Divina parodie 4. A fost odată… prin Africa

Priviți sus, pe cer! E o pasăre? E un avion?[1] E Superman cu chiloții pe sub colanți dar peste pelerină de această dată? Nu, sunt Super-Nemuricioșii! Datorită superputerilor oferite de zeița Atena, cei patru eroi au devenit supereroi! Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu și Prâslea au renunțat până și la numele lor, adoptând unele super: Făt Superestetic, Căpitanul Hipernuclear, Omul Megatonă și Puștiul Ultrascurt. Conștienți că odată cu puterile mari vin și responsabilități la fel de mari, iată-i luptându-se fără să transpire cu o armată de demoni care atacaseră din obișnuință un oraș. Făt Superestetic își alungi mâinile foarte mult, cuprinse între ele o sută de demoni și îi strânse în brațe până îi sufocă. Căpitanul Hipernuclear zbură deasupra tuturor și, cu o rază laser care îi țâșni din ochi, distruse o mie de inamici dintr-o singură explozie. Omul Megatonă smulse o stâncă uriașă, sări cu ea în înaltul cerului, o aruncă peste dușmani și, când ateriză, unda de șoc nimici toți demonii pe o rază de jumătate de kilometru. Iar Puștiul Ultrascurt se roti în jurul monștrilor cu viteza sa superluminică, până se formă o tornadă care înghiți cinci sute dintre ei. Apoi, toți patru își combinară puterile și creară o formă nemaivăzută de energie, care distruse complet ultimii demoni. Locuitorii orașului începură să le arunce flori și virgine la picioare, le compuseră rapid câteva ode și le ridicară statui în fața Primăriei, pentru a fi onorați în veci cei mai tari supereroi pe care lumea a avut norocul să-i întâlnească. Super-Nemuricioșii dădură câteva autografe, făcură câteva selfie-uri cu fanii, pupară câțiva bebeluși, tăiară câteva panglici, lăsară însărcinate câteva fecioare și plecară spre alte aventuri, pentru că erau singura speranță a lumii. În urma lor, întregul oraș le fredonă plin de entuziasm imnul oficial: „Poți să ne spui rugăciuni, / Să se întâmple minuni, / Dar ce semeni, aduni, / Fugi, fugi, vin băieții buni”[2].

Frumos, nu? Poate, însă nu s-a întâmplat așa ceva. Doar am glumit, nu trebuie să credeți chiar tot ce spun. Nemuricioșii au primit într-adevăr superputeri de la Atena, însă unele complet inutile. Făt Superestetic are puterea de a se transforma în copac, de a-l auzi mereu pe Justin Bieber cântând, de a comunica cu fructele pe care le mănâncă, de a transforma vinul în apă și Coca-Cola în Pepsi, de a înțelege femeile și de a atrage ghinionul. Căpitanul Hipernuclear își poate deșuruba membrele, are abilitatea de a zbura pentru o secundă, de a se învârti fără să amețească, de a aplauda cu o singură mână, de a învia insecte și de a se teleporta exact în același loc. Omul Megatonă poate mânca absolut orice materie, vomitând-o apoi sub formă de acid sulfuric, este invincibil doar 5%, are puterea de a strănuta cu ochii deschiși, de a-și atinge cotul cu limba, de a țopăi ca un cangur și de a se mișca extrem de încet. Iar Puștiul Ultrascurt se poate umfla și sări ca o minge, are abilitatea de a mirosi viitorul, de a deveni invizibil doar atunci când nu îl privește nimeni, de a converti sunete în curcubee, de a împături umbre și de a îmbătrâni rapid. Puteri care nu le folosesc la nimic, ba dimpotrivă, putem spune că mai mult îi încurcă. Însă dacă au vrut superputeri, au primit cu vârf și îndesat. Nu degeaba i-a tot avertizat calul năzdrăvan să aibă grijă ce își doresc pentru că, la norocul lor, cu siguranță se va îndeplini. Iar aceste imitații de supereroi nu salvează lumea, ci sunt fugărite prin junglă de o girafă care vrea neapărat să îi pocnească. Nu de obicei, ci doar în acest punct al poveștii. Vă spun imediat cum s-a ajuns la asta.

Ajunși în Africa, eroii noștri își testau noile puteri când calul zări o turmă de zebre. „Ce iepe ciudate”, gândi el. „Vărgate ca pârnăiașii, de nu știi dacă sunt albe cu dungi negre sau negre cu dungi albe”. Cum cromatica nu conta la fel de mult ca faptul că își dorea un harem nou, deoarece rămăsese fără iepele lui Diomede, porni spre ele cu un nou dans de împerechere, inventat pe loc. Văzând o mârțoagă schiloadă și cocoșată care se apropia împleticindu-se în pași de bachata, zebrele se speriară și fugiră. Calul se luă după ele iar Super-Nemuricioșii după cal, pentru că le era frică să rămână singuri într-un loc necunoscut. Traversară toată savana până întâlniră o girafă care păștea liniștită frunzele din vârful unui copac. Zebrele fugiră pe lângă ea iar cei cinci rămaseră blocați în fața animalului nemaivăzut.

– Ce o fi lighioana asta ca o macara? întrebă Omul Megatonă. O fi vreun pui de dinozaur sau vreo hidră cu un singur cap?

– Cred că e un struț, șopti Căpitanul Hipernuclear.

– Struții sunt un fel de găini foarte mari, cu gâtul lung, îl corectă Puștiul Ultrascurt. Ăsta nu arată ca o găină. Nici măcar nu are pene.

– Dar are gâtul lung, răspunse Căpitanul Hipernuclear. Ar putea fi un struț care a năpârlit.

– Nu e struț, ci girafă, îi lămuri calul. E cel mai înalt mamifer din lume. Și e ierbivor, așa că nu are de ce să ne atace. Suntem în siguranță.

– Vă dați seama că, la ce gât are, dacă bea o cafea, până ajunge în burtă se răcește? întrebă Omul Megatonă.

– De ce ar bea struțul cafea? fu curios Căpitanul Hipernuclear. Dacă e ierbivor, înseamnă că bea ceai, pentru că ăla e făcut din ierburi.   

– Întotdeauna mi-am dorit să călăresc o girafă, chiar dacă abia acum am aflat că există, mărturisi Făt Superestetic. Ia ține-ți-mi berea, că vreau să îmi îndeplinesc visul.

Și se apropie ușor de animal, întinzându-i o ramură cu frunze. Girafa îl observă, se aplecă spre el, înfulecă frunzele și, când termină, îi dădu Fătului un cap în piept, aruncându-l câțiva metri buni.

– Ce ai făcut, boss? îl întrebă Omul Megatonă în timp ce îl aduna de pe jos. De ce ai bruscat lighioana? Trebuie să te apropii de ea cu blândețe, că simte omul bun. Uite așa se face.

Se apropie și el de girafă întinzându-i o mână. Animalul mai luă o gură de frunze din vârful copacului, le rumegă agale și brusc îi dădu un cap în piept Omului Megatonă, azvârlindu-l peste Făt Superestetic. Pentru a-și răzbuna tovarășii, Căpitanul Hipernuclear scoase o unghieră cu cuțitaș și sări în spatele girafei.

– Valahu’ akbar, struțule! strigă el și înțepă girafa cu cuțitașul. Îți bag jihadul pe gât ca pe ceai, ca să te înveți minte să nu te mai pui cu noi!

Simțind înțepătura, girafa se enervă, îl apucă pe semiarab de cap, îl aruncă în sus și îl pocni cu rever, ca la tenis. Apoi porni mugind spre intruși, pentru a-i cotonăgi cum trebuie. De frică, Super-Nemuricioșii fugiră în junglă iar girafa după ei. Se împletici animalul în liane și fu nevoit să renunțe la urmărire, însă supereroii noștri nu se opriră decât când se termină jungla, ca să fie siguri că au scăpat. Își continuară drumul cu ochii în toate direcțiile, pentru a nu-i lua prin suprindere o altă girafă, și ajunseră într-un oraș aflat pe malul mării, numit Cartagina. În depărtare se vedea apropiindu-se o flotă uriașă iar cartaginezii se pregăteau pentru asediu. Se bucurară cu toții când îl văzură pe Puștiul Ultrascurt, îl luară pe sus și îl duseră la generalul Hannibal Barca, liderul lor, care îl aruncă într-o temniță. Super-Nemuricioșii se înfățișară înaintea generalului pentru a cere eliberarea tovarășului lor dar Hannibal le refuză cererea, susținând că avea planuri cu copilul.

– Ce fel de planuri, bre? întrebă Făt Superestetic.

– Ne va ajuta să scăpăm de romanii care vin să ne invadeze, răspunse senin Hannibal.

– Cum?

– Îl vom sacrifica zeului nostru suprem, Baal Hammon, după un îndrăgit obicei fenician. Îl punem în brațele statuii de bronz a zeului, îi dăm foc iar Baal Hammon ne va îndeplini o dorință: să scăpăm de romani. Trebuie neapărat să fie un copil cel sacrificat, altfel zeul nu ne bagă în seamă. Și cum nu mai avem copii pe aici, că i-am sacrificat pe toți pentru diverse dorințe, ăsta al vostru e singura noastră speranță.

– Bre, sunteți nebuni? răbufni Făt Superestetic. Și eu trebuia să fiu sacrificat unui zeu pentru o prostie de mesaj, însă am găsit o metodă să îi duc mesajul viu. Nu puteți să faceți la fel și voi?

– Nu, îi răspunse generalul. Tradiția noastră spune că trebuie sacrificat copilul. Nu există metode alternative. Nu e nimic personal, doar tactică militară pe care n-au cum s-o înțeleagă decât generalii.

– Nu puteți să vă înțelegeți cumva cu romanii? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Eu sunt un adept al jihadului în orice condiții și la orice oră, însă uneori poate nu e nevoie de război. Poate e nevoie doar de o discuție amicală și sinceră, în care să vă deschideți sufletele și să spuneți tot ce vă deranjează, apoi să vă îmbrățișați frățește. Sharmouta șaorma! Cred că am stat prea mult pe lângă Dublu F de am ajuns să aberez în halul ăsta! Uită tot ce am spus și bombardează-i pe infideli așa cum merită și struțul ăla blestemat care ne-a fugărit mai devreme. O mie de mătărângi în religia lui și în cutia toracică a mumei lui!

– Boss, mă scuzi că te întreb, dar ce le-ați făcut romanilor de vin să vă atace? interveni Omul Megatonă. V-au prins cu ștromeleagul învârtoșat primprejurul părților fătătoare ale gagicilor lor, este?

– Am fost peste ei cu armata ca să le cuceresc capitala, răspunse Hannibal. Am avut o strategie inteligentă, cum n-au văzut în viața lor. Nu m-am dus direct spre Roma, ci am ocolit prin munții Alpi iarna, cu soldați și elefanți, de mi-au murit majoritatea. Iar când am ajuns la Roma cu ce mi-a mai rămas din armată iar romanii au început să fugă ca apucații, țipând „Hannibal la porți!”, știți ce am făcut? Am plecat acasă. I-am lăsat așa, în suspans, să se întrebe de ce n-am intrat peste ei. Era simplu să-i bat dar, ca un general ilustru ce sunt, am preferat să-i lucrez psihologic, psihopatic și psihosomatic. Și acum fac terapie romanii din cauza mea. Inteligent, nu?

– Nu prea, din moment ce vin acum să vă călărească, remarcă Omul Megatonă.

– Nu ne fac nimic, pentru că or să își aducă aminte că nici noi nu le-am făcut nimic. Le zic că am fost la ei în țară doar ca turiști, să vizităm Peninsula, și or să ne creadă. În plus, o să ne ajute Baal Hammon după ce sacrificăm copilul, așa că nu are rost să ne stresăm. Noi îi facem pe ei la psihic, nu invers. Nu se compară niciun roman cu intelectul generalului Hannibal Lecter[3]!

– Lecter? Nu te chema Barca? se miră Făt Superestetic.

– Ba da, dar mi l-am schimbat recent. Barca suna prea banal și nu mi se potrivea. Ce treabă am eu cu bărcile? Ce sunt eu, Titanicul? Lecter, în schimb, sună mai elevat. Pe măsura intelectului meu, că nu degeaba sunt cel mai tare general pe care l-a văzut lumea. În plus, nu se sperie nimeni de Barca, dar Lecter bagă teroarea în ei. Deja îmi imaginez cum or să cânte copiii romanilor: „Ora unus a sositus / Hannibal Lecter n-a venitus”…  

– Apropo de copii, îl opri Căpitanul Hipernuclear, n-ai vrea să ni-l dai pe al nostru înapoi nesacrificat, ca să nu fie nevoie să stric bunătate de jihad pe tine? Nu-mi plac copiii din cauză că nu poți să-ți ții berea pe capul lor în timpul slujbei de la templu pentru că nu au stare și ți-o varsă, nu poți să-i pui să-ți păzească curtea pentru că nu vor să doarmă în cușcă și nici nu poți să-i închiriezi cu ziua pentru că mereu găsesc drumul spre casă după șase ore, indiferent cât de departe stă popa. Cu toate astea, e plodul nostru și nu-l atinge niciun infidel blestemat fără aprobarea noastră. Cred că nu vrei să-ți zic vorba cu valahu’.

– Un roman a încercat să mă testeze odată, răspunse Hannibal. I-am mâncat ficatul cu niște fasole și un vin roșu bun. Îți admir curajul, beduinule, așa că o să-ți mănânc inima dacă mă mai ameninți vreodată. Cum eu nu vă iau mâncarea din față, nici voi să nu vă băgați peste meniul meu. Acum tăiați-o de aici, că m-a luat foamea și copilul trebuie servit cât e proaspăt.

– Ce meniu? sări Făt Superestetic. Ce proaspăt? Ce servit? Parcă spuneai că ardeți puradelul pe statuia de bronz a lui Baal Harpon ăla ca să vă îndeplinească o dorință.

– Pe statuie îl prăjesc, doar nu sunt sălbatic ca să-l mănânc crud. Zeul primește sacrificiul iar eu cina, așa că toată lumea e mulțumită. Țineți minte ce vă spun: nu există nimic mai bun pe lumea asta decât un om gătit bine! Mai ales copiii, care sunt fragezi. Sunt atât de delicioși că îți vine să-i mănânci, nu alta!

– Cum? Tu mănânci plozi? întrebă uluit Omul Megatonă. Am mai văzut dereglați, dar tu îi întreci pe toți. Adică dacă îți dă cineva un deget, tu îi iei toată mâna între dinți? Cum, bă, să mănânci plozi?!? Cum să fii canibal?!?

– Era și greu să vă dați seama după nume, că nici nu seamănă Hannibal cu „canibal”, răspunse generalul. Și ce dacă mănânc copii? Ai vrea să devin vegetarian ca să le mănânc doar mărul lui Adam? E ușor să judeci când nu știi ce se întâmplă. Te trezești în întuneric și auzi țipetele mieilor. Și crezi că, dacă salvezi Cartagina, o să-i poți face să tacă. Crezi că, dacă supraviețuiește Cartagina, nu te vei mai trezi niciodată în întuneric cu acele îngrozitoare țipete ale mieilor. Păi, Clarice, s-au oprit mieii din țipat?[4] Nici vorbă! Atunci eu cum să mă opresc? Se spune că ești ceea ce mănânci iar eu vreau să fiu din nou copil în interior. Sau măcar să am unul în interior. În plus, canibalismul e o experiență religioasă, deci nu aveți voie să îl condamnați! Când în Canaan Iisus și-a îndemnat apostolii să-i mănânce trupul și să-i bea sângele, a comentat cineva? Când în Elada titanul Cronos și-a înghițit copiii, a spus cineva ceva? Sau când titanii l-au mâncat pe zeul Dionisos? Dar de vrăjitoarea aia din Germania, care a vrut să-i mănânce pe Hansel și Gretel, de ce nu ziceți nimic?

– De fapt, pe aia am carbonizat-o noi, îl întrerupse Căpitanul Hipernuclear. Am închis-o într-un cuptor încins și am lăsat-o să ardă complet.

– Păi vedeți? Nu e nicio diferență între mine și voi. Adică e doar una singură: când cineva mă invită să-i mănânc un anumit organ, eu nu o iau ca pe o înjurătură, ci ca pe o invitație la masă. În rest suntem exact la fel. Așa că mi-aș dori să mai discutăm, însă mă așteaptă un copil la cină și n-aș vrea să se răcească nici statuia de bronz, nici el. Drum bun, mânca-v-aș!

Le ordonă gărzilor să-i dea afară pe Super-Nemuricioși și plecă să se pregătească pentru ceremonia de sacrificare. Adică să servească un aperitiv pentru a-și stimula pofta de mâncare. Și să pregătească un juriu ca la „Șefi la cuțite”, care să-i laude veleitățile gastronomice.

– Bă, numai ghinioane pe plodul ăsta, remarcă Omul Megatonă. L-a dat tac-su afară din casă, era cât pe ce să fie mâncat de un vârcolac în Germania, a pierdut merele de aur de două ori, grecii voiau să-l pederastreze, Sfânta Duminică să-l pedofileze iar acum cartaginezii să-l sacrifice. E mai bine că scăpăm de el ca să nu ne infesteze și pe noi cu ghinionul lui.

– E unul dintre noi, zise calul. Nu-l putem lăsa să devină desertul psihopatului. Dacă era vreunul dintre voi în locul lui, nu v-ați fi dorit să fiți lăsați în urmă. Așa că trebuie să îl salvăm.

– Cum? întrebă Făt Superestetic. Ăștia sunt mulți, noi doar patru, iar superputerile noastre sunt de baligă. Măcar dacă veneau romanii mai repede ca să-i țină pe ăștia ocupați. Dar se mișcă în reluare, de parcă le e frică să nu îi prindă radarul. Deci nici dacă am vrea nu am avea cum să îl salvăm. Dar nu prea vrem, sinceri să fim, că s-ar putea să fie adevărată ipoteza grasului despre ghinionul puștiului.

