Divina parodie 5. A fost odată… prin Orientul Apropiat

La început era cuvântul și cuvântul era la Harap-Alb și Harap-Alb era cuvântul. Toate prin el s-au făcut și fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru el era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o. Asta susțin scripturile, nu eu. Iar cuvântul era… „akbar”, primul pe care l-a rostit Harap-Alb când a început să vorbească, pe la vreo cinci ani și jumătate. Nu „mama”, nu „tata”, nu „kebab”, ci „akbar”. Iar când l-a combinat cu un alt cuvânt, a rezultat cel mai înfiorător strigăt de luptă cunoscut vreodată de omenire: „valahu’ akbar”. Cel puțin așa crede Harap-Alb. Doar Harap-Alb. Care în sfârșit a ajuns în Arabia, îndeplinindu-și visul de o viață.

Nemuricioșii s-au oprit în Dubai, oraș aflat pe coasta de sud-est a Golfului Persic, golf care nu îi aparține lui Florin Piersic, așa cum credeau eroii noștri. Au petrecut ceva timp acolo pentru a învăța câte ceva despre cultura strămoșilor după tată ai lui Harap-Alb, așa că și-au vândut dromaderii și medalionul care reprezenta Ochiul lui Ra, primit de la zeul Horus, și și-au cumpărat patru cămile Ferrari. Au cheltuit restul galbenilor în cluburi de noapte, pentru că era o adevărată provocare să reușească să le bage cadânelor bani în burka, acele prelate cu care arabii își acoperă femeile ca pe ninja, lăsându-le vizibili doar ochii. Nu i-au încântat foarte mult dansurile din buric cu asemenea costumații, mai ales din cauză că nu vedeau niciun buric, dar au dat peste cadâna Șeherezada[1], care le-a spus povești în timp ce dansa. O singură poveste, de fapt, pentru că flăcăii adormeau după trei minute, așa că i-au trebuit femeii o mie și una de nopți până a apucat să termine de povestit una. În acest timp au cheltuit băieții noștri toți galbenii și, cum nu le dansa nicio cadână gratis, s-au apucat de căutat petrol, la fel ca restul arabilor. Însă, din păcate, l-au căutat prin bazarurile din Dubai, deci au rămas la fel de săraci. Singura șansă de a nu muri de foame era să găsească peștera plină de comori a celor patruzeci de hoți, pe care o descoperise Ali Baba, tatăl lui Harap-Alb. Ali îi împărtășise fiului său parola care deschidea ușa peșterii, însă uitase să-i împărtășească și locația ei. Din fericire, un marinar pe nume Sinbad[2], cu care se bătuseră într-un club de cadâne pentru un kebab găsit sub o masă, se lăuda că a descoperit întâmplător peștera, însă nu a putut intra pentru că nu cunoștea parola. Cum fiecare deținea câte o jumătate de informație, Nemuricioșii l-au convins pe marinar să îi ducă acolo, promițându-i o șesime din comoară. Sinbad a acceptat, fiind pasionat de aventuri dar și sărac lipit nisipului, la fel ca ei.

– Mare noroc aveți că ați dat peste mine, le spuse Sinbad în timp ce navigau spre peșteră. Să-i mulțumiți lui Allah că m-a scos în calea voastră, altfel rătăceați prin deșert ca șobolanii.

– Cine e Allah? întrebă Făt-Frumos.

– Zeul suprem al arabilor, îi răspunse calul.

– E singurul zeu adevărat! îl corectă Sinbad. Toți ceilalți sunt doar invenții ale oamenilor. Nu există decât Allah! Așa spune profetul Aladdin iar gura lui nu cunoaște păcatul minciunii, pacea fie cu el și cu familia lui!

– De fapt noi am întâlnit mai mulți zei, deci n-are cum să fie Allah ăsta singurul, replică Prâslea. Pe Zamolxe în Dacia, pe Baldur în Asgard, pe Atena, Artemis, Poseidon și Hefaistos în Elada, pe Bastet, Horus și Isis în Egipt și pe Osiris în lumea de dedesubt. Zece zei plus doi titani pe care i-am văzut cu ochii noștri și i-am auzit cu urechile noastre. Așa că profetul vostru ar cam trebui să-și verifice informațiile din cel puțin trei surse, că sunt cam greșite.   

– Profetul nu greșește niciodată, pentru că are informațiile direct de la Allah! i-o tăie scurt Sinbad. Voi vă înșelați, nu el! Allah e singurul zeu iar Aladdin e singurul profet! Moarte infidelilor care spun altceva!

– N-auzi, bă Popeye, că i-am văzut pe zeii ăștia? întrebă Greuceanu. Am vorbit cu ei, ne-au dat misiuni și daruri. Te-a bătut Soarele prea tare în turban sau ți-a intrat nisip la carburator de dai rateuri în halul ăsta?

– N-are cum! V-a testat Allah credința și v-a arătat niște iluzii optice! Poate un djin v-a fermecat de ați avut vedenii. Sau erau niște actori care jucau roluri de zei. Dacă v-am zis că nu există alți zei, nu încercați să mă corupeți cu minciunile voastre de la Shaytan, că nu vă merge! Moarte infidelilor care nu-s fideli!

– Poate ți-oi corupe un șut în dos de-ți scoți iluzia opincii mele cu patentul! îl apostrofă Greuceanu. Fă-mă să-ți testez două peste meclă de nu te mai recunoaște nici Allahul tău.

– Chiar, bre Osama[3], de ce nu-ți schimbi strigătul de luptă în „Allahu akbar”? îl întrebă Făt-Frumos pe Harap-Alb. Parcă sună mai super decât „valahu’”.

– Nu, sadiq, că nu e destul de puternic, răspunse semiarabul. Nu are rezonanța care trebuie și nici nu cred că sperie pe cineva. În plus, nici nu-l cunosc pe Allah ăsta. De ce să-l bag în vorba mea dacă nu-l cunosc? El mă strigă pe mine când sare la bătaie? Să-l pomenească cine vrea, eu nu bag zei în vorbele mele. Mai ales din ăștia necunoscuți.   

– Mai bine, pentru că numai noi, arabii, avem voie să îi pronunțăm numele, spuse Sinbad. Tu ești arab pe jumătate, deci ai voie să-i spui jumate de nume. Iar „All akbar” chiar nu ar înfricoșa pe nimeni. Sună ca un bar cu all inclusive. Or să zică victimele tale că bagi reclame, nu că te pregătești să le aduci jihadul. O să te învăț eu câteva trucuri despre terorism, dacă vrei să-l faci eficient. Știu ce zic, că mi-am bușit și eu corabia de clădiri de câteva ori în numele războiului sfânt. Pacea fie cu toți cei care fac război în numele zeului și profetului Aladdin!

După câteva zile de navigat pe mare parcară corabia lui Sinbad la țărm și își continuară drumul prin deșert. Aveau cămilele cu ei, așa că ajunseră repede la peștera celor patruzeci de hoți, pe care o găsiră închisă cu o stâncă masivă care îi acoperea intrarea. Însă Harap-Alb știa parola de la tatăl său, așa că zise tare, clar și răspicat, cu accent arăbesc:

– Sesam, închide-te!

Nu se întâmplă nimic. Făcu câteva vocalize și încercă din nou, de această dată țipând:

– Sesam, închide-te, ’tu-ți moscheea mumă-tii de câine infidel!

Tot nimic. Tovarășii săi începură să suspecteze că nu știa parola.

– Nu mai vorbi cu Caps Lock-ul apăsat, că poate de asta nu merge! îl sfătui Prâslea.

Harap-Alb era cât pe ce să încerce și a treia oară, însă îl opri Făt-Frumos:

– Ai grijă să nu se blocheze de tot ușa dacă bagi PIN-ul greșit de trei ori. Mai bine să căutăm butonul de „am uitat parola”, poate se resetează și alegem alta nouă. Una mai sigură decât a ta, formată din cel puțin treizeci de caractere, care să conțină litere mari, litere mici, cifre, simboluri, hieroglife și câteva rime încrucișate.

– Ia lasă-mă pe mine, că o deschid eu, interveni Greuceanu. Dați-mi un levier și dați-vă mai în spate, că o să sară din balamale bolovanul ăsta dacă îmi pun mintea cu el. Și la câtă minte am, chiar n-are nicio șansă!

Nu aveau niciun levier la ei, însă Sinbad ținea unul în torpedoul corăbiei. Plecă marinarul să îl aducă, timp în care Nemuricioșii începură să împingă stânca de la intrare, sperând să o miște măcar puțin. Doar calul se gândea la parola de acces, așa că îl întrebă pe Harap-Alb:

– Ești sigur că aia e parola? „Sesam, închide-te”? Dacă vrei să se deschidă ușa, de ce îi ceri să se închidă? Sigur nu ți-o amintești tu greșit?

– E posibil, deși improbabil, răspunse semiarabul. Țin minte că tata mi-a spus că totul e invers în lumea asta, așa că îi cer ușii să se închidă dacă vreau să se deschidă.

– Nu tac-tu ți-a zis că e invers, ci zeița Isis, îl corectă Prâslea. Și nu se referea la peștera hoților, ci la lumea de dedesubt. Nu știu ce e în capul dumitale, dar le-ai încurcat de Scaraoțchi le-a luat. Și trag concluzia că ești paliu pe bune, nu te prefaci.

– E un terorist care încearcă de când l-am cunoscut să se sinucidă într-un atentat, îi aminti calul. Cam târziu te-ai prins că are probleme mari la mansardă. Mai bine bagă parola aia până nu îi trece prin cap să încerce să deschidă ușa cu dinamită, așa cum își rezolvă de obicei toate problemele. Chiar și pe cele de matematică.

Spuse Prâslea „Nene Sesam, deschide-te!” cu voce tare, fără accent arăbesc, iar stânca de la intrare se dădu la o parte. Intrară în peșteră și găsiră grămezi de aur și pietre prețioase. Se bucurară, se tăvăliră printre comori, își îndesară aur prin toate orificiile și începură să caute niște saci, ca să nu lase acolo restul bogățiilor. Cum răscoleau ei comorile, găsiră o lampă. Nu știau că era a lui Aladdin și că în ea era închis un djin. Făt-Frumos crezu că era un ceainic, luă lampa pentru a-și încălzi niște lapte de cămilă cu cacao, o șterse de praf și din ea ieși un djin plictisit, care îi privi cu o urmă de dispreț amestecat cu scârbă și le spuse:

– Mersi pentru că m-ați scos din lampă, deși știm cu toții că ați făcut-o pentru voi, nu pentru mine. Știți procedura: aveți de pus trei dorințe; eu le îndeplinesc, apoi plec acasă. Ia uimiți-mă cu prima dorință.

– E cam greu cu trei dorințe la cinci persoane, zise calul. Așa că prima noastră dorință este să ne îndeplinești cinci dorințe. Adică încă trei pe lângă cele două rămase, ca să nu te faci că n-ai înțeles.

– Normal! Întotdeauna apare un lacom care vrea mai multe dorințe! se burzului djinul. Nu vă mai satură zeii de hapsâni care sunteți… Nu, mă, nu merge așa! Trei dorințe și atât! Așa e regula, jucăm corect. Dacă nu-ți convine, consultă regulamentul.

– În cazul ăsta, prima noastră dorință e să ne aduci peștișorul de aur care îndeplinește trei dorințe, continuă calul. Astfel vom avea cinci în total. Două de la tine și trei de la el. Așa merge?

Mergea, așa că djinul le aduse peștișorul de aur. Acum era toată lumea mulțumită, pentru că aveau cu toții câte o dorință și nu încălcase nimeni nicio regulă. Deși nu știe nimeni cine a stabilit regulile astea cu dorințele.

– A doua dorință! ceru djinul. Care e următorul?

– Eu, eu, eu!!! țipă Făt-Frumos fluturând două degete în aer. Eu vreau să fiu următorul! Eu, eu! Alege-mă pe mine!!!

– Bine, disperatule, zi dorința.

Făt-Frumos luă poziția de drepți, de parcă spunea lecția la tablă, trase aer adânc în piept, își aranjă bretelele sutienului și spuse, plin de mândrie:

– Dorința mea e să fiu cel mai frumos din lume!

Nu se miră nimeni că asta își dorea cel mai mult iar djinul îi făcu pe plac. Făt-Frumos deveni cel mai frumos din lume, întrecându-i chiar și pe zei. Nu știa sărmanul că frumusețea e trecătoare dar prostia veșnică. Și chiar dacă ar fi știut, tot ar fi ales frumusețea, pentru că prostie avea deja. Veni rândul lui Greuceanu:

– Eu îmi doresc o șaorma cu de toate. Două, de fapt! Ba nu, un kebab! Două! Două kebaburi cu de toate! Și o șaorma! Ba nu, două! Cu de toate!

– Sadiq, ești prost? îl întrebă retoric Harap-Alb. Poți să îți dorești absolut orice și tu vrei mâncare? Pe bune?

– Ce vrei, mă, dacă îmi e foame? răspunse Greuceanu. Știi că atunci când îmi e foame nu mă pot gândi decât la merinde. Atât am în cap în momentul ăsta, asta e tot ce contează acum. Hai, fantomo, cu bucatele alea, că deja am slăbit cinci kile de când le aștept!

Nu se obosiră să îl convingă să se răzgândească iar djinul îi aduse mâncarea cerută. Ba chiar îi puse în pachet și o cola dietetică, pentru că era la promoție. Apoi, pentru că îndeplinise toate cele trei dorințe, deci era liber, se făcu nevăzut, fugind cât mai departe de lampa care îi fusese închisoare în ultima mie de ani. Rămaseră cu peștișorul de aur iar dorința lui Harap-Alb îi șocă pe toți, deși era de așteptat:

– Visul meu cel mai mare e să aduc jihadul împotriva întregii planete, care trebuie purificată prin foc, pentru că s-a umplut omenirea de păcate. Deci dorința mea e să ardă tot Pământul ăsta blestemat și infidel!

– Nu, oprește-te! Nu-i îndeplini dorința! țipară cu toții la peștișor. Ăsta e nebun, nu-l asculta, că murim cu toții! Idiotule, pune-ți o dorință care să nu distrugă planeta!

– De ce? întrebă Harap-Alb.

– Pentru că murim cu toții! exclamă Prâslea.

– Și ce e cu asta? Ajungem cu toții în rai, unde ne așteaptă câte șaptezeci și două de fecioare pe fiecare. Dacă așa spune tradiția arabă, înseamnă că așa e. Nu vreți șaptezeci și două de fecioare care să rămână pururea fecioare, indiferent ce le faceți?

– Bin Ladene, tu ești tâmpit? îl luă la rost Greuceanu. Ce te faci dacă ajungi acolo și vezi că nu-s șaptezeci și două de fecioare? Ce poți să mai faci dacă te fură la cântar? Arunci și raiul în aer?

– Poate n-or fi șaptezeci și două exact, ci cu o marjă de eroare de plus minus câteva, răspunse senin Harap-Alb. Important e să fie multe și fecioare, nu numărul exact. Le dau eu numere destule, de or să viseze numai matematică. Cine se pricepe cel mai bine la numere dacă nu noi, cei care am inventat cifrele arabe?

– Și dacă fecioarele tale sunt niște călugărițe bătrâne, care s-au păstrat toată viața pentru că așa e regulamentul la mănăstire? îl întrebă calul. Chiar vrei să călărești așa ceva? Și nu o dată, ci pe vecie?

– Sau niște tocilari cu coșuri pe mutre, pe care i-ar refuza până și o gonflabilă? completă Prâslea.

– Dar dacă nu te înțelegi cu ele? întrebă și Făt-Frumos. Dacă nu sunteți compatibili zodiacal? Dacă încep să te toace la cap după o vreme? Dacă își aduc mumele să locuiască cu voi? Ești sigur că vrei șaptezeci și două de soacre pe cap? De șaptezeci și două de soacre virgine nu mai zic, că te nenorocesc complet. Pe vecie!

– Măi fraților, la asta nu m-am gândit, recunoscu Harap-Alb. Eu zic să facem un tabel și să punem în coloane separate plusurile și minusurile. La urmă tragem linie și vedem dacă merită.

– Hai anul ăsta cu dorința, talibane, că unii dintre noi mor pe uscat, mai ales ăia care trăiesc în apă! exclamă peștișorul de aur. Zi una la nimereală, că nu există dorințe proaste, ci doar proști care își pun dorințe. Deci bagă dorința până nu mor aici!

– Cum mi-ai zis, blestematule? sări Harap-Alb. Taliban? Taliban e tac-tu, fir-ai al lui Shaytan de oblete! Valahu’ akbar, conservo!

Și îl călcă fără să stea pe gânduri, strivindu-l sub talpa opincii de îi țâșniră icrele din el cât colo. Prâslea și calul se enervară instantaneu pentru că îi lăsase fără dorințe.

