Divina parodie 6. A fost odată… pe la budiști

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, unde curge-n vale un râu mititel, plânge și suspină o tânără domniță dulce și suavă ca o… bivoliță. Căci în bătălie primul ei iubit a plecat cu oastea și n-a mai venit. Cel puțin așa își amintește ea, pentru că realitatea a fost diferită. Ea l-a părăsit și a plecat în lume, pentru a se bucura de viață. Iar acum, când a fost răpită de un demon, și-a amintit de fostul ei iubit doar pentru că are nevoie de ajutorul lui. Ați ghicit, este vorba despre Geta-Daca, una dintre fiicele lui Magenta-Împărat și prima iubită a lui Greuceanu. Care, pe când încerca să devină actriță la Bollywood, a fost răpită de demonul Ravana și dusă în cetatea lui de pe insula Sri Lanka. Un vechi castel pe o stâncă neagră, cu un râu mititel care curge-n vale, după cum am mai spus. Nu vă dau mai multe detalii, că oricum nu cunoașteți zona.

În acest timp, Greuceanu și tovarășii săi se află în Oceanul Indian, unde au aterizat de pe Marte prin portalul deschis de zeița Anat. Nu în larg, ci aproape de mal, unde îi găsi un elefant roșu călare pe un șoarece, care îi scoase din apă.

– Ia-ți mătărânga de pe mine, hipopotamtamule! urlă Harap-Alb ca din gură de șarpe când elefantul îl prinse cu trompa pentru a-l ridica.

– Nu e hipopotam, ci căpcăun, îi șopti Făt-Frumos. Nu vezi că e roșu și are un șarpe la gât și o semilună în frunte? Ce animal ai mai văzut cu șerpi la gât? Și cum îl ține șobolanul ăla în spate fără să se turtească? O fi și șobolanul căpcăun?

– Poate nu e șarpe, zise Harap-Alb. Ăla de la gât i-o fi ștremeleagul iar chestia de pe față o fi rezerva. Ai naibii căpcăuni, noi abia ne descurcăm cu unul iar lor le-au dat zeii două!

– Voi chiar sunteți tâmpiți, nu vă prefaceți, îi apostrofă Prâslea. E un elefant! Ați mai văzut elefant și în Africa! Ba chiar ați muls unul, crezând că era gazelă!

– Ce elefanți roșii cu șerpi la gât, care călăresc hamsteri, ai văzut tu, puradelule? îl întrebă Greuceanu. Le dau dreptate ăstora, sigur e ceva dubios. Ori o fi vreun demon, ori e monstrul din Loch Ness înfometat și excitat, care vrea să ne defloreze și mănânce. În ce ordine vrea el, că e dubios!

– Unde ai văzut, mă, să arate așa monstrul din Loch Ness? întrebă calul uimit de aberațiile pe care le scoteau tovarășii săi.   

– Unde l-ai văzut tu pe monstrul din Loch Ness ca să știi cum arată?!? întrebă la rândul său Greuceanu.

Elefantul îi lăsă să se certe puțin, apoi îi calmă cu o trompă peste ochi, de le împrăștie ideile și lui Făt-Frumos rimelul. După care le spuse:

– Am mai văzut ciudați, dar ca voi niciodată. Eu sunt Ganeșa, zeul intelectului, înțelepciunii, științei, artelor și începuturilor. Voi cine sunteți, ciudaților, și ce căutați în ocean?

– Suntem cinci eroi din Dacia și venim de pe planeta Marte printr-un portal deschis de o zeiță din Canaan, care ne-a luat locul într-un campionat galactic de bătaie! îi răspunse Făt-Frumos dintr-o suflare. Știu, e greu de crezut că există alte planete și viață pe ele, pentru că și noi am crezut până de curând că luminile de pe cer sunt becurile raiului, pe care le aprind îngerii noaptea ca să vadă pe unde calcă. Dar se pare că nu-i așa. Așează-te și procesează informația cât ai nevoie, că e șocant când afli asta prima oară. Nu te grăbi, ia-o ușor, te așteptăm să-ți revii.

– Nu am ce să procesez, pentru că știam că luminile de pe cer sunt stele și planete, îi replică Ganeșa. De fapt, până și muritorii știu asta, darămite zeii, și mă mir că voi ați aflat abia acum. Când am zis că sunteți ciudați, chiar nu am exagerat.

– Prostul ăsta a aflat acum, eu știam mai demult, se lăudă Greuceanu.

– Ce știai tu mai demult, mă? se burzului Făt-Frumos. Până mai ieri ne spuneai că luminile de pe cer sunt W.C.-urile raiului și că atunci când plouă fac îngerii pipi pe noi! Să-ți amintesc și ce credeai că e zăpada?

Îi opri Ganeșa înainte să înceapă o nouă ceartă și le explică de ce îi scosese din apă. Zeii și demonii se pregăteau să amestece oceanul pentru a căuta amrita, o substanță care oferea nemurirea celor care o consumau. Cum mai exista în lume o singură bucată, ascunsă în ocean, ambele tabere și-o doreau. Și nu o puteau găsi decât răscolind oceanul, ceea ce ar fi cauzat un imens vârtej, valuri enorme și un tsunami. Ganeșa îi salvase în ultima clipă pe eroii noștri care nimeriseră tocmai în oceanul cu pricina. Nici bine nu ajunseră Nemuricioșii pe uscat că zeii și demonii începură să amestece apele. Dacii noștri îi priviră cu maxim interes câteva ore, sperând să vadă mult-dorita substanță, însă amrita era de negăsit.

– Da’ cum arată chestia asta? îl întrebă Făt-Frumos pe Ganeșa când se plictisi.

– E ca o… Cam ca o… Seamănă cu o… Cum să zic? Așa, cu aproximație, e un fel de… chestie care stă prin apă. Știu exact cum e dar nu s-au inventat cuvinte care să o descrie, de asta îmi e greu să vă explic.

– E ca o șaorma plutitoare cu de toate? întrebă Greuceanu. Cu gust dulceag dar nu prea mult, ca să nu ți se facă greață?

– Exact! exclamă Ganeșa. Exact așa e! Ia stai puțin… De unde știi ce gust are?

Greuceanu scăpă un „Ups!” și râgâi involuntar, emanând în jur un miros dulceag.

– Bă, nenorocitule, ce ai făcut? îl întrebă Ganeșa îngrijorat.

– Eu nimic! Poate calul, că ăsta are obiceiul să mănânce ce găsește prin apă! se apără Greuceanu.

– Ai găsit amrita în apă și ai mâncat-o? îl luă calul la rost. Ești sănătos la cap?

– De unde să știu că era chestia pe care o caută ăștia? se apără Greuceanu. Mă chinuiam să ies din apă și am văzut o șaorma care plutea pe lângă mine. Îmi era foame de la efort, așa că am mâncat-o. Ce vi se pare atât de anormal?

– În afară de faptul că ai văzut ceva necunoscut plutind pe lângă tine și te-ai gândit să-l mănânci? întrebă Prâslea.

– A fost un accident! I se poate întâmpla oricui! strigă Greuceanu și se bosumflă.

Ganeșa opri zeii și demonii din căutare și le spuse că amrita fusese mâncată. Cu toții îl încolțiră pe Greuceanu, amenințându-l că îl vor diseca pentru a recupera mult-dorita substanță. Ceea ce reprezenta cam singura variantă, ținând cont că cealaltă opțiune era să o recupereze după ce era eliminată pe cale naturală, însă nimeni n-ar fi îndrăznit să o mănânce în asemenea condiții. Așa că se pregătiră să îl opereze de cezariană pe mâncăciosul nostru, ascuțindu-și săbiile, cuțitele și securile.

– Bă, nu vă jucați cu lamele alea, că poate tăiați pe cineva din greșeală! îi avertiză Greuceanu. Lăsați-le jos și haideți să vorbim civilizat, că doar suntem oameni cu toții. Mai puțin voi, care sunteți zei și demoni, dar vorba se aplică la toată lumea. Stați cuminți, că n-ați vrea să mă încordez spre voi. Nu mă obligați să o fac, pentru că o fac fără să mă uit înapoi!

– Slăviți zei și spurcați demoni, chiar nu există nicio șansă să vă înapoieze chestia aia fără să îl tăiați? întrebă Făt-Frumos. Nu de alta dar azi e sărbătoare și, dacă îl tăiați, nu putem să-l coasem pentru că e păcat. Și nu vrem să facem păcate ca el, că vedem deja ce ne așteaptă.

– Nu stăm la discuții cu hoții! tună zeul distrugător Șiva fluturându-și amenințător cele patru mâini. Ne-a furat amrita, îl tăiem și o scoatem! Simplu!

– Apoi ce faceți cu ea? întrebă calul. Care dintre voi o ia?

– Noi, firește, că suntem zei! răspunse arogant Șiva.

– Nu zău! exclamă un demon scund cu început de chelie și de strabism. Cum să fie a voastră? Am stabilit că e a cui o găsește primul!

– Păi noi o găsim primii din moment ce noi o scoatem din umflatul ăsta! replică alt zeu.

– Nu sunt umflat, interveni Greuceanu. De fapt am măsurile perfecte pentru înălțimea mea.

– Da, mă, ai 90-60-90. La un picior! îl puse la punct unul dintre demoni.

Începură să râdă cu toții apoi se opriră brusc, amintindu-și că nu rezolvaseră problema amritei. Demonii propuseră să îl taie pe Greuceanu cu toții în același timp dar zeii refuzară, motivând că era dreptul lor să fie primii. Pentru că nu se puteau decide, îi ajută calul:

– Deci nu e o idee bună să îl tăiați pe ăsta ca să scoateți chestia aia din el, pentru că nu puteți decide cine o va primi. Deci aveți nevoie de o altă soluție. Nu are nimeni o soluție inteligentă, eventual care să nu implice spintecarea ăstuia? Poate și un măr, dacă nu cer prea mult?

Nu avea nimeni soluții, pentru că nicio tabără nu voia să renunțe la substanța care oferea nemurirea. Așa că tot calul veni cu o idee:

– Nu e nimeni prin țara asta care să decidă în locul vostru cum să scoatem amrita și cine să o primească? Cineva imparțial și de preferat înțelept?

– Chiar! Îi avem pe cei șapte Saptariși[1], cei mai înțelepți muritori! exclamă Vișnu, zeul conservării și protecției. Ei ar putea să decidă în locul nostru!

– Nu e nevoie de toți, bănuiesc că poate face asta doar unul dintre ei, spuse calul. Se găsește vreunul pe aproape?

– Da, chiar stă unul pe aproape! răspunse Ganeșa. Haideți să mergem la el!

– Nu e o idee prea bună, îl opri calul. Dacă mergeți voi, l-ați putea influența în vreun fel. Dacă vreți să fie imparțial, cel mai bine ar fi să nu vadă niciun zeu și niciun demon. Așa că mergem noi și îl întrebăm, apoi ne întoarcem la voi cu răspunsul. Nu e bine așa?

Căzură cu toții de acord că era singura idee bună pe care o auziseră în acea zi, așa că îi lăsară pe eroii noștri să meargă singuri la înțelept.

– Bine, dar cum ajungem acolo? întrebă Făt-Frumos. Nu cunoaștem nici zona, nu știm nici unde stă înțeleptul ăsta, nu avem nici cu ce să mergem până la el, că ne-am uitat cămilele în Canaan. Aveți vreo hartă sau măcar un GPS să ne împrumutați?

– E simplu, mă, îi răspunse un demon. Cum treci codrii de aramă, de departe vezi aproape și mai mergi puțin, apoi faci stânga pe lângă niște plopi fără soț. Nu vreau să mă laud dar trebuie să vă spun că, în tinerețe, pe lângă plopii fără soț adesea am trecut. Puteam să trec și printre ei dar, pana mea, n-am vrut!

– Vă dăm un localnic ca ghid, hotărî zeul suprem Brahma. Unul în care avem bază, că e băiat de comitet. Ia aduceți-l, mă, pe Gandhi, că avem o treabă cu el!

Unul dintre zei dispăru și în câteva secunde apăru cu un om mic de statură, chel, cu ochelari. Când îl văzu, Harap-Alb aprinse o bucată de dinamită și sări spre el țipând:

– Spânul! E aici! Maharajahu’ akbar, chelosule, că de mult te caut!

Îl opriră la timp din a-l arunca în aer pe omulețul speriat, care nu înțelegea nici cum ajunsese acolo, nici de ce sărise un semiarab pe el cu dinamita aprinsă.

– Ho, nene, că nu e Spânul! încercă Prâslea să-l calmeze pe terorist. Ești și chior acum, nu doar nebun? Nu vezi că e mic și cu ochelari? Nu seamănă deloc cu ăla pe care îl căutăm noi.

– Nu știu pe cine căutați voi, dar ăsta e Gandhi al nostru, le explică zeul Vișnu. Avocat, politician și revoluționar. Mohandas Karamchand Gandhi e numele lui complet, dar îi puteți spune Mahatma, că nu se supără. Bine, se supără, dar nu vă face nimic, pentru că e pacifist convins. Ia dați-i o palmă, să vedeți cum întoarce și celălalt obraz și bagă o vorbă de duh.

– Fii schimbarea pe care o vrei în lume, filosofă Gandhi și se îndepărtă puțin de Harap-Alb, pentru că nu se simțea în siguranță.

– Gandhi, lasă vrăjeala asta ieftină, că avem o misiune pentru tine, îl întrerupse Șiva. Du-i pe ăștia la riși Pulatsya, că trebuie să afle ceva important de la el. După ce termini ai program de voie până la următoarele ordine. Hai, mișcă-ți fizicul de hamster mai cu talent, până nu digeră ăsta amrita!