– Exact, superputerile voastre de baligă! exclamă calul. Asta e soluția! Se poate salva apelând la superputerile lui!

– Superputerile alea inutile, ca ale noastre? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Vrei să se umfle și să sară prin foc ca o minge? Să miroasă viitorul ca să își dea seama cât de comestibil va fi când va deveni friptură? Să convertească sunetele urletelor lui în curcubeu? Să-și împăturească propria umbră și să devină invizibil când toți se uită la ea? Sau să îmbătrânească rapid ca să apuce să își ia prima pensie înainte să crape ca un infidel?

– Exact, să îmbătrânească rapid! spuse calul.

– Ca să se mintă că moare de bătrânețe? întrebă Făt Superestetic.

– Nu, ca să nu mai fie sacrificat.

– De ce să nu mai fie sacrificat? se miră Omul Megatonă. Le-o fi rușine ăstora să omoare boșorogi? Iar vorbești în parabole, gloabo, ca să pari deștept?

Calul își mușcă limba pentru a-și ține înjurăturile înăuntru, numără în gând până la zece mii și, după ce se calmă, le explică tovarășilor săi cât putu de calm:

– Tălâmbilor, ce sacrifică ăștia? Copii! Doar copii! Dacă devine bătrân, Puștiul Ultrascurt nu va mai fi copil. Prin urmare, nu îl vor sacrifica. Așa că nu trebuie decât să devină bătrân și scapă. Înțelegeți sau trebuie să-mi caut cariocile ca să vă desenez?

Nu înțeleseră iar el nu avea carioci, așa că fu nevoit să le deseneze cu copita pe pământ. După jumătate de ceas înțeleseră. Ceea ce reprezenta un nou record de rapiditate pentru ei, de obicei pricepând planurile calului abia după cel puțin două ceasuri. Dar, vorba aia, mai bine prea târziu decât niciodată. Fugiră spre locul în care tot orașul se adunase pentru sacrificiu și ajunseră exact când cartaginezii se pregăteau să-l așeze pe puști în brațele statuii de bronz a zeului Baal Hammon, din gura căruia urmau să țâșnească flăcările care aveau să-l prăjească. Reușiră să se apropie de el și să strige:

– Fă-te bătrân, puștiule! E singura ta șansă să scapi! Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă! Hai liberare!

 Puștiul Ultrascurt îi ascultă și apelă la singura sa superputere care îi putea salva viața, devenind bătrân. Văzându-l transformat, cartaginezii îl goniră scârbiți. Mai ales Hannibal, căruia i se întoarse stomacul pe dos, fiind obișnuit doar cu gustări fragede. Din păcate, Prâslea nu avea și abilitatea de a redeveni tânăr, așa că rămase bătrân, ca de vreo șaptezeci de ani. Tovarășii săi îi modificară numele de supererou în Moșul Ultrascurt și plecară cu toții spre răsărit, cât mai departe de cartaginezi, rugându-se în gând să-i bată romanii cu scor de maidan. Nu știau că aveau de traversat ditamai deșertul Sahara, așa că plecară fără provizii, cu cojoacele din lână de aur pe ei. Nu trecu mult timp și deja se târau prin nisip, însetați și toropiți.

– Fir-ați ai Necuratului cu plaja voastră cu tot! bombăni Omul Megatonă. Mi-a intrat nisip în toate găurile, de zici că strâng antiderapant pentru la iarnă! De când mergem prin pustiul ăsta care nu se mai termină?

– De vreo jumătate de ceas, îi răspunse calul.

– Doar atât? se miră el. Mie mi se pare că mergem de vreo trei zile. Tu furi la cântar, n-are cum să fi trecut doar jumate de ceas de când am plecat. Sau și caii calculează timpul altfel, cum fac câinii? Că de ani câinești am auzit, dar de ore cabaline chiar nu. Și nici nu vreau!

– Nu știu de ce te plângi atât, îl apostrofă Moșul Ultrascurt. Pe vremea mea stăteam pe plajă câte o săptămână când prindeam bilete ieftine la mare și nu ne mai plângeam. Acolo mâncam, acolo dormeam. Nu ne mișcam de pe plajă până nu ne bronzam pentru un an. Dar ce să știe tineretul din ziua de azi? Se vede că nu ați făcut armata.

– Tataie, ești boșorog de o oră! îi replică Omul Megatonă. Care vremea ta? Acum o săptămână încă mâncai muci! Înțeleg că odată cu bătrânețea apare și senilitatea, dar la tine parcă a apărut prea repede. Mai rămâne să ne reproșezi și că nu-ți dăm locul în autobuz.

– Păi chiar nu mi-l dați. Tineretul din ziua de azi nu mai știe ce e ăla respect pentru pensionari, pentru cei care am muncit o viață, care am construit cu mâinile goale țara asta…

– Infidelilor, terminați-o cu prostiile, că o să murim aici! îi întrerupse Căpitanul Hipernuclear. Ia dați-mi repede o bucată de pergament și una de cărbune.

– La ce-ți trebuie? vru să știe Făt Superestetic. Vrei să-ți scrii testamentul? Ești la fel de sărac ca noi, ce vrei să lași prin testament? Datoriile? Sper că nu nouă.

– Nu, răspunse semiarabul. Vreau să scriu numele lui Zamolxe.

– De ce?

– Nu știți care e una dintre cele zece porunci ale lui? Să nu iei numele Domnului Zamolxe în deșert! Din cauza lui am ajuns aici, că el ne-a trimis în tâmpenia asta de călătorie. Așa că, înainte să mor, îi iau numele în deșert pe o bucată de pergament. Măcar să mor răzbunat dacă nu pot să-i aduc jihadul.

– Ești de belea, îi reproșă Fătul. Ne-ai tot bătut la cap cu poporul tău care trăiește în deșert, iar tu te plângi după jumătate de ceas. Hotărăște-te! Ori ești arab, ori nu mai ești.

– De unde să știu că deșertul e atât de mare? replică nervos Căpitanul. Am crezut că e ca o plajă micuță, cu oaze la fiecare cincizeci de metri, dar deșertul ăsta e prea exagerat, de zici că e plaja lărgită de la Mamaia. Ia să scriu și numele profetului Aladdin, că din cauza lui am crezut că e mișto să fii arab. Chiar nu e! O mie de mătărângi în blestematul ăsta de deșert și în cine m-a pus să vin aici!

– Măi fraților, ce se vede în zare? îi întrerupse Moșul Ultrascurt. N-am vederea prea bună și mi-am uitat ochelarii în farmacie, dar acolo e o oază sau mi se pare?

– Nu e oază, ci Fata Morgana, îl corectă calul.

– Ce fată visezi, mârțoago? sări Omul Megatonă. Cât de tare te-a bătut Soarele în cap dacă în loc de palmieri vezi o fată? Și o mai și cunoști de știi că o cheamă Morgana! Nu era destul că avem un moș senil și un terorist nebun, acum ne-am pricopsit și cu un cal care și-a pierdut mințile. E clar, tu mori primul dintre noi. Era de așteptat, ținând cont că pari să te destrami la primul sughiț.

– Idiotule, Fata Morgana e o iluzie optică sau un miraj, replică oftând calul. Un fenomen optic datorat devierii razelor de lumină la trecerea printr-un mediu neomogen, în particular prin straturi de aer aflate la temperaturi diferite.

– Păi e miraj dacă o vezi numai tu în loc de oază. N-am zis deja că ți se pare că vezi o fată pe care crezi că o cheamă Morgana?

– Așa se numește mirajul, nu e o fată cu numele Morgana! Este o expresie a romanilor, apărută în Evul Mediu și preluată de multe alte popoare!

– Ce e Evul Mediu? întrebă Făt Superestetic. Că noi suntem acum în Antichitate iar înainte a fost doar Epoca de Piatră. Alte evuri chiar nu mai știm. E din viitor sau ai inventat și expresia asta, la fel ca Fata Morgana, ca să pari mai deștept decât noi?

Calul evită să răspundă și îi lăsă să fugă spre oaza din depărtare. Care se dovedi a fi într-adevăr o iluzie. Sau o Fata Morgana, ca să-i arătăm calului că măcar noi am înțeles la ce se referea. Descurajați, obosiți și toropiți se prăbușiră în nisip, unde fură găsiți de o caravană a unor beduini. Beduinii le dădură apă și patru dromaderi în schimbul cojoacelor din lâna de aur, așa că supereroii noștri își putură continua drumul prin Sahara până în Egipt. Unde găsiră un grup de muncitori în grevă, pentru că egiptenii obișnuiau să facă și așa ceva. Se prezentaseră la serviciu și se așezaseră pe jos, refuzând să muncească. Nu văzuseră supereroii noștri nicio grevă până atunci, așa că se așezară și ei lângă muncitori, așteptând să se întâmple ceva. Îi remarcă un egiptean care se apropie de ei:

– Ra[5] să vă lumineze calea iar Ma’at[6] mințile, străinilor! Nu sunteți de pe aici, așa-i?

– Ce ne-a dat de gol? mormăi Omul Megatonă. Hainele? Pielea albă? Sau mușcăturile de dromader de pe fețe?

– De fapt toate la un loc plus felul în care spargeți semințe, răspunse egipteanul. Sunteți daci, așa-i?

– Suntem celebri în toată lumea! se bucură Făt Superestetic. De unde știi că suntem daci?

– Vin mulți în concediu pe la noi de la o vreme, așa că am ajuns să vă recunoaștem de la o poștă. Și voi tot la all inclusive, nu?

– Nu, căutăm ceva și pe cineva, răspunse Fătul. Aveți pe aici vreo carte scrisă de zeul Nabu și vreun chelos care se transformă în lup?

– Am auzit de o carte scrisă de un zeu, însă este vorba despre cartea lui Thoth, zeul înțelepciunii, al scrisului, al hieroglifelor, al științei, al magiei și al artelor. De Nabu nu am auzit iar despre lupi cheloși nu știu nimic, însă îl avem pe Anubis, zeul morții, mumificării, îmbălsămării și al cimitirelor, care are cap de lup.

– Ar putea să fie Spânul, șopti Căpitanul Hipernuclear. Unde îl găsim pe cap de lup ăsta?

– Nimeni nu știe, răspunse egipteanul.

– Dar cartea lui Netot?

– Nici asta nu știe nimeni. Însă vă poate da răspunsuri oracolul zeului Amon din oaza Siwa. Vă pot arăta eu drumul dacă aveți nevoie de un ghid. E cel mai tare oracol din lume! Știe absolut orice! Și lui Alexandru Macedon i-a spus că e fiul lui Amon. Cine putea ști asta dacă nu mă-sa și oracolul din Siwa?

– Iar oracol? răbufni Moșul Ultrascurt. Nu ne-a ajuns ăla din Delfi? Pe vremea mea oamenii se duceau la muncă dacă voiau bani, nu păcăleau fraieri cu ghicitori și profeții din cărți de joc.

– Treaba voastră, dar oracolul lui Amon e cel mai tare din lume, spuse egipteanul.

– Bine, mă, tragem o fugă până acolo, că oricum nu avem prea multe de făcut pe căldura asta, zise Omul Megatonă. Te luăm ca ghid, că nu pari să reușești să ne tâlhărești când dormim nici dacă vrei. Imediat după ce ne spui cine ești și de-al cui.

– Sunt Amenhotep, fiul lui Hapu, scrib din tată în fiu. Luați cartea mea de vizită.

Le întinse o bucată de papirus cu niște hieroglife pe ea.

– Ce e cu desenele astea? se miră Făt Superestetic. N-ați învățat să scrieți, așa că desenați? Pasăre, val, ochi, baston, vacă, două pene și ceva care seamănă cu o mătărângă? Așa vulgar îți desenezi matale numele?

– Nu sunt desene, ci hieroglife, îl lămuri Amenhotep. Așa scriem noi în Egipt. Ca să nu înțeleagă străinii ce scriem, ceea ce e eficient mai ales în lupta contra spionajului.

– Ce spionaj, mă? pufni Omul Megatonă. Cine să vă spioneze și de ce?

– Cum cine? Toate popoarele! Și cum de ce? Ca să afle secretele piramidelor, bineînțeles! Mulți încearcă să-și facă piramide, însă doar nouă ne ies atât de bine pentru că suntem singurii care știm cum se fac. Nu degeaba se spune că oamenii se tem de timp iar timpul de piramide.

– Ce-s alea piramide? întrebă Fătul.

– Niște triunghiuri tridimensionale mari, făcute din piatră. Lasă că o să vedeți câteva pe drum. Hai mai bine să plecăm, că e mereu coadă la oracol și pierdem revărsarea Nilului până ne vine rândul. Sau poate vreți să jucăm niște jocuri de societate pe care le-am inventat noi? Toată lumea joacă „Mehen”, „Senet” sau „Câini și șacali”. Până și faraonii. Jucăm pe bani sau pe șuturi în fund? Bani nu prea am, dar șuturi am de dat și la alții!

Plecară spre oaza Siwa. Făt Superestetic observă că mulți egipteni, atât bărbați, cât și femei, purtau machiaj, peruci și se dădeau cu parfumuri realizate din ulei, mirt și scorțișoară. Încântat că în sfârșit a găsit o țară în care își putea desfășura în voie pasiunea pentru modă, se machie și el. Pe drumul spre oracol, Super-Nemuricioșii încercară să afle de la ghidul lor cât mai multe despre Egipt.

– Cine vă conduce pe voi? Aveți rege, împărat, voievod sau șef de trib?

– Avem faraon, răspunse Amenhotep. Teoretic, pentru că faraonul de acum, Tutankhamon, are doi ani, așa că ne conduce mama lui adoptivă, regina Nefertiti.

– Cum ați reușit să puneți faraon un plod? întrebă Omul Megatonă. Nu aveați alternative sau imaginație?

– Păi tatăl lui și soțul reginei, faraonul Akhenaton, a lăsat tronul și a plecat cu emigranții israeliți spre Canaan. Cică vrea să stea vreo patruzeci de ani în deșert și apoi să îi trimită pe ăia în țara lor. Cum Tutankhamon e singurul lui fiu și moștenitor, tronul i-a revenit lui. Cred că de fapt regina l-a obligat pe Akhenaton să abdice ca să devină ea faraoancă, pentru că e cam dubioasă. Are ceva ciudat. E cam… Nu știu cum să zic în limba voastră, dar în a noastră scriem cuvântul care i s-ar potrivi cel mai bine ca păsărică, obelisc, mireasă, bou, spate, cuțit, lumânare, colivă. Înțelegeți voi.

– De fapt chiar nu, replică Făt Superestetic. Cum adică e dubioasă? Ce are, bre?

– Totul e dubios la ea. Inițial se numea Rhodopis, adică Obraji-Îmbujorați, dar unii o strigau Cenușăreasa. Se spune că era ori o sclavă din Elada, ori o curtezană din Tracia. Într-o zi, pe când se scălda în Nil, un vultur i-a furat o sanda și a zburat cu ea până la curtea regală, unde a scăpat-o în brațele faraonului. Akhenaton a fost înnebunit de forma frumoasă a piciorului imprimată în sanda, așa că și-a trimis oamenii în toată țara să o caute pe proprietara șlapului. Când i-au adus-o pe Rhodopis, faraonul s-a însurat imediat cu ea. Ajunsă regină, fata și-a schimbat numele în Nefertiti, adică Cea-frumoasă-a-sosit. Apoi casa regală i-a schimbat istoria oficială, transformând-o în sora după tată a lui Akhenaton. Ziceți voi că nu e dubioasă povestea asta.

– Saddiq, e dubioasă, fu de acord Căpitanul Hipernuclear, dar asta nu înseamnă că și faraoanca e dubioasă. Pentru o poveste să o crezi nu știu cum…

– Dar nu de asta e dubioasă, ci pentru că a omorât-o pe mama lui Tutankhamon și pe o soră vitregă de-a ei din gelozie, apoi pe fratele lui Akhenaton, care trebuia să moștenească tronul. Și-a decorat tronul cu scene în care omoară inamici, deși doar bărbații se reprezintă în postura asta. E posibil ca tot ea să fi organizat un complot împotriva soțului ei, motiv pentru care faraonul a fugit din țară. Deci e cam psihopată. Și mai și poartă mereu coroana aia înaltă, de parcă ar avea capul alungit pe dedesubt, ca un extraterestru. Vă spun, e dubioasă tare, dar măcar e frumoasă. Nu degeaba și-a ales numele Cea-frumoasă-a-sosit. Dacă vreți să vă clătiți ochii, haideți până la palat, poate iese la fumat în balcon ca să o vedeți și voi.

– Nu, mulțumim, răspunse Făt Superestetic. Am mai întâlnit noi în Germania o împărăteasă super-frumoasă și super-dubioasă, așa că nu ne mai trebuie. Aia era cât pe ce să mă învingă într-un concurs de frumusețe, iar așa ceva nu pot uita sau ierta. Zi-ne mai bine cum ați ajuns să aveți așa faraoni dubioși. De unde până unde a ajuns pe tron unul care își alege nevasta după papuci? Îi place să fie ținut sub papuc, este?