– Ce ai făcut, idiotule? izbucni calul. Am rămas fără dorințe din cauza ta! Nu puteai să te abții un minut, până le îndeplinea și pe ale noastre?

 – M-a enervat, n-aveam cum să-l iert! răspunse Harap-Alb. Când mă jignește unul, văd negru în fața ochilor de zici că mă uit la Cabral. Asta e, se mai întâmplă! Oricum nu vă doreați voi nimic interesant, așa că n-ați pierdut nimic. Mai bine vă duceți la muncă, nu la întins mâna, milogilor care numai la voi vă gândiți!

– Ești tâmpit? întrebă Prâslea retoric. Dorința mea era pentru toată lumea, nu pentru mine! Îmi doream să devină Pământul sferic, că plat nu are nicio logică!

– Cum sferic, puradelule? se miră Harap-Alb. Ca să cadă ăia care sunt pe partea cealaltă? Să plutească de nebuni prin spațiu? Ziceai că eu distrugeam lumea? Nici nu se compară puțin foc cu nenorocirea pe care ne-o aduceai tu. Auzi la el, planetă sferică și oameni care zboară prin spațiu…

– Nu zbura nimeni, pentru că îmi doream eu să se inventeze gravitația, spuse calul. Una adevărată, nu ca asta pe care o avem acum, care să ne tragă în jos în loc să ne împingă de sus. Acum suntem nevoiți să trăim în continuare pe planeta asta ilogică, unde nimic nu are sens. Numai din cauza ta! Dacă nu mă obliga Făt-Frumos să promit că nu mai încerc să te omor, te jucam acum în copite în pași de cazacioc!

Se hotărâră să plece cât mai repede de acolo, până nu se întorcea Sinbad, așa că răscoliră pentru ultima oară comorile pentru a verifica dacă se mai găsea ceva interesant. Și găsiră un covor persan zburător, care era în realitate o carpetă cu răpirea din serai. Era vechi, așa că se deplasa doar pe distanțe scurte și scotea fum probabil de la tobă, dar îl luară așa, pentru că putea fi folositor. Închiseră peștera și plecară în grabă de acolo. Harap-Alb voia neapărat să vadă piatra Kaaba[4] care se afla în Mecca, toți arabii fiind obligați prin lege să o viziteze cel puțin o dată în viață. Dacă tot era prin zonă, semiarabul nu putea rata ocazia de a-și îndeplini obligația. Merseră la Mecca, se îmbrăcară în veșminte arăbești, pentru că doar arabilor le era permis accesul la piatra sfântă, și se așezară la rând alături de câteva sute de credincioși. Despre Kaaba se spunea că era o piatră căzută din rai, însă în realitate era doar un meteorit mult prea magnetizat. Care atrase ankh-ul de la gâtul lui Prâslea, medalionul primit de la zeița Isis în Egipt. Se chinuiră cu toții să îl dezlipească, însă magnetismul pietrei era mult prea puternic iar sărmanul Prâslea era cât pe ce să moară strangulat dacă nu-i venea lui Greuceanu ideea de a ciobi Kaaba cu dalta și ciocanul. Ba își și scăpă jumătate de șaorma pe piatra sfântă a arabilor în timp ce o spărgea. Când văzură, arabii din jur își puseră mâinile în cap.

– Ce ați făcut, blestemaților? Ați spart piatra sfântă? Și ați și aruncat mâncare pe ea?

– E o bucată de carne, boss, nu te ambala așa, le spuse Greuceanu. Mai supărat ar trebui să fiu eu pentru că am scăpat bunătate de carne.

– Ce fel de carne? întrebă un arab.

– De porc, normal, că nu există șaorma mai bună decât cea de porc. Oricine știe asta.

Arabii începură să țipe, să se agite și să înjure de mama focului. Și de a porcului.

– De porc?!? Ești nebun? Ai pus porc pe piatra sfântă?!?

– Da’ ce are, boss? se miră Greuceanu. Porcul e cea mai bună legumă, cum se spune la noi. Ce, nu vă plac vegetarienii?

– Porcul e cel mai spurcat animal și ați comis un mare sacrilegiu aducându-l aici! țipară arabii. Plus că l-ați pus pe piatră! Plus că ați spart piatra! Ce fel de arabi sunteți de nu știți că la noi e interzis consumul cărnii de porc?

– Nu suntem arabi, bre, ci daci, le explică Făt-Frumos. Ne-am costumat în arabi ca să putem atinge piatra, altfel nu ne dădeați voie. De fapt noi nici n-am vrut, dar a insistat teroristul ăsta, așa că am venit cu el.

– Nici măcar nu sunteți arabi și ați atins piatra?!? urlă un arab mai supărat decât restul. Deși e interzis accesul infidelilor?!? Prindeți-i și biciuiți-i! Apoi tăiați-le mâinile din genunchi! Și capetele păcătoase! Și unghiile, că igiena e importantă! Pentru unii!

Se cățărară pe piatră pentru a scăpa de furia mulțimii, însă nu erau în siguranță nici acolo, pentru că arabii se organizară în piramide umane pentru a-i ajunge. Când erau cât pe ce să pună mâinile pe ei, apăru calul năzdrăvan pe covorul zburător. Cu tot cu cămile, că nu aveau timp să se întoarcă după ele. Urcară cu toții pe covor și zburară spre Mesopotamia, pentru că în Arabia tocmai se lipiră de o condamnare la moarte. Singurul supărat era Harap-Alb, care nu apucase să-și îndeplinească ultimul vis: acela de a-și face un harem după obiceiul arabilor.

– Mă însuram cu Shakira aia și cu alte câteva cadâne, mă așezam la casa mea, oftă el dezamăgit. Din cauza voastră nu am mai apucat. Sunteți nașpa cu toții, să mor dacă vă mint.

 – În primul rând, o cheamă Șeherezada, nu Shakira, îl corectă Prâslea. În al doilea, vorbește prea mult, de a durat o mie și una de nopți să ne spună o poveste. Iar în al treilea, cum te însurai cu ălea când nici măcar nu știi cum arată? Le luai așa, mascate? Fără să știi dacă sunt urâte?

– Sau femei, completă Greuceanu. Dacă era vreun bărbat sub burka aia? Te însurai cu un travestit și nici măcar nu te prindeai, pentru că îl țineai mascat?

– În plus, adăugă Făt-Frumos, aveai de gând să spargi gașca? Să ne părăsești ca să rămâi aici cu mascatele? Așa prieten ne ești tu? Te-am scos din fântâna aia, te-am luat cu mine, ți-am arătat lumea, te-am făcut om iar tu aveai de gând să ne părăsești pentru niște muieri mascate?

– Nu, prietene, că nu rămâneam aici, răspunse Harap-Alb. Mai cumpăram niște cămile și le luam cu noi. Nu vă părăsesc pentru că încă nu mi-am îndeplinit misiunea. Am zis că nu mă las până nu îl prind pe Spân pentru a-i aduce jihadul și asta o să fac. Dar voiam să am și eu neveste, ca să fiu în rând cu lumea. În rai nu mă lăsați să mă duc ca să stau cu virginele, aici nu mă lăsați să îmi fac harem. Ori sunteți invidioși, ori aveți gânduri nefirești cu mine, altfel nu-mi explic. Ce era, infidelilor, dacă aveam cu noi acum câteva femei? Nu era mai bine? Avea și cine să ne gătească, avea și cine să mă învelească noaptea…

– Nu cred că ai fi vrut să îți iei nevestele cu noi în Babilon, îi spuse calul. Nu știi ce lege există acolo? Toate femeile sunt obligate să se prostitueze măcar o dată în viață, indiferent dacă sunt regine sau centuriste, că așa a hotărât zeița Iștar. Chiar ai fi vrut să îți vezi nevestele călărite de alții? Eu zic că nu. Mai bine aștepți până ne terminăm misiunea și apoi îți faci un harem cât vrei tu de mare. Dar când te așezi la casa ta, nu când suntem pe drumuri.

– Toate muierile se prostituează acolo? întrebă Greuceanu uimit. Și noi stăteam ca fraierii cu mascatele ălea care nu ne lasă nici măcar să ne uităm sub prelată? Haideți mai repede în Babilon, că acolo îmi fac eu harem de centuriste! Știam eu că m-am născut pentru a fi pește și în sfârșit am ocazia să arăt asta! Cum o să zică 50 Cent peste câteva mii de ani: „That I’m a motherfuckin’ P.I.M.P.”! Adică pește care de la cap se-mpute, cum e vorba la noi!

– Nu mai zice nimic de pești, că iar își amintesc ăștia de obletele de aur și mi-o iau până la urmă, îi șopti Harap-Alb.

Ajunși în Babilon se grăbiră la templul zeiței Iștar, acolo unde se practica prostituția divină. Nu le păsa de grădinile suspendate, una dintre cele șapte minuni ale lumii, ci doar de desfrânate. Însă era o coadă până în orașul următor, mai toți bărbații din țară dorindu-și să se bucure de legea zeiței. Eroii noștri încercară să intre în față cu vechiul truc „Faceți loc, că sunt însărcinată”, însă renunțară la idee după o bătaie binemeritată dar ruptă din rai. Se hotărâră să meargă la templul lui Marduk, zeul suprem al Babilonului, sperând că și acolo se practica acest obicei sexual. Însă, din păcate pentru ei, doar cultul lui Iștar avea asemenea obligații pentru femei. În templul Esagila nu era nimeni, așa că eroii noștri se plimbară în voie, sperând să găsească măcar o femeie de serviciu. Nu găsiră, așa că începură să aprindă lumânări la statuia lui Marduk și la cea a soției acestuia, Sarpanit, la altarul lui Ea, tatăl lui Marduk, și la cel al lui Nabu, fiul zeului suprem al Babilonului. Nu erau religioși, însă sperau că lumânările aprinse îi vor convinge pe acești zei să le trimită câteva prostituate ieftine. Calul, însă, observă ceea ce toți ceilalți trecură cu vederea:

– Băi fraților, ăsta e altarul lui Nabu! Ăla care a scris cartea pe care o căutăm noi! Haideți să răscolim totul, poate e pe aici cartea!

O căutară mult și bine dar degeaba, însă într-o cămăruță dădură peste un balaur care sări să îi mănânce. Nu era prea mare lighioana, dar și o veveriță ar fi putut să-i rănească pe eroii noștri, așa că fugiră care-ncotro. Calul căută rapid ceva care să-i potolească fiarei foamea, găsi doar niște rășină, seu și păr, le fierse rapid, făcu din ele niște cocoloașe și le aruncă în gura balaurului. Acesta le înghiți pe nemestecate, se zvârcoli puțin de parcă ar fi încercat un dans nou și explodă în zeci de bucăți.

– Ăsta da atentat! se bucură Harap-Alb. Bravo, calule! Te-am învățat bine! Data viitoare încearcă un atentat sinucigaș, că e mult mai eficient!

Nu apucară să-și tragă sufletul pentru că intrară în cameră preoții lui Marduk. Când văzură fiara moartă, începură să se văicărească:

– Nenorociților, l-ați omorât pe Mușhușșu, animalul de companie al marelui Marduk! Îl lăsa la noi cât avea treabă, că unde se duce el nu e voie cu animale! O să vă omoare marele zeu ca pe Tiamat când o să afle! Muși, ce ți-au făcut criminalii ăștia? Nu te duce spre lumină! Vino înapoi! Tu, ăla de acolo, dă splina aia care se scurge pe perete, să încerc să-l asamblez!

– Boss, e făcut bucăți, spuse Greuceanu. Ce să mai vină înapoi, că nu mai învie ăsta nici dacă vă pricepeți la puzzle-uri. Zi că așa era și gata, se rezolvă treaba de la sine. Nu știi că o problemă ignorată e pe jumătate rezolvată?

– Nu se rezolvă nimic! Ați omorât animalul sacru și veți plăti pentru asta cu viețile voastre nenorocite! Aveți mare noroc că vă omorâm noi, pentru că Marduk vă face franjuri dacă vă prinde!

– Stai, bre părinte, că nu e vina noastră, sări Făt-Frumos. Noi căutam o carte și ăsta a sărit pe noi ca să ne halească. A fost legitimă apărare! Am și martori, toți ăștia de aici! Chiar nu mai poate omul să caute o carte în liniște că sare o fiară pe el și apoi tot el e condamnat la moarte? Ce fel de bibliotecă e asta, bre?

– Nu e bibliotecă, ci marele templu Esagila, îi răspunse un preot pe nume Berossus.

– Nu e bibliotecă?!? se miră Făt-Frumos. Păi și noi de unde să știm? De ce n-ați pus un afiș, ceva, să știe și străinii? Haideți, fraților, să mergem să căutăm biblioteca aia, că nu-i aici.

– Și aveam de gând să vă întrebăm și de cartea lui Nabu, și de vreun zeu lup, dar nu vă mai întrebăm nimic, că nu sunteți deloc de gașcă, zise Harap-Alb.

– Lup? întrebă Berossus. Ce lup?

– Un blestemat chelos de la noi, care se transformă uneori în lup pentru că e vârcolac, răspunse Harap-Alb. Dar nu vă mai întreb nimic, că ne-ați supărat.

Auzind asta, unul dintre preoți deschise ușa, aruncă o privire afară și se întoarse anunțând că nu era niciun lup la ușă.

– Nici n-a zis semiarabul că ar fi un lup la ușă, ci că voiam să vă întrebăm de un lup, zise Prâslea. Știu că nu vorbim aceeași limbă, dar chiar nu ne înțelegem deloc?

– Am înțeles ce a spus, dar una dintre legile noastre zice că, atunci când cineva vorbește despre lup, lupul trebuie să fie la ușă, îi lămuri preotul Berossus. Voi ați vorbit despre lup și lupul nu era la ușă, deci ați încălcat legea.

– Ce prostie de lege e asta? se miră Greuceanu. De unde ați scos-o? Le inventați acum ca să căutați motive să vă luați de noi? Chiar vreți să intru în voi ca în popice?

– Nu am inventat-o, ci e din codul lui Hammurabi, regele nostru, răspunse preotul.

– Ăsta e ca codul lui Da Vinci? întrebă Făt-Frumos.

– Precum, că e cacofonie, îl corectă calul.

– Ăsta e precum ca codul lui Da Vinci? reluă Făt-Frumos întrebarea.

– Nu, e un cod de legi ale regelui nostru, pe care toți babilonienii le cunosc și le respectă cu sfințenie. Fără legi ar fi anarhie, așa că acest cod ne ajută să rămânem civilizați. Și toți trebuie să respecte legile din cod!

– Ce alte legi mai aveți în codul ăsta? întrebă Prâslea. Ca să știm să nu mai încălcăm vreuna din neștiință.

 – Nu sunt multe și le știm cu toții pe dinafară, îi explică Berossus. Sunt compuse de zeul Marduk și dictate regelui Hammurabi. Pe lângă aia cu lupul, codul zice așa:

Cine fură azi un ou, mâine să fure un bou!

Cine își face vara sanie, iarna să-și facă obligatoriu car!

Orice buturugă mică să răstoarne câte un car mare!

Calul de dar să nu se caute la dinți!

Câinele care latră să nu muște!

Când doi se ceartă, al treilea să câștige!

Când pisica nu-i acasă, șoarecii să joace pe masă!

Cine râde la urmă să râdă mai bine!

Cine se scoală de dimineață să ajungă departe!

Cine aleargă după doi iepuri să nu prindă niciunul!

Cu o floare să nu se facă primăvară!

După război, mulți viteji să se arate!

Găina bătrână să facă supa bună!

Nemulțumitului să i se ia darul!

Să nu iasă fum fără foc!

Să nu zică nimeni „hop” sau „hip-hop” până nu sare!

Pofta să vină mâncând!

Cine se duce bou, să se întoarcă vacă!

Când țara arde, babele să se pieptene!

Unde-s mulți, puterea să crească!

Vrea, nu vrea, cine se numește Grigore să bea agheasmă!

Așchia să sară unde vrea, dar nu departe de trunchi!

Ce-i în mână să nu fie minciună!

Cine se frige cu ciorbă să sufle și-n iaurt!

Lupul să-și schimbe părul, dar năravul ba!

Să nu moară caii când vor câinii!

Doar toamna să se numere bobocii!