Zeul Ganeșa le dădu Nemuricioșilor patru elefanți, ca să nu se deplaseze pe jos, și porniră la drum cu Gandhi pe post de ghid. Pe drum, eroii noștri îi cerură micuțului revoluționar detalii despre înțeleptul spre care se îndreptau.

– E un riși, adică yoghin și mare înțelept, le explică Gandhi. Unul dintre fiii zeului suprem Brahma și totodată unul dintre cei șapte Saptariși, cei mai înțelepți muritori. E mediumul prin care zeii au comunicat omenirii unele purane, scrierile noastre sacre. Își petrece timpul în solitudine, scriind ce îi dictează zeii sau făcând yoga.

– Ce e aia yoga? vru să știe Prâslea.

– E un ansamblu de practici fizice, mentale și spirituale care ne pot ajuta să atingem mokșa, eliberarea din samsara sau ciclul reîncarnărilor. E ceva cu meditație, autocunoaștere, controlul minții și al trupului, filosofie și alte lucruri pe care nu le înțelegeți, dar de care ați avea mare nevoie.

– Cum se face yoga asta? întrebă Făt-Frumos. E greu? Poate oricine? Pot și eu? Aș vrea să reușesc să-mi controlez mintea, pentru că am multe gânduri și puțin timp să apuc să le bag în seamă pe toate.

– Păi în principiu te așezi în diverse poziții și meditezi, respirând într-un anumit mod, îi răspunse Gandhi. Nu e greu dar ai nevoie de un yoghin să te învețe ce ai de făcut. Dar să știi că pentru unele poziții îți trebuie elasticitate de acrobat. Eu mi-am fracturat pelvisul încercând o poziție din asta și de atunci nu-mi mai trebuie.

– Odată Greuceanu s-a îmbătat și a adormit stând în cap, cu un picior după gât și cu celălalt în aer, zise Harap-Alb. Adică făcea yoga fără să știe?

– Cum fără să știu, talibane? sări Greuceanu. Eram perfect conștient de tot ce făceam! Și totul era intenționat. Nu dormeam, ci meditam, și nu eram beat, ci inventam yoga atunci. Dar ce să știe țăranul?

– Nu cred că făcea chiar yoga, dar o să vă explice mai multe riși Pulatsya, spuse Gandhi.

– Cum îl cheamă, mă? se miră Greuceanu.

– Pulatsya. De ce întrebi?

Începură toți să râdă. Printre sughițuri, Greuceanu le zise tovarășilor săi:

– Boșilor, credeam că voi aveți cele mai tâmpite nume, dar ăsta v-a întrecut. Și-au bătut joc părinții lui de el de parcă îl urau de când l-au născut. Pun pariu că mă-sa îl lua cu ea la serviciu doar ca să nu-l pupe la plecare. Și îl hrănea doar de la distanță, cu praștia, ca să nu se apropie de el.

– Dar ce are numele lui? întrebă foarte mirat Gandhi.

– Cum, bre, ce are? E obscen! răspunse Făt-Frumos. Nu știu cum e la voi, dar în limba noastră e vulgar. Noi nu îndrăznim să-i spunem pe nume, că poate citesc și copii povestea asta și ne luăm amendă de la C.N.A. Dacă trebuie neapărat, o să-l strig Penistsya.

– Sau Mădulartsya, să fim și mai decenți, adăugă Harap-Alb. Ar merge și Sulatsya, Membrutsya, Cuctsya ori Puțatsya, dar probabil cel mai corect nume ar fi Organsexualmasculintsya. Măcar decenți să fim dacă alte calități n-avem.

Nu încercă să înțeleagă Gandhi aberațiile lor și își văzu de drum în liniște, încercând să mediteze la pacea lumii. După o vreme ajunseră la peștera înțeleptului, pe care îl găsiră meditând într-o poziție de yoga ruptă parcă din Kama Sutra. Îl treziră din meditație cu o palmă peste ochi, pentru că nu reacționa la strigăte și înjurături. Când se dezmetici, riși Pulatsya îi salută:

– Namaste, străinilor! Cu ce ocazie pe aici?

Îi povestiră tot ce se întâmplase cu amrita și Greuceanu. Înțeleptul se gândi puțin și spuse:

– E clar totul. Omul ăsta e Buddha care s-a întors, după cum spun profețiile. Prin urmare, amrita nu e nici a zeilor, nici a demonilor, ci a lui. Credeți că întâmplător a mâncat-o? Nu, a făcut-o pentru a deveni cu adevărat Buddha. Și acum chiar este.

– Cum să fie Buddha grasul ăsta? întrebă Gandhi. Buddha era foarte slab, pentru că mânca doar un bob de orez pe zi.

– Ăla era Siddharta Gautama, primul Buddha, îi explică Pulatsya. Dar profețiile noastre spun că Buddha se va reîncarna și în alții. Oricum Occidentul îl consideră gras pe Buddha, așa că ăsta se potrivește perfect. El e Buddha, crede-mă, că știu mai bine.

– Ce e un Buddha? vru să știe Făt-Frumos. E vreun ungur de la Budapesta cu buda în fundul curții?

– Buddha este o persoană care a atins cel mai înalt nivel al conștiinței și al condiției spirituale, cel iluminat care s-a eliberat din ciclul reîncarnărilor și cel mai tare om din lume care a reușit să atingă nirvana, îi lămuri Pulatsya.

– Trupa rock Nirvana? întrebă Harap-Alb. I-am atins și eu la un concert dar imediat m-au aruncat bodyguarzii lor de pe scenă, de parcă le-am luat vopseaua. De atunci nu mai ascult rock, că încă nu mi-au trecut toate vânătăile.

– Nirvana este o stare de liniște perfectă, libertate și fericire, care duce la eliberarea spiritului și la unirea lui cu Brahman, spiritul universal suprem. Cine atinge Nirvana devine înțeleptul suprem al lumii, o ființă formată doar din energie pozitivă. Așa cum e Buddha.

– Exact așa sunt eu! exclamă Greuceanu. Da, eu sunt Buddha! M-a ghicit domnu’ Mătărângătsya. Închinați-vă, fraierilor, în fața lui Buddha până nu vă pocnește cu ghioaga lui iluminată!

– Nene Falustsya, n-are cum să fie ăsta iluminat și înțelept, spuse Prâslea. Sigur ai încurcat ceva la calcule. Uită-te puțin la el: e aproape complet cretin, arogant, mârlan și violent. Chiar n-are cum să fie cine zici că e.

Greuceanu îi dădu un șut la vinclu pentru a demonstra că nu era așa cum tocmai îl catalogase. Riși însă nu avea de gând să-și schimbe părerea:

– Buddha se ascunde în cele mai neașteptate locuri. Și nu e cum îl etichetează copilul ăsta. De fapt e o oglindă și fiecare se vede în Buddha pe sine. Eu nu pot decât să mă bucur că am apucat să-l cunosc și să sper că mă va ghida cândva către iluminare. Deschide-ți al treilea ochi, Buddha, vezi dincolo de iluzia lumii și condu-ne către eliberarea din ciclul reîncarnărilor!

– Pentru că ești băiat de treabă, o să te conduc, îl asigură Greuceanu. Pe ăștia nu, că nu-mi place cum s-au purtat cu mine până acum. Poate doar dacă recunosc că sunt cel mai boss de boss iar ei niște fraieri cocliți. Și să zică mersi că nu mă uit cu cel de-al treilea ochi la ei, pentru că i-aș scana ca la radiografie. Dar nu vreau acum, că abia mi-am pus lentila de contact și nu vreau să o uzez pentru ăștia.

– De unde are ăsta trei ochi? se miră Făt-Frumos. Unde îl ține pe al treilea? Putem și noi să avem încă unul de rezervă?

– Toată lumea are al treilea ochi, răspunse înțeleptul. E în mijlocul frunții, în cea de-a șasea chakră. Toți putem să învățăm să îl deschidem dar Buddha știe deja. Cu el deschis am putea vedea aure, chakre, am putea avea clarviziune și viziuni religioase. E foarte norocos Buddha că îl are deschis.

– A șasea chakră? se miră Prâslea. Ăstea ce sunt?

– Se pot fuma? întrebă calul.

– Sunt niște centri energetici în număr de șapte, prin care trece energia prin noi. Trebuie să avem deschise toate chakrele ca să sperăm că ne rupem de ciclul reîncarnărilor.

– Nu se face curent dacă le ținem pe toate deschise? întrebă Harap-Alb. Și ce e reîncarnarea asta? E ca atunci când îți crește o unghie în carne, o tai și crește tot la fel? Adică prima oară e încarnată iar a doua e reîncarnată?

– Nu, e migrația sufletului prin mai multe corpuri de-a lungul unui timp îndelungat, îi explică Pulatsya. Când mori iese sufletul din tine, apoi se încarnează în alt trup care abia se naște. Și tot așa până la eliberare.

– Ceva cam scârțâie aici, remarcă Prâslea. Noi am fost în lumea de dedesubt, unde ajung spiritele după moarte. Care stau veșnic acolo, nu se întorc la suprafață prin alte corpuri. Deci reîncarnarea asta nu există.

– Cum să nu existe? sări riși. Crezi că știi mai bine decât mine, unul dintre cei mai înțelepți? Dacă eu zic că există înseamnă că așa e!

– Dar noi am văzut lumea morților, că am fost acolo, adăugă Prâslea.

– N-ați văzut nimic! îl opri Pulatsya. Vi s-a părut! Sau ați visat! Nu veniți cu blasfemii din astea aici să ne stricați dreapta credință, că nu ne facem noi religia după vedeniile unor proști! Credința noastră e una dintre cele mai vechi, documentată, dovedită științific și sfântă, ereticilor!

– O fi sfântă dar e și complicată, pentru că n-am înțeles nimic din ea, mărturisi Făt-Frumos. De obicei înțeleg multe, dar acum m-a depășit complet. Chakre, energii, trei ochi, reîncarnări, clarteleviziune și iluminări. Prea multe informații și prea complicate. De ce n-o lăsați simplă, să înțeleagă tot prostul? Zeii ne-au făcut, după ce murim ajungem sub Pământ și gata. Ce ne trebuie să știm mai mult?

– Stăpâne, îți fac eu un rezumat pe înțelesul tău, se oferi calul năzdrăvan. Deci ăștia cred că noi suntem spirite care trec prin mai multe corpuri la nesfârșit. Ca să scapi din chestia asta cu intratul și ieșitul din corpuri, trebuie să evoluezi spiritual. Prin fapte bune și suferință. Când evoluezi la maximum, scapi de încarnarea asta și te duci undeva în cer ca să te unești cu un mare spirit care stă acolo.

– Și ce fac dacă mă unesc cu ăla? întrebă Făt-Frumos. Stăm amândoi ca proștii prin spațiu fără să facem nimic?

– Cam așa ceva, răspunse calul. Dar cică simți o stare de fericire maximă, de parcă ai fi mereu drogat. Și îți convine să stai degeaba dacă ai orgasm încontinuu. Dar Buddha ăsta cică s-a plictisit să stea așa și s-a întors pe Pământ ca să-i învețe și pe alții ce au de făcut, ca să aibă cu cine vorbi, că spiritul ăla suprem cu care s-a unit nu e prea comunicativ.

– Mie nu-mi convine, pentru că prefer să ajung în rai și să-mi călăresc virginele la nesfârșit, în loc să stau ca prostul lipit de un spirit plictisitor, interveni Harap-Alb. Și care-i treaba cu chakrele alea și cu al treilea ochi? Ce-mi trebuie mie așa ceva?

  – Nu-ți trebuie dar cică le ai, că așa ai fost făcut, îl lămuri calul. Ăștia zic că peste tot prin lume circulă tot felul de energii pe care le primim în noi prin chakrele astea. Le lăsăm să intre și să iasă că așa trebuie. Iar ochiul ăla al treilea e în spirit, nu în corp. Cică dacă îl deschidem, vedem nu știu ce minunății cu el. Dar nu-l putem deschide decât dacă ajungem evoluați spiritual.

– Adică atunci când ne pregătim să plecăm de pe Pământ ca să ne lipim de spiritul ăla care plutește prin Cosmos, concluzionă Harap-Alb. Adică îl deschidem degeaba, că nu mai apucăm să vedem nimic pe aici. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar e aberantă credința ăstora. Au nevoie cât mai repede de un jihad, până nu îi învață și pe alții prostiile lor.

– Mă, deschizi ochiul al treilea ca să vezi spiritul ăla când te duci la el, ca să nu te lipești din greșeală de vreo planetă sau de vreo gaură neagră, îi explică Făt-Frumos. Am înțeles până la urmă ce zic ăștia doar pentru că a știut calul să explice. Măcar deștept să fie, dacă frumusețea îi lipsește complet.

– Boss Ștremeleagtsya, lasă-i pe ăștia cu tâmpeniile lor, că m-am plictisit, îi întrerupse Greuceanu. Zi mai bine ce trebuie să facă Buddha în afară de a fi venerat și adorat. Mi se dă vreun tron, ceva? Jumate de împărăție și gagici fără număr?

– Nu ți se dă nimic, pentru că Buddha nu are nevoie de nimic din moment ce a atins fericirea supremă, zise înțeleptul. Ce ai putea să faci? Să oprești războiul dintre clanurile Kaurava și Pandava, care are loc acum la Kurukșetra. Un simplu muritor n-ar putea opri asta, pentru că zeii sunt în spatele ambelor tabere, așa că e o misiune pentru Buddha. Și pentru discipolii lui, dacă vor să vadă înțelepciunea maximă cum aduce pacea.