– A avut noroc. Inițial, faraonul nostru era zeul Osiris, dar pe ăsta l-a omorât fratele lui, Seth, ca să îi ia tronul. L-a păcălit să intre într-o cutie, l-a închis acolo și l-a asfixiat. După aia l-a tăiat în multe bucăți pe care le-a împrăștiat prin toată țara. Când a crescut, Horus, fiul și moștenitorul lui Osiris, a cerut tronul care i se cuvenea de drept. Cum Seth nu era dispus să cedeze puterea, s-au dus amândoi în fața Consiliului Zeilor ca să se judece. S-au judecat mult timp, au făcut și concursuri pentru a se stabili câștigătorul și, până la urmă, au început un mare război. Acum zeii sunt prinși în luptă, prin urmare tronul Egiptului a rămas al nimănui. Așa că l-a luat un strămoș al lui Akhenaton, l-a predat din tată în fiu și acum a ajuns al lui Nefertiti. Sper să termine zeii războiul mai repede și să ia unul dintre ei tronul, că dereglata asta ar putea să ne omoare și pe noi dacă i se urcă și mai mult puterea la cap. Cred că de asta are capul mare și alungit.

– Stai puțin, că nu înțelegem mare lucru, îl opri Moșul Ultrascurt. Zici că totul a început de la gelozia zeului Seth pe frate-su. De ce era ăsta gelos? Doar pentru că Osiris avea tronul și el nu? Adică o crimă, un lung proces, concursuri și un război pentru tronul unei țări amărâte? Nu putea Seth să-și ia altă țară? Nu mi se pare un motiv prea bun pentru gelozia ăstuia. Sigur mai e ceva la mijloc.

– Păi e, zise scribul. Motivul principal ar fi Anubis, zeul cu cap de lup. Cei doi zei frați s-au căsătorit cu surorile lor, care erau gemene. Osiris a luat-o pe Isis iar Seth pe Neftis. Numai că, într-o noapte, Osiris s-a pilit puțin și a confundat-o pe Neftis cu nevastă-sa. Așa că a luat-o acasă, a călărit-o și a lăsat-o borțoasă. Ea l-a născut pe Anubis iar Seth s-a văzut nevoit să îl crească de parcă ar fi fost al lui. Și n-a putut ierta asta. Adică frate-su îi călărește nevasta iar el crește plodul ca ultimul fraier? Normal că l-a omorât pe Osiris când a prins momentul. Mai ales că Anubis l-a tot încurajat să o facă, amplificându-i ideile de răzbunare. Dar dacă mă întrebați pe mine, Neftis e la fel de vinovată. Când ăla a confundat-o cu Isis, putea să spună adevărul ca să-l oprească. Dar ea nu a zis nimic, ceea ce înseamnă că voia să se culce cu Osiris. Deci ea e mai vinovată decât el, care a făcut o confuzie din cauza beției, însă ea nu are nicio scuză. Uitându-mă la Neftis și la Nefertiti, încep să ajung la concluzia că femeile noastre nu prea sunt de încredere.

– Mda, e cam parașută Netflix asta a lui Seth, încuviință Omul Megatonă. De asta nici nu m-am însurat până acum, că nu poți avea încredere în parapante. Deci zici că din cauza potăii a început războiul ăsta? E clar, trebuie eutanasiată javra, că deja își face cam mult de cap.

– Nu e treaba noastră să judecăm zeii, zise Amenhotep. Sunt încurcate căile lor, dar ei știu mai bine. Noi trebuie doar să trăim conform principiilor lui Ma’at în pace, adevăr, armonie și dreptate. Lumina-mi-ar Ra calea și în lumea asta, și în cea de dincolo!

– Eu îl pocnesc pe habotnicul ăsta dacă mă mai bâzâie mult cu liturghiile lui, anunță Omul Megatonă. Haideți mai repede la oracol, că îl mumific pe ăsta dacă mai stă pe lângă mine!

Ajunși în oaza Siwa intrară în sanctuar, unde întâlniră oracolul. Îl bombardară cu toate întrebările care le treceau prin cap, însă oracolul evită să le răspundă, îndemnându-i să îl caute pe vrăjitorul Djedi în Djed-Neferu pentru răspunsuri.

– Cine-i ăsta? întrebară ei.

– Este unul dintre cei mai iscusiți vrăjitori din Egipt, le spuse oracolul. Are o sută zece ani și în fiecare zi mănâncă cinci sute de pâini și un umăr de vită și bea o sută de vase de bere. Are puterea de a îmblânzi lei încât să îl urmeze ca niște căței și de a învia până și oameni decapitați. El vă poate răspunde la toate întrebările și vă poate ajuta să opriți războiul zeilor. Urmați-l cu încredere și Amon fie cu voi!  

Plecară spre Djed-Neferu înjurând în gând oracolul care îi punea pe drumuri fără să le ofere răspunsuri concrete și îl găsiră pe vrăjitor într-o căruță plină cu pâini, ospătându-se de zor.

– Ce vreți, mă? strigă el când văzu că se apropiau. Să îmi furați pâinea cea de toate zilele? Dacă vreți să vă transform în gâște decapitate, îndrăzniți să vă atingeți de ea! Vă bag un „hocus-pocus preparatus” de vă zboară foamea din glandă cu tot cu glandă! Știți cum se spune la noi: mai bine o bucată de pâine cu fericire decât bogăție cu amărăciune.

– Stai calm, boss, că nu vrem să-ți luăm haleala, îl liniști Omul Megatonă. Am venit pentru că ne-a trimis la tine oracolul lui Amon.

– Da? De ce?

– Cică poți să ne ajuți să oprim războiul dintre Horus și Seth, să găsim cartea lui Thoth și să-l eutanasiem pe Anubis, răspunse Făt Superestetic.

– Dacă v-a trimis oracolul la mine, înseamnă că Amon vrea să vă ajut, zise vrăjitorul. Dacă marele zeu are o misiune pentru mine, nu am cum să refuz. În regulă, după ce termin de mâncat, mergem.

– Unde? întrebă Moșul Ultrascurt.

– Să găsim bucățile din Osiris, firește!

Se scărpinară toți în creștete și, într-un târziu, Căpitanul Hipernuclear luă cuvântul:

– Ce să facem cu ele?

Vrăjitorul înfulecă șapte pâini și îi răspunse:

– Bă, ăștia se bat pentru tronul lui Osiris. Ca să nu se mai bată, trebuie să-l înviem pe Osiris. Dacă ăsta își preia tronul, războiul celor doi nu mai are rost. Și ca să-l înviem pe ăsta, trebuie să găsim toate bucățile din corpul lui. Îl asamblăm ca pe un puzzle, rostesc formula magică de înviat morți și gata. Pentru că pot învia morți, chiar și pe cei decapitați.

– Câte bucăți din ăsta sunt? vru să știe Făt Superestetic.

– Paisprezece, îi răspunse vrăjitorul.

– Da’ a avut ciudă pe el, nu glumă, dacă l-a feliat în paișpe! constată Omul Megatonă.

– Zi mersi că nu l-a dat pe răzătoare, că nu îl mai recuperam în veci! zise Căpitanul Hipernuclear.

– Zi mersi că nu i-a dus bucățile în Dacia, că deveneau moaște! spuse Moșul Ultrascurt.

– Ziceți mersi că știți ce înseamnă „mersi”, suspină Făt Superestetic. Eu am lipsit la orele de francofonie, că am crezut că sunt despre francofilie și nu îmi plac galii nici măcar platonic.

– Păi unde găsim bucățile astea? întrebă Moșul Ultrascurt. Doar nu cred că apar pe GPS.

– Nu vă bateți capul cu asta pentru că știu eu unde sunt, replică vrăjitorul. Mergem împreună și le luăm. Iar după ce îl înviem pe Osiris, vă spun unde puteți găsi cartea lui Thoth. Numai că o să avem nevoie de niște obiecte speciale ca să-l înviem.

– Cum ar fi?

– Cutia în care a fost închis Osiris, cupa de ghicit a vizirului Iosif și toiagul arhitectului Imhotep. Dar știu unde sunt și astea. Eu vă duc acolo, voi le furați. Batem palma? De la distanță, că nu vă las să vă apropiați de pâinile mele.

  Acceptară, firește, pentru că supereroii nu refuză niciodată o aventură. Vrăjitorul Djedi însă le impuse o condiție: să meargă doar ei, fără Amenhotep, pentru că nu avea ce căuta un civil în misiunea lor secretă. Așa că îl trimiseră pe scrib să le cumpere țigări și fugiră spre Delta Nilului, acolo unde se găsea palatul vizirului.

– Cine e vizirul ăsta cu cupa de ghicit? îl întrebă Moșul Ultrascurt pe vrăjitor.

– E un israelit care a fost vândut de frații lui unei caravane egiptene, aici a devenit sclav, apoi a ajuns în pușcărie, unde a început să tălmăcească visele deținuților. La un moment dat a aflat faraonul de el și, pentru că i-a interpretat visele corect, l-a făcut vizir. Care este un fel de prim-ministru, adică al doilea om în stat după faraon. Ăsta și-a adus ditamai clanul din Canaan și i-a cazat pe toți în Deltă. Stă cu ei acum, așa că știm unde îl găsim.

– Unde? întrebă Făt Superestetic.

– În Brazilia, la carnavalul de la Rio, răspunse sarcastic Djedi.

– Așa departe? se miră Fătul. Cu ce ajungem acolo?

Primi de la tovarășii săi câte o palmă peste machiaj, așa că își păstră pentru el următoarele întrebări prostești. Dar apucă să facă o remarcă înainte să fie pocnit din nou:

– Vă dați seama că noi suntem ca Frăția Inelului din „Stăpânul inelelor”? Eu sunt Aragorn, firește, teroristul e elful Legolas, grasul e piticul Gimli, ăsta mic e hobbitul Frodo iar Djedi e vrăjitorul Gandalf. Inel am eu, ne mai trebuie un vulcan și facem exact povestea aia! Unde găsim un vulcan și un ochi uriaș care să ne urmărească?

Mai primi o serie de palme peste ochi, suplimentate cu câteva copite. De la calul năzdrăvan și de la dromaderi. Așa că se bosumflă și tot drumul stătu singur în spate, fără să scoată o vorbă. Doar suspine și sughițuri din când în când, ca să înțeleagă toți că i-au fost rănite sentimentele.

Ajunseră în orașul Alexandria din Delta Nilului și intrară în palatul vizirului. Doar Super-Nemuricioșii, vrăjitorul rămânând afară cu dromaderii. Când îi văzu, vizirul Iosif exclamă:

– Să moară puradeii mei, voi sunteți chiar peste tot?

– Păcală? Ce muma Tălpii Iadului cauți și aici? întrebă Fătul.

– Cum ce caut? Nu v-am spus data trecută că intru în politică? Uite că m-am făcut vizir.

– Cum a ajuns un hoț ca tine vizir? se miră Omul Megatonă. Sigur prin vrăjeală, mangleală și ciordeală, că la altceva nu te pricepi.

– Haoleu, baștane, drept cine mă iei? Cum să fac io hașa ceva? Sunt cinstit și cu cazieru’ curat, să moară familia lu’ un dușman dacă nu-i hașa!

– Le-ai zis egiptenilor că ești israelit și că te cheamă Iosif, îi aminti Moșul Ultrascurt.

– Păi da, mânca-ți-aș pensia, da’ hasta din cauza la rasism, nu pentru că haș fi vrut să îi mint, răspunse Păcală. Dacă le spuneam că-s țigan, sigur mă discrimina. Că hașa ne discriminează toți oriunde ne-am duce, deși să mor dacă înțeleg de ce! Ne vedem de treaba noastră, nu deranjăm pe nimeni, cerșim cinstit, furăm cinstit, păcălim fraieri la fel de cinstit…

– Bă, gata cu vrăjeala, că nu avem timp de pierdut! se răsti calul năzdrăvan la el. Am auzit că ai o cupă de ghicit. Ia scoate-o ca să ne ghicești și nouă ceva, că plecăm într-o aventură și avem nevoie de informații. Și mai repede, că semiarabul n-a mai aruncat pe nimeni în aer de ceva timp și îl cam mănâncă dinamita!

– Dacă vă ghicesc, plecați și mă lăsați în pace? întrebă Păcală.

– Da, infidelule, nu mai auzi niciodată de noi, îl asigură Căpitanul Hipernuclear. Mă rog, nu mai auzi de noi până în următorul capitol, că mă aștept să te găsim și acolo.

Păcală aduse cupa pentru ghicit, pe care calul o recunoscu numaidecât.

– Băi, ăsta e Sfântul Graal al britanicilor! Am văzut cu ochii mei cum l-a băgat Fătul în traistă când eram în Asgard, iar traista a stat mereu la mine! Cum ai reușit să mi-l furi?

– Un profesionist nu-și dezvăluie niciodată trucurile, răspunse Păcală. Da’ nu vi l-am furat, pentru că io îl găsisem primu’. Voi mi l-ați furat iar io l-am luat înapoi. Deci e o recuperare, nicidecum un furt.

– Iar noi îl recuperăm acum! exclamă Fătul și i-l luă din mână. Zi mersi că nu ne amintim și de merele de aur, că îți încheiai prematur cariera politică!

Și plecă ținând Graalul în dreptul ochilor, pentru a fi sigur că nu i-l fură din nou Păcală, iar afară i-l dădu vrăjitorului. Djedi îl umplu cu apă din Nil, rosti o formulă magică și în pocal îi apăru o imagine.

– Știu unde e prima bucată din Osiris. E chiar aici, în Alexandria. În far, una dintre cele șapte minuni ale lumii. Haideți să o luați!

 Găsiră o mână în farul din Alexandria, căreia egiptenii îi dăduseră foc ca unei lumânări, cu degetul mijlociu pe post de fitil, mâna lui Osiris fiind cea care lumina întregul far. Luară mâna aprinsă iar Djedi descoperi cu ajutorul Graalului locația celei de-a doua bucăți:

– E în templul zeului-soare Ra din Heliopolis, conducătorul panteonului nostru. Nu e departe de aici. Haideți, mișcați-vă mai cu talent!

– Eu zic să vizităm celebra bibliotecă din Alexandria întâi, poate găsim acolo cartea aia a lui Thoth, propuse Moșul Ultrascurt. Dacă tot suntem aici, ar fi păcat să nu.

– Într-adevăr, nu există decât o singură fericire pe lumea asta: aceea de a aduna cu drag cărți în timpul zilei și de a le citi în timpul nopții, filosofă vrăjitorul. Voi căutați cartea în bibliotecă, eu mă duc să caut cinci sute de pâini, că aș cam ronțăi ceva. Dar grăbiți-vă, pentru că scarabeul e faraon în ascunzișul lui[7]!

 Răscoliră biblioteca pe toate părțile, deși habar n-aveau cum arată cartea lui Thoth. Făt Superestetic cu mâna lui Osiris în dinți, pentru a nu o pierde. Nu e o idee bună să intri cu foc într-un loc plin cu papirusuri, ceea ce a aflat Fătul abia după ce mâna aprinsă a zeului a provocat un incendiu care a mistuit aproape complet biblioteca. Fugiră în Heliopolis, rugându-se să nu observe nimeni biblioteca incendiată. Acolo, Djedi îi anunță că vor găsi cealaltă mână a lui Osiris în templul lui Ra, ascunsă sub piatra sacră Benben, pe care a apărut Ra din oceanul primordial, deasupra căreia se află cenușa păsării Bennu care, asemenea phoenixului elen, putea învia din propria cenușă. Îi sfătui să intre noaptea, pe ascuns, și să aibă mare grijă să nu strice cumva piatra și cenușa păsării. Super-Nemuricioșii intrară în templu în liniște, Omul Megatonă ridică cu multă grijă piatra Benben, însă inspiră puțină cenușă și strănută. Strănutul său nu doar împrăștie cenușa păsării Bennu în toată încăperea, ci îl și făcu să scape piatra sacră, care se sparse în zeci de bucăți. Lăsară totul așa, înșfăcară mâna și fugiră din Heliopolis cât de repede putură, mărind considerabil distanța dintre ei și preoții lui Ra.

A treia bucată din zeu se afla în Marea Piramidă de la Giza. Se uimiră dacii noștri de imensitatea celor trei piramide și încercară să urce pe cea mai mare din teribilism. Însă căzură înainte să ajungă la jumătate din pricina karmei sau a gravitației, așa că încercară să se cocoațe pe cea mai mică. Renunțară la alpinism doar când observară Marele Sfinx.

– Și voi aveți un sfinx? îl întrebă Căpitanul Hipernuclear pe Djedi. V-ați luat după noi, clar! Și al vostru pune întrebări tâmpite ca al nostru?

– Nu, e doar o statuie mare care nu face nimic, răspunse vrăjitorul. Doar stă, ca toate celelalte. De aia se și numește statuie, pentru că stă.

– Eu n-am încredere în sfincși, pentru că am văzut ce face al nostru, bodogăni Omul Megatonă. Dacă nu îi dai răspunsul la ghicitoare, te împietrește. Și chiar n-aș vrea să mă împietrească handicapatul ăsta. Omul e răspunsul, bă! începu el să strige către sfinx.

Bineînțeles că sfinxul nu avu nicio reacție, fiind doar o statuie. Dar Omul Megatonă preferă să fie precaut, așa că se duse lângă sfinx și continuă să strige răspunsul la întrebarea omologului său din Bucegi. Cine putea să dea răspunsul „omul” dacă nu Omul Megatonă? Chiar dacă era vorba despre alt sfinx, care nu le adresase nicio întrebare.

– Bă, o fi surd, concluzionă el. Mă duc să-i strig la ureche, poate aude.

Și se cățără pe sfinx. Urcă pe labele din față, se agăță de nas și, când să se prindă de ureche, se prăbuși cu nasul sfinxului, care se rupse din cauza greutății huidumei. Văzând asta, vrăjitorul Djedi se cruci. Făcându-și semnul crucii egiptene, desigur.

– Ce ai făcut, nenorocitule? Ai stricat unul dintre simbolurile noastre naționale! Imaginea zeului Horus! Cum o să stea sfinxul acum fără nas?

– Ce are, boss? întrebă Omul Megatonă. Spunem că așa era. Nu se prinde nimeni.

– Cum, mă, să nu se prindă nimeni că sfinxul nu mai are nas? Mai ales când o să vadă nasul pe jos?