Eroilor noștri li se părură niște legi tâmpite, însă nu avură curaj să își exprime părerea, altfel babilonienii le-ar mai fi adăugat niște acuzații la dosar. Așa că aplaudară cu frenezie, de parcă ar fi auzit „Macarena” interpretată de corul Madrigal, și lăudară codul de parcă încercau să-l seducă. Preoții însă nu se lăsară înduplecați de vrăjeala lor și îi duseră în fața regelui Hammurabi, care îi condamnă atât pentru uciderea balaurului lui Marduk, cât și pentru încălcarea legii cu vorbitul despre lup. La ordinul regelui, eroii noștri fură aruncați într-o groapă cu lei, deasupra căreia fu așezată o piatră uriașă. După șase zile, când babilonienii dădură piatra la o parte, îi găsiră pe Nemuricioși vii și nevătămați, jucându-se cu leii. Mare îi fu mirarea regelui, neputându-și explica minunea, însă mai făcu o încercare: îi aruncă într-un cuptor încins. A doua zi, când deschise cuptorul, îi găsi tot teferi. Și, alături de ei, pe zeița Iștar[5], care îi protejase. Pentru că Făt-Frumos era cel mai frumos din lume, zeița pusese ochii pe el. În plus, deoarece travestiul făcea parte din cultul ei, Fătul mai primi o bilă albă. În cap. Hammurabi se văzu nevoit să îi elibereze, neavând curaj să se pună cu o zeiță. Mai ales cu sora zeului său suprem.

– Vă sfătuiesc să plecați din Babilon, să nu îi apuce iar pandaliile pe tâmpiții ăștia, îi îndemnă Iștar pe Nemuricioși. Mergeți în Sumer și ne întâlnim în orașul Uruk, ca să își plătească frumosul ăsta datoria. Doar nu credeți că v-am salvat gratis, nu? Ieșiți pe acolo, prin poarta aia albastră, și ne vedem în curând. Te-am pupat, superbule!

Nu plecară, pentru că Harap-Alb rămase fascinat de zigguratul Etemenanki sau Turnul Babel, cum era numit neoficial.

– Vreau să urc în vârf, să văd lumea de acolo! strigă el entuziasmat. Și să încerc niște bungee jumping, că mi-a scăzut adrenalina și intru în fibrilații!

– Nu e o idee prea bună, îl anunță Iștar. Odată pe an își face apariția în vârf fratele meu ca să se împreuneze cu o fecioară[6]. Tocmai astăzi trebuie să vină. Și dacă te prinde acolo, nu cred că o să facă diferența între tine și fecioară, ținând cont că e întuneric în cameră. Fata a fost dusă deja sus, Marduk trebuie să apară dintr-o clipă în alta.

– O fecioară? Înseamnă că îmi mai rămân șaptezeci și una de găsit! exclamă Harap-Alb și țâșni pe covorul zburător, îndreptându-se spre vârful turnului.

Nici nu ajunse bine la ultimul etaj că o lumină orbitoare brăzdă cerul.

– A venit ăla, îi anunță Iștar pe cei rămași jos. Sper că nu erați foarte atașați de semiarab, pentru că n-o să-l mai vedeți. Mai ales dacă află Marduk că i-ați omorât animalul sacru. Eu i-am zis tovarășului vostru să nu urce dar, dacă l-a mâncat în pamperși, o să-l scarpine frate-miu ca la pârnaie.

Imediat se auzi din vârful turnului un „Valahu’ akbar!”, o explozie și țipătul unei fete. Nemuricioșii apucară să zărească pentru o clipă un zeu care își luă zborul în timp ce îi ieșea fum dintre picioare și, după câteva minute, coborî fecioara țipând iar din urma ei ateriză agale Harap-Alb cu un zâmbet suspect pe față.

– Ce s-a întâmplat, Osama? îl întrebară toți îngrijorați.

– Nimic interesant. Cred că tocmai am castrat un zeu.

– Cum?!?

– Păi abia începusem să călăresc cu spor virgina că m-am trezit deodată cu un infidel la dosul meu, care încerca să se înșurubeze în mine. N-am văzut cine era, că era întuneric, așa că am aprins o bucată de dinamită pe care o țineam strategic lângă mine, i-am capsat-o de ștremeleag și am sărit sub pat. Nu am apucat să trag și fecioara, care s-a umplut de bucăți din mătărânga ăluia. Blestematul și-a luat zborul, eu am încercat să continui de unde am rămas, dar disperata aia a început să țipe și a fugit. Puteați să o opriți în loc să vă uitați la ea ca boii în calendar. Hal de tovarăși sunteți voi?

Rămaseră cu toții blocați, pentru că Harap-Alb continua să îi uimească de fiecare dată când deschidea gura. Iștar sparse liniștea care nu era atât de profundă, pentru că în depărtare încă se mai auzea țipând fosta fecioară:

– Deci fratello trebuie să renunțe la vizitele conjugale anuale din turn. Bine că a apucat să facă vreo câțiva plozi. Nu știu cât de încântată o să fie nevastă-sa că și-a pierdut jucăria, dar măcar or să fie în siguranță fecioarele din Babilon. Vorba aia: unde nu-i cuc, vai de picioare. Mă duc să le povestesc și celorlalți zei, ca să nu râd singură. Ne vedem în Uruk! Pup!

Abia plecă zeița că Turnul Babel se prăbuși fără avertisment, transformându-se rapid într-o grămadă de ruine. Știu că pare ciudat ca un turn să se prăbușească după o explozie în vârf, dar dacă au pățit asta turnurile gemene din America, se poate și în Babilon. Speriați, localnicii începură să fugă care-ncotro, punând prăbușirea turnului pe seama mâniei lui Marduk.

– Fugiți, că s-a supărat pe noi marele zeu pentru că am încercat să ajungem la cer! strigară ei disperați. Fugiți, că ne încurcă limbile și ne gonește prin lume ca să inventăm limbile străine![7] Și nu vrem să inventăm vietnameza, că ne fracturăm limbile încurcate!

Nu toți crezură această variantă, conspiraționiștii considerând că turnul s-a prăbușit prin explozii controlate, la ordinul regelui Hammurabi, care organizase atentatul pentru a avea motiv să atace Occidentul. Mai mult, se zvonea că regele le-a cerut deja soldaților săi să descopere America pentru a-i trimite o porție de democrație. Însă varianta oficială a rămas că turnul s-a prăbușit după ce a fost lovit de un covor zburător, pilotat de un terorist sinucigaș[8], la ordinul zeului Marduk, care și-a pedepsit poporul pentru că era sadic și afurisit. El, nu poporul. O versiune parțial adevărată, Turnul Babel fiind distrus de teroristul Harap-Alb, care în sfârșit a reușit să pună la cale un atentat major. Însă neintenționat și nu la ordinul lui Marduk, ci în același timp cu organul sexual al acestuia. Nu era primul zeu castrat de care se auzise, însă cu siguranță era primul care o pățise într-un mod atât de brutal. Și care avea de gând să se răzbune imediat după ce ieșea din spital. Și după ce descoperea o nouă metodă de a face pipi, cea originală nemaifiind pe stoc din cauza unei defecțiuni tehnice serioase.

Nemuricioșii plecară din Babilon urmând cursul fluviului Eufrat și, după o vreme, văzură un om în apă, lângă o barcă răsturnată, care înjura vântul de mama focului. Îl ajutară să iasă din apă, așteptară până își termină înjurăturile și îl întrebară cu cine se certa.

– Cu vântul de miazăzi, nu se vede? întrebă necunoscutul. Pescuiam ca tot omul și pușlamaua asta mi-a răsturnat barca. Așa că am început să-l blestem, logic. Dar cred că l-am blestemat cam tare, că și-a rupt o aripă.

– Fascinant, zise Făt-Frumos. Dar de unde știi că i-ai rupt aripa?

– Pentru că nu mai bate, logic.

– Cum se poate rupe aripa vântului? se miră Prâslea. E doar un curent de aer. Cum rupi un curent de aer?

– Cu blesteme, n-am zis o dată? replică necunoscutul. Ești greu de cap, plodule, sau vrei să te lipești și tu de un blestem?

– N-are rost, boss, că el n-are aripi, deci îți consumi blestemele aiurea, interveni Greuceanu. Dacă ai ști de câte ori l-am blestemat noi și degeaba…

– Putem să îndrăznim să te întrebăm cine ești sau ne lipim și noi de un blestem? întrebă Făt-Frumos.

– Sunt Adapa, preot al lui Enki și unul dintre cei șapte semizei Abgal, cei mai înțelepți muritori din Sumer și probabil chiar din lume. Tatăl meu e însuși Enki, zeul înțelepciunii, care m-a binecuvântat cu multă înțelepciune. Probabil cu prea multă, de am exagerat acum cu blestemele. Dar o rezolv eu cumva, n-o las așa.

– Se vede, că doar un om foarte înțelept ar blestema un curent de aer! îl ironiză Prâslea. Cum ai de gând să o rezolvi? Repari aripa curentului de aer? Îi pui niște atele din aer sau o lipești cu scuipat? Numai să nu scuipi contra vântului, că te lipești singur.

– Nu repar nimic, răspunse Adapa. Mă duc la An, zeul suprem, și îi explic situația. Că a fost doar un accident, că ăla a început, că eram în legitimă apărare, că m-a costat mult barca. Când o să vadă An că sunt sincer, o să-mi dea cadou nemurirea. Și se descurcă el cu reparația vântului, că doar e al lui, nu al meu. Gata, așa fac!

– Nu-i rea ideea, îl aprobă Făt-Frumos. Dar unde stă An ăsta ca să te duci la el? Dacă stă pe aproape, mergem și noi, că vrem și noi niște nemurire. Crezi că degeaba ne numim Nemuricioșii? Deci are vreo vilă pe aproape?

– Ce vilă visezi? se miră Adapa. An locuiește în palatul său din cer. Acolo trebuie să ajung.

– Cum ajungi în cer? vru să știe Harap-Alb.

– Prin Poarta Cerului din Eridu. Știu că cea mai cunoscută e Turnul Babel din Babilon, însă aia s-a dus din cauza atentatului. Așa că o să folosesc poarta din Eridu, orașul lui Enki. Dar pentru asta am nevoie de Tăblițele Destinului, că ele activează poarta. O să fie cam complicat, însă mă descurc eu. Nu trebuie decât să găsesc o modalitate să îl conving pe Enlil să mi le dea.

– Cine e Enlil? întrebă Făt-Frumos.

– E regele zeilor pe Pământ, răspunse Adapa. Zeul vântului, al aerului și al furtunii, fiul și moștenitorul marelui An. Vântul de miazăzi era al lui, deci cam mici șansele să îl conving să îmi dea tăblițele după accidentul ăsta. Dar trebuie să încerc, altfel o să se răzbune pe mine. Poate apreciază că îi mărturisesc totul. Știți cum se spune: greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. I-o recunosc de două ori și trebuie să mă ierte.   

– Sunt foarte curios cum o să reacționeze un zeu când o să audă că ai rupt un curent de aer, zise Prâslea. Chiar vreau să văd dacă o să râdă sau o să te interneze la nebuni. Mergem cu el, fraților? Chiar ne-ar prinde bine puțin amuzament.

Merseră cu Adapa în Nippur, acolo unde se afla templul zeului Enlil, pe care îl găsiră acasă. Spre surprinderea lui Prâslea, zeul nu râse de povestea absurdă a preotului semizeu, ci se enervă și îi dădu un capac după ceafă. Apoi îl anunță că nu avea Tăblițele Destinului, pentru că i le furase pasărea Anzu[9]. Îl trimisese pe fiul său, Ninurta, să recupereze tăblițele, însă trecuse ceva timp de când plecase zeul războiului. Și fără tăblițe nu putea accesa nimeni Poarta Cerului.

– Slăvite boss, cum a reușit păsăroiul ăla să îți fure tăblițele? întrebă Greuceanu.

– Păi cum să vă zic? răspunse Enlil. A venit la mine în vizită, cică să vadă ce mai fac, să mai stăm și noi de vorbă. Știți ce zic, niște socializare ca băieții. Am vorbit noi ce am vorbit, după aia m-am dus să fac baie. Și l-am lăsat să mă aștepte în sufragerie, doar nu era să îl iau cu mine în jacuzzi. Am făcut baie și, când am ieșit, Anzu nu mai era acolo. Fugise nu doar cu Tăblițele Destinului, ci și cu însemnele mele regale, adică sceptrul și coroana. Vă dați seama că am vrut să fug după el, dar aveam doar un prosop pe mine și nu puteam să ies așa din templu. Prin urmare l-am chemat pe fii-miu și l-am trimis să-mi aducă și lucrurile furate, și hoțul. De unde să știu că nu e bine să lași un străin în casă când faci baie? Părea de treabă, nu mă gândeam că e ciorditor. Dacă nici în străini nu poți să mai ai încredere, atunci în cine?

– Ce fel de pasăre era? întrebă Făt-Frumos. Vreun papagal? Vreun colibri? Vreo pasărea paradisului?

– Ei, de unde? Era o cioară vopsită. De fapt era un om colorat dar așa îi zic eu, cioară, pentru că merită. Nu știu de unde a apărut, că nu avem colorați din ăștia pe aici, dar aflu eu și îl bag în stolul mă-sii până îmi înapoiază tot ce mi-a furat! Îl prinde Ninurta și îl jumulește de îi merg fulgii, am încredere în băiatul meu. Dacă îl găsiți pe fii-miu, să-i ziceți să vină mai repede acasă, că eu mă duc să fac baie.

Îi mulțumiră zeului și plecară în căutarea lui Ninurta și a „păsăroiului” Anzu. Care părea cunoscut, deși descrierea făcută de Enlil era sumară. După multă vreme îl găsiră pe Ninurta într-o cârciumă. Nu înecându-și amarul, ci servind la mese.

– Mărite Ninurta, ce e cu tine aici? îl întrebă Adapa. Ne-a trimis tatăl tău să aflăm dacă ai prins hoțul. L-ai găsit? Ai recuperat tăblițele?

Ninurta îi conduse la o masă liberă, le aduse câteva meniuri și răspunse:

– Da, popo, l-am găsit. Am vorbit puțin și l-am lăsat să plece. Râdem, glumim, dar până când?

– Până când ce? întrebă Harap-Alb.

– Până când să mă tot bat cu toată lumea? Până când atâta violență? Chiar așa, trăiesc doar ca să mă bat?

– Păi ești zeul războiului, mă scuzi că îți amintesc asta, îl întrerupse Făt-Frumos.

– Da, mă, sunt, dar nu mai vreau, replică zeul. Mi-a ajuns și mie. Toată viața doar bătaie? Ce sunt eu, recuperator? Știți ce am făcut până să-l găsesc pe Anzu? Vă spun eu: am bătut șapte monștri. Șapte, mă, nu doi-trei! Am bătut berbecul sălbatic cu șase capete, am bătut șarpele cu șapte capete, am bătut bizonul Kusarikku și sirena Kulianna, pe Regele Palmier, pe Războinicul Dragon și pe lordul Samanana. Da, mă, i-am făcut knock-out pe toți fără să transpir! Și de ce? Pentru că sunt zeul războiului? De ce să mă urască toată lumea? De ce atâta violență? Nu e destulă în lume? Trebuie să aduc eu și mai multă? Nu, mersi, nu îmi mai trebuie. Să se bată cine vrea, eu îmi văd liniștit de treaba mea.

– Adică să fii ospătar în cârciumă? se miră Prâslea.

– Nu sunt ospătar, ci proprietar. Bine, nu eu, ci nevastă-mea. Eu îi țin locul cât e regină. Dar știți ce bine e să servești mâncare și băutură? Nimeni nu se bate, totul e pe pace, pe prietenie, așa cum îmi place mie.

– Stai puțin, că ne-ai pierdut, îl opri Harap-Alb. Cred că ai sărit niște pagini din poveste. Ce nevastă? Ce regină? Derulează puțin înapoi.

– Nu v-am spus? îi întrebă Ninurta. M-am însurat!

– Casă de piatră! Dar mai derulează puțin, că tot în ceață suntem. De unde până unde?

– Mă întorceam de la întâlnirea cu Anzu, am văzut cârciuma asta și am intrat, că îmi era puțin foame. Proprietara mi-a dat cea mai bună tocăniță din lume, așa că am mai mâncat șaișpe porții. Am vorbit, ne-am cunoscut și ne-am căsătorit. Kug-Bau o cheamă, dar eu îi spun doar Bau. Sau Bau-Bau, că așa îmi place să o alint. Imediat după nuntă a aflat că e fiica lui Marduk, care a făcut-o regină în cetatea Kiș. Așa că ea e la muncă acum iar eu am grijă de cârciumă, că e păcat să pierdem afacerea asta. Nu știu cât câștigă o regină dar nu vrem să ne bazăm doar pe un salariu. În plus, cică trebuie să fac și eu ceva, ca să nu fie ea singura din familie care muncește. Dar e bine, mă, chiar îmi place. Ne vedem doar noaptea, după ce închid cârciuma, dar e bine. Mult mai bine decât să mă bat cu toți tâmpiții.

– Și păsăroiul? vru să știe Făt-Frumos. Ai idee pe unde îl găsim?