– Chiar aș vrea să văd cum oprește ăsta un război cu „înțelepciunea” lui, spuse Prâslea. Singura șansă ar fi să îi enerveze pe toți încât să se unească ăia ca să-l caftească. Nene Măciucătsya, mulțumim pentru informații. Spor la meditat și ai grijă să nu-ți rupi ceva cu yoga aia! Hai, nene Gandhi, să ne duci la ăia care se bat. Repede, până nu i se închide lui Buddha al treilea ochi, că n-a dormit bine azi-noapte și îi e cam somn. Iar când doarme ăsta, nu-l trezește nici o armată de elefanți. În primul rând pentru că sunt din aceeași specie.

Mai primi Prâslea un șut de la Greuceanu și porniră la drum. După o vreme ajunseră la Kurukșetra, unde familiile Kaurava și Pandava se băteau pentru tronul orașului Hastinapur, capitala regatului Kuru. Bătălia era în toi când ajunseră eroii noștri, care observară că soldații se opreau din când în când din luptă pentru a cânta și a dansa. O tradiție importantă la Bollywood, după cum le explică Ghandi. Presat de tovarășii săi, Greuceanu se băgă în mijlocul combatanților dansatori pentru a opri lupta. Scoase un fluier, suflă în el de trei ori și strigă:

– Gata, pauză! Hai, toată lumea la vestiare! Pauză un sfert de ceas, apoi schimbăm porțile pentru repriza a doua! Să rămână doar antrenorii, că avem de comentat o fază controversată direct de la firul ierbii!

Indienii se uitară mirați la el, mai băgară un dans scurt și așteptară decizia comandanților lor. Cei doi lideri ai armatelor, prinții Arjuna și Duryodhana, îl încolțiră pe Greuceanu pentru a afla cine se credea de îndrăznea să oprească lupta. Ghandi îi lămuri că în fața lor se afla însuși Buddha, care voia să le adreseze câteva cuvinte pline de înțelepciune profundă, așa că prinții îl ascultară cu atenție. Greuceanu se încordă puțin ca să-și impresioneze audiența, apoi spuse:

– Bă, băieți, de ce vă bateți ca fraierii? Ce rost are? De ce dați? Nu știți să înjurați? Stați, mă, cuminți, că bătaia doare.

 – Pentru că vor să ne fure tronul! răspunse Duryodhana. Tronul a fost al lui tata, care a orbit și i l-a lăsat fratelui său. După ce a murit frate-su, tata și-a luat tronul înapoi. Iar copiii unchiului vor tronul, că cică lor li se cuvine. Deși e al nostru, pentru că a fost întâi al lui tăticu.

– Nu e al vostru, uzurpatorilor! îl contrazise Arjuna. L-a dat tac-tu, e al nostru! Nu poate să-l ia înapoi după aia, pentru că a renunțat la el! Cum se zice în vedele sacre: cățeluș de catifea, ce se dă nu se mai ia!

– Sau cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare, adăugă Făt-Frumos.

– Tu nu te băga, că mai mult rău faci, îi șopti calul și îl pocni în tibie.

– Deci sunteți veri, observă Greuceanu. Deci familie. Bă, familia e cea mai importantă. Cum să vă omorâți familia pentru un tron? Ce e un tron? Un scaun amărât. Pentru un scaun să faceți asta? Scaune nu aveți pe aici? Stați în picioare dacă nu aveți, dar nu vă omorâți rudele. Deși cu toții avem rude pe care parcă le-am omorî de câteva ori, nu e bine. E urât. Și faceți păcate. Mari păcate. Vreți să aveți păcate, păcătoșilor?

– De unde slăbiciunea asta care să ne cuprindă în clipa încercării, Buddha? întrebă Arjuna. De unde slăbiciunea asta care strică faima, demnă doar de unul care nu-i nobil? Trebuie să gonim din inimă josnica slăbiciune și să ne distrugem dușmanii!

– Bă băiatule, n-auzi că nu e bine? îl luă Greuceanu la rost. Eu vorbesc cu pereții aici?

– Suntem pe câmp, nu e niciun perete aici, îl corectă Prâslea. Doar ziceam așa, ca să știi, nu e nevoie să mă pocnești pentru o simplă observație.

– Buddha, pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în lege, spuse Duryodhana. Fericiți sunt războinicii care au parte de o astfel de luptă ca de o poartă a cerului deschisă!

– Nu e bine, că intră hoții dacă o văd deschisă, îl contrazise Greuceanu.

Prințul Arjuna completă:

– Dacă ne retragem din această luptă înscrisă în lege, ne vom atrage păcatul. Iar oamenii vor povesti veșnic despre nefaima noastră. Toți vor crede că ne-am oprit de frică și ne vor disprețui. Există ceva mai dureros decât să râdă dușmanii de bărbăția ta?

 – Da, o bombă lipită de bărbăție, care să ți-o arunce în aer, răspunse Harap-Alb. Vrei să facem o încercare ca să te convingi?

Arjuna îl ignoră și își continuă pledoaria:

– Uciși în luptă, vom dobândi cerul. Trăind, vom avea parte de pământ. Deci trebuie să continuăm lupta ca să nu atragem păcatul.

Văzând că nu era chip să-i convingă pe cei doi prinți, calul interveni:

– Măi, maiestăților, dacă nu vă opriți acum, Buddha o să vă arate adevărata lui înfățișare. O să-l vedeți în întreaga lui splendoare, așa cum nu l-a văzut nimeni fără să orbească. Chiar vreți să-i vedeți forma imensă? Să vă cutremurați în adâncul ființelor voastre încât să nu vă mai căpătați stăpânirea și liniștea? Să vi se cuprindă mințile de groază și sufletele de teroare? Să vă crească dioptriile și conjunctivita?

Neștiind la ce să se aștepte, cei doi prinți acceptară riscul. Calul le dădu tovarășilor săi câte o mască de sudură și smulse fără avertisment hainele de pe Greuceanu, lăsându-l complet gol. Arjuna și Duryodhana se treziră pe neașteptate cu o priveliște înfiorătoare în față și începură să urle oripilați, cerând îndurare. După ce Greuceanu se îmbrăcă și îi trase un șut calului pentru că îl despuiase fără voia lui, cei doi prinți acceptară să oprească lupta. Promiseră să nu mai ridice niciodată armele împotriva rudelor lor, atât timp cât Buddha nu îi va mai supune niciodată la o tortură vizuală. Bucuroși că au rezolvat problema, Nemuricioșii vrură să plece în căutarea altor aventuri. Însă brusc apăru o creatură neagră, cu patru mâini, care îi măcelări rapid pe toți soldații clanurilor Kaurava și Pandava, nelăsând în viață nici măcar unul. Apoi luă câteva capete pe care abia le retezase, făcu un șirag din ele, pe care și-l atârnă la gât, le arătă Nemuricioșilor limba și se făcu nevăzută. Șocați, eroii noștri se scăpară pe ei și rămaseră nemișcați până le aduse calul scutece curate. Când se convinseră că dispăruse de-a binelea creatura, îl întrebară pe Ghandi dacă știa ce era cu ea.

– E Kali, zeița timpului și a schimbării, îi anunță el, pe care zeii o trimit să rezolve probleme care necesită o abordare mai violentă. Asta înseamnă că zeii voiau continuarea războiului dintre cele două clanuri iar noi le-am încurcat planul când am oprit lupta. Așa că au trimis-o pe Kali să rezolve și problema asta în felul ei. Dar nu asta e beleaua, ci faptul că Buddha a eșuat în misiunea lui pacifistă. Acum nu mai poate face decât un singur lucru.

– Sper că nu trebuie să mă bat cu creatura aia neagră, că renunț la titlu și mă ascund în deșert, spuse Greuceanu. Nu de frică, pentru că pot să-i rup panaramei toate mâinile și să o bat cu ele peste rânjetul ăla urât, dar trebuie să fiu pacifist, că sunt cel mai iluminat din lume. Iar dacă mă obligați să renunț la pace, mai bine fug în lume decât să renunț la principiile mele! 

– Nu trebuie să te lupți cu nimeni, îl liniști Ghandi, și oricum nu ai avea nicio șansă în fața zeiței Kali. Însă trebuie să te purifici în apele sfinte ale fluviului Gange. E singura modalitate de a-ți spăla energia negativă e eșecului, care îți trage în jos evoluția spirituală.

– Trebuie doar să fac baie într-o baltă? se miră Greuceanu. Asta ce are? Crocodili? Rechini? Balene ucigașe? Piranha?

– Nu are nimic de genul ăsta, motiv pentru care milioane de indieni se spală în apele lui. Fluviul e sacru, pentru că o reprezintă pe zeița Ganga. Iar apele lui curăță tot ce e negativ în tine. Hai să mergem și îți garantez că o să te simți cu totul și cu totul curat în interior, mai pur decât fundul unui bebeluș.

Merseră în orașul Calcutta, aflat pe malul Gangelui, unde găsiră o mulțime de oameni și animale în apa fluviului sacru. O apă mizerabilă, fluviul Gange fiind unul dintre cele mai murdare din lume. Văzând acea supă maro de excremente și efluenți industriali, cum avea să o numească după câteva milenii o revistă financiară importantă[2], Greuceanu refuză categoric să o atingă. Așa că tovarășii săi îl luară pe sus cu ajutorul elefanților și îl aruncară în apa murdară dar sfântă pentru indieni. Huiduma ieși la suprafață înjurând de toți sfinții altor popoare, ca să nu își pună localnicii în cap, și nimeri între picioarele din spate ale unei vaci care se răcorea în apa sfântă ca vaca. Și care își făcea nevoile în același mod în capul „iluminatului”. Plin de nervi și de umilință, Greuceanu îi dădu bovinei un șut în cotlet, un gest pe care îl regretă imediat, deoarece vaca îl luă în coarne și îl aruncă pe mal. Iar indienii prezenți la fața locului îl luară la ciomăgit, deoarece vacile sunt sacre în India iar agresarea uneia reprezintă una dintre cele mai mari nelegiuiri. Degeaba striga sărmanul „Nu mai dați la operație, că io-s Buddha!”, pentru că indienii păreau să nu-l audă sau să-l ignore intenționat. După câteva ceasuri de bătaie obosiră, așa că Nemuricioșii reușiră să-l înșface de jos cu o macara portabilă, să îl arunce pe un elefant și să fugă cu el cât mai departe de mulțimea furioasă. Se opriră abia după mai bine de o mie de kilometri, când ajunseră la templul Taj Mahal, unul dintre cele mai faimoase monumente din lume. Ghandi le povesti că templul fusese construit de împăratul Raj Kapoor pentru soția sa, Geta-Daca[3], venită în India pentru a face carieră la Bollywood. Ca mulțumire pentru prestațiile ei fenomenale, pe care le-a inclus în cartea „Kama Sutra[4]” (și nu mă refer la cele artistice), împăratul i-a ridicat acel monument grandios. De care fata nu s-a putut bucura pentru că a fost răpită de demonul Ravana, dusă în castelul lui de pe insula Lanka și obligată să reproducă zilnic întreaga carte. În timp ce era luată cu forța, Geta-Daca promise că va inventa o nouă „Kama Sutra” pentru și cu cel care o va salva, însă nimeni nu îndrăzni să înfrunte demonul. Nimeni în afară de Greuceanu, căruia titlul de Buddha i se urcase la cap.

– Trebuie să o salvăm! concluzionă el. Trebuie neapărat să aflu ce va conține partea a doua a „Kama Sutrei”! E fosta mea iubită, nu las pe altul să profite de imaginația ei! Ia zi, bă Gandalf[5], știi unde stă demonul ăsta?

– Mă cheamă Gandhi și da, știu unde locuiește. Dar trebuie să te anunț că e o misiune sinucigașă. Nu aveți nicio șansă să învingeți demonul, darămite armata lui. Apropo, e nepotul lui riși Pulatsya, deci nu vă așteptați la ajutorul înțeleptului. Aveți nevoie de mult noroc, de arme de la zei și de o armată. Cred că de armată vă pot face rost… Vă duc în Kișkindha, să-l convingeți pe regele maimuțelor să vă împrumute armata lui, însă apoi vă părăsesc. Eu sunt împotriva violenței și sub nicio formă nu o să particip la un război…

– Da, mă, te duci după aia în treaba ta, că oricum stai degeaba cu noi, îl puse Greuceanu la punct. Acum hai mai repede la maimuțele alea, că mă așteaptă muierea! Și nu vreau să îmi închipui în ce moduri barbare e siluită sărăcuța de demonul ăla pervers! Dar poate am noroc și o găsesc tot fecioară, așa cum am lăsat-o.

Merseră în Kișkindha, unde Sugriva, regele maimuțelor, acceptă să îl ajute pe Buddha să își recupereze iubita. Așa că trimise cu Nemuricioșii armata maimuțelor, condusă de campionul Hanuman, fiul zeului vântului și unul dintre Chiranjivi[6]. Hanuman făcu rost de câteva arme de-ale zeilor și porniră spre Lanka. Fără Ghandi, care plecă acasă. Pe drum li se alătură demonul Vibhișana, fratele renegat al lui Ravana, care acceptă să lupte de partea lor pentru că voia răzbunare. Ajunseră pe țărmul Oceanului Indian, unde maimuțele construiră un pod până în Lanka. Un pod din pietre plutitoare, cum nu se mai văzuse până atunci. Și nici după, dacă e să fim corecți până la capăt. În Lanka îi aștepta armata demonului Ravana, așa că începu o luptă ca-n povești. Bineînțeles, cu pauze de dans și de cântat, după moda de la Bollywood. Eroii noștri profitară de o astfel de pauză muzicală și fugiră de pe câmpul de luptă pentru a o căuta pe Geta-Daca. O găsiră în cetatea lui Ravana, care îi aștepta în fața porții înarmat până-n colți.