– Zicem că e nasul lui Osiris și îl luăm cu noi, replică huiduma. Tot trebuia să găsim o bucată din el aici. Uite că i-am găsit nasul! Cu plăcere! Acum hai la următoarea.

Vrăjitorul abia se abținu să nu rostească o vrajă care să-l dezintegreze.

– E nasul sfinxului, nu al lui Osiris! Nu putem să punem bucăți din statui ca să refacem zeul! Iar aici se găsește un picior de-al lui Osiris, nu nasul! Amon, dă-mi răbdare, că dacă-mi dai putere îl nenorocesc pe umflatul ăsta!

Omul Megatonă acoperi nasul sfinxului cu nisip și rezolvă problema. Intrară apoi cu toții în Marea Piramidă și găsiră piciorul lui Osiris într-un sarcofag din camera centrală. Celălalt picior se găsea în templul zeului Ptah din Memfis, oraș aflat în apropiere de Giza. Intrară în templul Hut-ka-Ptah tot noaptea și furară piciorul la adăpostul întunericului. În mod surprinzător, fără a strica nimic de această dată. Doar o pisică ce dormea pe treptele templului, pe coada căreia călcă Făt Superestetic. Neintenționat, firește, pentru că nu o văzuse.

– Vai, sărăcuța, cum era s-o strivesc pentru că n-am văzut-o! exclamă Fătul plin de lacrimi.

– Te condamnau la moarte ăștia, îl anunță Djedi. Pisicile sunt sacre în Egipt și uciderea uneia este pentru noi una dintre cele mai grave infracțiuni.

– De ce sunt sacre mâțele? vru să știe Moșul Ultrascurt.

– Pentru că fiecare pisică este reîncarnarea lui Bastet, zeița protecției, a parfumurilor, a fertilității, a nașterilor, a copiilor, a artelor, a războiului și, firește, a pisicilor. Fiică a zeului suprem Ra și suflet al lui Isis, Bastet e una dintre cele mai iubite zeități în țara noastră. La fel și pisicile, datorită ei.

– În cazul ăsta, să luăm reîncarnarea lui Baschet cu noi, propuse Făt Superestetic. Întotdeauna mi-am dorit un animal de companie.

– Eu ce sunt? sări calul ofensat. Nu sunt animal și îți țin companie?

– Rectific: întotdeauna mi-am dorit un animal de companie frumos, despre care să nu mă întrebe lumea dacă e viu!

– Atunci de ce vrei hidoșenia asta? întrebă Omul Megatonă. Nu are păr, arată de parcă tocmai a evadat din iad și, dacă o privești în ochi, pare că tocmai vrea să-ți înghită sufletul. Sigur nu e reîncarnarea vreunei zeițe, poate doar a unui drac împielițat.

– Sunteți invidioși că reîncarnarea zeiței m-a ales pe mine, replică Fătul. Merge cu noi, pentru că are și ea nevoie de afecțiune. O să o îngrijesc, o să o iubesc și o să dorm numai cu ea în brațe. Imediat cum încetează să mă muște. Gata, am decis! O luăm cu noi! Și o să-i pun cizme, iar de acum înainte o s-o numim Motanul Încălțat. Chiar dacă e pisică, nu motan. Cine știe unde găsesc niște cizme mici are voie să-mi mângâie mâța de trei ori!

Îl lăsară să-și păstreze hidoasa pisică și își continuară drumul. Următoarea bucată din Osiris se găsea în Saqqara, acolo unde arhitectul Imhotep construia o piramidă în trepte. Aveau nevoie nu doar de fundul lui Osiris din piramidă, ci și de toiagul lui Imhotep, care nu era doar arhitect și mare preot al lui Ra, ci și semizeu, tatăl lui fiind Ptah, zeul meșteșugarilor. Toiagul său, pe care era încolăcit un șarpe, fusese creat de zeul elen Apollo pentru fiul său, Esculap. Imhotep l-a câștigat de la Esculap la barbut iar acum era pe cale să îl piardă. Cu ajutorul Graalului, Djedi văzu că Imhotep folosea fundul lui Osiris ca punct de sprijin al piramidei, iar în el înfipsese toiagul pentru mai multă stabilitate. Nu era o imagine prea plăcută, mai ales pentru sărmanul Osiris, dar dacă așa învățase Imhotep arhitectură, cine să-l contrazică? Luară fundul și toiagul, ceea ce duse la prăbușirea piramidei, și ieșiră cu greu dintre dărâmături doar pentru că Omul Megatonă apelă la una dintre superputerile sale: abilitatea de a mânca orice materie. Așa că mâncă pietre până făcu un tunel prin care ieșiră cu toții, apoi vomită acid sulfuric, pentru că superputerea lui venea la pachet cu acest efect secundar.

Urmară cursul Nilului înspre sud și ajunseră la Hermopolis, orașul lui Thoth, zeul înțelepciunii, al scrisului, al hieroglifelor, al științei și al magiei, pentru a-i căuta cartea. Nu o găsiră, însă în templul lui Thoth descoperiră ceva important: cutia în care Seth îl închisese pe Osiris pentru a-l ucide, care era chiar cutia Pandorei, pe care Nemuricioșii o uitaseră la Hercule. O luară cu ei și o dezinfectară pe fugă după ce pisica lui Făt Superestetic își făcu nevoile în ea. Legară cutia de un dromader și își continuară drumul spre Amarna, acolo unde se găsea a șasea bucată din Osiris. Dar și regina Nefertiti, a cărei frumusețe era rivalizată doar de ferocitatea ei. Găsiră burta lui Osiris în templul principal al zeului Aton[8] și, imediat cum o așezară în cutie, alături de restul bucăților, de Graal și de toiagul lui Imhotep, se treziră înconjurați de soldați, care îi duseră în camera tronului, în fața reginei și a faraonului-copil.

– Ce e cu sărăntocii ăștia? întrebă Nefertiti.

Boutros Boutros-Ghali, căpitanul gărzii, îi răspunse:

– Maiestate, străinii ăștia au fost văzuți intrând în marele templu al marelui Aton, de unde au furat burta lui Osiris.

– Sacrilegiu! Aruncați-i la crocodili! porunci regina.

– Asta nu e tot, maiestate, adăugă căpitanul. Spionii noștri mi-au spus că au mai furat cinci bucăți din zeu, cupa pentru ghicit a vizirului Iosif, toiagul arhitectului Imhotep și cutia în care a fost închis Osiris.

– Aruncați-i la și mai mulți crocodili! ordonă Nefertiti. Puneți și niște hipopotami pe lângă!

– În plus, continuă căpitanul gărzii regale, au stins farul din Alexandria, au dat foc bibliotecii din Alexandria, au spart piatra Benben și au împrăștiat cenușa păsării Bennu din Heliopolis, au rupt nasul sfinxului de la Giza, au dărâmat piramida de la Saqqara și au călcat o pisică pe coadă!

– Incredibil! exclamă regina. Asemenea fapte de terorism nu a văzut Egiptul nici în Epoca de Piatră! Ce fel de dezaxați ar face așa ceva? Aruncați-i la crocodili și la lei!   

– Maiestate, interveni Moșul Ultrascurt, e drept că am făcut toate astea, mai mult neintenționat, dar nu am putea avea parte de o judecată dreaptă înainte de a ne condamna?

– Desigur, bătrâne, îi răspunse regina. Veți avea parte de judecata faraonului. Dragă Tutankhamon, fiul meu adoptiv și totodată mult iubit, ce hotărăști să facem cu nelegiuiții?

– Caca, mama, papa, tata, gânguri micuțul.

– Vedeți? Exact ce am zis și eu! Aruncați la crocodili și la lei!

– Măria dumneavoastră, noi nu asta am auzit, îndrăzni Căpitanul Hipernuclear. Parcă a zis ceva de caca…

– Îndrăznești să interpretezi cum vrei porunca faraonului? răcni regina. Ce animale mai avem pe aici? Că ăștia nu merită doar crocodili, hipopotami și lei. Aruncați-i la tot ce găsiți!

– Maiestate, vă rugăm să vă mai gândiți, interveni Făt Superestetic. Văd că sunteți super-frumoasă. Și eu la fel. Ce-ar fi să organizăm un concurs de miss ca să vedem cine e cel mai frumos dintre noi? O chemăm și pe vrăjitoarea cea rea din Germania, și pe Albă-ca-Zăpada, și pe Elena din Troia care e, de fapt, Ileana Cosânzeana. A fost ibovnica mea, dar vă povestesc altă dată. Ce ziceți? Facem un super-concurs, cu premii și voie bună, încât nimeni să nu fie aruncat la crocodili. Ne distrăm, ne premiem și plecăm acasă. Nu-i așa că e o idee super?

– Simpaticule, eu sunt cea mai frumoasă din lume, că nu degeaba mă numesc Cea-frumoasă-a-sosit. Și nu am nevoie de un concurs de frumusețe ca să stabilesc asta. Iar cei care ar participa la un concurs împotriva mea ar trebui aruncați din start la crocodili, deoarece asta ar însemna că se cred mai frumoși decât mine. Așa că tu o să mori primul, pentru că se adaugă și asta la păcatele tale.

Văzând că nu era chip să o convingă pe regină să îi elibereze, vrăjitorul Djedi îl apucă pe Moșul Ultrascurt și se făcură amândoi nevăzuți. Apărură lângă dromaderi, cal și pisică, unde puseră la cale un plan.

– Iei toiagul lui Imhotep și ne întoarcem la regină, decise vrăjitorul. Îi spui că te-a trimis zeul Amon ca să-i ceri să-ți elibereze tovarășii. Apoi arunci toiagul pe jos iar eu fac o vrajă și îl transform în șarpe. Asta o să fie dovada că Amon te veghează. Dacă nici așa nu vrea, îi spui că zeul o să aducă plăgi asupra Egiptului până vor fi eliberați oamenii lui. Cât stă întreaga curte cu ochii pe tine, eu le dau tovarășilor tăi un bilețel prin care le explic planul. Ești gata?

– Sunt, dar dacă ne recunoaște regina și ne arestează și pe noi? întrebă Moșul. Doar ne-a văzut alături de ceilalți și a hotărât deja că suntem cu toții vinovați. Cum facem să nu ne recunoască?

– Ne schimbăm hainele între noi, răspunse vrăjitorul. Iar tu îți schimbi și numele. Cum te cheamă?

– Moșul Ultrascurt e numele meu de supererou, dar înainte eram Puștiul Ultrascurt.

– Amândouă sunt nume de rahat de scarabeu. Un nume adevărat n-ai?

– Ba da, Prâslea mă numeam înainte. Adică mezinul în limba noastră. E un apelativ pentru un copil sau pentru cel mai mic dintre frați.

– Copilul deci… Adică Mos sau Mose în egipteană. Bun, de acum te numești Mose!

– Nu prea îmi place, că or să mă strige toți Morse, ca pe ăla care a inventat codul cu bipuri. De la Morse or să treacă la Morsa, apoi la Foca, apoi la Pinguinul. Chiar nu vreau să mă strige lumea Pinguinul! Ăsta nu e nume de supererou, ci de animal gras! I s-ar fi potrivit Omului Megatonă dacă ar fi fost mai scund!

– Acum nu mai ești supererou, ci profet. După ce îi eliberăm pe ceilalți, poți să fii ce vrei. Mose te numești, indiferent dacă îți place sau nu!

– Putem să-l numim Moise, interveni calul năzdrăvan. Mai adăugăm o literă ca să nu fie nici ca el, nici ca tine. Și așa toată lumea ar trebui să fie mulțumită.

Fură de acord cu ideea calului, așa că Prâslea primi numele Moise. Luă toiagul lui Imhotep, își schimbă hainele cu ale vrăjitorului și merseră amândoi în fața reginei. Făcu întocmai cum îl învățase Djedi și aruncă la picioarele reginei toiagul, care se transformă într-un șarpe. Magicienii reginei își prefăcură și ei toiegele în șerpi, însă cel al lui Imhotep le înghiți pe toate. În acest timp, Djedi se furișă la cușca Super-Nemuricioșilor și le înmână un bilețel cu planul de salvare. Din păcate era scris cu hieroglife, așa că dacii noștri nu înțeleseră nimic.

Pentru că Nefertiti nu se lăsă influențată de un mic truc magic, cei doi noi „profeți” ai lui Amon trecură la plăgi. A doua zi, când regina merse pe malul Nilului pentru a-și alege crocodili proaspeți, Moise și Djedi săriră din papură direct în fața ei. Vrăjitorul lovi apa cu toiagul lui Imhotep și întregul Nil se prefăcu în sânge. Ceea ce nu o impresionă deloc pe regină, care avea în palat rezerve de apă pentru câțiva ani. Djedi ridică toiagul deasupra Nilului și o sumedenie de broaște acoperiră țara. Lovi cu el în pământ și Egiptul fu invadat de țânțari și de tăuni. Nefertiti avea insecticid, așa că nici de această dată nu fu impresionată. Vrăjitorul lovi vitele egiptenilor cu boala vacii nebune și plecă dezamăgit, pentru că se aștepta ca plăgile lui să o înfricoșeze pe regină. Însă ei îi păsa de vite cum îi păsa și de oameni: de la zero spre deloc. A doua zi, cei doi merseră din nou la palat pentru a șasea plagă. Moise aruncă o mână de cenușă în fața reginei și toți egiptenii se umplură de bube. Dar medicii casei regale mai văzuseră alergii până atunci, așa că îi tratară rapid pe toți. Djedi făcu să cadă grindină din cer, provocă o invazie de lăcuste și acoperi Soarele, ținând Egiptul trei zile în întuneric. De fapt cerul se întunecase din cauza erupției vulcanului din insula elenă Santorini, dar vrăjitorul se lăudă că el era responsabil pentru acestă „minune”. Iar Nefertiti îi dădu afară din palat, pentru că începuse să se plictisească de trucuri copilărești. Așa că le rămase o singură plagă, cea mai cruntă dintre toate. Vrăjitorul apelă la un ritual de magie neagră și îl invocă pe zeul Amon pentru a-i cere să ucidă toți primii născuți ai egiptenilor. Doar băieții, sperând că astfel va muri Tutankhamon, faraonul de drept, iar Nefertiti, de durere, le va elibera tovarășii.

Dis-de-dimineață se prezentară la palat, unde îi găsiră pe toți îndurerați din cauza morții copiilor. Mai puțin pe Nefertiti, care ședea pe tron cu Tutankhamon în brațe, băiatul fiind viu și nevătămat. Uitaseră că faraonul nu era fiul natural al reginei, ci al lui Akhenaton și al uneia dintre surorile lui, Nefertiti adoptându-l și crescându-l ca pe propriul ei copil. Prin urmare, nefiind fiul ei natural, băiatul nu păți nimic, întunecatul Amon ocolindu-l pentru că nu se potrivea cerinței vrăjitorului. Regina acceptă totuși să-i elibereze pe Super-Nemuricioși doar dacă Moise și Djedi făceau să dispară milioanele de broaște care încă mișunau prin tot Egiptul. Nu pentru că i-ar fi fost scârbă de ele, ci pentru că egiptencele se umpluseră de râie pupând toate broaștele pe care le găseau, în speranța că se vor transforma în prinți. Nefertiti nu auzise de niciuna care să se metamorfozeze, dar nu voia să riște să se umple țara de prinți care ar putea atenta la tron. Așa că Djedi rezolvă problema printr-o vrajă iar Făt Superestetic, Căpitanul Hipernuclear și Omul Megatonă fură eliberați. Grupul nostru își continuă drumul de-a lungul Nilului, înspre miazăzi, pentru a recupera restul bucăților din cadavrul lui Osiris.

În templul din Abydos, orașul lui Osiris, se găsea capul zeului. Fiind pe malul opus al Nilului, supereroii noștri traversară fluviul ajutându-se de magia lui Djedi care, folosindu-se de toiagul lui Imhotep, despărți apele. Traversară la timp, pentru că se apropia garda personală a reginei Nefertiti, care își dăduse cam târziu seama că Făt Superestetic îi furase fardurile. Când să treacă și soldații printre apele despărțite ale Nilului, Djedi ridică din nou toiagul iar apa se întoarse la locul ei, inundânu-i pe egipteni. Care nu fură afectați de asta, pentru că știau să înoate. Din păcate pentru ei, la fel și crocodilii din Nil, care se treziră cu ditamai cina livrată la domiciliu. Scăpând de ostașii reginei, Super-Nemuricioșii intrară în Abydos și găsiră capul mumificat al lui Osiris în templul zeului. Îl luară și jucară fotbal cu el pe drumul către următorul oraș, ca să nu se plictisească. Din templul lui Hathor[9] din Dendera luară spatele lui Osiris și se îndreptară către Valea Regilor, unde se afla a noua bucată din cadavrul divin. Pieptul zeului era ascuns într-un mormânt, pe care vrăjitorul îl descoperi cu ajutorul magiei sale și a Sfântului Graal. Intrară în mormânt însă ieșiră rapid țipând, deoarece o mumie se ridică din sarcofag și porni spre ei. Djedi îi anunță că probabil era mumia faraonului Ramses și că, cel mai probabil, acesta își protejase mormântul cu un blestem. Ceea ce înseamnă că Super-Nemuricioșii aveau să moară în cel mult un an dacă scăpau de mumia resuscitată. Dar chiar aveau nevoie de bucata din Osiris ascunsă în sarcofagul mumiei, altfel toată expediția lor era în zadar.

– Avem puțină oroare de zombi, mai ales de ăia care vor să ne mănânce, mărturisi Făt Superestetic. Chiar nu e normal să învie câte unul din morți cu moartea pe moarte călcând, indiferent dacă învie din cauza unui blestem ori a magiei negre. Așa că v-am pupat pe piramide, noi plecăm undeva unde morții rămân cu morții iar viii cu viile. Pa și pusi! Sau o fi „pussy” ca în engleză?