– Nu știu și nici nu mă interesează, spuse zeul. L-am lăsat să păstreze și tăblițele, și însemnele regale. Ba i-am dat-o și pe Șarur, ghioaga mea fermecată, care vorbește și zboară singură. Asta ca să îi arăt că am renunțat complet la violență. El m-a convins să devin pacifist, nu știu dacă am apucat să vă spun. Și o să-i fiu recunoscător pentru asta toată viața.

Devenise clar că „păsăroiul” era o veche cunoștință, peste care dădeau oriunde se duceau. Plecară să îl caute și îl găsiră în cel mai apropiat oraș, dând târcoale visteriei.

– Păcală, ia fă-te încoa’, să-ți zicem o vorbă! îl strigă calul.

Când îi văzu, Păcală dădu să fugă, însă prea târziu, palma lui Greuceanu făcându-i genunchii să se înmoaie.

– N-am fost io, mânca-v-aș, orice hați crede! țipă el. Sunt nevinovat! Ha fost o înscenare! M-a lucrat dușmanii, ca de obicei! Mereu ham fost cinstit și n-o să schimb hasta oricâte plângeri mincinoase har depune vrăjmașii, fir-ar ei să fie de pizmoși!

– Lasă vrăjeala și zi unde sunt Tăblițele Destinului dacă vrei să mai ai măcar gingii în gură, îl îndemnă Greuceanu. Că dinții ți-i scot acum din motive pe care le știi prea bine.

– Ce tablete? țipă Păcală. Nu știu nimic despre nicio tabletă! Nici măcar nu s-a inventat, sunteți nebuni? Întâi să hapară calculatoarele halea mari, după haia laptopurile, telefoanele mobile și habia hapoi vin tabletele. Hatunci să mi le cereți, nu hacum!

– Tăblițele Destinului pe care le-ai furat de la zeul Enlil, îi aminti Adapa.

– Cine ha furat? Io?!? Ferească-mă zeii și măicuța lor de hașa ceva! Mă jur pe sfânta cruce egipteană că n-am furat nimic de la hăla! Baștane, el le-a lăsat hacolo și ha plecat. Ham crezut că mi le-a lăsat mie după cum spune tradiția să-ți servești musafirii cu ceva. Păi gesturi din hastea face el? Mă servește cu ceva și după haia îmi cere înapoi ce mi-a dat? Nu-i frumos, să moară puradeii lui dacă mă mai duc vreodată la hăsta în vizită!

– Te-ai gândit că te-a servit cu lucrurile pe care le avea în dulap? întrebă Prâslea.

– Da, mânca-ți-aș, m-am gândit că nu havea o tavă și le-a lăsat hacolo, să mă servesc singur ca la bufet suedez. Era să fac figuri geometrice că vreau să fiu servit la nas, ca boierii? Păi hașa nesimțit mă credeți? Dacă nu hare omul tavă, îl înțelegi, că hasta înseamnă omenie! Pe mine hașa m-a crescut mama, cu bun-simț, nu cu haere de vedetă! Hasta înseamnă să hai cei șapte hani de hacasă!

După câteva palme și copite de la întregul grup își aminti de tăblițe.

– Nu le mai ham, să înnebunesc! țipă Păcală. Le-am vândut și pe ele, și coroana, și sceptrul!

– Cui? vru să știe Făt-Frumos, care îi băgă lumina unei lumânări în ochi, încercând o tehnică nouă de interogatoriu.

– Lu’ un zeu, mânca-i-aș divinitatea lui de zgârcit, că mi-a dat pe ele mai puțin decât scoteam în talcioc!

– Care zeu? întrebă Făt-Frumos înlocuind lumânarea cu o torță.

– Crezi că i-am cerut buletinu’? Hafacerile hastea se face hanonim, prin intermediari, că respectăm gedepereu’. Fără nume, fără număr, hăsta e mottou’ nostru pe piața neagră.

După o nouă tranșă de palme și copite își aminti nu doar numele zeului, ci îi făcu și portretul-robot. Nu oricum, ci 3D.

– Ăsta e Enki, zeul înțelepciunii, al apelor și al fertilității! Zeul meu! exclamă Adapa.

– Și nu-ți împrumută tăblițele alea dacă i le ceri? întrebă Prâslea.

– Nu cred, pentru că e zgârcit, după cum a zis coloratul. Trebuie să i le furăm cumva și i le aduc după aia înapoi, pentru că nu mi le dă din proprie inițiativă.

– Cum am putea să i le furăm? fu curios Făt-Frumos. Îl trimitem pe Păcală să le ia, că se pricepe la furat?

– Nu, pentru că Enki îl cunoaște, răspunse Adapa. O să se prindă că ăsta vine la furat. Ca să îl păcălim pe zeul înțelepciunii ne trebuie un plan inteligent. Și îndrăzneț. Ceva la care nu s-ar gândi nimeni în veci. Și cred că tocmai mi-a venit o idee. Dar nu trebuie să fie coloratul aici, ca să nu ne dea de gol.

– Stai, că nu am terminat cu el, zise Greuceanu. Ia zi, păsăroiule, unde e ghioaga zeului războiului? Ne-a spus că ți-a dat-o ție, așa că fă bine și scoate-o mai repede, ca să nu te blagoslovesc și pentru că l-ai păcălit pe ăla să se lase de meserie.

– Scoate și un măr, știu eu sigur că ai! sări calul. Și niște iarbă din aia bună, cum mi-ai dat atunci când m-au lăsat ăștia cu tine!

 – Care ghioagă, baștane? întrebă Păcală cu un aer nevinovat. Crezi că io umblu cu ghioage? Ce sunt io, cioban? N-am hașa ceva, să moară familia regală dacă vă mint! Mie nu-mi trebuie harme, că o ham deja pe cea mai tare dintre ele: mintea mea iscoditoare, care mă salvează din orice situație.

– Minte, nu vă luați după el! se auzi din spatele lui Păcală. Aici sunt, luați-mă din aripa ăstuia până nu i-o rup!

– Ia uite, vorbește bâta! se miră Păcală. Ptiu, ce m-am speriat! Piei, satană care mi-ai posedat ghioaga! Luați-o de haici până nu mă posedă și pe mine!

Aruncă ghioaga și fugi iar Nemuricioșii îl lăsară să plece pentru că nu mai aveau nevoie de el. Stropiră ghioaga lui Ninurta cu agheasmă, o scuipară de trei ori și începură să recite în cor o rugăciune pe care o știau aproximativ:

– „Cățeluș cu părul creț

Fură rața din coteț.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare,

Eu sunt slab, tu fă-mă tare.

Tare ca piatra, iute ca săgeata,

Tare ca fierul, iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani! Amin!”

Șarur îi calmă explicându-le că nu era o ghioagă posedată, ci una fermecată, motiv pentru care vorbea, zbura și se putea transforma într-un leu înaripat. Apoi le povesti cât suferise pentru că Ninurta renunțase la ea. Trecuseră prin multe lupte împreună și acum s-a văzut cedată unui străin ca un simplu obiect, deși îi fusese zeului și sfetnic, și prieten, și amant. Plânseră puțin cu toții de mila ei, apoi își amintiră de planul lui Adapa, căruia îi cerură detalii.

– Marele Enki are o slăbiciune pentru fiica sa, Inanna, le spuse semizeul. Sau Iștar, cum i se spune în Babilon, Akkad și Asiria. Eu zic să se îmbrace frumosul ăsta cu hainele ei, apoi să se ducă la Enki, să flirteze puțin cu el, să îl îmbete și să-i fure tăblițele. Simplu, nu?

– Enki ar flirta cu fiica lui? se miră Făt-Frumos.

– Desigur, îi răspunse Adapa. Incestul e acceptat la zei. Ei fac regulile, așa că își permit orice. Dar nu trebuie să faci incest cu el decât dacă ții neapărat. Eu am zis să îl seduci, nu să te împreunezi cu el, și în timpul ăsta să îl îmbeți. Dar dacă nu poți să te abții, fă-ți de cap. Cine sunt eu să te judec?

– Nu, mulțumesc, chiar nu vreau nici să îl seduc, nici să mă împreunez cu el! replică Fătul.

– Nu e după tine, boss, îl anunță Greuceanu. Am votat cu toții, te duci. Chiar bătut dacă e nevoie. Dăm la ficat, ca să nu-ți lăsăm semne pe față, să nu miroasă ceva zeul ăla.

– Sau te batem cu un săpun într-o șosetă, completă Harap-Alb, așa cum se face la pârnaie. Avem și niște dinamită dacă te lași greu. Dar o considerăm deocamdată planul B, că poate accepți de bunăvoie și nesilit de nimeni.

– Dacă mă trimiteți bătut nu e de bunăvoie și nesilit de nimeni! se plânse Făt-Frumos.

– Lasă, nene, că nu e mare lucru, îl încurajă Prâslea. Îți exersezi tehnicile de seducție, bei ceva bun, vizitezi casa unui zeu. O să te simți ca un manechin pe iahtul unui miliardar. Te obișnuiești de pe acum cu asta dacă tot vrei să devii top model. Păi cine-i cel mai frumos din lume? Suferă baba la frumusețe, nu așa se zice?

– Păi ce, eu sunt babă? întrebă Fătul. Să sufere babele, nu eu…

– Bă, gata cu comentariile, că nu te-a întrebat nimeni nimic! îl certă Greuceanu. Hai că ți s-a urcat democrația la cap de la o vreme! Te duci, îți faci treaba și apoi plecăm în drumul nostru. Ia și o palmă, ca să nu zici că te sacrifici pe degeaba!

– Părinte, cum îl îmbrăcăm pe ăsta ca zeița? întrebă calul. De unde luăm hainele lui Iștar?

– M-am gândit și la asta, răspunse Adapa. Inanna a coborât în lumea de dedesubt pentru a-și căuta iubitul. La fiecare dintre cele șapte porți și-a lăsat câte un veșmânt, așa că a ajuns la destinație complet goală. Mergem și îi luăm hainele lăsate în urmă și îl îmbrăcăm pe ăsta cu ele. Genial, nu-i așa?

– Cum ajungem în lumea de dedesubt? vru să știe Prâslea. Cum trecem de porți? Data trecută am avut o cheie de la zei, acum nu mai avem nimic.

– Mă ocup eu de asta, zise ghioaga Șarur. Știu parola lui Ninurta, că am fost pe acolo cu el de câteva ori. Paznicii porților or să creadă că m-a trimis zeul în misiune, așa că o să trec fără probleme. Acum plec! Nu vă mișcați de aici!

Se duse Șarur în lumea de dedesubt și se întoarse numaidecât cu hainele zeiței. Planul lui Adapa începea să prindă contur iar Făt-Frumos realiză că nu mai avea nicio șansă să scape.       

– Eu mai am o nelămurire, zise el. Nu o să-și dea seama ăla că nu semăn cu fiică-sa? Că am altă față și altă voce? Credeți că o să se uite doar la haine? Haina nu face pe om, darămite pe zeu, cum se spune din moși-strămoși. Știau strămoșii noștri din Epoca de Piatră ce spuneau, doar nu vorbeau în dodii. Chiar, ce-s alea dodii?

– Nu se prinde marele zeu, pentru că nu și-a mai văzut fiica de câteva secole, îl liniști Adapa. În plus, nu mai e tânăr, deci memoria nu îi mai funcționează la parametri optimi. Stai tu liniștit, că îl păcălim. Iar când începe să bea, chiar nu mai știe ce face. Nu-ți mai bate tu capul de aiurea, că se ocupă ăia înțelepți de detaliile planului. Tu joacă rolul și o să fie bine.

Merseră în Eridu la templul lui Enki, de unde Făt-Frumos, îmbrăcat în hainele zeiței, coborî cu liftul în Abzu, casa subterană a zeului înțelepciunii. Acolo, planul merse ca pe roate. Reuși să îl îmbete pe Enki și, când acesta adormi, îi fură Tăblițele Destinului. Fugi cu ele la suprafață, i le înmână lui Adapa iar semizeul activă Poarta Cerului, prin care plecă spre împărăția zeului suprem An pentru a-i da raportul cu privire la ruperea aripii vântului. Nemuricioșii fugiră în Uruk, îndepărtându-se cât mai mult de mânia zeului care cu siguranță ar fi încercat să recupereze tăblițele după ce s-ar fi trezit din beție. Din fericire pentru ei, Enki nu își mai amintea nimic iar mahmureala îl ținu o săptămână. Timp suficient pentru ei să ajungă în Uruk, acolo unde îi aștepta Iștar. Se îndreptară direct către templul ei, Eanna, iar Harap-Alb observă că numele templului semăna cu cel al fostei sale iubite, Iana Sânziana.

– Păi după ea a fost numit, îl lămuri ghioaga Șarur. A fost preoteasă aici și a bătut toate recordurile la prostituție divină. Punea în practică femeia aia toată „Kama Sutra” în zece minute. Făcea câte un maraton sexual de o săptămână, până termina toți bărbații din regiune, și nici măcar nu obosea. Când s-a transferat la alt templu, au vrut ăștia să îi facă statuie aici. Dar s-au răzgândit, pentru că zeiței nu îi place concurența. Așa că au numit templul după ea, ca să nu uite nimeni cine a fost Iana campioana. Unii încă mai au boli de la ea și le păstrează cu mândrie, că fata e o vedetă locală. Sau națională, dacă ținem cont de ultimul ei maraton. Ziceai că a fost iubita ta? Cred că ești foarte mândru de ea acum.

Nu era mândria sentimentul care îl încerca pe Harap-Alb în acel moment, însă preferă să nu intre în amănunte. Doar în templu, alături de tovarășii săi. O găsiră acasă pe Iștar, care îi aștepta goală, pentru că hainele ei erau la Făt-Frumos. Încă le purta eroul nostru, deoarece țesătura fină îi dădea o senzație de prospețime și îl făcea să se simtă special. Când îl văzu, zeița îl întrebă:

– Ce caută veșmintele mele pe tine, simpaticule? Nu-ți stă rău, dar te prefer fără ele. Hai, dă-le jos și treci în pat, că ai de plătit o datorie. V-am salvat de la moarte iar pentru asta trebuie să-mi devii soț. Doar o noapte, că nu mă leg la cap de tânără. Două dacă te pricepi la coțcăială ca la modă.

Făt-Frumos se despuie instant și sări cu boltă spre zeiță, însă îl prinse din aer calul, care auzise niște bârfe nu tocmai îmbucurătoare pentru ginerică.

– Stăpâne, oprește-te, că o s-o pățești! îl avertiză el. Toți iubiții ei au pățit-o! Unul nu scapă întreg! Chiar vrei să te nenorocească de tot?

– Care iubiți, mârțoago? întrebă Iștar ofensată. Cine a pățit-o din cauza mea?

– Păi să vedem, răspunse calul. Dumuzi a fost omorât. După el a fost pasărea pestriță, pe care ai lovit-o și i-ai frânt aripa. A urmat leul cel puternic, pentru care ai săpat șapte gropi. Apoi armăsarul neîntrecut în bătălie, un unchi de-al meu, pe care l-ai obligat să alerge încontinuu. Mă-sa încă mai plânge, apropo. A urmat ciobanul pe care l-ai prefăcut în lup și, în cele din urmă, Ișullanu, paznicul grădinii de curmali, pe care l-ai prefăcut în cârtiță. Iar ăștia sunt doar iubiții tăi oficiali, de restul nu mai zic. Deci toți au pățit-o din cauza ta iar prostul ăsta o să îți devină următoarea victimă dacă ajunge în patul tău.

– Nu contează, eu risc, îi spuse Făt-Frumos. Nu vezi ce super arată? Are și experiență căcălău! În plus, când mai am ocazia să mă lipesc de o partidă de sex divin? E o ocazie unică, așa ceva nu ratez! Lasă-mă să sar pe ea! Ia copita de pe mine, că te scuip! Fraților, salvați-mă de ăsta!

– Măi habibi, dacă are dreptate calul? îl întrebă Harap-Alb. Dacă asta e vreo văduvă neagră și te omoară în timp ce vă iubiți? Ce faci dacă mori? Ești sigur că vrei să riști în halul ăsta? Oi fi eu adeptul sinuciderii, dar numai a ăleia organizate, într-un atentat și în numele războiului sfânt. Tu te sinucizi ca prostul și n-am cum să te încurajez în așa ceva.