– Să încercăm aia cu „în buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm”? întrebă Făt-Frumos.

– Nu cred că o să meargă și de data asta, pentru că ăsta e mai făcut decât zmeii din Tărâmul Celălalt, îi răspunse Prâslea. E ditamai animalul, de parcă bagă în el nu doar steroizi, ci și asteroizi. Cine ar avea tupeu să se lupte cu el? Eu nu, că-s mic.

– Eu nu, că nu-i gagică-mea, spuse Harap-Alb.

– Nici eu, că am programare la coafor, zise și Făt-Frumos. Vreau să-mi fac părul permanent pentru că mi se despică firele la vârfuri. Și nu pot să mă bat cu nimeni cu părul despicat, încâlcit și nevopsit. Înțelegeți, nu?

– Eu nici atât nu mă bag, că trebuie să-l duc pe ăsta la coafor, adăugă calul. Nu cunoaște zona și sigur se rătăcește dacă merge singur. Iar dacă pleacă de nebun de aici, îl găsim prin Australia, fugărit de canguri.

– Bravo, hahalerelor! Mă lăsați să mă bat singur cu ăsta? îi luă la rost Greuceanu. Hal de tovarăși sunteți? Haideți toți pe el, că din opt mâini, opt picioare și patru copite sigur îl lovim măcar o dată, muma lui de satanist!

 Nu era un plan prea bun, pentru că Ravana îi pocni pe toți dintr-o lovitură și îi împrăștie ca pe popice. Noroc că își făcu apariția Hanuman, care le dădu câteva arme de-ale zeilor. Dacii noștri începură să se bată pentru ele, împiedicându-se unul de altul și împleticindu-se în propriile picioare. Ravana își aprinse o țigară și se așeză pe iarbă pentru a se bucura de spectacolul gratuit la care asista, deoarece nu mai văzuse niciodată filme cu proști. Cum se îmbrânceau flăcăii noștri pentru armele zeilor, Greuceanu se împiedică de Prâslea, căzu peste Harap-Alb, se agăță din cădere de părul lui Făt-Frumos, smulgându-i un smoc măricel, și se rostogoli peste arma lui Brahma, care țâșni ca o rachetă. Calul reuși în ultima clipă să o devieze cu un șut din voleu iar teribila armă intră din plin în Ravana, care își înghiți țigara ce i se opri în gât, sufocându-l și arzându-l în același timp. Demonul ar fi trebuit să se aștepte la asta din moment ce pe pachetul de țigări scria destul de mare că fumatul ucide. Însă a ignorat avertismentul și a plătit pentru asta cu viața, spre bucuria eroilor noștri. Și a calului, care i-a furat țigările rămase. Rămași fără rege, demonii abandonară lupta și se împrăștiară în toată India, nu fără a băga întâi un dans de plecare și un cântec de jale. Iar armata de maimuțe îl aplaudă frenetic pe Greuceanu, care tocmai își confirmase statutul de Buddha. Geta-Daca ieși în fugă din castelul demonului și sări în brațele eroului ei.

– Gheorghiță, eroul meu! Știam eu că nu uiți de Getuța ta, ursulețule!

– Mă cheamă Greuceanu, nu Gheorghiță…

– Nu așa am zis? Lasă corecturile gramaticale, că nu ești profesor universitar. Zi-mi mai bine pe unde ai umblat după ce m-ai părăsit și m-ai lăsat să te aștept ca proasta ca să fiu răpită și siluită de tot felul de dubioși.

– Eu te-am părăsit? sări Greuceanu. Tu pe mine! Tu ai zis că vrei să-ți trăiești viața, că nu ai chef de relații serioase! Eu voiam să mă însor cu tine iar tu ai plecat ca titirezul!

– Puișor, am zis că vreau să-mi trăiesc viața vreo săptămână în Ibiza, îi răspunse ea. După aia m-am întors cu chef de măritiș și nu te-am găsit acolo. Adică ai profitat de ocazie și ai plecat în lume cu tot felul de parașute, lăsându-mă să te aștept cu tot cu copiii noștri care n-au avut ocazia să-și cunoască tatăl! Cum ți-ai lăsat, mă, copiii orfani? Nu ți-e rușine chiar deloc, impotentule?

– Ce copii?!? De unde copii?!? Noi nici măcar n-am făcut dragoste!

– Cum n-am făcut, mă? răbufni Geta și îl pocni peste ochi. Dar dragostea pe care am simțit-o pentru tine ce e? Aia nu se pune? Treci și îmbrățișează-ți copiii, că te joc în picioare ca la nuntă! Și să te mai pună Scaraoțchi să pleci de acasă, că te vânez și pe lumea cealaltă!

Scoase un strigăt de luptă și din castel ieșiră trei copii urâți cu spume. Unul semăna cu contele Dracula, unul cu împăratul Raj Kapoor și unul cu demonul Ravana. Greuceanu îi îmbrățișă timid, fără să îndrăznească să remarce faptul că nici măcar unul nu semăna cu el. Geta-Daca îi planifică rapid restul vieții:

– Îi lași pe boschetarii ăștia și mergem acasă. Putem sta aici, că a rămas castelul ăsta al nimănui, dar aș prefera să găsim unul în Dacia, ca să își cunoască ăștia mici rădăcinile. Tu te angajezi ca să ne întreții iar eu stau acasă ca să am grijă de copii, pentru că vreau să fiu mamă casnică și electrocasnică. O să trebuiască să îți iei măcar două joburi și un part-time, că ăștia mici mănâncă mult, dar te descurci tu. Important e să lași lenea și să te apuci de treburi serioase, că ai o vârstă. E clar, mă, sau trebuie să-mi scot papucul ca să-ți îndes informațiile în dovleac?

– E foarte clar, draga mea, îngăimă Greuceanu. Facem exact cum spui tu. Eu zic să te duci înainte cu copiii ca să găsești o casă frumoasă, iar eu mai rămân puțin pe aici ca să rezolv niște treburi. E ceva important, legat de cartea mea de muncă, și trebuie rezolvat urgent, că pierd niște bani la pensie. Nu stau mult, promit! Du-te sănătoasă, că ajung imediat!

Geta-Daca acceptă, însă nu fără a-i stabili o oră la care trebuia să fie acasă, altfel avea să doarmă pe preșul de la intrare. Își luă odraslele dubioase și plecă spre Dacia, ceea ce făcu și Greuceanu, însă în direcția opusă. Nu apucară Nemuricioșii să își ia rămas bun de la Hanuman și restul maimuțelor, fiind nevoiți să alerge după „Buddha”, care pornise în viteză către China. Acolo unde spera să nu fie găsit de nebuna care își propusese să-i nenorocească întreaga viață veșnică. După câteva zile de mers observă că Făt-Frumos își făcuse un punct roșu în frunte, se îmbrăcase într-un șari[7] și era plin de brățări, cercei și coliere furate de la Geta-Daca. Așa că nu se putu abține să nu-l întrebe ce era cu noua costumație.

– E o costumație tradițională indiană, răspunse Făt-Frumos. Ca să nu zică nimeni că am ajuns aici și n-am învățat nimic. Dacă nu s-a lipit yoga de mine, măcar am învățat să mă îmbrac ca indienii.

– Ca indiencele vrei să zici, îl corectă calul. Doar femeile se îmbracă așa în India.

– Bine că ai ajuns acum expert în îmbrăcăminte și în femei! îl repezi Fătul. Vezi-ți de iarba ta acolo, că eu nu te întreb de ce o fumezi în loc să o paști când crezi că nu te vede nimeni.

– Și punctul ăla roșu din frunte ce e? întrebă Harap-Alb. Țintă? Ți-ai făcut semn ca să știe dușmanii unde să te pălească?

– Nu, e ceva legat de al treilea ochi, replică Făt-Frumos. Așa am văzut că poartă…

– Indiencele, completă calul.

Ca să încheie discuția despre vestimentația sa feminină, Fătul își desenă cu carioca o mustăcioară ca a lui Hitler și un început de barbă. Apoi își continuară călătoria în liniște pe Drumul Mătăsii și ajunseră într-un târziu la granița Chinei, unde găsiră un gard foarte lung, prin care elefanții lor trecură ca prin brânză. Merseră ce merseră până ajunseră în Orașul Interzis din Beijing. Acolo fură atacați de paznici, bătuți bine și duși în fața Împăratului Galben, Huangdi. Care îi întrebă pe un ton agresiv:

– Străinilor, ce căutați în Orașul Interzis? N-ați văzut indicatoarele rutiere de la intrare, cu „Accesul interzis”? De ce credeți că le-am pus acolo?

– Nu le-am văzut, că ne uitam pe jos după bani, răspunse Făt-Frumos. Trebuia să le puneți pe jos ca să le vedem, nu să aveți tupeul să ne cereți să ne uităm pe pereți ca caii verzi.

– Adresează-te cu respect Împăratului Galben, străinule, altfel o să-ți iei un kung fu frate cu moartea! îl avertiză căpitanul gărzii imperiale și îl pocni cu o serie de lovituri care îl rostogoliră pe Făt-Frumos în aer de trei ori și la sol de două.

– Împăratul Galben? Pe ăsta îl cheamă ca pe împărații noștri din Dacia, că numai la ei am văzut nume cu culori! remarcă Greuceanu. Boss, ești cumva rudă cu Purpuriu Împărat din Banat sau cu Indigo Împărat din Oltenia? Poate ai fi de-al nostru, deși nu pari. Ia zi o snoavă moldovenească, să văd dacă știi.

– Lasă culorile, mai bine să-mi spună cu ce m-a pălit boul ăsta, că așa bătaie n-am mai luat până acum, bâigui Făt-Frumos în timp ce își scuipă ultimul dinte.

Mai primi o serie de lovituri de la căpitanul gărzii, de își înghiți dintele scuipat pe jos, iar împăratul îl lămuri:

– Se numește kung fu. E un stil de-al nostru de arte marțiale. Toată lumea îl practică în China. Așa că ai face bine să-ți măsori cuvintele, ca să nu înghiți din nou dintele ăla pe care abia l-ai digerat. Ghici prin ce orificiu o să-l scuipi de data asta?

– Cuvintele lui au cinci palme în lungime și trei degete în lățime. N-ai vrea să le și cântărim, dacă tot le-am măsurat? întrebă Greuceanu ironic. Bă, așa vă purtați voi cu Buddha și cu discipolii lui? Am coborât din cer ca un luceafăr blând, alunecând pe-o rază, iar voi așa mă tratați? Poate vă deochi cu al treilea ochi până vă dereglez feng shui-ul!

– Tu ești Buddha? se miră Împăratul Galben. Și ar trebui să te credem pe cuvânt? Lasă că știu cum putem afla. Să vină filosoful Confucius, ministrul criminalității! E cel mai deștept din imperiu, sigur o să-și dea seama dacă ești sau nu Buddha.

Filosoful își făcu apariția și îi salută respectuos:

– Ni hao la toată lumea, dumneavoastră și invitaților dumneavoastră!

– Ni hau-hau și ție, nea Confuckyous[8], îi răspunse Harap-Alb. Ce e cu numele ăsta obscen la tine, de zici că ai crescut prin ghetourile americane?

 – De fapt mă numesc Kong Fu Zi, dar occidentalii îmi spun Confucius pentru că nu pot să-mi pronunțe numele. Deoarece, așa cum am spus zilele trecute, e greu să găsești o pisică neagră într-o cameră întunecată, mai ales când ea nu se află acolo.

– Maestre, lasă mâțele pentru altă dată și zi-ne dacă grasul ăsta e cu adevărat Buddha, îl întrerupse împăratul Huangdi.

– El e, bineînțeles, răspunse filosoful. Nu am niciun dubiu. E cu adevărat Buddha!

– De unde știi? întrebă mirat Prâslea.

– Pentru că îl recunosc din statui, firește. Arată exact la fel, deci el e.

– Atât! exclamă Greuceanu. King Kong Fu Zi și Noapte ăsta zice că sunt Buddha, deci așa rămâne! Acum aștept scuze și o porție din ce mănâncă pe ascuns soldatul ăla din spate.

Un măr mânca soldatul. Luase doar o înghițitură, apoi i-l oferise politicos calului. Nu pentru că Greuceanu îl dăduse de gol, ci pentru că animalul începuse să îl muște de degete încercând să-i fure fructul.

– Ne cerem scuze că nu te-am recunoscut, Buddha! spuse Împăratul Galben. Și îți cerem ajutorul, pentru că ne paște o mare primejdie. Spunea o veche profeție că un războinic fără de seamăn o să ne salveze, dar nu ne așteptam să fie chiar Buddha. Slăvite, ajută-ne, te rugăm!

– Bine, mă, accept scuzele, răspunse Greuceanu. Ia zi, cu ce vrei să te ajute fratele tău?

– Mongolii lui Ginghis Han se pregătesc să ne atace iar noi nu știm cum să ne apărăm de ei, mărturisi împăratul. Am construit un gard mare la graniță, dar probabil nu o să fie suficient. Așa că avem nevoie de ajutorul tău, să îi distrugi pe toți, așa cum spune profeția.

– Bă, eu sunt mai pe pace, pe prietenie, pe din astea, replică Greuceanu. Pot să-i distrug pe toți, dar nu vreau să-mi încarc karma[9]. Mai bine să căutăm o soluție pașnică pentru mine. Voi puteți să vă bateți ca chiorii, important e să nu pățesc eu nimic.