– Stați, mă, că o rezolvăm și pe asta, îl opri vrăjitorul. Scăpăm ușor de mumie. Pe pereții mormântului sunt scrise pasaje din Cartea Morților. Unul dintre voi le citește ca să se oprească mumia iar în timpul ăsta ceilalți îi scot bandajul, pentru că în el a intrat vraja care a înviat mortăciunea. Cine a săvârșit bine în timpul vieții, cugetă la moarte fără nicio teamă. Deci fără frică, pentru că o rezolvăm. Cine se bagă la citit din Cartea Morților?

– Poate din Cartea Morților mumă-sii, că niciunul dintre noi nu știe să citească hieroglife, îi aminti Moise. Trebuie să vii cu noi, deoarece ești singurul care le înțelege.

Intrară în mormânt, Djedi începu să citească pasajele din Cartea Morților iar Super-Nemuricioșii apelară la superputerile lor pentru a opri mumia care încerca să-i înhațe. Făt Superestetic se transformă într-un copac și prinse mortăciunea între crengi. Căpitanul Hipernuclear își deșurubă o mână și începu să pocnească mumia peste ochi iar Moșul Ultrascurt, care prefera să fie numit în continuare Moise, se umflă ca o minge și începu să se țopăie pe cadavrul ambulant. Omul Megatonă apucă un capăt al bandajului și începu să-l scoată de pe zombi cât de repede putu. Când termină, surpriză! Mumia nu era leșul resuscitat al lui Ramses, ci arhitectul Amenhotep, fiul lui Hapi.

– Slavă lui Thoth că m-ați eliberat! exclamă el. Slavă lui Ra că nu m-a lăsat aici! Slavă vouă că v-a trecut prin cap să scoateți bandajul în timp ce mă pocneați și nu după!

– Amenhotep? Cum ai ajuns aici? Și de ce? întrebă Moise.

– Oh, n-o să vă vină să credeți. Erau doi frați: Anpu, care era însurat, și Bata, care era mai tânăr și burlac. Frații lucrau împreună și la câmp, și la creșterea vitelor. Într-o zi, nevasta lui Anpu a încercat să-l seducă pe Bata, dar băiatul i-a respins avansurile. Așa că nenorocita i-a spus soțului ei că tânărul a încercat să o seducă și că a bătut-o pentru că l-a refuzat. Plin de furie, Anpu a vrut să-și omoare fratele, însă acesta a fugit rugându-se la Horus să îl ajute. Zeul a făcut să apară între cei doi frați un lac plin cu crocodili și, de la distanță, tânărul a reușit să-i povestească celui mare ce s-a întâmplat de fapt. Și, ca să demonstreze că spunea adevărul, Bata și-a tăiat organele genitale, pe care le-a aruncat în apă, unde au fost mâncate de un pește.

– Cum demonstra mutilarea sexului că spunea adevărul? întrebă Căpitanul Hipernuclear.

– Îți zic altă dată, acum lasă-mă să termin povestea, că devine și mai interesantă. Deci Bata îi zice lui Anpu că o să plece în Valea Cedrilor și că o să-și așeze inima în vârful unui cedru înflorit. Dacă pomul va fi tăiat, Bata va muri dar va putea fi înviat. I-a mai zis și că, dacă într-o zi va primi o bere cu spumă, înseamnă că va trebui să plece să-și caute fratele. Anpu s-a dus acasă și și-a omorât nevasta iar Bata a plecat în Valea Cedrilor, unde și-a construit o casă. Zeul Khnum, creatorul oamenilor, i-a făcut o soție pe roata lui de olar. Auzind de femeia făcută de zeu, faraonul a venit în vale și a luat-o cu el. Înainte să plece spre palatul regal, femeia i-a cerut să taie cedrul în vârful căruia se afla inima lui Bata. Faraonul așa a făcut iar tânărul a murit.

– Mai are mult povestea asta tâmpită? întrebă Omul Megatonă plictisit.

– Ai puțintică răbdare, stimabile, că nu mai e mult, îi răspunse Amenhotep. Unde am rămas? Deci Bata a murit iar Anpu a primit o bere cu spumă și a înțeles că trebuie să-și caute fratele. S-a dus în Valea Cedrilor, a căutat inima lui Bata timp de trei ani și, când în sfârșit a găsit-o, a pus-o într-un vas cu apă rece din Nil iar Bata a înviat. Apoi s-a transformat în taur și s-a dus să-și vadă nevasta la curtea faraonului. Nevastă-sa, care știa de transformarea lui, i-a cerut faraonului să-i aducă ficatul taurului, ca să-l mănânce. Așa că faraonul l-a sacrificat, însă din două picături din sângele taurului au crescut doi palmieri. Care erau tot Bata, firește. Ăsta, prefăcut în copaci, a încercat să vorbească cu nevastă-sa iar ea i-a cerut faraonului să facă niște mobilă din cei doi palmieri. Când se tăiau copacii, o așchie a sărit dintr-unul dintre ei direct în gura nevestei lui Bata și a lăsat-o însărcinată. Faraonul, crezând că era copilul lui, l-a numit prinț moștenitor. Însă în realitate era Bata reîncarnat. Așa că, după ce a murit faraonul, Bata a primit tronul și l-a numit pe fratele său, Anpu, prinț moștenitor. Și asta e toată povestea. V-a plăcut?

– Ce treabă are povestea asta oribilă cu tine, descreieratule? întrebă Căpitanul Hipernuclear.

– Absolut niciuna! exclamă scribul.

– Și atunci de ce ne-ai spus-o? Noi te-am întrebat cum ai ajuns aici.

– Păi da, dar când mă pocneați mai devreme mi-am amintit ce panarame sunt unele femei iar povestea asta mi-a venit în cap fără să vreau odată cu niște pumni. Așa că v-am spus-o repede, ca să nu o uit.

– Într-adevăr, femeia care își cârmuiește bine casa este o avuție de neînlocuit, filosofă Djedi.

– De fapt eu spuneam opusul, dar e un proverb foarte bun în sinea lui, îi răspunse Amenhotep.

– Bă handicapatule, cum ai ajuns aici?!? urlă exasperat Omul Megatonă.

– Nu v-am zis deja? M-a închis regina Nefertiti. M-a găsit în orașul ăla unde ați fugit de mine, știa că o să veniți aici ca să luați pieptul lui Osiris, așa că m-a înfășurat în bandaje ca să vă sperii.

– Deci nu e niciun blestem al faraonului? întrebă Făt Superestetic. Deci nu murim într-un an?

– Ba da, pentru că regina a pus blestemul după ce m-a mumificat. N-ar fi o capcană dacă nu ați păți ceva rău, nu? Dar luați partea bună din asta: în mai puțin de un an o să ajungeți pe lumea cealaltă la judecata lui Osiris! Dacă tot îl căutați, acum știți sigur că o să-l găsiți. O veste excelentă, nu?

Închiseră mormântul, lăsându-l pe Amenhotep acolo, și se grăbiră spre Edfu, locul în care se afla a zecea bucată din Osiris: inima. Găsiră orașul plin de Șemsu-Hor, soldații lui Horus care își stabiliseră cartierul general în orașul zeului lor, acolo unde o topitorie lucra încontinuu, realizând arme și armuri. Semn că războiul zeilor era departe de final. Ca să intre în templul lui Horus pentru a lua inima lui Osiris, fură nevoiți să strige „Bă, ăla de acolo nu e Seth?”. Când Șemsu-Hor se întoarseră spre direcția indicată de Super-Nemuricioși, pentru a-l vedea pe inamic, eroii noștri se furișară în templu și furară inima. Aveau zece bucăți din zeu, mai aveau de recuperat patru. Care se găseau în afara Egiptului.

– Fraților, eu iar am o viziune din viitor! îi anunță Moise. Văd că o să ne întâlnim cu un zeu chior! Care se joacă cu puța în nisip!

– Cine știe să-și stăpânească inima, posedă plinirea tuturor învățăturilor, spuse Djedi.

– Bre, lasă-ne cu proverbele matale, că n-au nicio legătură, îl apostrofă Făt Superestetic. Ce zeu chior aveți pe aici?

– Nu avem așa ceva. Zeii au vedere perfectă, ca ei. Full HD, IMAX, 4D și VR. Fură curent ăsta de când se crede profet. Nu degeaba se spune că cine umblă mereu alături de omul prost se va umple și el de prostia acestuia. Mai bine să ne vedem de drum, pentru că plămânii lui Osiris se găsesc tocmai în Etiopia. Și e drum lung până acolo. Doar câinele moare de drum lung iar prostul de grija altuia.

După multe zile de mers ieșiră din Egipt și găsiră în deșert un zeu cu cap de șoim dar fără ochi, întocmai cum profețise Moise.

– E Horus, șopti Djedi. Nu știu de ce stă la plajă când are de dus un război. Mai bine să-l ocolim, că nu pare prea întreg la minte.

– Care ești acolo, bă? strigă Horus. Vino mai aproape dacă ai tupeu, ca să-ți dau o porție de judecată divină! Dar fă zgomot, dușmanule, ca să știu unde ești, că momentan sunt cu lumina stinsă!

– Nu suntem vrăjmași, bre mărite zeu! strigă Făt Superestetic. Suntem o ceată de supereroi din Dacia, care vor să te ajute să câștigi războiul! Unde ți-au dispărut ochii, dacă îmi permiți să fiu puțin indiscret? Aveai înainte sau ți i-ai scos matale pentru că nu-ți mai plăcea culoarea lor?

– Mi i-a scos dușmanul ăla de Seth când dormeam. Nu știe prostul că am al treilea ochi activat și că văd mai bine decât vede el cu infraroșu. Dar o să-i arăt când o să intre în spațiul meu personal de un metru. Numai să vină odată, că m-am plictisit aici în deșert.

– Chiar așa, de ce stai în deșert? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Dacă zici că ai un ochi de rezervă și că vezi bine cu el, de ce nu continui lupta?

– Văd bine cu al treilea ochi, dar cred că mi-au crescut dioptriile între timp. Mai trebuie reglat, pentru că în casă mă ciocneam de toate obiectele iar pe câmpul de luptă plecam mereu în direcția greșită. Mi-am pocnit câțiva soldați apoi am decapitat-o pe mama din greșeală și i-am șutat capul de nu-l mai găsește nimeni, încât Thoth a trebuit să îi pună un cap de vacă. S-a supărat mama pe mine și m-a certat o zi întreagă. Dar, din fericire, nu am auzit decât mugete. Acum stau în deșert pentru că aici nu mă lovesc de nimic și nu pocnesc pe nimeni din greșeală. Dar a început să fie cam plictisitor, pentru că nu se întâmplă nimic pe aici. Cine ar fi crezut?

– Boss, eu nu înțeleg cum a reușit ăla să-ți scoată ochii în somn, zise Omul Megatonă. Chiar n-ai simțit când ți l-a scos pe primul, încât să te trezești până să apuce să-l scoată și pe celălalt? Dormi ca trenu-n gară de nu te trezește nici durerea? Or fi încurcate căile zeilor, dar și somnul?

– Muritorule care pari gras după voce, eram foarte obosit, că făcusem mult efort în ziua aia, răspunse Horus. Când a văzut că nu alege Consiliul Zeilor niciun câștigător, Seth a propus un concurs. Cică să ne transformăm amândoi în hipopotami și, cine stă cel mai mult sub apă, câștigă. Așa am făcut numai că, după vreo două luni, s-a plictisit mama și a început să îl împungă pe ăsta cu un harpon. Seth s-a supărat și a cerut un alt concurs: o cursă de bărci din piatră. O idee la fel de tâmpită ca prima, dar am acceptat. Și am trișat. Mi-am făcut o barcă din lemn și am acoperit-o cu cretă, încât să pară din piatră. Bineînțeles că apa a șters creta și s-a văzut lemnul, dar nu aveam de unde să știu că se va întâmpla asta. Barca lui Seth s-a scufundat, logic, iar a mea a plutit. Ăsta s-a transformat iar în hipopotam, nu mă întrebați de ce are fetișul ăsta, și m-a atacat. Eu am început să-l lovesc cu harponul în legitimă apărare iar el mi-a declarat război. Prin urmare, ne-am strâns armatele și am început lupta. După asemenea zi vă dați seama că eram foarte obosit. Așa că am dormit dus iar ăsta s-a strecurat noaptea în cortul meu și mi-a scos ochii.

– Și ce o să faci acum? îl întrebă Moise. Doar n-o să rămâi în deșert, că ai un război de câștigat. Și pe întuneric nu prea ai cum. Nu poți să-ți repari ochii?

– Ba da, dar am nevoie de lapte de gazelă ca să mă ung în orbite, iar ochii or să îmi crească la loc. Însă, din motive evidente, îmi e cam greu să prind gazele. Era greu și când aveam ochi, că sunt foarte rapide lighioanele astea, darămite acum, când nici măcar nu le văd. Ce ar fi să prindeți voi una pentru mine și să îmi aduceți laptele ei?

– Adică să mulgem un animal? întrebă Omul Megatonă. Nu e o idee puțin zoofilică? Sunt eu deschis la multe ciudățenii, dar jivinele nu mă mai atrag. Nu de când cu ursoaica aia pe care am confundat-o cu o babă păroasă. A fost bine, nu mă plâng, dar mi-a rupt vreo două sute de oase. De asta mă mișc ca un jeleu când merg. Deci nu mă mai bag la lighioane, indiferent cât insiști.

– Ne descurcăm noi, slăvite zeu, fii fără grijă, îl asigură Făt Superestetic. Nimic nu e greu pentru un supererou, darămite pentru patru plus un vrăjitor, un cal năzdrăvan, patru dromaderi și o pisică. Stai liniștit aici, că îți aducem laptele de gazelă. Joacă-te de-a baba oarba până ne întoarcem, ca să nu te plictisești. Flăcăi, eu zic să ne despărțim ca să lucrăm mai repede. Eu plec cu calul, moșul cu vrăjitorul iar teroristul cu grasul. Prindem câte o gazelă, o mulgem și ne întâlnim aici. Haideți, să purcedem! Cine se întoarce primul cu laptele e cel mai tare supererou! Iar cine e ultimul, mumă-sa-i homosexual! Start!

Cele trei echipe se întoarseră după vreo săptămână, pentru că savana era destul de departe, dar măcar aduseră câte un vas cu lapte. Horus îl luă pe primul și se unse în orbite, însă nu se întâmplă nimic.

– Ce fel de lapte e ăsta? întrebă el.

– De gazelă, luminăția matale, răspunse Făt Superestetic. Doar nu ți-aș fi adus pasteurizat cu 3,5% grăsime, nu?

– Cum arată gazela aia pe care ai muls-o?

– Păi era foarte mare și avea o mătărângă mare pe față.

– Aia nu e gazelă, ci elefant! se răsti zeul și aruncă bolul cu lapte. Iar aia nu e mătărângă, ci trompă! Următorul!

Se unse cu laptele adus de Moise și Djedi. Din nou, niciun efect. Așa că îi întrebă și pe aceștia cum arăta gazela lor.

– Era ca un inorog gras, care probabil a mâncat după șase seara, altfel nu-mi explic cum a ajuns atât de mare, răspunse bătrânul supererou. Vrăjitorul zice că nu era inorog, așa că nu putea fi decât gazelă. Logic, nu?

– Nu, pentru că ați muls un rinocer, idioților! îi certă Horus. Mai are rost să mă ung cu laptele celui de-al treilea grup de tâmpiți?

– Sigur, slăvite zeu! exclamă Căpitanul Hipernuclear. Al nostru e sigur de la gazelă! Să n-am parte de trei virgine în rai dacă nu-i așa! Ia zi, grasule, nu e așa?

– Așa e, sigur noi am prins o gazelă.

– Cum arăta? vru să știe zeul.

– Arăta ca o pisică mare, care avea mult păr pe cap. Dar nu era pisică, pentru că pisicile nu mușcă în halul ăsta. Și nici n-au frezură ca o căpiță de fân. Ia de aici laptele de gazelă și dă-te cât vrei, că am luat vreo trei bidoane de zece litri. Hai să fii sănătos!

Horus le aruncă vasul în cap, lovindu-i simultan pe amândoi. În mod surprinzător, ținând cont că nu vedea. Și le zise, plin de nervi:

– Ați muls un leu, proștii satului! Nici măcar o leoaică, ci un leu! Ce naiba i-ați muls dacă e mascul și ce naiba vreți să-mi pun pe față dacă masculii nu dau lapte? Nici nu vreau să știu, că vă nenorocesc dacă îmi imaginez răspunsul!

– Da, sadiq, era leu! exclamă Căpitanul Hipernuclear. Mi s-a părut că semăna cu blana leului din Nemea pe care i-am furat-o lui Hercule, dar am zis că doar mi se pare. Grasule, de ce n-ai zis că arată la fel?

– De unde să știu eu, talibane? Ce, sunt zoolog? Și mai zi o dată că sunt gras, ca să-ți scot coloana vertebrală prin nas. Nu sunt gras, bă, doar rețin apă.

– Iar tu ai reținut tot oceanul? îl întrebă Făt Superestetic.

Nu apucă Omul Megatonă să-l pocnească în dinți, pentru că Horus îi întrerupse:

– Băi supertâmpiților, voi știți cum arată o gazelă? Sau trebuie să vă desenez? Gazela e ca o căprioară. Bănuiesc că știți cum arată o căprioară. Sau nu? Hai mai bine să vă desenez, ca să fiu sigur.