Fură toți de acord că riscul era prea mare, îl luară pe Făt-Frumos pe sus și plecară cu el din fața zeiței. Iștar nu primi prea ușor refuzul, considerându-l o ofensă maximă, așa că se duse la zeul suprem An să îi ceară să îl pedepsească pe Făt, chiar dacă nu era vina lui. La rugămintea zeiței, An trimise în Uruk Taurul Ceresc, care cum ajunse pe Pământ prefăcu pășunile în pustiu. Din șapte sorbituri secă fluviul Eufrat apoi, la suflarea lui se crăpă solul și căzură înăuntru câteva sute de oameni. Când îi găsi pe Nemuricioși, începu să îi fugărească în jurul orașului, de atinseră cu toții involuntar viteza sunetului. Când era cât pe ce să îi ajungă, de nicăieri apărură doi viteji, regele Ghilgameș și prietenul său, Enkidu, care îi salvară. Enkidu prinse taurul de coadă iar regele lovi fiara cu paloșul între grumaz și coarne, decapitând-o dintr-o lovitură. Locuitorii Urukului ieșiră pe străzi ca să-i felicite, declarându-i cei mai viteji dintre viteji. Ceea ce nu le prea convenea Nemuricioșilor, însă nu aveau ce face. Seara, Ghilgameș dădu o mare petrecere în cinstea victoriei împotriva Taurului Ceresc, ceea ce crescu furia și dorința de răzbunare a zeiței Iștar. Pentru că cei doi sumerieni omorâseră taurul trimis pe Pământ din dorința ei, Iștar se hotărî să îi pedepsească. De Ghilgameș nu se putea atinge, fiind fiul unei alte zeițe, Ninsun, însă nu existau restricții în cazul lui Enkidu. Așa că îl îmbolnăvi iar Enkidu își găsi sfârșitul în scurt timp. Regele Urukului își jeli mult timp tovarășul și, când luă o pauză publicitară, își aminti cine era vinovat pentru moartea prietenului său: Nemuricioșii, din cauza cărora venise Taurul Ceresc în Uruk. Vinovați indirect, firește, dar cum Ghilgameș nu îi putea face nimic zeiței Iștar, se putea răzbuna pe dacii noștri. Inițial vru să îi condamne la moarte, însă îi veni o idee mai bună. Așa că îi trimise în Grădina Zeilor la bătrânul Utnapiștim, pentru a afla secretul nemuririi. Cu acest secret, regele avea de gând să se ducă în lumea de dedesubt și să își învie prietenul. Nemuricioșii acceptară, pentru că alternativa ar fi fost să își piardă capetele, și plecară în grabă spre Grădina Zeilor, care se afla pe Tărâmul Celălalt din Dacia.

În Liban traversară Pădurea Cedrilor, unde fură atacați de paznicul pădurii, monstrul Humbaba. Când văzură înfricoșătoarea creatură se panicară cu toții și dădură să fugă. Îi opri calul, care le aminti că erau nevoiți să învingă monstrul dacă voiau să-și continue călătoria.

– Cum vrei să batem asemenea drăcovenie? întrebă Făt-Frumos. Tu nu vezi cât de mare e? Și super-urât? Ăsta nu apucă să ne dea una că ne lovește infarctul când îi vedem moaca aia hidoasă! Ce glumă a sorții să pui cel mai frumos om din lume lângă o pocitanie ca asta! Nu e corect așa! Chiar nu mă mai joc!

– Oameni buni, mă aveți pe mine, le aminti Șarur. Ați uitat că sunt ghioaga fermecată a zeului războiului? Arma cu care a învins o mulțime de monștri? Nu există adversar pe măsura mea. Dau ca bomba nucleară, de rămâne în urmă doar o ciupercă atomică. Așa că nu vă faceți griji.

– Degeaba avem o armă dacă nu știe niciunul să o mânuiască, zise calul. Sunt toți mai bâtă ca tine, care ești la propriu. Crezi că monstrul o să aștepte să învețe ăștia să lupte? Murim cu toții aici pe baza lor.

– Nu e nevoie să știe să lupte, răspunse ghioga. Din fericire, mă pot mișca singur. Trebuie doar să mă ridice unul și să mă îndrepte către monstru, apoi sar eu și îi sparg capul creaturii. Ca agheul mă lansez, de zici că-s rachetă sol-sol! Care dintre voi vrea să devină Rambo?

– Mă bag eu, că am avut și ghioaga lui Hercule, deci știu cum se umblă cu așa ceva, se oferi Greuceanu. Numai să nu sari cu tot cu mâna mea, că încep să țin cu monstrul. Și n-ai vrea! Sau vrei? Zi acum sau taci pe vecie, nu mă lăsa cu emoții!

Ghioaga nu-i răspunse așa că Greuceanu riscă și o ridică, iar ea țâșni în capul lui Humbaba, retezându-i-l de pe umeri. Când se uitară de aproape la căpățână, observară că nu era cap de monstru, ci de bursuc.

– Ce e asta, mă? se miră calul. Ați omorât un bursuc crezând că era Humbaba?

– De unde să știm noi cum arată baba asta? întrebă Greuceanu. Am văzut ceva urât, am zis că e monstru. Știi că eu întâi dau, apoi pun întrebări. Bursucul ăsta ar face bine să se prezinte data viitoare, altfel o să fie omorât de fiecare dată când apare. Să-i fie învățătură de minte dacă are minte.

– Păi dacă voi v-ați speriat de un bursuc, e clar că în fața monstrului nu avem nicio șansă, remarcă plin de amărăciune calul. Ascundeți-l mai bine pe sub frunze, că ne trezim cu poliția animalelor pe cap și ne luăm amendă.

Nu apucară să ascundă bursucul că își făcu apariția adevăratul Humbaba, o creatură cu adevărat înfricoșătoare. Încercară același truc, Șarur lansându-se ca o rachetă către el, însă fără efect. Îl lovi pe monstru din toate părțile, dar Humbaba nu păru deranjat. Poate de vină erau cele șapte armuri pe care le purta. Sau poate era nesimțit din fire. Când se plictisi de ghioaga care îl bâzâia ca un țânțar, o prinse de coadă și o lovi de câteva ori de pământ, pentru a o calma. Șarur profită de ocazie și țâșni în sus cu tot cu monstru, părăsind atmosfera planetei. Pe drumul către Marte scăpă din strânsoarea lui Humbaba și se întoarse la eroii noștri, care o așteptau cu emoții. Emoții cauzate de faptul că rămaseră singuri în pădure, unde se puteau întâlni cu un nou bursuc care i-ar fi putut ataca. După întoarcerea bâtei își continuară călătoria, străbătură Dacia și ajunseră la munții care înconjurau Tărâmul Celălalt. În dreptul tunelului de acces fură opriți de doi oameni-scorpioni, paznicii tărâmului, care îi lăsară să treacă doar când recunoscură ghioaga zeului Ninurta. Douăsprezece zile și nopți străbătură tunelul, însă nu pentru că ar fi fost foarte lung, ci pentru că se împiedicau mereu în întuneric, petrecând mai mult timp pe jos decât în picioare. Ajunseră într-un final în Grădina Zeilor, unde o întâlniră pe hangița Siduri care îi învăță să fure barca luntrașului Urșanabi, cu care să meargă pe râul Olt până în locul de unde izvora, iar de acolo să-și continue călătoria pe jos. Luntrașul culegea șopârle în pădure, nu știm de ce, așa că furtul bărcii fu o mică floare la ureche. Nu și vâslitul în amonte, mai ales prin zona muntoasă, însă reușiră cu chiu cu vai să ajungă. Merseră pe jos în direcția indicată de hangiță, cu greu din cauza cămilelor care nu erau obișnuite cu munții, și văzură la un moment dat un bătrân căzut pe gânduri.

– Bre, matale ești Utnapiștim? îl întrebă Făt-Frumos.

– Mai vezi pe altcineva? veni replica bătrânului. Nu e picior de om pe aici. Sunt singur cuc. Bine, de obicei e și nevastă-mea, dar acum e plecată la shopping. Iar eu sunt singur-singurel. Sau eram până să mă deranjați voi.

– Da’ ce faci atât de important de zici că te deranjăm? întrebă Harap-Alb.

– Mă gândesc să schimb numele Tărâmului Celălalt în Ardeal. Sau Transilvania. Cred că o să-l numesc întâi Ardeal, apoi îl schimb în Transilvania peste câteva mii de ani. Sigur o să-i spun Ardeal, pentru că aici am arat un deal. Ar deal? Ardeal? V-ați prins?

– Vrei să-i schimbi iar numele peste câteva mii de ani? se miră Greuceanu. Boss, tu chiar ești nemuritor? Cum așa?

– Mi-a dat zeul Enlil nemurirea pentru că sunt supraviețuitorul Potopului, răspunse bătrânul. Și nevesti-mii, ca să nu scap de ea niciodată. M-am însurat cu ea până când moartea ne va despărți, crezând că am o portiță de scăpare, dar zeii au un simț al umorului sadic.

– Cum ești supraviețuitorul Potopului dacă Potopul încă nu a venit? vru să știe Prâslea. Noe încă fugărește animale prin toată lumea ca să le bage în arca pe care nici măcar nu a terminat-o. Ești vreun călător în timp de ai venit din viitor ca Terminatorul sau cum?

– Măi flăcăi, totul e relativ în lumea asta, le explică Utnapiștim. Mai ales timpul. Trecutul, prezentul și viitorul sunt toate la un loc, pentru că astăzi este mâinele de care ne temeam ieri. Și pentru că timpul e circular, deci ce a fost va mai fi și invers. Nu încercați să vă bateți capetele cu asta, important e să rețineți că totul e relativ. Așa că eu acum pot să fi făcut în trecut ceva ce va fi în viitor. Nu cereți detalii, că n-o să le înțelegeți.

– Ba chiar vrem detalii, interveni calul. Și un măr, că sigur ai. Poate părem proști, dar aparențele înșală, cel puțin în cazul unora dintre noi. La mine mă refer, că ăștia sunt bâtă. Mai puțin bâta, care are mai multă minte decât ei. Și puștiul are momente când e isteț, dar nu sunt foarte dese. Ceilalți trei sunt mai proști decât noaptea polară, de zici că s-au născut neterminați. I-am sfătuit să se ducă înapoi în mumele lor și să iasă de acolo doar după ce găsesc ce le lipsește, dar n-au vrut să asculte. Deci cum e cu viitorul ăla care e trecut?

– Of, cum îmi stricați voi liniștea de tot, suspină bătrânul. Îți spun doar o dată, așa că fii foarte atent, ca și cum ți-aș da examen la urmă. Deci timpul nu e doar relativ, ci și încetinește pe măsură ce crește viteza, după cum or să descopere fizicienii cândva. Dacă viteza crește din ce în ce mai mult, timpul scade până când ajunge la zero, adică se oprește. Dar dacă viteza continuă să crească? Timpul va începe să se scurgă invers. Iar arca mea s-a mișcat foarte repede, cu o viteză mai mare decât cea a luminii, prin urmare am ajuns în trecut, înainte de Potop. Exact ca tahionul care e atât de rapid încât ajunge la destinație înainte să plece. Ai priceput acum?

– Am înțeles teoria, dar nu cum de s-a mișcat arca atât de repede, răspunse calul. I-ai pus motoare de hiperspațiu cumva?

– Nu, doar că i-am turat motorul la maxim și am pornit cu scârțâit de vâsle. Însă am uitat frâna de mână trasă, așa că arca a început să se învârtă pe loc foarte repede. A format în apă un vârtej care ne-a mărit viteza, aveam și motoare puternice, și kerosen în carburator, așa că…

– Ia stai așa, îl întrerupse Prâslea. Dacă într-adevăr vii din viitor, înseamnă că ești Noe?

– Nu, replică Utnapiștim. Eu i-am furat arca lui Noe. Când am văzut că începe să plouă am fugit în arcă, l-am aruncat pe Noe pe hublou și am rămas cu nevastă-sa și cu animalele. Ca să repopulăm planeta a trebuit să mă însor cu ea, că nu voia să trăim în păcat chiar dacă eram singurii oameni din lume. Trebuie să recunosc că am avut noroc. Ce mă făceam dacă o aruncam din greșeală pe ea pe geam și rămâneam cu Noe? Mă însuram cu animale? Repopulam planeta cu hibrizi? N-aveam destui minotauri și centauri?

– Boss, lasă-ne cu prostiile astea, că n-avem timp, îl opri Greuceanu. Noi am venit să ne dai secretul nemuririi, ca să i-l ducem regelui Ghilgameș în Uruk, care vrea să își învie prietenul. E cam dubioasă dragostea asta a lor, care pare prea curcubistă pentru gusturile mele, dar dacă i-am promis omului că îl ajutăm, așa facem. Bine, el ne-a promis întâi că ne omoară dacă nu îi aducem secretul nemuririi, dar nu de frică facem asta, ci pentru că suntem eroi. Deci dă secretul ăla și arată-ne pe unde ieșim din Tărâmul Celălalt, că ne așteaptă omul ăla.

– Secretul nemuririi vreți? De ce n-ați zis așa de la început? Uite cum facem: dacă sunteți în stare să rezistați șase zile fără să dormiți, vă zic secretul. Dacă nu, plecați pe unde ați venit, că se întoarce nevastă-mea de la shopping și din cauza voastră n-am apucat să termin de spălat vasele. Sunteți de acord sau plecați acum?

– Bre, noi suntem puțin obosiți că am vâslit mult până aici, suntem pe drumuri de mult timp, îngăimă Făt-Frumos. Dar ne băgăm, că putem rezista șase zile fără somn. Putem și mai mult dacă vrem dar rămânem la șase, că așa am stabilit. Începem acum, da? Pregătește cronometrul. Și… start!

Nu trecu nici jumătate de ceas și deja dormeau cu toții cu spume la gură. Pentru că erau foarte obosiți, se treziră după o săptămână. Pentru că nu trecuseră testul, Utnapiștim îi trimise acasă. Se rugară de el în genunchi, cu lacrimi, suspine și jurăminte, iar bătrânului i se făcu milă de ei. Așa că le dădu o plantă care oferea imortalitatea celor care o mâncau și chiar tinerețea veșnică. El era deja bătrân când a primit-o de la zeul Enlil, așa că nu putea fi vorba despre tinerețe în cazul lui, dar Ghilgameș își putea păstra veșnic tinerețea și viața. Dacă ar fi ajuns planta la el, firește. Pe drumul spre Uruk eroii noștri mâncară cu toții din plantă, pentru a fi cu adevărat Nemuricioși, păstrându-i lui Ghilgameș o frunză. Însă în apropierea orașului Harran, aflat la granița Sumerului, un șarpe le mâncă frunza și fugi. Nu se puteau prezenta în fața regelui fără elixirul nemuririi, așa că se opriră în Harran pentru a-și face un plan de fugă. Acolo îl cunoscură pe profetul Avraam, care tocmai se pregătea să se mute în Canaan, teritoriu pe care cică i l-ar fi dat zeul Yahweh. Nu știau eroii noștri că acest Yahweh era în realitate Marduk, care aștepta momentul potrivit pentru a se răzbuna pe Harap-Alb pentru castrarea din Turnul Babel. Așa că plecară cu Avraam spre Canaan, îndepărtându-se de Sumer și de regele Ghilgameș, care nu i-ar fi putut omorî pentru că nu și-au îndeplinit misiunea, dar i-ar fi putut închide pe viață. Iar o viață eternă în temniță ar fi cam lungă.

În apropiere de Canaan, Avraam îi lăsă în orașul Sodoma și își continuă drumul, conform ordinelor primite de la zeul său. Pe când vizitau orașul, căutând un han pentru a înnopta, eroii noștri se treziră înconjurați de bărbații din Sodoma care, la ordinul lui Yahweh, voiau să-i… cunoască biblic. Sau să-i violeze, ca să nu ne ascundem după cuvinte. Era cu adevărat frustrat zeul dacă voia să-i pedepsească pe Nemuricioși într-un mod atât de dubios, însă e de înțeles, ținând cont că semiarabul l-a lăsat fără bărbăție. Cum încercau ei să găsească o cale de scăpare din mijlocul mulțimii de violatori, deodată își făcu apariția un personaj care îi luă pe sus, îi băgă într-o casă iar pe sodomeni îi lovi cu orbire, lăsându-i să se învârtă în loc până dimineață. Salvatorul lor era Ninurta care, după ce fusese părăsit de nevastă, se decisese să își reia rolul de zeu al războiului. Venise după ei pentru a-și recupera ghioaga fermecată, tocmai la timp pentru a le salva fundurile. La propriu și la figurat. Îi înștiință că Yahweh, zeul lui Avraam, era în realitate Marduk, care căuta răzbunare, și că lucrurile nu erau prea roz nici în Canaan, unde Baal, zeul furtunii, tocmai fusese ucis de Mot, zeul morții.

– Chiar mă miram că e pace între zei pe aici, când peste tot se războiesc, remarcă Prâslea. Nu m-ar mira să dăm și peste Spân în Canaan, că și-a băgat coada peste tot.