– De ce nu faceți un zid mare în locul gardului de la graniță? întrebă calul.

– Zid în locul gardului? se miră Huangdi. Ce rost are? Marele Gard Chinezesc se vede de pe Lună!

– Și nu puteți să faceți un mare zid chinezesc care să se vadă de pe Lună? Prin gard am trecut de parcă nu era acolo, deci nu e bun de nimic. Chinăzerie, clar! Sigur ați copiat un gard de firmă și ați venit cu unul contrafăcut. Însă un zid gros poate să vă oprească inamicii.

– Nu e rea ideea, concluzionă împăratul. Confucius, tu de ce nu te-ai gândit la zid și ai venit cu gardul? Apucă-te de zid mai repede! Și ai grijă să se vadă de pe Lună!

– Pentru că gardul e o capcană psihologică, îi explică filosoful. Știi cum se spune: poarta e deschisă iar proștii sar gardul. Dacă ținem poarta închisă, proștii ăia de mongoli n-or să știe ce să facă, pentru că ei sar gardul doar când văd o poartă deschisă. Iar dacă încuiem poarta bine, o să se vadă de pe Lună cum stau proștii lângă gard.

– Care e faza cu Luna? întrebă Prâslea. De ce țineți neapărat să se vadă de pe Lună?

Îi explică Împăratul Galben:

– Ca să îl vadă zeița Lunii și iepurele ei, firește!

– Cine?

– Chang’e, zeița Lunii. Stă pe Lună de când a fugit cu elixirul nemuririi, acompaniată de un iepure mare, care îi face prăjituri din orez. Soțul ei, arcașul Houyi, s-a sinucis când a aflat că i-a furat asta elixirul, dar ne-a spus înainte să avem grijă să nu o primim dacă se întoarce. Așa că am făcut gardul încât să formeze litere, ca ea să citească de pe Lună mesajul: „Dacă te întorci, mama ta este o mare broască țestoasă”.    

– De ce broască țestoasă? se miră Făt-Frumos.

– Pentru că țestoasele nu sunt monogame, îl lămuri împăratul. Adică mama ei este… poligamă, ca să nu zic altfel. Inteligent mesaj, nu?

– Prea subtil pentru noi, zise calul. Lăsați mesajele, că nu or să vă ajute când vor veni mongolii. Faceți zidul și scoateți poporul la luptă, dacă tot știți cu toții kung fu. Sunteți cel mai numeros popor din lume, vă puteți face ditamai armata dacă reușiți să convingeți populația să lupte.

– Nu e rea ideea, dar nu avem timp pentru așa ceva, spuse Confucius. Ar trebui să adunăm tot poporul și să îi antrenăm pe toți, că habar n-au tactici militare. Ceea ce ar dura foarte mult iar Ginghis Han e aproape de noi. Ne trebuie o armată profesionistă, nu țărani. Și avem armata, doar că nu știm cum să o găsim.

Nemuricioșii nu înțelegeau nimic, de parcă filosoful le vorbea în chineză, așa că îi lămuri Împăratul Galben:

– Este vorba despre armata de teracotă a împăratului Qin Shi Huang, pe care a îngropat-o în jurul mausoleului său ca să îl protejeze în viața de apoi. Cu tot cu soldații noștri am avea o armată invincibilă, pentru că știm o vrajă prin care să le dăm viață soldaților de teracotă. Dar, din păcate, nu știe nimeni unde e mausoleul lui Qin Shi. Nimeni în afară de o singură ființă: Regele Maimuță.

– Și? Mergeți și întrebați babuinul, ce mai așteptați? îi sfătui Harap-Alb.

– Nu prea avem cum, îi răspunse Confucius, pentru că e împietrit pe Muntele de Jad. L-au împietrit zeii pentru cinci sute de ani deoarece producea numai haos în cer. Noi nu putem ajunge pe Muntele de Jad pentru că ne e frică să nu ne pedepsească zeii, dar Buddha poate merge acolo ca la el acasă. Așa că Buddha e singura noastră șansă, exact cum spunea profeția aia veche.

– Deci aveți nevoie de mine, concluzionă Greuceanu. Bine, mă, vă rezolv. Spuneți-mi ce am de făcut și dați-mi ceva de mâncare, că îmi slăbește iluminarea dacă mai stau mult cu sfânta burtă goală.

– Nu trebuie decât să mergi pe Muntele de Jad și să rostești mantra „Om mani padme hum[10]”, îl învăță Huangdi. Regele Maimuță va fi eliberat din piatră apoi, ca mulțumire, îți va dezvălui locația armatei de teracotă. Ne spui unde este iar noi mergem să o luăm. Simplu ca „bună ziua”! Spus, nu scris, pentru că literele noastre sunt ceva mai complicate. Nici noi nu le știm, așa că ne prefacem că scriem și mâzgâlim ceva la mișto, iar alții se prefac că înțeleg.     

– În cazul ăsta, să purcedem la drum! hotărî Făt-Frumos. Și să ne dați câteva rădăcini de ginseng[11], în caz că vrem să încercăm și fauna feminină a Chinei pe drum…

– Înainte să plecați, mai avem o rugăminte, îi opri împăratul. I-am ordonat generalului Sun Tzu să scrie o carte despre arta războiului, dar nu știe nimic. Cum Buddha este înțelept iar discipolii săi au trecut prin multe lupte, îi puteți da niște sfaturi care să ne ajute să-i învingem pe mongoli? Noi știm doar să ne batem ca ghiolbanii, dar la tactică militară nu ne prea pricepem.

– Oho, la războaie ne pricepem mai bine decât oricine, se lăudă Greuceanu, că am trecut prin multe. Bine, mai mult ca spectatori, dar n-ai cum să vezi atâtea și să nu reții câte ceva. Mai ales că am și provocat unele, dacă îmi amintesc bine, dar nu e vina noastră. Zi-i generalului să vină cu vreo trei topuri de hârtie, pe care tocmai ați inventat-o, că avem multe să-l învățăm.

Sosi Sun Tzu iar Nemuricioșii se puseră pe dat sfaturi despre război. Pe care generalul le notă invers față de cum îl învățară eroii noștri, după cum îl sfătuise calul năzdrăvan. Când „Arta războiului” fu terminată, cei cinci daci plecară la mănăstirea Shaolin din provincia Henan pentru a învăța kung fu. Aveau nevoie de arte marțiale pentru a putea supraviețui unei îndelungate călătorii prin China, unde toată lumea știa să bată. Chiar și bebelușii. Însă lucrurile nu merseră prea bine, după cum era de așteptat. Văzând călugării cu capetele rase și arătând aproape identic, Harap-Alb se crezu înconjurat de Spân, care se multiplicase prin magie. Așa că strigă „Valahu’ Buddha Bar[12]!” și sări pe ei cu dinamita aprinsă. Se întoarse cu ochii umflați, plin de vânătăi și cu câteva coaste rupte, cerând schimbare la pauză și promițând că va reveni pe teren după externare. Pentru că nu se puteau antrena într-un loc în care semiarabului i se părea că e înconjurat de clonele Spânului, pe care voia constant să le arunce în aer, Nemuricioșii hotărâră să învețe kung fu în altă parte. Așa că merseră la maestrul Bruce Lee, pe care îl aleseră în primul rând pentru că avea păr, neputând fi confundat de niciun terorist semiarab cu dușmanul lor de moarte. O lună îi suportă maestrul, apoi îi goni pentru că nu erau capabili să învețe nici măcar poziția pentru flotări, darămite arte marțiale. Și pentru că îi distruseră toate bibelourile de porțelan din casă în timpul antrenamentelor. Cum mergeau ei prin China fără o direcție anume, dădură peste un bețiv care dormea la marginea drumului cu capul pe o piatră. Greuceanu încercă să îi fure sticla din mână, dar bețivul se trezi și îl bătu cu un stil unic de kung fu. „Stilul bețivului” se numea iar Maestrul Bețiv, care semăna cu Jackie Chan[13], era, din păcate pentru Greuceanu, Lu Dongbin, unul dintre cei opt nemuritori. Care se opri din bătaie abia după ce calul îi aduse o ploscă de Maotai, băutura de lux a poporului chinez. După ce dădu toată licoarea pe gât, Lu Dongbin le ascultă povestea. Și se decise să îi însoțească, pentru a-i învăța kung fu pe drum. Ca să își dea seama la ce nivel erau și cât avea de muncit cu ei, le ceru să spună câteva denumiri de lovituri din acest stil de arte marțiale.

– Știm o grămadă, se lăudă Făt-Frumos. Știm Pumnul Dragonului, Aripa Tigrului, Palma Cocorului, Copita Rândunicii…

– Ochiul Boului, Țâța Vacii, completă Harap-Alb. Ce-am mai prins și noi de la unul, de la altul, că n-a vrut nimeni să ne învețe. Or fi rasiști, habar n-am, muma lor de gălbejiți.

– E clar, cu voi nu trebuie să o iau de la zero, ci de la minus câteva sute, concluzionă Lu Dongbin. Știți măcar să vă canalizați qi-ul?

– Ce să facem?!? sări Greuceanu. Tataie, nu știu ce impresie ți-am lăsat, dar noi nu trăim în canal! Să se canalizeze aurolacii din canalizări, nu noi!

– Qi este forța vitală care există în toate ființele, îi explică maestrul. Aveți nevoie să o înțelegeți și să o canalizați ca să… N-are rost, e clar că nu vă trebuie. Măcar yin și yang[14] știți ce sunt?

– Două vedete de pe la voi, ca Bălănel și Miaunel la noi? întrebă Prâslea.

– Nu, mă, îl corectă Harap-Alb. Sunt doi rapperi gemeni din America[15].

– Nu sunt persoane, ci… Măcar mahjong[16] ați jucat vreodată? îi mai întrebă bețivul.

– Nu cred, dar jucăm sârba ca niște profesioniști, îl anunță Făt-Frumos. Ia haideți, flăcăi, să-i arătăm cetățeanului turmentat cum joacă dacii ca să moară dracii!

Începu calul să cânte o doină săltăreață despre o mândruță tăvălită printr-o căpiță iar cei patru se puseră pe jucat sârba, țopăind de parcă pășeau pe lavă încinsă. Firește, cu strigăturile aferente, după datina strămoșească:

– Hai iu, iu pe malul gol, că mireasa n-are țol! Tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc! Două fire, două paie, ia-ți nevasta la bătaie! I-auzi una, i-auzi două, i-auzi șaizeci și nouă! Sus, sus, picioare moi, că dă Dracu’ peste voi! Nu te uita la opinci, că te fac să le mănânci! Nu sta ca marmota și arde-o pe cumătra! Lupii, bă!

Plus multe altele pe care nu are rost să le amintim, că pierdem vremea. Nemuritorul Lu Dongbin bău tot alcoolul pe care îl avea ca să își păstreze calmul și porni la drum, lăsându-i cu dansurile lor. Din păcate pentru el nu se deplasa destul de repede, așa că dacii noștri îl ajunseră rapid din urmă. Renunțară la chiuituri doar după ce Maestrul Bețiv îi pocni pe toți cinci cu o singură lovitură. Și își continuară drumul cuminți, până întâlniră trei demoni care îi așteptau pentru a-l mânca pe Lu Dongbin, crezând că astfel vor deveni și ei nemuritori.

 – Dar și noi suntem nemuritori, nu doar ăsta! se lăudă Harap-Alb. Noi nu suntem destul de buni pentru voi, rasiștilor? Vă mănâncă-n jihad cumva?

– În cazul ăsta, vă mâncăm pe toți, răspunse unul dintre demoni. Preferăm carnea galbenă, dar mâncăm și prostii occidentale pentru nemurire. Cred că iese ceva acceptabil din voi cu niște orez, bambus și ginseng, că am o întâlnire mai pe seară.

Și începu lupta. Demonii împotriva lui Lu Dongbin, pentru că Nemuricioșii preferară să se ascundă după cal și să arunce cu pietre din când în când. De fiecare dată nimerindu-l pe Maestrul Bețiv, pentru că nici la aruncări nu se prea pricepeau. Săreau demonii în aer câte douăzeci de metri, plutind în reluare ca în filmele vechi chinezești, încercând să își lovească adversarul din picaj. Însă nemuritorul se ținea bine, parând toate loviturile și pocnind demonii de câte ori avea ocazia. După o vreme începu să se ducă efectul alcoolului iar Lu Dongbin să-și piardă îndemânarea. Așa că strigă la daci să îi aducă ceva de băut.

– N-avem, bre, decât niște compot de orez, că atât am găsit pe aici! îi răspunse Făt-Frumos. Îți dau din ăsta? Dar să știi că e fără alcool, pentru că nu beau când conduc. Mai ales vehicule cu gabarit depășit, cum e elefantul meu.

– Am nevoie de alcool, nu de compot! țipă chinezul în timp ce era mușcat de un demon.

– Stai liniștit, nene, că am comandat niște rachiu pe AliExpress, îl anunță Prâslea. Ajunge peste trei luni, așa că mai rezistă puțin!

Nu mai rezista nici trei minute, pentru că demonii tăbărâseră pe el pocnindu-l cu niște bâte pe spinare de îi îndreptară cocoașa. Nemuricioșii se căutară prin buzunare, sperând că vor găsi ceva de băut, însă nici urmă de alcool.