Le mâzgâli ceva fără sens cu degetul pe nisip, pentru că nu e ușor să desenezi când ești orb. Dar știau cum arată căprioarele, așa că plecară să găsească un animal asemănător. Nu se mai despărțiră de această dată, gândindu-se că mai multe minți „luminate” la un loc pot produce rezultate mai bune. Și se întoarseră cu laptele după o săptămână. Zeul se spălă cu el, însă nici acum nu îi reveni vederea. Îl gustă și le spuse:

– Ăsta e lapte de antilopă albastră, nu de gazelă. Sunteți mai aproape decât data trecută, dar tot n-ați nimerit-o. Mai încercați.

Se întoarseră cu alt lapte după altă săptămână.

– Antilopă impala. Tot nu e bine.

Următoarea dată se întoarseră cu lapte de antilopă kudu. Apoi luară pe rând toate felurile de antilope și nimeriră o gazelă abia după vreo trei luni. Horus se spălă cu laptele ei și îi crescură într-adevăr ochii. Când îi văzu în sfârșit pe cei care s-au chinuit în halul ăsta să găsească o gazelă, înțelese de ce durase atât de mult. Le dădu ca mulțumire un medalion cu Ochiul lui Ra și o sună pe soția sa, zeița Hathor, să vină cu discul înaripat să îl ia din deșert. Iar Super-Nemuricioșii își continuară drumul spre Etiopia, acolo unde se aflau plămânii lui Osiris. Îi găsiră în palatul regelui Cefeu, care tocmai se pregătea să își sacrifice fiica, pe frumoasa Andromeda. Pentru că regina Cassiopeia, soția lui Cefeu, s-a lăudat că fiica ei este mai frumoasă decât nereidele, cele cincizeci de nimfe ale mării i-au cerut zeului Poseidon să le răzbune pentru ofensă. Așa că zeul a trimis monstrul marin Cetus să atace Etiopia. Disperat, Cefeu a consultat oracolul lui Amon din oaza Siwa, care i-a spus că monstrul nu poate fi oprit decât dacă regele își sacrifică fiica. Neavând de ales, Cefeu a legat-o pe Andromeda de o stâncă, pentru a fi mâncată de Cetus. Eroii noștri sosiră exact când etiopienii așteptau pe malul mării sosirea monstrului. Intrară în palatul regal ca la ei acasă, pentru că nu era nimeni care să îi oprească, găsiră plămânii lui Osiris și erau cât pe ce să plece către următorul organ, însă Făt Superestetic era curios să afle ce făcea tot poporul pe malul mării, așa că merseră și ei acolo. O văzură pe Andromeda legată de stâncă, aflară povestea ei, îi aprinseră o lumânare la cap și își luară ziua bună, pentru că aveau treabă. Moise, însă, îi opri.

– Nu putem să o lăsăm să moară! Suntem supereroi, salvăm oameni și omorâm monștri! Ce fel de supereroi am fi dacă am lăsa oamenii să devină merindele monștrilor? Nu v-ar fi rușine?

Le era puțin rușine dar și frică în același timp, pentru că monstrul era mare cât un bloc cu zece etaje. Iar frica bate rușinea aproape de fiecare dată.

– Nu avem, boss, șanse să ne batem cu asemenea creatură, îi zise Omul Megatonă. Dacă aveam capul Medusei, îl împietream ca pe titanul Atlas. Dar fără el nu putem face nimic.

– În plus, avem și superputeri de toată jena, îi aminti Căpitanul Hipernuclear.

– Tataie, înțeleg că e super-frumoasă, interveni Făt Superestetic. Și mie îmi place dar chiar nu are rost să murim pentru o muiere. Salvăm altele pe drum, care să fie atacate de monștri mai mici, pe care să putem să-i batem. De iepuri mai bine! Uite, dacă găsim o prințesă atacată de iepuri turbați, o salvăm sigur. Pe cuvântul meu! Numai să nu fie turbați iepurii, că nu ne băgăm.

Moise însă nu îi ascultă, fiind hotărât să salveze prințesa. Mai ales pentru că tocmai avuse o nouă viziune din viitor, așa că știa exact ce avea de făcut. Se îmbrăcă cu armura invincibilă a lui Ahile, luă sabia lui Perseu și îi ceru Căpitanului Nuclear să pregătească o bombă cu ceas. Nu erau inventate încă ceasurile, așa că semiarabul pregăti una cu clepsidră. Când sosi monstrul marin, Moise dădu semnalul de atac. Vrăjitorul Djedi ridică toiagul lui Imhotep deasupra apelor și le făcu să se despartă, lăsând monstrul să se zbată pe uscat ca un pește. Căpitanul Hipernuclear aruncă bomba în gura deschisă a monstrului, Făt Superestetic o dezlegă pe Andromeda iar Omul Megatonă îl bombardă pe Cetus cu înjurături, ca să nu spună nimeni că stătea degeaba. După ce bomba explodă, slăbindu-i creaturii organele interne, Moise sări și el în gura monstrului. După vreo jumătate de oră de tăiat mațe cu sabia de adamantiu, spintecă burta lui Cetus și ieși prin gaură ca un copil prin cezariană. Din urma lui ieși un profet pe nume Iona, care de trei zile stătea în burta monstrului, așteptând să fie digerat. Nu-l băgă nimeni în seamă, pentru că toți erau preocupați să-l aplaude pe noul erou al Etiopiei, fost Prâslea, fost Puștiul Ultrascurt, fost Moșul Ultrascurt, actualmente Moise. Ca mulțumire pentru că îi salvase viața dar și pentru că era gerontofilă, prințesa Andromeda îl luă pe erou de soț. Făcură o nuntă ca în povești, cu mâncare din belșug, că doar aveau leșul proaspăt al ditamai monstrului. După nuntă plecară să găsească a douăsprezecea bucată din Osiris iar Andromeda își însoți proaspătul soț.

Ficatul lui Osiris se găsea în casa Medusei, gorgona care avea puterea de a împietri pe oricine îi întâlnea privirea. Nu era acasă, pentru că o omorâse semizeul elen Perseu, așa că luară liniștiți ficatul zeului. Care era și el împietrit, la fel ca toate obiectele din casă. Își continuară drumul prin junglă către tribul dogonilor, acolo unde se găsea penultima bucată. Nu mă întrebați cum au reușit să ducă dromaderii prin junglă, că n-am idee. Cum mergeau ei cu greu, luptându-se cu liane, țânțari anofel, muște țețe, plante carnivore și papagali agresivi, le ieșiră în cale zece negri mititei.

– Cred că am făcut malarie de mi se pare că văd zece maimuțe fără păr în fața noastră! exclamă Făt Superestetic.

– Nu sunt maimuțe, ci pitici, îl lămuri Moise. Oameni pitici, ca ăia din Germania. Doar că negri.

– Nu îi numi pitici, ci persoane care suferă de acondroplazie, o tulburare genetică ce are ca rezultat nanismul, îl corectă Omul Megatonă, amintindu-și bătaia pe care o primise de la piticii Albei-ca-Zăpada.

– Cred că se numesc pigmei, îl corectă calul.

– N-auzi, bă, să nu îi mai jignești cu apelative din astea? sări Omul Megatonă. Sunt persoane cu deficiențe de înălțime, chiar nu trebuie să suporte bătaia ta de joc!

– Nu e nicio bătaie de joc, chiar se numesc pigmei! țipă calul.

– Nu contează! Și nici negri nu trebuie să-i numim, că și asta îi jignește! continuă huiduma.

– Dacă sunt negri, cum ai vrea să le spunem? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Afro-africani? Persoane de culoare opusă celei albe? Cum să se simtă jigniți că îi numim negri dacă sunt negri? Nu vezi că sunt atât de negri încât se tatuează cu creta? Dacă arunci o piatră spre ei, se întoarce piatra să ceară o lanternă! Sunt negri! De când a ajuns jignire să spunem că negrii sunt negri?

– Eu sunt neagră și nu mă simt jignită să mă numiți așa, interveni Andromeda.

– Tu nu te băga, că ești nouă în grup, o puse la punct Omul Megatonă. Eu zic că trebuie să fim corecți politic și în pas cu moda. Altfel totul evoluează, numai noi rămânem înapoiați. Dacă e la modă corectitudinea politică, nu mai fiți voi incorecți apolitici. Sau cum s-o fi chemând ura asta a voastră de rasă.

– Bre fraților, sunteți siguri că nu sunt maimuțe? îi întrerupse Făt Superestetic. Pentru mine arată exact la fel. Ba chiar au și câte o banană în mână, deci le-am prins la masă. Uite ce super-drăgălașe sunt cum se uită la noi cu bananele alea în lăbuțe!

– Nu sunt banane ălea, ci altceva, îl lămuri calul. Ori vor să facă pipi în grup, ori ne arată ceva cu dedicație. Oricum ar fi, nu cred că e bine să ne holbăm la… bananele lor.

– O fi vreo formă de salut la ei, concluzionă Fătul. Zic să facem și noi la fel.

Își scoase și el „banana” și o flutură spre pigmei, care începură să râdă în hohote și se făcură nevăzuți. După jumătate de ceas încă se mai auzeau râsete din inima junglei.

– Cred că au plecat să-mi facă o statuie, că n-au mai văzut niciodată așa minune, trase Făt Superestetic o concluzie. Păcat, pentru că voiam să le cânt aia cu „zece negri mititei au mâncat ouă / unul s-a intoxicat și-au rămas doar nouă”. Îi învățam ceva din cultura dacică dar ce poți să le ceri unor maimuțe?

Ajunseră într-un târziu la tribul dogonilor, unde găsiră apendicele lui Osiris. Dogonii îl păstrau la loc de mare cinste, crezând că era cordonul ombilical al zeiței lor, Amma. Când aflară că nu îi aparținea zeiței, le dădură Super-Nemuricioșilor apendicele și alte organe găsite prin junglă: o splină, un testicul, un ovar, o prostată, un perineu și un hemoroid. Niciun măr al lui Adam, din păcate pentru cal. Eroii noștri le luară pe toate din politețe și își continuară drumul către ultima bucată din Osiris: falusul, care ajunsese la un trib de canibali. Cum mergeau ei prin junglă, se treziră înconjurați deodată de un grup de băștinași.

– Ziua bună, bre afro-africanilor! strigă Făt Superestetic. Știți cumva dacă sunt canibali pe aici?

– Nu sunt, răspunse șeful de trib. L-am mâncat pe ultimul săptămâna trecută, așa că puteți sta liniștiți.

Se liniștiră dar le căzu fisa abia după vreo cinci minute.

– Adică sunteți canibali, nu? întrebă Omul Megatonă pentru a fi sigur că a înțeles.

– Chiar nu ne place să fim etichetați în funcție de preferințele noastre culinare, le răspunse șeful de trib, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga. Suntem oameni, la fel ca toată lumea. Chiar educați, pentru că am făcut Medicina la voi, în Dacia. Așa că n-ar trebui să ne considerați înapoiați, mai ales pentru că Africa este leagănul omenirii. De la noi au plecat oamenii care s-au împrăștiat pe tot Pământul. Toți aveți rădăcini aici, în Africa.

– Dacă toți oamenii au plecat de aici, cum de unii sunt albi? întrebă Moise.

– S-au decolorat în timp de la ploaie. La noi plouă rar, de asta am rămas negri, răspunse Mobutu Sese Seko.

– Și chinezii de ce sunt galbeni? vru să știe Făt Superestetic.

– De la icter. Organismele lor nu procesează corect bilirubina din cauza unor probleme la ficat, așa că dă icterul în ei. V-am spus că am făcut Medicina, deci știu.

– Dar pieile roșii din America?

– De la Soare. Au pielea sensibilă și nu s-au bronzat, ci doar s-au înroșit.

– Bine, să lăsăm asta, îi opri Căpitanul Hipernuclear. Cum e cu canibalismul ăsta? Toți mâncați doar oameni? Și de ce?

– Pentru că a venit demult la noi un misionar care ne-a învățat că toți oamenii sunt buni. Așa că l-am mâncat ca să îi testăm ipoteza și i-am dat dreptate. Într-adevăr, toți oamenii sunt buni dacă știi cum să-i gătești. Dar să știți că am avut și vegetarieni printre noi. De exemplu vărul meu, Nelson Mandela, care acum nu mai e printre noi.

– Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Moise. A murit la vânătoare de urzici? L-a atacat vreo plantă carnivoră?

– Nu, l-am mâncat noi. Devenise prea enervant. De câte ori îl invitam la masă se plângea de meniu și ne tot bătea la cap că se simte foarte bine de când mănâncă doar plante, că îi ies toxinele din corp și i se purifică organismul, că se simte mai curat și mai sănătos. Așa că l-am mâncat, pentru că era păcat să lăsăm să se irosească o hrană bio, fără E-uri și toxine. Și nici nu ne mai bâzâie nimeni la masă acum, să ne strice apetitul. Deci toată lumea e fericită. Probabil nu și Mandela, dar măcar a murit sănătos.

– Am auzit că aveți falusul zeului Osiris, interveni vrăjitorul Djedi. Ni-l puteți da? Chiar avem mare nevoie de el ca să oprim un mare război.

– L-am avut, îi răspunse Mobutu. Dar l-am mâncat, firește. Nu ne batem joc de mâncare, că nu în fiecare zi punem gura pe mușchi proaspăt. Și de zeu, pe deasupra! A fost puțin ațos, dar cu muștar a mers. Ți se topea în gură, nu alta!

– I-ați mâncat mătărânga zeului? se miră Omul Megatonă. Boss, la noi e doar o înjurătură, dar voi ați luat-o ca pe o invitație la masă ca descreieratul ăla din Cartagina. Acum nici să vă înjur nu pot, că sigur o interpretați cum vă convine.

– Dacă le spui să-ți mănânce șezutul, or să se bucure infidelii ăștia de parcă le-a venit tirul cu ajutoare umanitare, îi zise Căpitanul Hipernuclear. Se satură cinci triburi cu târtița ta de elefant. Chiar, ia fă-le un bine ca să nu le părem noi apetisanți. Sacrifică-te pentru echipă, doar ai cu ce.

– Bă, ia lăsați prostiile! izbucni vrăjitorul. Adică ăștia chiar au mâncat ultima bucată din Osiris? Adică nu putem să refacem cadavrul zeului? În cazul ăsta, nu mai are rost să stau pe aici. Mi-am atins scopul, îmi iau lucrurile și dispar.

– Ce scop ți-ai atins, bre? întrebă Făt Superestetic.

– Scopul de a vă împiedica să-l refaceți pe Osiris, nu e clar? răspunse Djedi.

– Păi de ce?

– Pentru că Horus și Seth trebuie să se omoare între ei, apoi Amon să conducă Egiptul, nemaiavând concurență. De asta v-am însoțit, ca să mă asigur că nu-l înviați pe Osiris.

– De ce muma Tălpii Iadului ai vrea să conducă Amon Egiptul? întrebă Moise. Ce treabă are un vrăjitor cu zeul ăsta? Parcă vrăjitorii erau cu Heka, zeul magiei, nu cu Amon.

– Vă zic dar pe scurt, că mă grăbesc. Acum ceva timp, un faraon se ruga zeilor să îi dea un fiu. L-au ascultat până la urmă, așa că nevastă-sa a născut un băiat. Zeițele ursitoare au stabilit ca băiatul să moară mușcat ori de un crocodil, ori de un șarpe, ori de un câine. Ca să îl țină în siguranță, faraonul l-a închis într-un palat izolat. Într-o zi, băiatul a văzut pe fereastră un om cu un câine, așa că i-a cerut tatălui său un câine. Faraonul i-a dăruit unul iar băiatul, după ce a crescut, s-a decis să își înfrunte soarta, așa că și-a luat cățelul și a plecat de acasă. Pe drum a găsit un grup de bărbați care se întreceau pentru a câștiga inima unei prințese închise într-un turn. Prințul a zburat până la fereastra prințesei, a aburit-o și s-a însurat cu ea, apoi i-a povestit ce îi stabiliseră ursitoarele. Prințesa i-a cerut să omoare câinele, pentru a nu se îndeplini profeția, însă băiatul a refuzat. Mai târziu, prințesa a omorât un șarpe care îl atacase pe ăsta în timp ce dormea. După o vreme, prințul și-a luat câinele și a plecat la plimbare. Câinele a început să vorbească și i-a spus că el era cel menit să îndeplinească profeția. Prințul a fugit de câine și a sărit într-un lac, unde a găsit un crocodil. Care însă nu l-a mâncat, ci l-a ajutat să se lupte cu un demon. Frumoasă poveste, nu?

– Ce treabă are povestea asta cretină cu tine? întrebă Omul Megatonă. Tu ești prințul sau demonul?

– Niciunul. Și n-are nicio treabă povestea cu mine. Doar am citit-o dimineață într-un papirus tabloid și m-am gândit să v-o povestesc și vouă ca să n-o uit. Eu sunt Djedkhonsuefankh, marele preot al marelui zeu Amon. V-am păcălit că sunt vrăjitor și că mă cheamă Djedi ca să nu îmi ghiciți adevărata identitate. Idioților, chiar nu v-ați prins că Djedi e diminutivul lui Djedkhonsuefankh?

– Cum să ne prindem când nici măcar nu putem să pronunțăm așa obscenitate? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Și nici nu vrem să încercăm, că ne fracturăm limbile. Iar limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată.

– În fine, o maimuță este o gazelă în ochii mamei sale, cum se spune la noi. Eu vă mulțumesc că nu ați reușit să îl înviați pe Osiris și că m-ați ajutat să fac rost de Chivotul Legământului. Cu ajutorul lui o să iau legătura cu marele Amon și o să-i spun că poate să vină în Egipt, să se înscăuneze ca zeu suprem și să aducă întunericul peste țară. Am în cutie bucățile din Osiris, cupa lui Iosif și toiagul lui Imhotep, mai trebuie să recit o vrajă din Cartea Morților și Chivotul e gata. V-am pupat pe portofele, rataților!