Ninurta nu știa nimic despre Spân, însă îi sfătui să fugă din Sodoma cât mai repede, deoarece aflase că Marduk urma să bombardeze orașul pentru a-i ucide. Așa că plecară în creierii nopții și se opriră abia într-o peșteră aflată la distanță, de unde văzură coborând foc și pucioasă din cer peste Sodoma și peste alte câteva cetăți din apropiere, dintre care nu am auzit decât de Gomora. Totul se transformă în scrum, lăsând locul pustiu pentru totdeauna. Ninurta își luă ghioaga și se întoarse în Sumer iar Nemuricioșii intrară cu emoții în Canaan. Unde o întâlniră pe zeița Anat, care îl căuta disperată pe Baal, plângând și smulgându-și părul din cap.

– Nu l-ați văzut cumva pe fratele și iubitul meu? îi întrebă ea. L-am căutat pe Baal peste tot și nici urmă de el. Asemenea inimii frânte a unei vaci pentru vițelul ei e și inima mea frântă pentru el! Zac precum juncana care muge, stau precum capra behăind după ieduțul ei! Unde e cel flămând de mine? Îmi e gândul doar la el!

– Fascinante metafore, remarcă Făt-Frumos, dar nu l-am văzut pe acest Baal. Nici dacă l-am fi văzut nu ne-am fi prins, pentru că nu știm cum arată. Însă ne-a spus un zeu că Baal a fost ucis de Mot. Nu știu dacă așa e, dar probabil îl găsești pe lumea cealaltă. Ori la Baal, ori la spital, cum se zice la noi.

– Cum?!? urlă zeița. Zeul morții mă-sii mi l-a luat pe Baal?!? Îl omor pe nenorocit! Am să opresc Soarele pe cer, am să-i distrug lui Mot tot regatul subteran și apoi o să-l tai în două, o să-i ard bucățile de cadavru, o să dau pe răzătoare ce a mai rămas și o să hrănesc păsările cu el! Iar astea doar pentru început!

Plecă spre împărăția lui Mot bodogănind și probabil a reușit să facă tot ce și-a propus, însă nu avem de unde să știm, pentru că nu îndrăznim să o urmărim când e atât de nervoasă. Așa că rămânem cu Nemuricioșii, care își continuă călătoria prin Canaan. Cum mergeau ei fără vreo țintă prin acel ținut deșertic, dădură peste o mulțime de oameni adunați pentru un concurs. Unul dintre profeții lui Yahweh, pe nume Ilie, concura împotriva câtorva sute de preoți de-ai lui Baal. Fuseseră pregătite două ruguri, câte unul pentru fiecare zeu, și fiecare concurent trebuia să-și roage divinitatea să aprindă rugul. Dacă rugul lui Ilie s-ar fi aprins, ar fi însemnat că Yahweh era cel mai tare zeu; dacă s-ar fi aprins cel al preoților, Baal ar fi fost divinitatea superioară. Jumătate de zi și-au chemat zeul preoții lui Baal. Au cântat, au dansat, s-au tăiat cu lama și au recitat toate imnurile pe care le știau. Rugul a rămas stins, ținând cont că Baal era mort, prin urmare nu-i putea ajuta să câștige concursul. Când veni rândul lui Ilie, acesta făcu vreo câteva genoflexiuni, își drese glasul și se aruncă în genunchi, pregătind un discurs de parcă ar fi câștigat Oscarul. Nu apucă să scoată primul cuvânt că își făcu apariția Avraam, care târa după el un băiat.

– Stai, nu începe încă! strigă el către Ilie. Stai să pun jertfa pe rug, după aia poți să-i dai drumul! Ai puțină răbdare, că se zbate plodul ăsta cam tare, deși l-am bătut tot drumul.

Îi dădu palme copilului până îl ameți, îl puse pe rug și îl legă bine, ca să nu scape. După ce termină se dădu mai în spate și îi făcu semn lui Ilie că poate să înceapă. Nemuricioșii însă săriră numaidecât din public pentru a-l opri.

– Ho, câine, ești nebun? întrebă Harap-Alb. Cine e plodul ăsta și de ce l-ai legat pe rug?

– E fiul meu, Isaac, răspunse Avraam. Nu vă băgați, că e o problemă de familie.

– Cumetre, tocmai te pregătești să îl omori pe puradel, zise Greuceanu. Nu știu ce obiceiuri ciudate aveți în familia aia de dezaxați sau de ce Protecția Plodului nu te-a lăsat fără progenituri, dar nu putem sta cu mâinile în sân cât îți căsăpești odrasla. Nu ne pasă de el, dar trebuie să salvăm oameni, că așa fac eroii. Deci sus mâinile și îndepărtează-te încet de plod! Într-un picior și în pasul ștrengarului! Cum, bă, să-ți omori feciorul? N-a fost cuminte sau s-a apucat de droguri din cauza anturajului? Ori ai luat-o tu razna de tot?

– Eu nu vreau să-l omor, dar mi-a cerut asta Domnul Yahweh, replică Avraam. Cică doar sacrificându-mi fiul o să-i demonstrez credința și fidelitatea mea. Dacă așa cere zeul, cine sunt eu ca să-l contrazic? Copii mai pot să fac, dar un singur zeu mi-a promis că îmi dă Canaanul. Deci n-am de ales, trebuie să ascult ordinele Domnului Yahweh, singurul dumnezeu adevărat.

– Nu te atingi de băiat, că te legăm în locul lui, îl amenință Prâslea. Știu prin ce trece, pentru că și pe mine au vrut să mă sacrifice unii în Cartagina pentru zeul lor. Baal Hammon parcă îl chema. Chiar, băi popilor, Baal ăsta al vostru e cumva ăla din Cartagina?

– Nu, îi răspunse unul dintre preoți. Al nostru e Baal Hadad. Au același prenume dar e doar o coincidență. Fac parte din familii diferite. Iar al nostru nu cere să i se jertfească vreun copil, ca Yahweh. N-am văzut zeu mai crud decât ăsta, așa că trebuie neapărat gonit de pe pământurile noastre până nu ne omoară toți copiii!

– Bă virginule, nu vorbi așa despre Domnul Yahweh, îl opri profetul Ilie. E singurul dumnezeu adevărat, care ne iubește pe toți și ne vrea doar binele. De asta o să-i arunce în iad pe cei care nu cred în el, ca să ardă pentru eternitate. Yahweh e singurul dumnezeu iar toți ceilalți sunt doar idoli de piatră! Moarte idolilor și necredincioșilor, după cum a ordonat dumnezeul Yahweh, binele absolut, lumina lumii și făuritorul de pace!

– Parcă am mai auzit asta undeva, mormăi Făt-Frumos. Yahweh ăsta o fi frate cu Allah al arabilor, că adepții lor repetă aceeași vrăjeală. Băieți, noi luăm puradelul și plecăm, iar voi vă puteți continua în voie disputa teologică. Sau concurs, ce faceți voi aici. Apropo, Baal a fost omorât de Mot, după cum ne-a spus Ninurta, ceea ce înseamnă că n-are cum să vă aprindă rugul, deci popii au plecat cu un mare handicap din start. Dar nu e treaba noastră. Continuați, vă rog! Nu ne băgați în seamă!

Preoții lui Baal se simțiră foarte ofensați de afirmația lui Făt-Frumos, considerând-o o mare blasfemie, așa că începură să arunce în el cu pietre. Avraam și Ilie refuzară să îl elibereze pe copil, pentru că ar fi încălcat porunca zeului lor, așa că începură și ei să arunce cu pietre în eroii noștri. Nemuricioșii erau cât pe ce să moară lapidați, însă fură salvați de calul năzdrăvan, care se ascunse după o stâncă și strigă cât putu de tare:

– Avraame! Avraame! Alo, toată lumea gura mică, să mă înțeleg cu omul ăsta! Băi Avraame, răspunde odată, că îmi intră mesageria vocală!

Toți se opriră și tăcură mâlc, încercând să își dea seama a cui era acea voce misterioasă și de unde venea. Avraam mai aruncă o piatră în ceafa lui Făt-Frumos și strigă:

– Alo! Bună ziua, Avraam sunt! Cu cine am onoarea?

– Avraame, tu ești, mă? întrebă calul de după stâncă. Mâna sus, doi pași în față și o tumbă în aer ca să te văd! Și vorbește mai tare, că se cam pierde semnalul și te aud cu întreruperi! Yahweh sunt, domnul dumnezeul tău, tatăl autostivuitorul, făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute, bla-bla-bla, știi tu continuarea.

Avraam făcu cum i se ceruse, se postă în poziția de drepți și răcni un „Ordonați, să trăiți!”.

– Avraame, continuă calul, uite care-i treaba. Te-am sunat în legătură cu ce am vorbit noi mai devreme. Mai știi când ți-am zis să-l sacrifici pe fii-tu ca să-mi dovedești că ești fidel și credincios? Băi, am glumit! Ce naiba, nu mai știi de glumă? Am zis și eu așa, la caterincă, să văd ce zici. O mică păcăleală de 1 aprilie. O farsă cu camera ascunsă. Dacă știam că pui botul atât de ușor, nu mai făceam glume din astea cu tine. Ai înțeles, da? Eliberează copilul și lasă-l să plece, că a fost doar o glumă. Lasă-i și pe daci să plece, că sunt sub protecția mea. Dă-le și niște iarbă din colecția ta personală, că sigur ești fumat. Așa grăit-a Yahweh, dumnezeul lui Avraam și Isaac și știi tu continuarea. Clar, mă? Nu mă face să cobor la tine, că jar mănânci! Fugi și ia și vreo două kile de mere ca să te iert.

– Desigur, Doamne, sfințească-se numele tău! îngăimă Avraam. Vie împărăția ta, facă-se voia ta! Robul tău va face exact cum ai poruncit! Dar Canaanul tot mie mi-l lași, cum am vorbit, da?

– Da, mă, îi răspunse calul. Te voi binecuvânta cu binecuvântarea mea și voi înmulți neamul tău ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării. Și se vor binecuvânta prin tine toate popoarele Pământului pentru că ai ascultat glasul meu cel sfânt. Amin! Te pup, Avraame!  

Îl dezlegă Avraam pe Isaac și plecă cu el spre casă. Plecară și Nemuricioșii iar Ilie își continuă concursul cu preoții lui Baal, pentru că era rândul lui. Se aruncă în genunchi și începu să strige:

– Doamne Yahweh, dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al israeliților! Fă să cadă foc din cer și aprinde rugul ăsta, ca să afle toți că tu ești singurul zeu în Canaan și că eu sunt slujitorul tău! Aprinde rugul ca să moară de ciudă Baal cu preoții lui și cine altcineva mai îndrăznește să nu creadă în tine! Te rog eu, dă cu foc ca la Sodoma și Gomora! Fă rugul ăsta să ardă în flăcări ca Anna Lesko în tinerețe! Apoi schimbă-i numele în Annal Esko, pentru că i se potrivește mai bine! Ei, nu rugului!

Yahweh chiar îl ascultă și dădu cu foc exact ca la Sodoma și Gomora, pulverizându-i pe toți cu o bombă nucleară. Auzind bubuitura, Avraam se uită în urmă și se transformă într-un stâlp de sare, deoarece îl ajunse suflul exploziei. Isaac și Nemuricioșii nu erau atât de curioși, așa că supraviețuiră. Nu știu de ce suflul exploziei îi ajungea doar pe cei care priveau în urmă, dar dacă sunt încurcate căile zeilor, chiar nu are rost să ne chinuim noi să le descurcăm. Eroii noștri mai merseră ceva timp, zi de vară până-n seară, și dădură peste două armate, cea a israeliților și cea a filistenilor, care se ciomăgeau pentru Chivotul Legământului, cutia Pandorei pe care Nemuricioșii o uitaseră în Etiopia. Regele israelit Solomon o furase de la etiopieni și îi ordonase armatei sale să o ducă în Ierusalim. Însă pe drum israeliții dădură peste filisteni, care voiau cutia pentru că le plăcea cum arăta, așa că se lăsă cu o bătaie generală pentru o cutie fără nicio valoare, pentru că Solomon o furase fără Sfântul Graal, toiagul lui Imhotep și bucățile din Osiris, care rămaseră la etiopieni. Dacii noștri, care își luau prea în serios rolul de eroi, încercară să oprească lupta și să împace cele două tabere.

– Bre oameni buni, ce rost are să vă omorâți pentru o cutie? întrebă Făt-Frumos. De ce nu căutați o soluție pașnică? De pildă, de ce nu mergeți la un tribunal ca să vă judece organele competente? Lăsați legea să vorbească, nu vă mai omorâți între voi, că nu e bine!

– Mergem degeaba la tribunal, că nu mai avem judecător, răspunse un israelit. Samson a fost ultimul, un om foarte puternic, care a bătut o mie de filisteni cu o falcă de măgar. Dar l-a tuns în somn o desfânată străină, campioană la desfrâu, și și-a pierdut toată puterea odată cu părul. Rămas chel, Samson a fugit în lume și s-a ascuns de rușine. Iar noi nu mai avem judecător în Canaan, așa că se ocupă regele Solomon de judecăți din când în când. Dar nu vor filistenii să meargă la judecata lui Solomon, că cică ar fi conflict de interese. Așa că nu ne-a mai rămas decât bătaia.

– Un chelos cu forță supraomenească? se miră Harap-Alb. Prieteni, ăsta e Spânul! Nu e de mirare că se bat și ăștia, inclusiv zeii. Trebuie să-l găsim, că suntem aproape! Iar desfrânata aia de care ziceai, cine e, cât e tariful și unde o găsim?

– Nu știm cum o cheamă, dar noi îi ziceam Dalila, că e mai ușor de pronunțat. Cică venea din Sumer, unde luase centura neagră la desfrâu, dar de loc era din Dacia. Nu ne-a interesat C.V.-ul ei, ci numai recomandările, așa că nu avem prea multe detalii. După ce l-a tuns pe Samson a plecat să se facă frizeriță, că a văzut că se pricepe la asta. Se pricepe mai bine la desfrâu, dar n-am putut să o convingem să rămână, că cică are nevoie de o schimbare de carieră. Păcat, pentru că era foarte talentată la curvăsăraie…

– Asta sigur e Iana Sânziana, fosta mea! exclamă Harap-Alb. Mă urmărește peste tot! E clar că încă mă vrea. Eu nu țin neapărat să ne împăcăm, dar dacă insistă în halul ăsta, trebuie să o găsim. Că e păcat să o las așa disperată după mine. Dacă se poartă frumos îmi fac harem cu ea, dar numai dacă are analizele la zi. Că ar cam fi cazul să și le facă, la ce aud despre ea. Haideți să o găsim, pentru că nu îmi place să îmi las muierile să mă aștepte.

– O găsim, dar mai întâi trebuie să reparăm ce a stricat Spânul, spuse Făt-Frumos. Bre oameni buni, haideți mai bine să găsim o altă soluție în locul războiului. Eu propun să alegeți fiecare câte un om și să se bată numai ăia doi în locul tuturor. Ce ziceți, nu e mai bine așa?

Acceptară cu toții propunerea și își aleseră campionii. Filistenii un uriaș pe nume Goliat iar israeliții un copil care păștea oile tatălui său în apropiere. Le era tuturor frică de uriaș, așa că preferară să sacrifice un necunoscut în locul unuia dintre ei. Nemuricioșii, însă, nu fură de acord cu această luptă nedreaptă.

– Chiar nu e niciun bărbat în oastea asta care să ia locul copilului? întrebă Prâslea. Chiar atât de fricoși sunteți de băgați un copil la înaintare?

– Bate-te tu cu el dacă ești șmecher, replică un israelit. Dar stai, nu e corect, pentru că și tu ești copil. Să se bată unul dintre tovarășii tăi cu uriașul în locul nostru, apoi puteți să ne dați lecții de bărbăție și de vitejie. Dacă nu, ciocul mic și joc de glezne, cum au zis proorocii în scripturi!

Abia salvaseră un copil de la moarte, așa că nu puteau lăsa altul să fie ucis. Îl aleseră pe Harap-Alb să lupte împotriva lui Goliat, pentru că era caracterizat de un grad superior de inconștiență. Calul năzdrăvan, care știa punctul slab al uriașilor, îl învăță cum să câștige:

– Pune-ți armura lui Ahile și aruncă cu pietre în el. Nu contează că nu o să simtă nimic. Am eu un plan care o să te facă să câștigi. Tu dă cu pietre și atât. O să fii în siguranță chiar dacă te lovește, pentru că ești nemuritor și ai și armura invincibilă. Nu uita să arunci cu pietre în el când apuci, că așa o să câștigi.