– Nu avem de ales decât să fabricăm noi ceva din ce găsim, hotărî calul. Luăm niște praf de pușcă pe care tocmai l-au inventat chinezii, îl punem în ceai, pe care tot ei l-au inventat, adăugăm niște ginseng pentru energie, mei, tofu și lapte de soia pentru gust și îi spunem bețivului că e o băutură tradițională de-a noastră. Dacă amestecul ăsta nu are efect, poate funcționează măcar efectul placebo.

– Poate îl omorâm cu cocktailurile tale, să nu mai aibă cine să ne scape de demoni, zise Făt-Frumos.

– Lasă-l, mă, să se sacrifice, că asta e cea mai rapidă cale către rai, spuse Harap-Alb. Dar să nu uite să strige „valahu’ akbar” înainte să bea, altfel nu mai primește șaptezeci și două de virgine, ci de virgini.

– Nu moare, că e nemuritor, replică Prâslea. Chiar dacă îi explodează stomacul, rămâne viu. Deci zic să mergem înainte cu planul calului, că altul n-avem.

După ce fu gata amestecul dubios, Făt-Frumos, Harap-Alb și Greuceanu se ocupară de distragerea atenției demonilor. Adică începură să-i stropească cu agheasmă, să arunce în ei cu tămâie aprinsă, să îi amenințe cu cruciulițe făcute din crengi și să recite ritualuri de exorcizare pe care tocmai le inventaseră. Când demonii se îndepărtară de Lu Dongbin pentru a-i prinde pe cei trei, Prâslea se furișă prin spatele lor și îi turnă bețivului pe gât licoarea calului. Maestrul Bețiv își reveni brusc și, cu bateriile supraîncărcate de parcă ar fi fost alimentat cu kerosen, îi luă la bătaie pe toți. Adică și pe demoni, și pe Nemuricioși, și pe elefanții lor, și pe urșii panda care molfăiau liniștiți bambus în apropiere. Îi ținu în scheme de kung fu până se duse efectul licorii neobișnuite, adică vreo șase ore. După o săptămână se ridicară de jos doar ei, pentru că erau nemuritori. Demonii, elefanții și urșii, însă, nu aveau această calitate, prin urmare nici norocul de a-și reveni. Așa că eroii noștri își continuară călătoria prin China pe jos, pentru că nu mai aveau mijloace de transport mulțumită bețivului. Care, într-o zi, după obișnuitul antrenament de kung fu, când se lămuri din nou că eroii noștri nu erau capabili să învețe vreun stil de luptă, făcu o remarcă:

– Știți ce am observat? Că voi semănați oarecum cu eroii dintr-o poveste de-a noastră, „Călătorie spre vest”. Adică Tang Sanzang, numit Tripitaka de occidentali, un călugăr care caută scripturi budiste, Sun Wukong sau Regele Maimuță, cel mai tare dintre ei, Zhu Bajie, care arată ca un porc, și Sha Wujing sau Abatele Nisip. Au chiar și un cal cu ei, pe Bai Long Ma, care este de fapt un prinț dragon transformat în cal. Nu cumva și calul vostru e vreun prinț dragon care a luat forma unui cal? Vorbește și e mai inteligent decât voi toți la un loc, deci nu e un cal obișnuit.

– Eu zic să nu răscolim trecutul nimănui, că n-are rost să ne punem întrebări fără sens, îl opri calul. Să-și bată capul filosofii întrebându-se cine suntem cu adevărat, de ce existăm și unde ne îndreptăm. În plus, totul e relativ, deci chiar nu contează dacă suntem cine spunem că suntem, pentru că percepțiile diferă și fiecare ne consideră cum vrea el. Mai bine să mă lăsăm pe mine și să vorbim despre asemănările dintre ăștia și chinezii de care ziceai, că m-ai lăsat fără cuvinte cu asemenea comparație. Vai, ce bine semănați cu ăia, fraților!

– Într-adevăr, parcă semănăm puțin, fu Prâslea de acord. Adică eu semăn cu călugărul, că sunt cu cititul. Nenea Greuceanu seamănă cu ăla care arată ca un porc, evident, iar poporul lui Harap-Alb trăiește în deșert, deci el seamănă cu ăla cu nisipul. Partea cu calul e clară, dar nea Făt-Frumos nu seamănă cu Regele Maimuță nici pe departe. Ăsta e frumos, ăla e un maimuțoi, ăla e curajos și puternic, ăsta e varză complet. Deci semănăm cu ăia dar nu prea.

– E drept că în mare nu seamănă, dar amândoi se cred cei mai cei, sunt imaturi și fac multe prostii, deci o asemănare există, răspunse Lu Dongbin. Așa că sunt curios dacă voi i-ați plagiat pe ei sau ei pe voi. La fel de curios sunt și ce are de ascuns calul vostru de nu vrea să vorbească despre el. Pun pariu că nu e un cal adevărat, ci altceva.

Calul scoase din traistă o ploscă cu palincă de Bihor, pe care o păstra pentru nopțile friguroase, i-o dădu chinezului ca să-i țină gura ocupată și le propuse celorlalți să deschidă fursecuri cu răvașe, pentru a vedea ce le rezervă viitorul. Nu fură prea încântați de mesajele primite, care dădeau de înțeles că până și fursecurile își băteau joc de ei: „Era și timpul să ies din fursecul ăsta”, „Mănâncă doar fursecul, nu și răvașul”, „Fugi, mânca-ți-aș!” și o reclamă la picături chinezești pentru potență. Făt-Frumos fu cel mai ghinionist, pentru că toate cele opt răvașe ale sale fură neconcludente: „Necâștigător”, „Mai încearcă”, „Ignoră mesajul anterior”, „Alege alt fursec”, „Uită-te sub capac”, „Dă-i înainte cu tupeu”, „Hai că ești aproape” și „Țeapă, fraiere!”. Desigur, toate scrise în chineză, astfel încât eroii noștri nu înțeleseră nimic.  

Când își continuară drumul, făcură un mic ocol ca să nu treacă pe lângă orașul Wuhan[17] din superstiție și dădură peste o vulpe cu nouă cozi, un spirit deghizat într-o femeie frumoasă care semăna cu actrița Lucy Liu și care seducea bărbații pe care îi întâlnea pentru a se hrăni cu spiritele lor. Victimele continuau să trăiască, însă fără memorie și, implicit, fără orice fel de cunoștințe. Spiritul deghizat în femeie petrecu câte o noapte cu fiecare dintre dacii noștri (cu excepția calului, din motive de incompatibilitate genetică), se hrăni cu spiritele lor și nimeni nu se prinse, pentru că de felul lor flăcăii nu aveau cunoștințe și nici cu memoria nu stăteau prea bine. În a cincea noapte vulpea se furișă lângă Lu Dongbin și gustă din spiritul lui, însă căzu pe loc din cauza aburilor de alcool pe care nemuritorul chinez îi emana. Calul profită de ocazie și îi rupse vulpii cozile din care își făcu un evantai, care pentru chinezi era un indiciu al statutului social. Desigur că nu îi păsa să pară nobil, ci voia să învețe dansul chinezesc al evantaiului, dar nu putea recunoaște asta în fața tovarășilor săi, care l-ar fi judecat. Când își reveni și văzu cum se ventila calul cu noul lui evantai, vulpea fără nouă cozi fugi îngrozită, evitând de atunci contactul cu oameni și, mai ales, cu cai. Iar eroii noștri își continuară călătoria spre Muntele de Jad, pentru a-l elibera pe Regele Maimuță. Nu înainte ca Lu Dongbin să le facă horoscopul după zodiacul chinezesc. Astfel, calculă că Făt-Frumos era în zodia Cocoșului de apă, Harap-Alb în a Bivolului de foc, Greuceanu în a Mistrețului de lemn, Prâslea în cea a Iepurelui de pământ iar calul, firește, în zodia Calului de metal. Ceea ce nu are nicio relevanță pentru că eroii noștri nu cred în horoscop, dar nu îndrăzni nimeni să-i spună asta unui alcoolic maestru în kung fu. Mai ales când era beat, adică întotdeauna.

Pe malul unui râu găsiră Marea Țestoasă Albă răsturnată pe spate. O ajutară să se întoarcă iar uriașa țestoasă, ca mulțumire, se oferi să îi ducă în spate pe râu până la Muntele de Jad. Pe drum, aflând ce personalitate ținea pe carapace, îl rugă pe „Buddha” să o transforme în om. Greuceanu îi promise că așa va face, însă ajunseră la destinație și nu se ținu de cuvânt. De supărare, Marea Țestoasă Albă îi aruncă în apă și plecă. Cei șase ajunseră la țărm cu chiu, cu vai, și pe mal observară că Nemuricioșii aveau burțile mari, picioarele umflate și grețuri matinale, deși era după-amiază.

– Cred că știu ce s-a întâmplat, spuse Lu Dongbin. Ăsta e râul care izvorăște din Ținutul Femeilor, pe care îl folosesc pentru a concepe copii fără ajutorul bărbaților. Ați înghițit apă până să ajungeți la mal și ați rămas însărcinați. Când am zis că nu e bine să bei apă, nu m-a crezut nimeni. De la alcool nu pățesc așa ceva oricât aș bea.

– Văleu! exclamă Prâslea. Cum să fim însărcinați? Ce facem acum?

– Strângeți bani de scutece, leagăne, cărucioare și suzete, răspunse Maestrul Bețiv.

– Nu asta a întrebat! urlă Greuceanu. Ce facem cu sarcinile? Cum scăpăm de plozii din noi?

– De unde să știu eu? Am față de pediatru? întrebă chinezul. Vă descurcați, că sunt ai voștri, nu ai mei. Oricum, eu aici vă las. Am spus că vă conduc până la Muntele de Jad ca să vă învăț kung fu. Ăsta e muntele iar arte marțiale nu sunteți capabili să învățați, așa că mi-am terminat treaba. Aveți grijă de voi și să mă chemați la botez dacă o să fie băutură multă! Iar dacă nu știți cum să vă botezați odraslele, faceți ca noi: dați drumul unui lighean pe scări și notați ce se aude. Zai jian[18], borțoșilor!

Plecă Lu Dongbin și îi lăsă la poalele muntelui supărați foc. Mai puțin Făt-Frumos, care își mângâia burta cu un zâmbet larg pe față, foarte încântat că va deveni mamă.

– Dacă va fi băiat, îl voi numi Neluțu, spuse el. Iar dacă va fi fată, îi voi pune numele Aglaia. Dar sper să am și fată, și băiat, că am băut mai multă apă decât ar fi trebuit. Da, știu că a făcut Harap-Alb pipi în apă, că am văzut pata galbenă din jurul lui, dar îmi era tare sete. Iar acum vine răsplata: gemeni! Ca Castor și Pollux or să fie! Sau ca Lolek și Bolek[19], încă nu pot să-mi dau seama. Dar vor fi cei mai frumoși plozi din lume, că doar ies din mine!

Începură să urce muntele înjurând și plângându-se de picioare, de hormoni, de vergeturi și de pofte, când le apăru în față dragonul care păzea muntele. Nu era un dragon obișnuit, ci al nouălea fiu al Împăratului Dragonilor, care avea rolul de a împiedica muritorii să ajungă în vârful Muntelui de Jad. Fiara scoase un urlet amenințător, pentru a intimida intrușii, însă eroii noștri nu se speriară, ci începură să îl ia la rost:

– Bă băiatule, de ce țipi așa? îl întrebă Harap-Alb. Nu vezi că sunt niște oameni însărcinați aici? Tacă-ți fleoanca pentru că, dacă ne sperii copiii, îți bag un jihad în gura aia mare de mănânci jumate de viață numai cu biberonul! Eu abia mă țin să nu fac pipi pe mine, că îmi apasă copilul exact pe vezică, iar ăsta face tupeu! Să vezi ce tupeu îți dau eu imediat cum reușesc să iau bucata asta de dinamită de jos!

– Ajută-l, bă, nu vezi că nu poate să se aplece? urlă Greuceanu la bietul dragon. Ia bucata aia de dinamită și dă-i-o, nu-l lăsa să se chinuie în halul ăsta! Chiar atât de nesimțit ești, bă guștere? Ia du-te unul și dă-i o palmă, că mie mi s-au umflat mâinile și tare îmi e că îl nenorocesc dacă îi scap una peste ochi. Așa nesimțire n-am văzut de când mă știu, și am trăit în ghetourile din Vaslui, unde există doar legea junglei!  

Sărmanul dragon se fâstâci, neștiind ce să facă. Nu se aștepta la asemenea reacții iar acum era dat complet peste cap. Însă ridică bucata de dinamită și i-o înmână lui Harap-Alb, care acum nu-și mai găsea amnarul.

– Mare noroc ai că în momentul ăsta nu mi-e poftă de balaurieni, mârâi Prâslea, că nu mai rămânea nimic din tine. Deocamdată sunt la pofta de lăcuste dar nu mai durează mult până îți vine rândul. Stai pe aproape, că n-am chef să te fugăresc în jurul muntelui când o să fie momentul.

Dragonul înghiți în sec și încercă să se retragă ușor, cât mai putea. Însă îl văzu calul, care țipă la el instantaneu:

– Unde pleci, balaure? Vrei să te dai la fund, nu? Tu chiar n-ai pic de obraz? Vezi că suntem cinci însărcinați și ne lași să urcăm muntele ăsta ca să ne pui în pericol și pe noi, și pe odrasle? Fir-ai tu să fii de mormoloc, acum îmi scot o potcoavă și ți-o arunc direct în freză! Du-ne mai repede în vârful muntelui până nu ne enervezi!