Apucă rapid cutia și se făcu nevăzut cu ea, lăsându-i pe eroii noștri singuri cu canibalii.

– Acum ce facem? întrebă Făt Superestetic.

– Acum vă invităm la masă, răspunse Mobutu Sese Seko.

– Da? Ce avem la cină? vru să știe Omul Megatonă. Că parcă mi-a cam scăzut glicemia de când n-am mai mâncat. Sper că aveți bucătar bun, că am o foame de hipopotam!

– Bucătarul nostru e foarte bun, zise șeful de trib. Știe să gătească toate rasele de oameni, a fost și la „Masterchef”, dar nu i-a plăcut juriul. Cică era cam ațos și fierbea greu. Face din voi o tocăniță de vă ling pe degete, nu alta!

– Cum adică din noi?!? sări Fătul.

– Doar nu din noi! exclamă Mobutu. Dacă ne-am mânca între noi, unde am ajunge? Am decădea spiritual, am ajunge o societate tribală înapoiată, fără urmă de moralitate, aflată sub granița dintre uman și animal. Și nu ne permitem asta pentru că suntem civilizați. Avem studii universitare, după cum v-am spus. Și principii solide. Nu ne mâncăm între noi decât la ocazii speciale. În rest, se găsesc oameni destui pe planeta asta. Rezolvăm și problema suprapopulării cu această ocazie. Deci vreți să deveniți tocăniță sau rasol? Ca să știu dacă punem apă la fiert sau ulei la încins.

– Băi fraților, chiar toți vor să mă mănânce în Africa asta? răbufni Moise. Ba cartaginezul ăla, ba fiarele sălbatice, acum și ăștia. Arăt ca o șaorma sau ce naiba? Ia gata, că m-am săturat! Îndrăzniți să mă atingeți, că vă mănânc eu pe voi cu fulgi cu tot! Chiar așa, orice neandertalian crede că poate mânca un profet supererou? Ia bagă, Căpitane, vorba aia cu valahu’, ca să am spor la căpăceală!

Abia termină semiarabul de strigat „Pilafu’ akbar!” că îi prinseră canibalii pe toți, îi legară și îi aruncară într-o oală mare. De animale nu se atinseră pentru că erau, totuși, civilizați. Omul Megatonă se plânse că nu e comestibil pentru că are o infecție în organism, așa că africanii îi făcură douăzeci de injecții cu penicilină și rezolvară problema. Pe când supereroii noștri erau acoperiți cu legume și condimente, pisica lui Făt Superestetic se transformă într-o femeie cu cap de pisică, fiind în realitate chiar zeița Bastet. Se linse puțin pe mâini, toarse de câteva ori, apoi zise pe un ton amenințător dar miorlăit:

– Canibalilor, eliberați-i pe ăștia, că am o treabă cu ei. Altfel treziți mânia zeiței și nu cred că o să vă convină. Și mai repede, că deja m-ați plictisit!

Canibalii nu fură impresionați de vorbele zeiței, însă le păru apetisantă de la gât în jos. Îi aruncară un ghem de liane și își văzură de gătit în continuare. După ce se plictisi de jucat cu ghemul, Bastet trecu la fapte. Se transformă în leoaica Sekhmet, pentru că avea dublă personalitate, și strigă:

– Miau, șobolanilor! Vă arată fata cum se mănâncă oameni. Luați notițe dacă mai apucați!

Și începu să-i sfâșie pe toți, nimicindu-le complet tribul. Pentru că setea de sânge crescuse rapid, plecă să înfulece și alte triburi. Super-Nemuricioșii ieșiră din oală și, la îndemnul calului, stropiră totul în jur cu bere roșie din pivnița canibalilor. Crezând că era sânge, zeița se puse pe lins berea de pe frunze și, după puțin timp, căzu beată într-un tufiș. O lăsară puțin să se calmeze, apoi căutară un arbore de cafea și îi făcură un latte macchiato cu sare. Se trezi Sekhmet din beție și se transformă în Bastet, calmă dar mahmură.

– Ce vreți, mă? îi întrebă pe muritorii care se uitau la ea ca la teatru pentru că nu mai văzuseră până atunci o zeiță beată.

– Să vă mulțumim, preasfinția voastră, că ne-ați salvat, răspunse Moise. Și să vă întrebăm de ce ne-ați salvat.

– Ca să îl aduceți pe Osiris înapoi, să se termine odată războiul ăsta nenorocit.

– Cum? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Ne-a furat vrăjitorul popă cutia cu bucățile din zeu. Oricum nu le aveam pe toate, că au mâncat canibalii ștremeleagul. Chiar dacă punem în loc o banană, tot ne-ar trebui restul bucăților.

– Aveți restul bucăților. Idiotul ăla n-a furat cutia care trebuie, îi anunță zeița. Chivotul Legământului, cum îl numea el, a rămas în Etiopia. Voi ați cărat până aici lada de zestre a prințesei Andromeda.

– Păi doar n-o lăsam acasă dacă m-am măritat, nu? se apără prințesa. Am acolo o grămadă de perne și plăpumi de la mămica. Dacă am plecat de acasă cu soțul meu, normal că am luat și zestrea!

– Adică ăla a furat pernele? întrebă Făt Superestetic. Adică e mai prost ca noi?

– Chiar așa, ăla mi-a furat pernele de la mămica? izbucni Andromeda. Nenorocitul! Trebuie neapărat să-l găsim, ca să-l omor cu mâna mea! Bărbate, du-te după ăla și bate-l, nu sta ca mototolul care ești! Chiar trebuie să le fac eu pe toate în casa asta?

– Are și două bucăți din Osiris, ficatul și apendicele, nu doar pernele ăsteia, spuse Bastet. Dar nu îi folosesc la nimic. O să se roage la cutia aia până la următoarea apocalipsă și tot nu îi răspunde niciun Amon. Poate doar vreo molie din plăpumi, dacă o învăța să vorbească. Molia, nu plapuma.

– Până la urmă, care e treaba cu infidelul ăsta de Amon? întrebă Căpitanul Hipernuclear. De unde a apărut și de ce nu-l lăsați să conducă Egiptul?

– E zeul suprem al Tebei, răspunse zeița, o divinitate dubioasă care vrea să ne înfunde pe toți în întuneric. Adepții lui folosesc magie neagră și sacrificii ritualice umane. Nu știu de ce e atât de frustrat Amon, dar știu că nu o să ne fie bine dacă ajunge pe tron. Așa că trebuie să facem tot posibilul să rămână în iadul din care s-a târât și să îl aducem pe Osiris înapoi. Pentru că nu-l putem învia, neavând corpul lui complet, nu vă rămâne decât să mergeți în lumea cealaltă ca să vorbiți cu el direct. E conducătorul lumii de dedesubt acum, dar bănuiesc că ar vrea să revină la suprafață dacă ar afla ce probleme au apărut de când a murit.

– Ne-a spus Zamolxe al nostru de unul super-malefic, care vrea să distrugă zeii ca să conducă el lumea, spuse Făt Superestetic. Noi îl numim Tartorul, Necuratul, Sarsailă, Satana sau Scaraoțchi. O fi tot Amon ăsta?

– Posibil, că altul cu asemenea tupeu n-am mai văzut. Numele Amon înseamnă „Cel ascuns” și nu cred că mai e alt zeu ascuns care să vrea să cucerească lumea ca să o îngroape în întuneric. Dar nu vă bateți capul cu asta, treaba voastră e să mergeți pe lumea cealaltă, la Osiris.

– Cum să ajungem pe lumea cealaltă noi, niște simpli muritori? întrebă Moise. Mai ales ăștia care avem reumatism?

– Nu mai sunteți supereroi, băi Fetițele Powerpuff? îl luă calul peste picior. Acum sunteți simpli muritori când dați de greu? Muritori de foame, că de prostie n-a murit nimeni…

– Dacă eram mai tânăr te călăream ca la rodeo și te împăiam după, îl blagoslovi bătrânul.

– O să vă ducă acolo Isis, văduva lui Osiris și mama lui Horus, răspunse zeița. Are puteri magice mai mari decât oricare alt zeu, știe tot ce există pe lumea asta și a aflat chiar numele secret al zeului suprem Ra. Numele despre care se spune că oferă puterile lui Ra celui care îl află.

– Ra are un nume secret? se miră Făt Superestetic. Pun pariu că îl ghicim. E Vasile, nu?

– Nu am de unde să știu, pentru că doar Ra și Isis cunosc numele secret, răspunse Bastet. Dar ceva îmi spune că nu e Vasile.

– Atunci Radu, că are Ra în el! exclamă Căpitanul Hipernuclear. Sau poate Raul. Următoarea mea variantă ar fi Ahmed, dar nu am o explicație pentru asta. Ba nu, Rașid! Sigur așa îl cheamă! Raed nu, că îmi amintește de un câine antipatic[10].

– Eu cred că e ceva mai sofisticat, că doar e zeu suprem, spuse Moise. Cred că îl cheamă William, Benedict, Bartolomeu sau Augustus.    

– Ăstea nu au Ra în ele, îl corectă Omul Megatonă. Mai degrabă Ramona, Raluca, Raisa, Rafaela, Rachel sau Rapunzel.

– De ce ar avea un zeu nume de fată?

– Pentru că nu s-ar aștepta nimeni la asta și nu i l-ar ghici în veci, răspunse huiduma.

– Decât să pierdeți timp încercând să ghiciți, puteți să o întrebați pe Isis, îi sfătui Bastet. Sunt sigură că nu o să vă spună numele secret, dar măcar nu mai trebuie să ascult eu tâmpeniile voastre. Haideți să vă duc la ea, că vă așteaptă lângă Marea Piramidă iar eu trebuie neapărat să găsesc o cutie cu nisip din motive personale.

Îi teleportă la Marea Piramidă și se făcu nevăzută, lăsându-i cu Isis. Pe care eroii noștri o salutară respectuos, încercând să nu se holbeze prea mult la capul ei de vacă, apoi rămaseră blocați, neștiind ce ar putea discuta cu o vită. Sau, mă rog, cu o zeiță cu cap de vită. Noroc că sparse tăcerea Căpitanul Hipernuclear:

– Ah, Isis, ce nume superb! Cel mai potrivit nume pentru o organizație teroristă! Chiar așa, ăia și-au luat numele după dumneavoastră sau dumneavoastră după ei[11]?

– Idioții ăia mi-au furat numele, răspunse zeița. N-am nicio legătură cu ei, nu vreau să fiu asociată cu ei, dar acum lumea ne confundă. Poate ar trebui să-mi schimb numele, însă cred că e prea târziu.

– Puteți să adoptați numele ăla secret al lui nea Ra. E Vasile, așa-i? o întrebă Făt Superestetic.

– În niciun caz!

– Atunci Gigi? Să nu-mi spuneți că e Săndel sau Neluțu, că nu vă cred. Arătați-mi buletinul lui mai bine, să nu ne mai contrazicem degeaba.

– E bătrân, mă, din generația mea, interveni Moise. Înseamnă că are un nume de bătrân, gen Sofronie, Aristide sau Haralamb.

– Muritorilor, mi se pare jignitor să credeți că mă puteți păcăli să vă spun numele secret al lui Ra, îi opri zeița. Vă sfătuiesc să renunțați la asta până nu vă trimit de tot pe lumea cealaltă. Așa că ori mergeți într-o scurtă excursie, ori de tot.

– Mergem, bre luminăția matale, chiar dacă ne e frică de morți, răspunse Fătul. Dar de ce noi?

– Pentru că noi, zeii, nu putem merge acolo fără permisiunea lui Ra. Iar voi sunteți destul de inconștienți ca să faceți asta. Dacă tot v-ați propus să ne ajutați, duceți misiunea până la capăt.

– Păi și cum ajungem acolo? întrebă Căpitanul Hipernuclear. Vii, că morți nu vrem.

– Vă deschid eu un portal din Marea Piramidă. Doar nu credeați că am ridicat asemenea coloși ca morminte pentru faraoni? Treceți prin portal și ajungeți în lumea de dedesubt. Însă atenție! Totul acolo e invers. Imaginați-vă Pământul plat, lumea noastră fiind deasupra discului. Dedesubt se află lumea cealaltă, identică cu a noastră, dar în oglindă. Adică sunt exact aceleași forme de relief ca aici numai că, în oglindă, răsăritul e apus iar miazănoaptea e miazăzi. Mai mult, apa la noi e foc la ei, adică mările, fluviile și râurile lor sunt formate din lavă. Cei răi aici sunt buni acolo și invers. Dacă vreți să supraviețuiți în acel loc, nu uitați că totul este invers.

– Și cum ne descurcăm prin lumea de jos? ceru Moise lămuriri. Aveți vreo hartă, ceva?

– Nu aveți nevoie, pentru că totul este ca aici, dar privit în oglindă. Fiecare țară are sub ea un iad propriu și fiecare popor se duce în iadul de care aparține. De pildă, egiptenii se duc în lumea de sub Egipt, elenii în cea de sub Elada și tot așa. Dacă fiecare țară de la noi are propriul ei conducător, la fel stau lucrurile și în lumea de dedesubt. Iadul elenilor e condus de Hades și Persefona, cel al scandinavilor de Hel, cel al sumerienilor de Ereșkigal, cel al egiptenilor de Osiris și tot așa. La Osiris trebuie să ajungeți, rețineți asta.

– Dar iadul lui Scaraoțchi sub ce țară e? fu curios Omul Megatonă. Ăla unde sunt chinuiți morții în cazane cu smoală.

– V-am spus că totul e invers acolo, răspunse Isis. Un iad plin de foc, deci foarte cald, unde poate fi? Sub un loc foarte rece, desigur. Iadul lui Satan e sub Polul Nord. Dacă la noi e zăpadă și gheață, dedesubt e foc și smoală. În rest, unde la noi e vară, acolo e iarnă, unde la noi e zi, acolo e noapte și tot așa. Totul e invers, inclusiv oamenii. Cine era heterosexual aici, dincolo e homo. Deci nu încercați să agățați nimic, pentru că majoritatea spiritelor femeilor sunt lesbiene. Din păcate pentru voi, și spiritele bărbaților sunt pe invers. E clar totul? Mai aveți nelămuriri?

– Acum înțeleg de ce se îngroapă morții în pământ! exclamă Făt Superestetic. Ca să ajungă în lumea de dedesubt! Uite cum am mai învățat ceva nou pe ziua de azi! Ce trebuie să mai știm înainte să mergem acolo?

– Că pe lumea cealaltă nu e atmosferă. Lumea de deasupra este acoperită cu o cupolă care nu lasă aerul să se împrăștie în spațiu, însă cea de dedesubt nu are cupolă. Pentru că nu îi trebuie, acolo fiind doar morți, deci nu e nevoie de aer. De asta nu pot ajunge cei vii în lumea morților: pentru că s-ar sufoca instantaneu. Din fericire, voi aveți aparatele din Atlantida pentru respirat sub apă. Vi le puneți și puteți supraviețui acolo fără probleme. Nu foarte mult, dar nici nu aveți nevoie de mult timp. Prin portalul pe care vi-l deschid ajungeți direct în Duat, lumea de sub Egipt. Acolo mergeți puțin și ajungeți în Aaru, unde locuiește Osiris. Îi spuneți ce s-a întâmplat și vă întoarceți cu el pe partea asta a Pământului. Ați înțeles, da?

Le dădu și ea un medalion care reprezenta un ankh, simbolul vieții veșnice. Pe lumea cealaltă urmau să treacă prin câteva porți păzite de demoni. Ochiul lui Ra le permite accesul, ca un pașaport, iar ankh-ul este cheia care descuie porțile. Acestea fiind spuse, Isis le deschise un portal în piramidă și îi împinse prin el. Doar pe cei patru Super-Nemuricioși și pe calul năzdrăvan, prințesa Andromeda așteptându-i în lumea celor vii cu dromaderii. Ar fi vrut să îi însoțească și ea, însă nu aveau decât cinci aparate de respirat. Din fericire pentru Moise, aceasta fiind singura sa ocazie de a scăpa de nevastă-sa pentru a ieși doar cu băieții.

Lumea de dedesubt avea o tentă roșiatică din pricina flăcărilor care înlocuiau apa și din cauza lipsei atmosferei. Eroii noștri întâlniră multe spirite ale morților și, așa cum era de așteptat, se speriară de fiecare dintre ele. Cel mai mult de un băiețel și cățelușul său, pe care Făt Superestetic încercă să îi mângâie, uitând că totul era invers. Băiatul și cățelul săriră pe el ca să îl sfâșie și abia apucă sărmanul să scape din ghearele lor cu doar câteva răni și apendicele inflamat. Pentru a traversa versiunea de lavă a Nilului, luntrașul Charon[12] le ceru câte un ban. Nu aveau, așa că îi distraseră atenția cu vechiul truc „Bă, ăla de acolo nu e Anubis?” și fugiră cu luntrea lui, traversând rapid fluviul de lavă. Pentru a ajunge în Aaru, locul în care se afla Osiris, trecură prin cele douăsprezece regiuni ale lumii Duat. Deschiseră cu ajutorul cheii-medalion porțile păzite de demoni și ajunseră la Osiris, pe care îl găsiră judecând spiritele morților în Marea Sală a zeiței Ma’at. Zeul așeza inima fiecărui decedat pe talerul unei balanțe și o pană pe celălalt; dacă inima era mai grea decât pana, mortul era mâncat de monstrul Ammit, devoratorul de suflete. Dacă inima era ușoară, defunctul primea un loc în Duat. Când îi văzu pe cei cinci, Osiris le ceru să se așeze la rând, la fel ca restul spiritelor.

– Săru’ mâna, boss, dar noi nu suntem morți, îl anunță Omul Megatonă. Am venit doar să îți spunem ceva și plecăm repede, până nu facem infarct de la atâtea fantome.

– Sunteți vii? se miră zeul. Cum ați ajuns aici?