Harap-Alb îmbrăcă armura și începu lupta. Armură care nu îi proteja și capul, din păcate, acolo unde uriașul îl lovi ca trenul. E drept că Harap-Alb era nemuritor, însă asta nu îl scutea de durere. Când apucă să se dezmeticească, aruncă înspre uriaș câteva pietre care îi loviră pe cei din spate, pentru că semiarabului i se dereglase direcția de la prea multe lovituri în turban. În acest timp, calul trase o piatră în fruntea lui Goliat cu o praștie împrumutată de la copilul-păstor, știind că acela era punctul slab al uriașilor. Lovit exact între sprâncenele proaspăt pensate, uriașul se prăbuși la pământ și își dădu duhul. După ce își reveniră din șoc, israeliții începură să îl aplaude pe Harap-Alb, fiind convinși că semiarabul îl ucisese pe Goliat cu o piatră. Ba chiar îl declarară Mesia, salvatorul despre care profeții le spuneau că va veni pentru a-i ajuta. Imediat se și născură câteva mituri în jurul lui.

– Am auzit că la nașterea lui au venit trei magi de la răsărit, care au urmărit o stea până în dreptul staulului în care s-a născut, spuse unul. Și că regele Solomon a omorât toți copiii din Betleem de teamă că Mesia o să-i ia tronul.

– Nu-i adevărat, eu m-am născut într-un spital din Brăila! îl contrazise Harap-Alb. Fără magi și fără stele! Nu era nimeni acolo în afară de doctori și asistente! Nici mama n-ar fi vrut să vină, dar a cam fost nevoită!

– Eu am auzit că la botezul lui s-au deschis cerurile, Sfântul Duh a coborât asupra lui și Yahweh a strigat cât să îl audă toți: „Acesta este fiul meu cel preaiubit întru care am binevoit; de el să ascultați!”, zise altul. Deci nu e doar Mesia, ci și fiul lui Yahweh!

– Are dreptate, și eu am auzit la fel! interveni alt israelit. Mai mult, cică mă-sa era fecioară când a lăsat-o Yahweh borțoasă. Și cică o să rămână pururea fecioară, că i s-a reparat virginitatea la loc după naștere! Slavă lui Mesia și maicii lui, preasfânta fecioară!

– Nu e adevărat nimic din ce aberați! urlă Harap-Alb. Sunt fiul lui Ali Baba, nu al vreunui zeu! Iar mama nu e fecioară, că a născut trei duzini de plozi până acum! Și nici n-am fost botezat!

– Vedeți? E și modest pe deasupra! observă unul din spate. Calitate pe care doar Mesia poate să o aibă. Mântuitorule, fă o minune! Vindecă pe cineva, mergi pe apă și apoi transform-o în vin, cum ai făcut la nunta aia de care am auzit! Mergi pe vin, că asta i-ar convinge pe toți că ești cu adevărat salvatorul nostru!

– Nu sunt, câinilor, niciun salvator al nimănui! Lăsați-mă naibii în pace cu prostiile voastre! urlă Harap-Alb și fugi.

Nemuricioșii îl urmară și nu doar ei, ci și toată armata de israeliți hotărâți să îl urmeze pe „salvator”. Rămași singuri, filistenii luară Chivotul Legământului și fugiră cu el, bucuroși că l-au putut fura fără bătaie de cap. Cum fugea Harap-Alb de mulțimea de credincioși, dădu peste niște corturi în fața cărora doi copii mâncau linte.

– Măi copii, unde pot să mă ascund de niște nebuni? îi întrebă el.

– Întreabă-l pe tata, care e în cortul ăla cu fermoar, răspunse unul dintre ei. Dar vorbește tare, că e bătrân și nici nu prea aude, nici nu prea vede.

Intră Harap-Alb în cort și îl găsi pe Isaac, fiul lui Avraam, pe care îl salvaseră de la sacrificare cu câteva zile înainte. Era bătrân de parcă trecuseră câteva decenii de atunci. Uimit, Harap-Alb îl întrebă ce s-a întâmplat de a îmbătrânit atât de repede.

– Nu se spune că timpul trece mai repede când te distrezi? răspunse Isaac. După ce am scăpat de moarte, am ținut-o numai în petreceri. Și uite așa, fără să-mi dau seama, am îmbătrânit într-o săptămână cât alții în șaptezeci de ani. Nu regret, că am petrecut ca-n povești. Abia aștept să mă reîncarnez, ca să o iau de la început!

 – Mă depășește complet tot ce ține de timp, mărturisi Harap-Alb. Mai bine ajută-mă să scap de niște nebuni care mă cred Mesia, că și noi te-am ajutat când voia tac-tu să te ardă pe rug ca pe un infidel.

– Tu ești Mesia? se miră Isaac. În cazul ăsta, vino să-ți dau binecuvântarea mea. Voiam să i-o dau unuia dintre plozi, dar au început să se certe pe dreptul de prim-născut și pe binecuvântare, de parcă ar valora ceva. Așa că îi las să se bată ca proștii și te binecuvântez pe tine. Nu vrei și dreptul de prim-născut al fiului meu cel mare? Ca să-i las pe fraierii ăștia de tot fără moștenire, că mănâncă singuri linte și mie nu vor să-mi aducă. Fii binecuvântat, Mesia, în numele Domnului Yahweh și al lui tata, părintele israeliților! Acum semnează confirmarea de primire și gata, ești rezolvat.

Când aflară adepții lui Harap-Alb că „Mesia” a primit și binecuvântarea lui Isaac, fură sută la sută convinși că el era într-adevăr cel profețit de scripturi. Îl luară pe sus și îl duseră pe un deal, unde îi cerură să le țină o predică. Mulți începură să se atingă de el și să țipe că s-au vindecat de afecțiunile pe care le aveau, deși sărmanul nu avea nicio putere specială iar ei erau la fel de bolnavi ca înainte. Mai ales la cap.

– Mesia, spune-ne ceva înțelept care să ne dea cu dosul de pământ, îl rugară ei.

– N-am ce să vă zic, de ce naiba nu mă credeți că nu sunt Mesia? urlă Harap-Alb exasperat.

– Doar Mesia ar putea spune că nu e Mesia, concluzionă unul din public. E clar că e Mesia, nu?

Urlară toți în cor în semn de aprobare. Harap-Alb rămase fără soluții.

– Eu zic să le spui ceva, că n-ai cum să scapi de ei, îl sfătui Făt-Frumos. Ceva care să pară cât de cât inteligent, ca să fie mulțumiți.

– Ce să le zic? întrebă „Mesia”. Chiar nu știu nimic inteligent.

– Zi-le ceva despre plozi sau lighioane, că tuturor le plac puradeii și jivinele, îi șopti Greuceanu.

Harap-Alb făcu semn mulțimii să tacă și zise tare, clar și răspicat:

– Doi-zece, doi-zece! Se aude acolo în spate? Bun, în cazul ăsta, luați de aici ceva înțelept. Sunteți atenți? Bravo! Deci lăsați odraslele să vină la mine!

– Asta cam sună a pedofilie, remarcă unul din public. Ce vrei să faci cu copiii, Mesia?

– Nimic! se apără Harap-Alb. Nu le fac nimic! Doar le dau împărăția cerurilor.

– Da’ femeile nu-ți plac? îl întrebă altul. De ce nu chemi femeile la tine, ca să nu pari pedofil?

– În regulă, lăsați muierile să vină la mine! se corectă Harap-Alb.

– Toate? întrebă un israelit.

– Nu toate, doar unele, răspunse „Mesia”.

– Câte? vru să știe altul.

– Nu am un număr exact. Cât mai multe.

– Și pe transsexualii care s-au născut bărbați dar și-au făcut apoi operație de schimbare de sex? întrebă o femeie solidă, cu voce groasă și început de barbă.

– Da, și pe cele care pun întrebări tâmpite.

– Dacă vin femeile la tine, noi cu ce mai rămânem? fu curios alt spectator.

– Cu puradeii, îi răspunse Greuceanu. Dacă nu l-ați lăsat să cheme plozii, vi-i lasă vouă și ia el muierile. Că vrea să-și facă harem și pentru asta are nevoie de muieri, nu?

– Adică dacă îl lăsam să cheme copiii, își făcea harem de copii? se miră unul.

– Nu, chiar nu e vorba despre niciun harem aici! urlă Harap-Alb. Am vrut să spun că… Nu mai contează, că oricum nu înțelegeți.

– Ce ai vrut să spui, Mesia? întrebă un israelit.

– Nimic, las-o așa, replică semiarabul.

– E secret de nu vrei să ne spui? vru să știe altul.

– Nu e niciun secret, doar nu mai contează.

– E cumva secretul vieții veșnice? se auzi din spate.

– N-auziți că nu e niciun secret? Am schimbat subiectul că n-are rost să lungim atât de mult discuția asta.

– E secretul vieții veșnice! exclamă un spectator. Mesia știe secretul vieții veșnice! Mesia, spune-ni-l și nouă, te rugăm! Nu fi egoist, zi-ne și nouă!

– Nu știu niciun secret, cu atât mai puțin pe cel al vieții veșnice, oftă Harap-Alb care nu avea nici cea mai mică idee cum ar fi putut scăpa de adepții săi. Noi am mâncat o plantă care ne-a făcut nemuritori, dar nu știm nici ce plantă era, nici ce proprietăți are.

– Mesia și apostolii lui sunt nemuritori! țipară spectatorii în cor. Mesia deține secretul vieții veșnice! Mesia, spune-ni-l și nouă!

Tot calul salvă situația, strigând din mulțime:

– Mesia, ne e foame! Hai să luăm o pauză de masă!

– Chiar așa, aprobă un israelit. Mesia, dă-ne mâncare!

– De ce să vă dau eu mâncare? sări Harap-Alb. Am față de cantină?

– Pentru că am venit pentru tine aici, zise altul. Și ne-am grăbit să te urmăm, așa că n-am apucat să ne luăm ceva la pachet. Dă-ne mâncare, că e datoria ta!

– Dar nu v-am chemat eu! țipă semiarabul. Duceți-vă acasă și lăsați-mă în pace, că o să cedez psihic din cauza voastră!

 Gașca nu voia să se spargă iar spectatorii începură să scandeze „Urlă foamea-n noi și cu ea urlăm și noi!”, așa că Nemuricioșii își verificară proviziile. Aveau doar cinci pâini și doi pești care, evident, nu le ajungeau pentru a hrăni câteva mii de flămânzi. Drept pentru care, calul comandă câteva căruțe de pâine și pește de la o firmă de catering, ca să-i sature pe toți. Chiar dacă majoritatea strigară „Minune! A înmulțit peștii și pâinile!”, nici măcar Mesia nu îi putu mulțumi pe toți.

– N-aveți și pâine neagră? întrebă unul. Că sunt la dietă și nu am voie să mănânc nici măcar intermediară, darămite albă.

– Dar feliată? se auzi din spate.

– E cam veche pâinea asta, se plânse unul știrb. Ceva mai proaspăt n-ați găsit, ca să nu ne rupem dinții în pâinea noastră cea de toate zilele?

– Mămăligă nu aveți? întrebă altul. Pentru că am intoleranță la gluten.

– Eu sunt vegetarian, zise alt israelit, așa că nu pun gura pe pește. O salată nu aveți?

– E cam sărac meniul, se auzi din mulțime. Dacă tot îți faci o pomană, fă-o cum trebuie. Suntem totuși la o adunare religioasă, nu la pârnaie.

– Voi vă credeți la restaurant? zbieră Harap-Alb. După ce că e moacă, tot nu vă convine? Ia mai lăsați-mă cu tâmpeniile voastre, că m-am săturat!

Și fugi, urmat îndeaproape de tovarășii săi, ca să mănânce pizza pe ascuns, ceea ce credincioșii care aflară numiră „Cina cea de taină”. După masă, Nemuricioșii plecară spre muntele Hermon și urcară în vârf, mulțimea preferând să îi aștepte la poale. Pe munte găsiră câțiva îngeri adunați la sfat. Erau căpeteniile Veghetorilor, îngerii însărcinați cu supravegherea omenirii, care plănuiau să se împreuneze cu femeile muritorilor. Conducătorul lor, Azazel, tocmai îi obligase pe toți să jure că vor păstra secretul, așa că nu privi cu ochi buni prezența unor străini exact în acel moment. Însă nu doar eroii noștri aflară acel secret de care nu le păsa câtuși de puțin, ci și El, zeul suprem al Canaanului, care își trimise arhanghelii să-i pedepsească pe îngerii cu gânduri erotice. Se încinse în vârful muntelui o bătaie generală între arhangheli și Veghetori, de care nu scăpară nici flăcăii noștri, care încasară involuntar lovituri din toate părțile. Coborâră de pe munte cu fețele umflate, vinete și oblonate, scuipându-și puținii dinți care le mai rămaseră. Mulțimea care îi aștepta găsi o explicație și pentru asta:

– Minune cerească! Mesia și apostolii lui s-au schimbat la față! țipă unul. Propun să trecem ziua asta în calendar cu cruce roșie și să sărbătorim anual schimbarea la față!

Deloc surprinzător, fură cu toții de acord. Mai puțin Harap-Alb, căruia îi ajunse răbdarea la final.

– Câini blestemați, ia gata cu panarama, că nu mai pot! urlă el. Cât să vă mai suport? Chiar trebuie să dau cu dinamită ca să scap de voi? Chiar vreți să fie „Allahu’ la bar” ultimul lucru pe care îl auziți? Dispăreți de aici, că vă arunc pe toți în aer, infideli care sunteți!

– Allahu’? Infideli? Ne aruncă în aer? De ce Mesia vorbește ca un arab? se întrebară spectatorii.

– Pentru că sunt arab! răspunse Harap-Alb. Nu v-ați prins după nume? Bine, pe jumătate arab, că mama e dacă. Iar de la tata am învățat să le aduc jihadul tuturor care mă supără! Hai, toți încolonarea cu buletinele în mână, ca să vă trec pe lista mea neagră!

Mulțimea încremeni pentru o clipă, apoi începu să țipe și să huiduie, arabii fiind cei mai mari dușmani ai israeliților. Îl luară pe Harap-Alb pe sus și îl duseră în Ierusalim, la judecata regelui Solomon, considerat cel mai înțelept om din acea vreme. Regele supraveghea în acel moment construirea unui templu pentru zeul Yahweh, realizat de demoni pe care îi controla cu ajutorul unui inel magic. Însă luă o pauză de la supravegheat când află că avea de judecat cazul unui arab care se credea Mesia. Profitând de ocazie, Nemuricioșii îi testară înțelepciunea cu câteva întrebări la care nu s-ar fi așteptat nici cei mai înțelepți zei.

– Bre mărite rege, răspunde-mi, rogu-te, la cea mai mare nelămurire a mea, spuse Făt-Frumos. Iulia Albu este din Alba Iulia?

– Nu știu cine e Iulia Albu și nici ce e Alba Iulia, se fâstâci Solomon.

– Ce fel de înțelept ești dacă nu știi nici măcar asta? se miră Fătul. Iulia Albu e creatoarea aia de modă care umbla cu găina după ea iar Alba Iulia e un oraș din Dacia, unde o să se proclame cândva unirea principatelor.

– Lasă-l, bă, cu găinile tale, că am eu o întrebare mai bună, îl opri Greuceanu. Boss, se spune pe la noi că, cine nu are bătrâni, ar trebui să-și cumpere. Eu nu înțeleg de unde să-și cumpere și cine naiba vinde bătrâni. Și cum? La bucată? La kilogram? La felie?

– Deci da, răspunse Solomon. Ăsta e răspunsul. Mai aveți sau putem începe judecata?

– Am și eu una, interveni Prâslea. A mea e mai simplă, că nu-s bătut în cap ca ăștia. Deci dacă Albă-ca-Zăpada s-ar mărita cu Harap-Alb și ar lua numele soțului, cum e obiceiul, s-ar numi Harap-Albă-ca-Zăpada?

– Depinde doar de ea, răspunse regele. Dar cred că ar fi mai bine să își păstreze numele de domnișoară, ca să nu apară astfel de întrebări cumplit de dubioase. Gata cu curiozitățile, să trecem la judecată! Deci avem un arab care se crede Mesia! Arabule, cum pledezi? Oricum vei fi condamnat, dar te întreb din politețe.

– Onorată instanță infidelă, sunt nevinovat! strigă Harap-Alb. Le-am tot zis că nu sunt niciun mesia, le-am tot cerut să mă lase în pace, dar n-au vrut să înțeleagă.

– Minte, maiestate! urlară israeliții. Ne-a spus că e Mesia, că e fiul lui Yahweh, că mă-sa e fecioară și că la nașterea lui a apărut o stea după care s-au luat niște magi! Apoi ne-a păcălit că face minuni, dar erau doar trucuri de iluzionism! Crucifică-l, că merită dușmanul ăsta!