Dragonul se conformă spășit și îi ajută să urce pe spatele lui. Când se așeză, Făt-Frumos îi spuse prietenește:

– Cumetre, ai mare noroc că ne-ai prins calmi acum și că n-au apărut încă modificările hormonale care să ne schimbe dispoziția brusc. Când or să apară, îți recomand să zbori mâncând pământul, că n-or să-ți placă. E doar un sfat prietenesc; primește-l sau ignoră-l pe pielea ta. Dar ține minte că întotdeauna mi-am dorit o piele de dragon pe perete, iar a ta ar încăpea perfect în sufragerie. Bine, doar dacă te îndes puțin, să te fac să-ți înghiți coada ca Ouroboros[20], dar n-are rost să te plictisesc acum cu detalii de feng shui. O să vezi când o să fie cazul dacă nu-mi asculți sfatul. Acum dă-i înainte, că te miști în reluare de parcă ții neapărat să ne strici zen-ul!

Zbură dragonul până în vârful muntelui ca vântul și ca gândul, îi aruncă acolo și se făcu nevăzut, bătând un nou record de viteză. Nemuricioșii îl înjurară un sfert de ceas, apoi intrară în Palatul de Jad. Acolo îl găsiră pe conducătorul zeilor, Împăratul de Jad, care medita. Îl salutară cu „Ni hau-hau, bre, dormi acolo că nu facem zgomot” și se îndreptară către stânca cu formă de maimuță, care nu putea fi decât Regele Maimuță împietrit. Își amintiră că trebuiau să recite o mantră pentru a-l elibera, însă nu-și puteau aminti și mantra.

– N-o fi tot „Sesam, închide-te”, ca la peștera din Arabia? întrebă Harap-Alb. 

– Pentru a mia oară, e „Sesam, deschide-te”, că vrei să deschizi poarta, nu s-o închizi! răbufni calul. Și nu, chiar nu e aceeași parolă! Asta parcă era ceva cu „om”…

– O fi legea lui Ohm[21], zise Prâslea. Aia cu „dacă ești om cu mine, sunt și eu om cu tine”.

– Poate e ceva mai simplu, interveni Făt-Frumos, de genul „om trăi și om vedea”.

– N-o fi refrenul din melodia aia populară cu omul bun și pomul copt? întrebă Greuceanu.

– Stați, mă, că m-am prins! exclamă calul. O fi ca atunci când ne-am dus la Vârful Omu. „Omul” era răspunsul la ghicitoarea sfinxului, poate e la fel și acum.

– Atunci răspunsul era „fetele de la Căpâlna”, îl corectă Harap-Alb.

– E „Om mani padme hum”! strigă Împăratul de Jad, care își întrerupse meditația din cauza hărmălaiei. Asta e mantra pe care trebuie să o rostească unul dintre voi, pentru că la zei nu are efect! Om mani padme hum! Ați înțeles?

– Om pani madme cum? întrebă Făt-Frumos.

– O-M M-A-N-I P-A… mai bine vă scriu, că nu sunteți în stare să repetați după ureche, replică zeul.

Scrise mantra pe un bilețel iar Greuceanu i-l înapoie instantaneu.

– Boss, ai scris în chineză. Noi nu știm chineză. Cu litere daco-romane nu știi să scrii? Adică normal, nu cu hieroglife, că nu ești nici egiptean, nici sumerian.

Împăratul de Jad îl înjură printre dinți, pocni din degete iar mantra apăru pe bilețel scrisă cu caractere latine. Prâslea o citi rapid, piatra se sfărâmă iar Regele Maimuță fu eliberat.

– Hanuman, tu ești Regele Maimuță?!? întrebă mirat calul. Ce mama natură cauți aici?

Într-adevăr era Hanuman[22]. Acesta le povesti că, după câștigarea războiului din Lanka, îi rămăsese multă adrenalină care trebuia consumată cumva. Așa că l-a bătut pe regele maimuțelor și i-a luat tronul, a bătut toți demonii și zeii din India pe care i-a prins, apoi a plecat în China, că abia se încălzise. Aici a bătut demoni și o armată de zece mii de zei, însă Împăratul de Jad l-a închis în piatră pentru cinci secole. După câteva zile s-a plictisit zeul de gura lui, pentru că nici împietrit nu tăcea, așa că i-a redus sentința, hotărând să îl elibereze când o apărea unul care să-l vrea. Din acest motiv i-a ajutat pe Nemuricioși, dându-le mantra eliberatoare. Iar acum Hanuman, numit de chinezi Sun Wukong și Regele Maimuță, este din nou liber ca pasărea cerului. Eliberat pe cauțiune, dar contează prea puțin detaliile juridice.

– Toată lumea să aplaude întoarcerea Regelui Maimuță, Sun Wukong! strigă el. Regele Wukong! King Wukong, cum ar zice britanicii! Sau King Kong, că sună mai comercial!

Îl aplaudară, apoi îi cerură să îi ajute cu sarcinile nedorite. Așa că Regele Maimuță îi pocni pe toți în burți, de avortară spontan. După ce își reveniră, îi cerură să îi ducă la mausoleul ascuns al împăratului Qin Shi Huang. Hanuman / Sun Wukong îi transportă cu ajutorul unui nor până la mausoleu, unde găsiră armata de teracotă, însă hotărâră să nu le-o dea chinezilor. Pentru că Greuceanu, care își lua în serios rolul de înțelept, veni cu ideea de a face din soldați sobe de teracotă pe care să le vândă în Dacia, acolo unde erau foarte populare. Hanuman transformă soldații în sobe și plecă cu ele la târg iar eroii noștri fugiră de chinezi în Japonia, Țara Soarelui-Răsare.

– Nașpa tare China aia, comentă pe drum Făt-Frumos. N-au nimic original acolo, ci doar produse contrafăcute. Mi-am cumpărat niște șlapi de la ei, crezând că sunt de firmă, și abia acum văd că sunt Adibas. Care s-au și rupt la prima ploaie.

– În plus, toți arată exact la fel, completă Prâslea. Nu e nicio diferență între ei, de parcă sunt făcuți la xerox. Nu mai zic de ochii ăia alungiți și de culoarea galbenă a pielii, de zici că a dat icterul în toți și i-a lovit în ochi.

– Lasați ăstea, că nu sunt importante, îi opri Greuceanu. Problema cea mai mare e că nu am mâncat nimic cât am stat în China. Cum naiba să mănânci cu bețișoarele alea? Mai ales orez? În trei ceasuri am reușit să prind cu bețele un singur bob de orez! De asta sunt toți slabi, vă zic eu. Pentru că mănâncă doar orez și doar cu paiele alea, adică vreo câteva boabe pe zi.

– Mănâncă și câini, și pisici, și șerpi, și lilieci, îl corectă Harap-Alb. I-am văzut eu cum fugăreau maidanezi cu tigaia și mâțe cu polonicul. Probabil lighioanele sunt mâncarea de bază iar orezul e doar garnitura.

– Pe mine m-a deranjat cel mai mult acupunctura, spuse calul. Mi-a înfipt bețivanul ăla niște ace în spate, de arătam ca un arici. Le și arunca de la distanță, de parcă juca darts pe mine. E drept că m-au lăsat durerile de șale, dar nu e normal să bagi chestii ascuțite în cineva, că nu ești Vlad Țepeș. Chiar dacă nu a fost dureros până a sărit un prost în spatele meu ca să-i arate unei țărănci cât de bun e el la rodeo.

– Crezi că pe mine nu m-a durut dosul când am aterizat cu el într-o grămadă de ace? întrebă Făt-Frumos. Crezi că e ușor să stai opt secunde în șa cu toate acele alea înfipte în hemoroizi? Nu te mai plânge atât, că eu am suferit cel mai mult. Și încheie odată subiectul, pentru că mi-am cerut scuze de zece ori pentru asta. Ce vrei să fac mai mult de atât? Să-mi bag eu ace în spate și tu să sari pe mine?

Se treziră eroii noștri înconjurați deodată de un grup de ninja, apăruți pe nesimțite de niciunde. Văzându-i mascați, Harap-Alb crezu că erau un grup de arăboaice, așa că le propuse să facă parte din haremul lui. Ninja nu se lăsară impresionați de cererea în căsătorie și îi luară la bătaie, pe Harap-Alb mai mult decât pe ceilalți. Din fericire, tocmai trecu pe acolo un samurai care îi salvă gonind grupul de ninja după o luptă foarte scurtă. Samuraiul, care se numea Miyamoto Musashi, se oferi să-i învețe pe dacii noștri lupta cu sabia. Însă ei refuzară, preferând să caute o școală de ninjutsu pentru a deveni la fel ca luptătorii pe care tocmai îi întâlniseră. Samuraiul se simți foarte ofensat, considerând că onoarea i-a fost pătată de acest refuz, drept pentru care se așeză în genunchi, își scoase katana[23] și se pregăti să și-o înfigă în burtă.

– Ho, bre, ești nebun? Ce faci? strigară toți la el.

– Seppuku, răspunse Musashi. Sau hara-kiri, dacă preferați termenul ăsta. O să am nevoie ca unul dintre voi să-mi taie capul după ce-mi înfig sabia în burtă, ca să nu fie considerată nici crimă, nici sinucidere. Sunteți gata? Hai că încep!

– Bre, șezi liniștit, nu te juca cu așa ceva! îl opri Făt-Frumos. Ce-ți veni așa, deodată?

– Cum ce-mi veni? replică samuraiul. Refuzând lecțiile mele mi-ați pătat onoarea, pentru că nu mă considerați demn să vă fiu sensei[24]. Iar un samurai nu poate trăi fără onoare. Deci seppuku!

 – Măi băiatule, nu faci bine, îl corectă Harap-Alb. Te învăț eu cum se face. Iei o centură cu dinamită, ți-o legi în jurul mijlocului, fugi spre o mulțime, strigi „Valahu’ akbar” și apeși butonul de detonare exact când ajungi în…

– Măi fraților, luați-i nebunului gălbejit sabia din mână și luați-l pe nebunul semiarab de lângă el! strigă Prâslea. Cum, nene, să te sinucizi pentru un asemenea fleac?

– Onoarea nu e un fleac, ci cea mai importantă parte a codului Bushido[25]! replică samuraiul. Mi-ați pătat-o când ați refuzat învățăturile mele! Și nu se curăță nici cu detergentul ăla care elimină rapid orice pată!

– Boss, te aprinzi repede și nu-i bine, încercă Greuceanu să-l calmeze. Dă-o mumei lui Scaraoțchi de onoare, că nu ține de foame. Noi nu te-am refuzat pentru că nu te-am crede bun să ne înveți, ci pentru că vrem să ne facem ninja, ca să fim la fel ca Țestoasele Ninja. Ele erau patru, noi suntem patru, ele aveau un maestru șobolan, noi avem un cal. Suntem aproape la fel, mai trebuie doar să devenim ninja. Înțelegi acum?

 Înțelese samuraiul, așa că renunță la seppuku. Însă onoarea nu îi fusese complet curățată, așa că deveni din acel moment ronin, adică un samurai fără stăpân și fără onoare. Ceea ce nu-i interesa pe Nemuricioși, care nu dădeau doi galbeni pe necunoscutul din fața lor, fiind preocupați doar să găsească o școală de ninja. Și găsiră una într-un târziu, după câteva săptămâni de căutat în același loc: școala maestrului Kato Danzo, despre care se spunea că avea abilitatea de a zbura și că practica vrăjitoria. Maestrul întâi îi bătu, apoi îi ascultă, îi mai bătu o dată pentru că nu înțelese ce ziceau și acceptă să îi învețe ninjutsu doar pentru că Greuceanu se lăudă printre lovituri că el este Buddha. Nu era prea sigur Kato Danzo că grasul era într-adevăr Buddha însă, dacă spunea adevărul, un personaj divin în clanul său i-ar fi adus numai beneficii. Cel puțin așa spera, însă doar pentru că nu știa cu cine avea de a face.

După trei luni, Nemuricioșii noștri învățaseră orice altceva numai nu ninjutsu. Adică Făt-Frumos învățase aikido, Harap-Alb karate-do, Prâslea judo și Greuceanu sumo. Deși e cam mult spus că învățaseră aceste stiluri ci, mai degrabă, învățaseră să ia bătaie și în aceste stiluri de luptă. Singurul elev conștiincios fu calul, pe care Kato Danzo îl învăță câteva dintre secretele lui, inclusiv să zboare. Nu zbura pe distanțe mari calul nostru, pentru că fizicul nu îi permitea, însă câteva zeci de metri erau mai bune decât nimic. În ziua examenului final maestrul îi trimise într-o misiune, alături de restul clanului, pentru a elimina mafia Yakuza din Tokyo. Dacă s-ar fi descurcat măcar acceptabil în misiune, ar fi absolvit școala de ninjutsu și ar fi fost primiți în clanul maestrului Kato Danzo. Spre surprinderea tuturor, chiar s-au descurcat. Adică au fost singurii care s-au întors vii.

– Cum de ați supraviețuit doar voi? întrebă maestrul uimit. Ce s-a întâmplat cu ceilalți?

– I-au omorât ăia din Yakuza, răspunse Prâslea. Pe noi nu, că ne-am împrietenit cu ei.

– Cum?!? De ce?!? Cum?!? întrebă Kato Danzo tot mai uimit.

– Păi au văzut că nu suntem o amenințare pentru ei, așa că am stat de vorbă ca să ne cunoaștem, răspunse Făt-Frumos. Am băut sake[26], ne-au întrebat de unde suntem și cum mai e vremea pe la noi, ne-au învățat să tatuăm. Știi că membrii Yakuza sunt tatuați complet și am vrut și noi să învățăm cum se face. Hai să îți arăt ce m-au învățat. Prâslea, jos cămașa, ca să îți fac un tatuaj super pe spate. Orice vrei tu îți fac, de n-a văzut neam de neamul tău asemenea capodoperă. O să mă strigi Michelangelo când o să-ți fac spatele să arate mai frumos decât Capela Sixtină!

