, apoi să părăsiți cât mai repede insula. Am o presimțire că o să aveți nevoie de ele în curând, dar nu am chef să vă dau detalii. Luați aparatele și fugiți, supereroilor! Antio, malakes!

Cu ajutorul armelor lui Hefaistos, zeii olimpieni reușiră să îi învingă pe titani și pe giganți. Îi prinseră pe toți într-o plasă și îi aruncară în mijlocul Oceanului Atlantic. Sau cel puțin asta intenționară. Grămada de uriași ateriză din greșeală pe insula Atlantida care, din cauza greutății lor, se scufundă. Cei cinci Nemuricioși reușiră să se salveze cu ajutorul aparatelor de respirat sub apă, pe care și le cumpăraseră la sfatul zeiței Atena. Din păcate nu le trecuse prin cap să cumpere unele și pentru iepele lui Diomede, așa că sărmanele se înecară iar ei rămaseră din nou pietoni. Pe sub apă, pentru că nu știau să înoate. Merseră pe fundul oceanului multă vreme și ajunseră la suprafață tocmai în Africa. Unde îi fugări o girafă după ce ieșiră din apă, dar să nu intrăm în detalii, ca să avem ce povesti și data viitoare.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus… kalinihta[22] musaca (pentru că atât știu în greacă)!

[1] Zeița înțelepciunii și zeul mărilor în mitologia elenă

[2] Zeul suprem în mitologia greacă

[3] Zeul împărăției morților în mitologia greacă

[4] În Grecia antică, relațiile homosexuale dintre adulți și minori erau încurajate și chiar obligatorii în Sparta

[5] Zeul metalelor, metalurgiei, focului, sculptorilor și artizanilor în mitologia greacă

[6] Personajele principale a două serii de filme horror americane

[7] Cel mai important oracol al Greciei antice, închinat zeului Apollo

[8] Râu care înconjoară lumea morților în mitologia greacă

[9] Profesorul lui Iason, Tezeu, Ahile și Esculap, considerat cel mai înțelept și mai drept centaur

[10] Zeița lumii subterane, soția lui Hades

[11] Zeul comerțului, călătorilor și hoților în mitologia elenă

[12] Adaptare a discursului tenismenei Simona Halep după ce s-a vaccinat anti-Covid

[13] Zeul luminii și al Soarelui în mitologia elenă, fiul lui Zeus și fratele zeiței Artemis

[14] Zeul vegetației, pomiculturii, vinului, extazului și fertilității în mitologia greacă

[15] Titlurile a trei dintre dialogurile lui Platon

[16] Citat din filmul american 300 din 2007

[17] Replică din filmul american Forrest Gump din 1994

[18] Băutură alcoolică grecească asemănătoare rachiului

[19] Referire la capitala Franței, Paris

[20] Combinare a numelor soției lui Ulise, Penelopa, și cel al actriței spaniole Penelope Cruz

[21] În miturile grecilor, Afrodita era soția lui Hefaistos

[22] „Noapte bună” în greacă