 – N-am zis așa ceva! se apără Harap-Alb. Am martori pe tovarășii mei că totul e o minciună! Chiar dacă se vor lepăda toți trei de mine până la cântatul cocoșilor, poate până atunci vor depune mărturie.

– Noi avem câteva mii de martori care spun ca noi, replică un israelit. Deci e vinovat, mărite rege! Pune-i crucea în spate și trimite-l la Golgota! Iar dacă apostolii lui îi iau apărarea, înseamnă că și ei trebuie crucificați pentru sperjur!

– Noi n-am zis nimic, nu ne băgăm în probleme religioase, spuse Greuceanu și începu să se retragă către ușă.

– Deci, arabule, martorii spun în unanimitate că te crezi Mesia. Mai ai ceva de zis în apărarea ta înainte să dau verdictul? întrebă Solomon.

– Aveți noroc că împărăția mea nu este din lumea asta, răspunse Harap-Alb. Dacă ar fi fost din lumea asta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat israeliților. Dar împărăția mea nu e de aici, ci din Dacia. Mare noroc aveți că eu joc în deplasare și voi acasă. La mine acasă nu se atingea unul de mine, că tot ce mișcă-n țara aia, râul, ramul, mi-e prieten numai mie. Iară ție dușman îți este! Dușmănit vei fi de toate, fără a prinde chiar de veste! Să nu zici că nu te-am avertizat!

– Oho, dar ești tupeist în fața morții, arabule! exclamă regele. De unde atâta tupeu?

– Tu zici că sunt tupeist, eu zic că sunt jihadist, replică Harap-Alb. Eu spre aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru jihad. Oricine este din jihad ascultă glasul meu. Și va veni o vreme când ultimele cuvinte pe care le vei auzi vor fi „Valahu’ akbar!”. Atunci vei ști că s-a împlinit cuvântul meu și că te așteaptă prejudecata de apoi. Atunci vei ști că te-au ajuns jihadul și răzbunarea mea.   

– E clar, ăsta e dus cu capul, concluzionă Solomon. E vinovat dar și nebun. În cazul ăsta, să facem cu el cum am făcut cu un copil pe care îl voiau două femei: îl tăiem în două și dăm jumătate din el israeliților pe care i-a păcălit și cealaltă jumătate apostolilor lui.

– O judecată dreaptă! țipară israeliții. Taie-l în două și crucifică jumătatea noastră!

– Cum să îl tăiați în două?!? întrebă Prâslea. Ați luat-o razna și voi? Mai bine să-l ia ăștia pe tot și să se spele pe cap cu el, că poate crucificat mai are o șansă de supraviețuire.

– Când am zis că vă lepădați de mine până la cântatul cocoșilor, mă gândeam că așteptați mai mult de trei minute să o faceți! se îmbufnă Harap-Alb. Hal de prieteni sunteți voi? Infidelilor! Ce jihad vă frig peste ochi dacă scap de aici…

– Nene, nu înțelegi că, dacă te taie în două, o să rămâi așa? îl întrebă Prâslea. Dacă rămâi întreg și te crucifică, te putem salva cumva, că are calul un plan. De asta le-am zis că te dăm lor pe tot, nu că ne-am lepăda de dumneata.

– Nu vreau să aud nimic! E prea târziu pentru scuze, iudă blestemată care ești! îl certă Harap-Alb. Luați-mă și crucificați-mă, că nu vreau să îi mai văd pe ăștia! Și dați-le și patruzeci de arginți, că e jignitor să mă fi trădat gratis! Dați-mi crucea și hai, că nu am timp să stau după voi toată ziua!

Ieși din sală înjurând în arabă, înșfăcă prima cruce de mormânt pe care o găsi în cimitirul din apropiere, o luă în cârcă și plecă spre dealul Golgota, acolo unde erau răstigniți condamnații la moarte din Ierusalim. Mulțimea îl urmă dezamăgită, pentru că israeliții își doreau să-l impulsioneze cu câteva lovituri de bici și pietre, însă nu era cazul, deoarece semiarabul mergea spre deal de bunăvoie. Și puțin grăbit, ca să termine mai repede povestea. Ajuns pe deal își înfipse crucea în pământ, se urcă pe ea și se legă cu sfoară, pentru că nu-și putea bate singur cuie în mâini. Mulțimea de gură-cască se puse pe așteptat, răstigniții dându-și duhul de obicei după câteva ore bune. Iar în cazul lui Harap-Alb ar fi durat ceva mai mult, fiind nemuritor. Ceea ce știa și calul, care avea un plan de salvare. Îi dădură răstignitului un somnifer puternic turnat într-o cană cu apă, care să-l facă să pară mort. Când adormi, îl dădură jos de pe cruce și îl îngropară într-un mormânt din apropiere. Două zile dormi Harap-Alb și, când se trezi, tovarășii săi îl scoaseră din mormânt noaptea, la adăpostul întunericului. În zori, când babele veniră la tămâiat, după obiceiul locului, găsiră mormântul gol. Și fugiră să-i anunțe pe foștii adepți ai semiarabului.

– Minune! strigară ele. A înviat mortul! Într-adevăr era Mesia!   

Israeliții merseră la mormânt pentru a verifica informația cel puțin dintr-o sursă credibilă și, după îndelungi cercetări, concluzionară că Harap-Alb nu mai era acolo. Prin urmare, babele aveau dreptate. Mortul înviase, deci era cu adevărat Mesia. Chiar dacă era arab, pentru că nimeni nu-i perfect. Așa că se hotărâră să îi inventeze o religie pe care să o propovăduiască în toată lumea, chiar și cu sabia la nevoie. În acest timp, Nemuricioșii noștri erau deja departe. Traversaseră râul Iordan și se îndepărtau de Canaan cât puteau de repede, încercând să lase cât mai în urmă acest tărâm care nu le adusese decât neplăceri și o doză de nebunie colectivă la care nu se așteptau. Cum fugeau ei prin deșert pe jos, pentru că nu avuseră timp să-și ia și cămilele, deodată apăru din nori un obiect zburător neidentificat care lansă o rază tractoare, cu care îi trase la bord pe toți cinci. Eroii noștri se treziră față în față cu niște creaturi mici, cenușii și cu capete mari, care îi legară de niște mese și începură să le sondeze toate orificiile. Trecu ceva timp până înțeleseră Nemuricioșii că tocmai fuseseră răpiți de extratereștri și duși pe altă planetă, unde fură debarcați, spălați, dezinfectați și aruncați într-o arenă plină ochi cu spectatori care aplaudară frenetic sosirea lor. Bineînțeles, cu toții extratereștri. Unul coborî lângă ei cu ajutorul unui dispozitiv plutitor, le ură bun-venit și apoi strigă într-un microfon cât să fie auzit de întreaga sală:

– Echipa Pământului e aici, așa că pot să înceapă preliminariile celei de-a cinci sute nouăzeci și cincea ediții a campionatului „Mortal Kombat[10]”! Aplauze pentru concurenți!

Publicul aplaudă extaziat și chiar se lansară câteva valuri în tribune, dar se sparseră repede.

– Mă scuzați că mă interpun în halul ăsta, dar unde suntem? întrebă Făt-Frumos.

– Pe planeta Marte, desigur! îi răspunse extraterestrul. Nu v-ați uitat pe geam când ați venit? N-ați văzut panoul din gară?

– Nu prea am avut timp să ne uităm pe geam, că eram legați de mese și violați în moduri pe care chiar nu vrem să le povestim, replică Harap-Alb. Ce căutăm noi pe Marte?

– Participați la preliminariile celei de-a cinci sute nouăzeci și cincea ediții a campionatului „Mortal Kombat”. N-am spus deja asta? N-ați fost atenți sau ajunge semnalul la voi cu întârziere? Regia, verificați cablurile, că iese interviul cu decalaj între imagine și sunet!

– Asta am înțeles dar ce muma Tălpii Iadului e „Mortal Kombat”? vru să știe Greuceanu.

– E campionatul anual de bătaie al Imperiului Galactic, organizat la ordinul și în onoarea împăratului Palpatine[11], desigur. Voi reprezentați Pământul în preliminarii, care a căzut în grupe cu Marte, Venus și Pluto. Planetele care vor ocupa primele două locuri din grupă vor juca în campionatul galactic, după cum știe toată lumea. Aveți primul meci la noi iar dacă supraviețuiți, jucăm și returul la voi acasă. Ați înțeles acum?

– Cum adică dacă supraviețuim? se sperie Făt-Frumos.

– Păi ce, aveți impresia că se numește „Mortal Kombat” doar pentru că sună bine? E o competiție pe viață și pe moarte, desigur. Când o să pierdeți, și o s-o faceți cu siguranță, amintiți-vă să muriți cu demnitate, că sunteți reprezentanții unei întregi planete. Nu vă faceți de râs, că așa o să intrați în istorie. E clar?

– Am înțeles noi ceva-ceva, dar nu suntem lămuriți de ce ne-ați ales pe noi pentru competiția asta, spuse Prâslea. Din câți eroi are Pământul, cum ați ajuns tocmai la noi?

– În primul rând, un zeu, Marduk sau Yahweh, nu mai rețin exact numele lui, ne-a recomandat să vă luăm pe voi, răspunse extraterestrul.  Nu știu de ce, dar se pare că nu vă suportă. Iar în al doilea rând, Pământul nu prea mai are eroi, că i-am adunat cam pe toți și i-am adus aici. Oameni și semizei, cei mai de seamă luptători ai planetei voastre, cu toții au căzut în fața concurenților noștri. Hercule, Tezeu, Perseu, Ahile, Ghilgameș, Ulise, Castor și Pollux, Beowulf, regele Arthur, Robin Hood, Cu Chulainn, Rama, Arjuna și mulți alții și-au găsit sfârșitul aici. Așa că ați rămas cam ultimii. Dacă vreți să-i vedeți, vă duc după concurs în muzeul nostru, că i-am împăiat și i-am pus în insectar. Iar armele și armurile lor sunt acolo, într-un colț, că n-avem ce face cu asemenea tehnologie înapoiată. Puteți să vă alegeți orice din grămadă dacă vă trebuie jucării ca să muriți cu onoare.

– Eu vreau înapoi ghioaga lui Hercule și blana leului din Nemea! răcni Greuceanu.

– Eu vreau arcul lui Ulise, care i-a aparținut zeului Apollo! sări Prâslea.

– Eu vreau mantia lui Arthur, care îl făcea invizibil, și sulița lui Cu Chulainn, care explodează în mii de ghimpi! exclamă Harap-Alb.

– Eu am deja sabia lui Perseu și armura lui Ahile, dar vreau și niște sandale, că mă cam strâng opincile! țipă Făt-Frumos.    

– Eu nu vreau decât o găleată cu jăratec, ca să mă transform în armăsar, că n-am nicio șansă ca mârțoagă! strigă calul. Și un măr! Și o țigară cu iarbă, că e prima oară în povestea asta când nu sunt drogat!

Nu primi jăratic, așa că rămase la fel, dar spectatorii îi aruncară câteva mere în freză. După ce flăcăii se înarmară, extraterestrul le prezentă competitorii: un robot, un cyborg, un mutant, un reptilian și o creatură gelatinoasă dintr-o specie neidentificată. Degeaba eroii noștri protestară, țipând că refuză să participe la această competiție. Lupta începu și, firește, Nemuricioșii fură bătuți cu vârf și îndesat. Nu și omorâți, pentru că erau nemuritori, așa că lupta putea dura la nesfârșit, ținând cont că era una pe viață și pe moarte. După câteva zile, când spectatorii dormeau unii pe alții cu spume la gură, se deschise un portal în mijlocul arenei, prin care sosi zeița Anat însoțită de alți patru zei ai Canaanului: Baal, El[12], Dagon[13] și Așera[14].

– Opriți lupta! strigă ea. Am venit să le luăm locul oamenilor!

– Dar nu puteți, îi răspunse extraterestrul amfitrion. I-am înscris deja în competiție, lupta a început, chiar nu putem face schimbări așa, în timpul meciului, după cum vrea oricine…

– Oricine?!? exclamă zeița. Bă băiatule, tu știi cu cine vorbești? Suntem marii zei ai Canaanului și un nimeni ca tine ar trebui să stea în genunchi când vorbește cu noi! Ai noroc că îmi conserv energia pentru luptă, altfel îți zburam capul ăla urât de pe umeri cu un șut din voleu! Dacă am zis că le luăm locul oamenilor, aplaudă-ne în loc să comentezi!

– Dar regulamentul interzice și schimbările în timpul luptei, și participarea zeilor…

– Dar participarea nemuritorilor nu o interzice? pufni zeița. Idiotule, dacă sunt lupte pe viață și pe moarte, cum îi bagi în competiție pe unii care nu pot muri? Faci blaturi, mă? Ai băgat la pariuri, nu? Vrei să fraudezi competiția ca să te îmbogățești? Ia dă-mi numărul tău de înmatriculare, ca să fac o plângere la F.I.F.A. și U.E.F.A.

– Dar n-am știut că sunt nemuritori, bâigui extraterestrul.

– Ai știut, n-ai știut, nu mai contează. Important e că ăștia nu pot participa. Așa că trebuie să-i înlocuiești, ca să nu le dai spectatorilor banii înapoi pe bilete. Și cum nu mai ai cu cine să-i înlocuiești, noi suntem singura variantă. Acum tai-o de aici și anunță schimbările la pauză!

Deschise un portal către Pământ și îi îndemnă pe Nemuricioși să plece. Aceștia îi mulțumiră, dar nu plecară fără a o întreba de ce îi ajuta.

– Pentru că și voi m-ați ajutat să aflu ce s-a întâmplat cu Baal, încât am putut să-l găsesc și să-l resuscitez, răspunse Anat. Și așa îmi plătesc datoria: alături de marii zei ai Canaanului vă iau locul în „Mortal Kombat”. Acum plecați, că trebuie să-l caftesc pe gușterianul ăla care se uită la mine ca libidinosul. Sau balaurian, ce-o fi, că oricum nu contează.

– Îți dai seama că, dacă pierdeți, rămâne Yahweh singurul zeu al Canaanului? o întrebă Prâslea.

– Nu rămâne, că nu pierdem, replică zeița plină de ea. Nu au nicio șansă creaturile astea în fața unor zei. Gata cu gargara, că am chef de căpăceală. Intrați în portal și duceți-vă acasă!

Se pare că au pierdut, pentru că Yahweh a rămas singurul zeu al Canaanului. Eroii noștri trecură prin portal și aterizară într-o apă. Când se chinuiau să iasă din ea, Harap-Alb le șopti:

– Fraților, nu știu unde am ajuns, dar un animal cu mătărânga pe față se uită la mine cam suspect. Și mă mângâie cu ea pe cap. Când strig „Valahu’ akbar!” fugiți, că mi-a intrat dinamita la apă și nu pot să-i aduc jihadul. Sunteți gata? 3… 2… 1… Și!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus că…  nu vi se pare că spun cam multe? Serios, parcă dau cam tot afară din casă. Spun, spun și tot spun, fără frână sau măsură. Chiar tot? Nu mai țin nimic pentru mine? Puțin mister nu strică niciodată. În plus, mă simt de parcă vorbesc singur. Doar eu spun, de parcă ar fi monolog. Și nu-mi plac monologurile. Eu centrez, eu dau cu capul. Nu mai zic că vorba lungă mult aduce sau ceva de genul ăsta. Nu, aia era vorba dulce. Vorba lungă era sărăcia omului. Sau vorba dulce era sărăcia? De ce îmi pasă de așa ceva? Contează? Chiar nu! Iată ce se întâmplă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. Ia să mai vorbească și altcineva! Eu iau pauză, nu mai spun nimic! Dar nu schimbați canalul, că revin! Rămâneți aproape, că nici nu știți ce pierdeți! Amin!

[1] Povestitoarea din antologia O mie și una de nopți

[2] Eroul unui ciclu de povești din Orientul Mijlociu

[3] Referire la Osama bin Laden, fost lider al organizației teroriste al-Qaeda

[4] Sanctuar cu formă de cub, cel mai sfânt lăcaș de cult al islamului

[5] Zeița asiro-babiloniană a fertilității, dragostei și războiului

[6] După o relatare a istoricului grec Herodot

[7] Aluzie la povestea biblică a Turnului Babel

[8] Aluzie la atentatele din 2001 de la World Trade Center

[9] Monstru din religiile mesopotamiene, reprezentat ca o pasăre uriașă sau ca un vultur cu cap de leu

[10] Competiție fictivă din seria de jocuri video Mortal Kombat

[11] Personaj negativ din franciza Star Wars („Războiul Stelelor”), conducătorul Imperiului Galactic

[12] Zeul suprem în religiile Canaanului

[13] Zeul fertilității în Canaan, reprezentat cu partea inferioară de pește

[14] Zeița maternității și a fertilității în Canaan, soția lui El