– Ne-a trimis nevastă-ta să îți aducem un mesaj, răspunse Căpitanul Hipernuclear. Că de capul nostru nu veneam aici nici morți. Adică veneam dacă eram morți, dar înțelegi tu ce am vrut să zic.

– Mesaj de la nevastă-mea? Nici aici nu mă lasă? Ce mai vrea de data asta? Iar să duc gunoiul sau să cumpăr pâine?

– Nu, bre, ceva mai serios de data asta, îndrăzni Făt Superestetic. Ne-a trimis să îți spunem că feciorul tău se bate cu fratele tău pentru tron și e ditamai războiul la suprafață. Iar Amon vrea să devină conducătorul Egiptului și să înfunde țara în întuneric.

– Așa, și? Ce vreți să fac eu? întrebă Osiris.

– Nu știm exact, măria dumneata, răspunse Moise. Noi am fost trimiși să te anunțăm, în speranța că te vei întoarce să conduci Egiptul și astfel să oprești și războiul, și pe Amon. Am vrut să te înviem, dar nu am putut găsi toate bucățile din trupul tău din cauză că ți-au mâncat canibalii una. Nu vreau să spun care, pentru că e rușinos, dar îți dau un indiciu: e vorba de ștremeleag.

– Păi dacă nu mai am corp, cum să mă întorc? Ca fantomă? Să bântui tronul până se sperie pretendenții? Sau să mă reîncarnez într-un animal? Eventual în boul Apis[13], că doar un bou s-ar întoarce acolo. Nu am cum să mă întorc fără corpul meu și nici nu vreau, sincer să fiu.

– De ce?

– În primul rând pentru că am multă treabă aici. Și dacă nu o fac eu, nu are cine. Cine credeți că poate să judece toate spiritele astea? Orice prost? Credeți că oricine poate să pună o inimă și o pană pe un cântar? E nevoie de măiestrie, de talent divin și de eleganță zeiască. Nu mai zic de alte treburi. De pildă, trebuie să pregătesc locul în care o să se bată mai târziu Ra cu șarpele Apofis, cum fac în fiecare zi. Trebuie aranjat frumos, puse niște aperitive acolo și ceva de băut, ca să fiu o gazdă bună. După aia trebuie să vină zeița Inanna[14] din Sumer, care își caută iubitul și care mereu se rătăcește, de ajunge la mine în loc să ajungă la Ereșkigal[15]. Și știți cum ajunge Inanna la mine? Complet goală! La fiecare poartă își lasă câte un veșmânt, pentru că așa a învățat-o nu știu ce paznic. Când ajunge aici nu mai are nimic! Cum să ratez vizita ei? În plus, trebuie să mă duc și pe la Hades, să-i spun să-și țină javra legată, că scapă Cerber[16] al lui mereu și își face nevoile în trandafirii mei. Dacă am noroc și e plecat, rezolv problema cu Persefona, nevastă-sa, care e mai deschisă. La propriu și la figurat. Deci nu mă întorc în niciun Egipt, am treburi aici!

– E de înțeles, bre slăvite zeu, îngăimă Făt Superestetic.

– N-am terminat de zis! În al doilea rând, m-am săturat de nevastă-mea! Mereu a stat pe capul meu, încă de când eram în burta mamei. Nu puteam să stau singur, cu gândurile mele. Nu puteam să ies la o bere cu băieții fără ea. Și la baie venea cu mine! Mereu pe lângă mine, ca disperata! Cât să mai suporte un bărbat așa ceva? Am și eu nevoie de puțin timp pentru mine, de puțin spațiu personal. Așa că aici stau foarte bine, pentru că am scăpat de disperată.

– Înțelegem, dar războiul? întrebă Moise. Feciorul dumitale se bate cu fratele dumitale, moare o mulțime de lume. Iar Amon dacă profită de ocazie, o să domnească întunericul peste tot. Chiar nu îți pasă?

– Hai că exagerezi! izbucni zeul. Și ce dacă se bat Horus și Seth? E doar o bătaie normală, ca în orice familie. Bătaia e ruptă din rai, deci e de bine. Iar Amon cum o să aducă întunericul? O să stingă Soarele în dreptul Egiptului? O să acopere țara cu o prelată? Exagerați cu teorii ale conspirației și mă țineți din treabă, iar eu am o grămadă de spirite de judecat. Bă, ăla din spate, dacă mai încerci o dată să te bagi în față, ajungi ultimul! Ai înțeles, mortăciuneo? Dacă nu sunt cu ochii pe ăștia, iese haos aici. V-am spus că am o treabă importantă de făcut, morții lor de morți…

– În cazul ăsta, mărite zeu, noi plecăm, spuse calul. O anunțăm pe Isis că nu ai vrut să te întorci la ea și ne vedem de drumul nostru. Succes!

– Măi băieți, stați ușor, unde vă grăbiți? sări Osiris. Cum să-i spuneți nebunei că nu vreau să vin? La cât de disperată e, asta găsește o metodă să ajungă aici și atunci se duce liniștea mea pe vecie. Spuneți-i că vin după ce termin de judecat morții. Să nu își facă griji că vin sigur, dar mai întârzii puțin.

– Nu te supăra pe noi, dar nu îndrăznim să mințim o zeiță, replică mârțoaga. Mai ales una care cunoaște tot ce e sub bolta cerească. Nu riscăm, mai bine îi spunem adevărul și te descurci tu cu ea, că e nevastă-ta.

– Pe vremea mea soții își puteau ține nevestele în frâu dar tinerii din ziua de azi nu sunt în stare nici de asta, adăugă Moise. Of, ce vremuri am mai trăit!

– Nu îndrăzni să îi zici adevărul, că dau drumul morților să invadeze Pământul! tună zeul. Vă umplu de fantome, strigoi și zombi! Haideți mai bine să ne înțelegem civilizat, ca să fie toată lumea mulțumită. Uite, vă îndeplinesc niște dorințe dacă nu mă dați de gol. Orice vreți, se îndeplinește.

Se sfătuiră puțin și se hotărâră să renunțe la superputeri, care mai mult îi încurcau în loc să îi ajute. Cel mai mult își doreau să fie ca la începutul călătoriei lor: simpli eroi, cu nume normale, fără puteri speciale. Și tineri, mai ales în cazul lui Moise. Calul ceru niște mere, deoarece nu găsise niciunul în toată Africa. Și niște iarbă de calitate, că fumase pe continentul ăsta doar paie. Osiris le îndeplini dorințele iar Făt Superestetic, Căpitanul Hipernuclear, Omul Megatonă și Moise / Moșul Ultrascurt / Puștiul Ultrascurt redeveniră Făt-Frumos, Harap-Alb, Greuceanu de Aur și Prâslea cel Voinic. Cel din urmă își pierdu nu doar bătrânețea, ci și clarviziunea pe care o dobândise după ce mâncase un măr de aur în grădina hesperidelor. Iar calul primi o traistă cu mere și o pungă cu iarbă de calitate, cultivată chiar în balconul zeului. Ca bonus, Osiris le rupse și blestemul reginei Nefertiti, de care se lipiseră când intraseră în mormântul lui Ramses. Fericiți din cale afară se întoarseră în lumea celor vii, unde îi așteptau Andromeda și Isis. Dromaderii nu, pentru că nu îi suportau. Eroii noștri o anunțară pe zeiță că soțul ei a promis că se va întoarce, iar ea plecă să se pregătească. Prâslea vru să își sărute soția, însă Andromeda sări ca arsă și îi dădu o pereche de palme peste acnee.

– Cine e puradelul ăsta și unde a dispărut soțul meu?

– Eu sunt, bună soață, soțul tău dorit, răspunse Prâslea. Eu, și de dincolo mă întorc… întinerit. Nu mă recunoști?    

– Ce spui tu, străine? îl luă la rost prințesa. Moise e departe. Brațul său prin lumea cealaltă mii de morți împarte. Eu sunt a sa soață, el e soțul meu, de ești tu acela, nu-ți sunt soață eu! Du-te în treaba ta, pentru țară mori și-ți va fi mormântul coronat cu flori!

– Puișor, să lăsăm poezia, că nu mai știu alte versuri! o rugă Prâslea. Eu sunt soțul tău! M-a întinerit Osiris și acum sunt ca înainte să te cunosc! Nu te bucuri că sunt tânăr, viril și în putere?

– Ești un plod care nici la pubertate n-a ajuns! Eu m-am măritat cu un bărbat, nu cu un copil! Bătrân, pentru că sunt gerontofilă, dar bărbat! Cu păr pe piept, nu cu coșuri pe față! Plec la mama și să nu îndrăznești să mă cauți până nu ieși la pensie!

– Atunci n-o să te mai vreau eu, că nu-mi plac babele, apucă puștiul să spună înainte să primească peste ochi o nouă pereche de palme de la fosta lui soție, care îl lăsă cu ochii în Soare. La propriu și la figurat.

– Bravo, mucea! N-ai ajuns încă la pubertate dar ai deja un divorț la activ! îi spuse Greuceanu. Sper că ai apucat să-ți consumi căsnicia măcar în noaptea nunții, deși nu cred că ți se mai scula nici părul de pe mâini la cât de boșorog erai.

– Lasă, sadiq, că n-ai pierdut nimic, îl încurajă Harap-Alb. Muierile aduc numai belele. N-ai văzut ce disperat era Osiris să scape de nevastă-sa? Haideți mai bine să plecăm de aici, că mi s-a acrit de nisip, arșiță, caniculă și zei cu capete de animale.

– Mergem imediat, stați să termin de scris epistola, zise Făt-Frumos, care desena de zor pe o bucată de papirus.

– Ce colorezi, boss, acolo? îl întrebă Greuceanu.

– Nu colorez nimic. Dacă vrei neapărat să știi, scriu o scrisoare de dragoste pentru faraoanca Nefertiti. M-a impresionat cu frumusețea ei super și vreau să o agăț.

– Cum scrii, dacă văd că desenezi? îl luă la rost Harap-Alb.

– Nu desenez, ci scriu în hieroglife, că ăsta e limbajul pe care îl înțelege faraoanca.

– Și ce i-ai scris până acum?

– Nu știu, că nu înțeleg hieroglifele. Află ea după ce citește.

– Nu e prima căreia îi scrie, interveni calul. I-a scris și vrăjitoarei din Germania, și Crăiesei Zăpezii, și Cosânzenei, și zeiței Afrodita, deși n-a văzut-o niciodată. Ce credeți că scrie în fiecare noapte înainte de culcare? Doar nu vă închipuiți că s-a apucat de integrame?

– I-a răspuns vreuna până acum? fu curios Prâslea.

– Din moment ce suntem mereu pe drumuri, nu ar avea femeile unde să-i trimită scrisori nici dacă ar vrea. Dar bag copita în foc că nu vrea niciuna, pentru că ăsta nu știe să scrie. Nu doar pentru că e semianalfabet, ci și pentru că nici la femei nu se pricepe. Știați asta deja, nu vă prefaceți mirați.

– Boss, te învăț eu ce să-i scrii ca să o dai pe spate, spuse Greuceanu. Chiar sunt foarte bun la asta. Cum crezi că am agățat mii de femei până acum? Ia scrie așa: „Buzele tale, două petale, când le sărut mă topesc pe picioare. Mi-ai pus în suflet doar cu un zâmbet dragoste mare și nemuritoare”.

– Cum adică te topești pe picioare? fu curios calul. Poate vrei să spui că ți se topesc picioarele. Vrei să creadă și Nefertiti că e prost? Nu că n-ar intui deja, dar mai bine să fie în dubii decât convinsă.

– Bine, mă, scrie așa: „Urcă-te pe mine, freacă-te mai bine, dă-i motoare verticale, d-alea supranaturale. Ia mai stai un pic, sărută-mă-n buric și mai jos câte-un pic, câte-un pic, câte-un pic!”. Iar la încheiere scrii așa: „La marginea patului, Nefertiti, plăcerea bărbatului, Nefertiti”. Scrii de două ori asta, ca să amplifici efectul.

– Lasă-l, baleno, cu pornografii din astea, îl opri Harap-Alb. Trebuie să o ia cu romantism, ca să-i arate că e băiat sensibil. Ia scrie, habibi, așa: „Plângeam când îi vedeam împreună, plângeam când îi vedeam ținându-se de mână, plângeam când îi vedeam întâmplător, dar nu știam că plâng de dorul lor”.

– Cine sunt ăștia care mă făceau să plâng? întrebă Făt-Frumos.

– Ochii ei căprui, nu se înțelege?

– Adică plângeai când îi vedeai ochii împreună și când se țineau ochii de mână? se miră calul.

– E doar o schiță, să o mai modifice și el pe unde e nevoie! răbufni Harap-Alb. Dacă nu vă convine romantismul, să scrie din alea cu „După blocurile gri stăm noi majoritatea, sunt mai înalte la șosea, să nu se vadă foamea”. Să mor în atentat, așa insensibili n-am văzut niciodată!

– Romantismul e bun dar sunt idioate versurile dumitale, replică Prâslea. Dacă vrei ceva cu succes garantat, trebuie ceva romantic și inteligent. Ia scrie așa: „Vrei să pleci da’ nu mă nu mă iei, nu mă nu mă iei, nu mă nu mă nu mă iei. Chipul tău și dragostea din tei îmi amintesc de ochii tăi”. După aia bagi și o strofă cu schepsis, de genul: „Alo, aaaloo, sunt eu, Picasso. Ți-am dat bip și sunt voinic, dar să știi nu-ți cer nimic”. Pentru că tu îi desenezi hieroglife iar Picasso era pictor. Inteligent, nu? Sigur o dai pe spate de-i sare coroana zece metri! Poate și doi dinți dacă are ghinion.

– Chipul ei îi amintește de ochii ei? se miră calul. La fel și dragostea dintr-un copac? Ești sigur că ăstea sunt versuri inteligente? Voi chiar vreți să moară ăsta singur, nu?

– Bre, ia lăsați-mă în pace cu versurile voastre, că știu eu ce să scriu! se bosumflă Făt-Frumos. Ia vedeți-vă de gagicile voastre, că numai donjuani am în jur. Toți părăsiți de gagicile lor dar cu impresii de super-cuceritori. Hai la drum, că îi scriu eu singur când mai am chef de desenat. Unde mergem?

– Frate, ce sensibil e ăsta, remarcă Greuceanu. Prost e ăla care o mai încerca să-l ajute de acum înainte. Dacă nu apreciezi ajutorul, mori singur, că meriți. Haideți, bă, să mergem. Unde mergem?

Nu avea nimeni nicio idee. În Egipt pierduseră urma Spânului, nu aflaseră nimic despre cartea lui Nabu și nici nu reușiseră să împiedice războiul zeilor. Ba își și dovediseră că nu erau buni de supereroi, așa că aventura din Africa nu îi adusese mai aproape de țelurile lor. Drept pentru care se deciseră să ia o pauză de la salvarea lumii și să călătorească de plăcere. Un city-break într-un oraș nou dintr-o țară nouă, departe de zei și de războaiele lor.

– Eu zic să tragem o fugă până în Babilon, propuse calul. Vizităm Turnul Babel și grădinile suspendate, trecem și prin Arabia ca să-și cunoască teroristul poporul cu care ne-a tot bătut la cap. Poate ajungem și pe la sumerieni înainte să dispară, ca să încercăm mâncărurile lor tradiționale și mai ales berea. Ce ziceți, mergem?

Fură de acord, mai ales Harap-Alb, care abia aștepta să ajungă pe tărâmul strămoșilor săi. Așa că se adăpară pentru ultima oară din Nil și părăsiră țara faraonilor prin deșertul Sinai, unde sper că nu vor petrece patruzeci de ani, ca unii care nu au simțul direcției[17]. În urma lor rămase doar mesajul „Egipt, să-ți dăm mumie!”, scris cu cărbune pe Marea Piramidă. Și ar fi rămas scris și astăzi dacă nu l-ar fi șters regina Nefertiti cu scrisoarea de la Făt-Frumos, care conținea o singură frază: „Ești prea plină de tine; n-ai vrea mai bine să fii plină de mine?”.

Și-am încălecat pe-un dromader, am dat în marșarier, m-am ferit de-un rinocer și am intrat într-un palmier. Un mic accident rutier, că nu-s șofer de mamifer. Așa că mă întorc la încălecat șei, ca să nu iasă scântei, ci doar povești din condei. Că ne mai așteaptă trei, despre eroi, monștri și zei. Hei!

[1] După titlul muzicalului It’s a Bird…It’s a Plane…It’s Superman din 1966

[2] Refrenul melodiei Străzile a trupei B.U.G. Mafia

[3] Criminal în serie canibal, personajul principal al francizei Hannibal Lecter

[4] Din filmul american The Silence of the Lambs („Tăcerea mieilor”) din 1991

[5] Zeul Soarelui, conducătorul panteonului egiptean

[6] Personificarea ordinii, justiției și adevărului în Egipt

[7] După proverbul egiptean „Gândacul e sultan în ascunzișul lui”

[8] Personificare a discului solar, zeul impus de Akhenaton ca unică divinitate a Egiptului

[9] Zeița iubirii, sexualității și bucuriei în mitologia egipteană, fiica lui Ra și soția lui Horus

[10] Aluzie la Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență din România

[11] Aluzie la organizația teroristă Statul Islamic, abreviată ca ISIL sau ISIS

[12] Cel care trecea sufletele morților peste apele râului Acheron în mitologia greacă

[13] Taur sacru în mitologia egipteană, asociat cu Ptah sau cu Ra

[14] Zeița iubirii, fertilității și războiului în Mesopotamia

[15] Conducătoarea lumii morților în mitologia sumeriană

[16] Câinele cu trei capete al lui Hades în mitologia greacă

[17] Aluzie la povestea biblică a exodului israeliților din Egipt