Nu voia să se lase tatuat bietul Prâslea, însă îl anestezie Greuceanu cu câteva palme, așa că dormi dus. După ce termină, Făt-Frumos scăpă un „Ups!” și ceru o radieră.

– De ce „Ups!”? întrebă Prâslea speriat. Ce mi-ai făcut pe spate, nenorocitule?!?

– E o… Cam ca o… Mai bine să-ți explice Michelangelo ce ți-a făcut pe capelă, că noi nu prea înțelegem arta ca el, zise Harap-Alb.

Făt-Frumos vru inițial să fugă, însă se răzgândi când realiză că se putea rătăci și în împărăția lui tătâne-su, darămite într-o țară străină. Așa că trase adânc aer în piept și exclamă:

– Doamne Sfinte Duhule, pupa-ți-aș gura ta, Doamne! Asta da minune, bre Sfinte Duh! Prâsleo, n-o să crezi ce minune de la Sfântul Duh s-a întâmplat, da-și-ar singur sănătate cu măicuța lui cu tot! Prâsleo, ți-am făcut tatuajul exact cum ai vrut. O ancoră super-mișto, cu niște valuri în jurul ei, care se mișcau odată cu tine, de vedeai fluxul și refluxul fără ochelari 3D și fără rău de mare. Am pus pe fundal și Titanicul cum se lovește de ghețar, cu Di Caprio cum sărea în triplu șurub direct pe ușă[27]. Ce mai, zici că era pictat de Mona Lisa lu’ Da Vinci! Și să vezi minune! Exact când am pus ultimul punct mi s-a întunecat brusc privirea, de mi s-a schimbat și culoarea ochilor, iar tatuajul a dispărut și a apărut Sfântul Duh pe spatele tău! Nu te uita, să nu-l sperii! Care ponei, măi copile? E Sfântul Duh pe armăsar, când vine să se bată cu Ucigă-l toaca! Păi nu-l vezi, că așa e el, invizibil. Dar e acolo, pe bune îți spun! Și nu e ponei ăla, ci armăsar. Pentru că Sfântul Duh e mare și a turtit calul, de asta pare mic. Cum de ce e roz? Păi te uiți tu cu infraroșu, că vrei să-l vezi pe Sfântul Duh. Așa se vede la infraroșu, mai spre roz dacă te lasă bateria. Prâsleo, să n-am carte și parte dacă te mint: ești un sfânt, că doar la sfinți apare așa minune. Te-aș face patriarh, dar nu mai am voie să votez. Măcar apostol te-aș face. Ce apostol? Direct arhanghel! Dă să pup tatuajul, că sigur ajungi moaștă. Or să te alerge femeile să te pupe, de parcă l-au văzut pe Rasputin[28] în chiloți. Eu zic să pleci prin pelerinaje, ca să le arăți tuturor minunea. Scoți niște bani, te mai mângâie niște femei, mai vezi lumea. Du-te acum, ca să ai timp să ajungi la toți! Lasă, nu e nevoie să mă plătești, îmi e de ajuns că te-am atins. Mergi cu Sfântul Duh, sfinte plod, că super-mare minune ești! Da-ți-ar sfântul sănătate cu armăsarul lui cu tot de arhanghel care ești, preafericitule!

– Idioților, lăsați tatuajele și spuneți-mi ce s-a întâmplat în Tokyo! urlă Kato Danzo.

– A, da! Am găsit-o pe Geta-Daca, gagica lui Greuceanu! exclamă Harap-Alb. Ăia din Yakuza ne-au adus și gheișe[29], nu doar alcool, iar ea era printre ele. Zicea că se duce în Dacia, ca să-l aștepte pe ăsta acasă, dar în schimb a venit în Japonia și s-a făcut gheișă, că nu poate renunța brusc la curvăsăraie.

– Taci, bă talibane, că pentru mine face asta, îl opri Greuceanu. În primul rând ca să strângă bani pentru casă, că eu n-am, iar în al doilea ca să capete experiență sexuală tot pentru mine, ca să mă satisfacă complet încât să nu îmi vină să mă duc la altele. Ce muiere mai face asemenea sacrificii pentru plăcerea bărbatului ei? Bă, e perfectă iar tu ești invidios.

– Adică ea se culcă cu mulți bărbați ca să nu te culci tu cu alte femei? întrebă calul. Iar tu chiar ai pus botul la așa ceva? Nu știu cum de cred ăștia că ai atins iluminarea, când e noaptea minții în căpățâna ta…

– Băi, lăsați-mă cu prostituata asta și spuneți-mi ceva important din Tokyo! țipă maestrul.   

– Sigur, bre Danza Kuduro, că aici voiam să ajung, răspunse Făt-Frumos. Susanoo, zeul furtunii, a făcut figuri la Amaterasu, zeița Soarelui. I-a distrus câmpurile de orez, și-a făcut nevoile în palatul ei și i-a aruncat un ponei sacru în războiul de țesut, de a omorât-o pe una dintre țesătoare. Cred că de asta i-am tatuat plodului un ponei pe spate… În fine, că aici voiam să ajung: Amaterasu s-a supărat și s-a închis în camera ei, de a rămas tot Pământul pe întuneric. Zeii l-au gonit pe Susanoo din cer, care a ajuns aici, în Japonia. Prin provincia Izumo a omorât un șarpe cu opt capete, în coada căruia a găsit sabia Kusanagi. Și știi ce s-a întâmplat după aia? Că aici voiam să ajung: a venit muma șarpelui, un dinozaur uriaș radioactiv, pe nume Gojira, dar pe care preferăm să îl numim Godzilla, că sună mai frumos. Ca să se răzbune, Godzilla a atacat orașul Tokyo. Noroc cu noi, care l-am chemat repede pe Hanuman, un zeu-maimuță indian pe care chinezii îl numesc Regele Maimuță. Ăsta are multe puteri, inclusiv cea de a se face uriaș. Ei bine, aici voiam să ajung: maimuțoiul a lăsat sobele de teracotă pe care le vindea în Dacia, a zburat până în Tokyo pe norul lui fermecat și aici s-a făcut mare cât Godzilla. Apoi s-au luat la bătaie, de au distrus și mai mult din oraș. Nu mai ai vreo gură de sake? Că aici voiam să ajung și parcă nu prea curg vorbele prin gâtul uscat…

– Lasă băutul și zi mai departe! zbieră japonezul.   

– Lasă-l să bea, că zic eu în continuare, interveni Harap-Alb. Dacă am văzut că maimuțoiul nu putea să bată dinozaurul, că erau cam la fel de puternici, i-am dat ideea să zboare amândoi în spațiu și acolo să moară împreună asfixiați. Că nu există moarte mai onorabilă decât sinuciderea într-un atentat, logic. Hanuman a prins-o pe Godzilla și a zburat cu ea pe orbita planetei. Pe drum, asta l-a iradiat, că era plină de radiație nucleară. Și așa au crăpat amândoi acolo, fără aer. De fapt doar ea a crăpat, că el era nemuritor, așa că doar a intrat în comă. Și cum sinuciderea nu are farmec fără explozii, lighioanele au căzut de sus, unul în Hiroshima și unul în Nagasaki. Pentru că erau încărcați cu radiații nucleare, au provocat ditamai exploziile, de au distrus ambele orașe[30]. Bănuiesc că ai văzut de aici ciupercile atomice. Nu știu ce s-a întâmplat cu maimuțoiul pentru că era nemuritor, dar explozia aia nucleară i-a împrăștiat atomii pe tot Pământul. Oare trăiește acum în miliarde de atomi simultan? Doar sunt atomi nemuritori, nu?    

Kato Danzo rămase înmărmurit, nevenindu-i să creadă ce îi povestiseră străinii.

– Atât? întrebă el cu jumătate de gură, nefiind prea sigur că voia să afle răspunsul.

– Atât, boss, îi răspunse Greuceanu. Am venit apoi aici, ca să-ți povestim. Ah, am găsit și sabia Kusanagi din coada șarpelui cu opt capete, dar o păstrăm. Iar Făt-Frumos s-a apucat de citit pentru că tocmai a descoperit hentai-ul[31]. Am trecut examenul? Suntem ninja acum sau repetăm proba?

– Când ați avut timp să treceți prin toate astea? se miră japonezul. Ați plecat la ora dragonului și acum e prânzul. Toate astea în doar patru ceasuri?!?  

– Ne-am fi mișcat mai repede, dar a durat ceva până au zburat animalele alea gigantice în spațiu și până au căzut înapoi, zise calul. Noi ne-am îndeplinit misiunea, că Godzila a distrus și sediul Yakuza când a atacat Tokyo. Acum dă-ne centurile negre, diplomele de ninja, vreo trei coșuri cu mere și sayonara[32], că avem treabă. Și nici n-am auzit vreun mulțumesc pentru că ți-am rezolvat problema.

– Arigato[33], îngăimă încă șocat Kato Danzo în timp ce le lega la mijloc centurile negre.

– E cal, bre, nu aligator! răspunse Făt-Frumos. Haideți, fraților, să mergem, că a luat-o razna moșul de tot! Dacă pe cal îl vede aligator pentru că i-am povestit despre șopârla aia uriașă, pe noi o să ne vadă giboni pentru că i-am zis despre maimuțoi. Să mergem până nu ne ia la bătaie, că pare cam instabil.

Își continuară drumul prin Japonia și înoptară în pădure. Când se treziră, ia calul de unde nu-i! Îl căutară câtva timp însă fără folos, pentru că nu era nici urmă de el. După o vreme apăru calul vesel, cu o mantie pe el și fără cocoașă. Le povesti că auzise zgomote noaptea, așa că se duse să vadă despre ce era vorba. Dădu peste un grup de tengu, niște creaturi care dansau în pădure. Îl invitară și pe el la dans, așa că petrecu cu ei până în zori. Dimineața, înainte să se întoarcă la tovarășii săi, fu întrebat ce avea în spate. El le spuse că era o cocoașă, ei o cerură, el nu avea ce face cu ea, așa că le-o dădu. Iar tengu îi dădură la schimb o mantie magică, ce avea puterea de a-l făcea invizibil pe cel care o poartă. Noaptea următoare Greuceanu nu închise niciun ochi, gândindu-se că tengu îl puteau scăpa de multele kilograme în plus. Așa că, după ce grupul său adormi, plecă prin pădure pentru a căuta creaturile despre care povestise calul. Le găsi, intră în dansul lor iar în zori îl întrebară și pe el ce avea în spate.

– Nimic, răspunse Greuceanu.

– Atunci ia o cocoașă, zise unul dintre tengu și îi lipi în spinare cocoașa calului.

Se întoarse Greuceanu la tovarășii săi supărat foc și cocoșat pe deasupra. După ce râseră de el până nu mai putură, își continuară drumul fără a avea o direcție anume. La un moment dat se întâlniră cu zeul Okuninushi, un descendent al lui Susanoo, care le ceru ajutorul. Acesta le povesti că în urmă cu puțin timp concurase împotriva fraților săi pentru mâna prințesei Yakami din Inaba. Invidioși, frații l-au omorât de două ori, însă mama sa l-a înviat de fiecare dată. Pentru a scăpa de dușmani, Okuninushi se hotărî să încerce să obțină mâna zeiței Suseri-hime, fiica aprigului Susanoo. Aflând că Buddha se află pe tărâmul Japoniei, însoțit de câțiva adepți, s-a gândit l-ar putea ajuta să-și mărească șansele de reușită. Îi căutase în toată Țara Soarelui-răsare iar acum îi rugă să îl ajute. Greuceanu acceptă dar numai dacă îi scotea cumva cocoașa. Okuninushi i-o tăie rapid cu sabia Kusanagi, apoi plecară cu toții la palatul zeului Susanoo. Suseri-hime îl plăcu imediat pe cel care venise să-i ceară mâna, însă tatăl ei avea pregătite câteva probe pentru pretendenți. Așa că le ceru să doarmă o noapte într-o cameră plină cu șerpi. Zeița îi dădu lui Okuninushi pe ascuns o eșarfă magică, care îl protejă de șerpi. Nemuricioșii nu aveau astfel de eșarfe, prin urmare fură mușcați toată noaptea de reptilele veninoase. În noaptea următoare, la cererea lui Susanoo, dormiră într-o cameră plină cu chilopode și albine. Din nou fu tânărul zeu protejat de eșarfa magică și din nou eroii noștri nu. Dar, din fericire, erau nemuritori. Dimineața, Susanoo trase o săgeată deasupra unui câmp enorm și îi ceru pretendentului să i-o aducă. Când Okuninushi și ajutoarele sale căutau săgeata, Susanoo dădu foc câmpului. Un șoarece îi arătă tânărului zeu unde să se ascundă de flăcări, însă uită să îi anunțe și pe daci. Așa că eroii noștri fură nevoiți să suporte și un incendiu din care ieșiră pârliți și la propriu. Noaptea, Okuninushi și Suseri-hime hotărâră să fugă pe ascuns, uitând de cele cinci ajutoare care dormiră cu spume la gură până fură trezite de urletele lui Susanoo. Zeul îi lăsă să fugă, însă le pregăti câteva surprize horror, considerându-i complici ai celui care îi răpise fiica. Astfel, pe când alergau țipând ca niște școlărițe, eroii noștri se treziră față în față cu o femeie înaltă, cu gura tăiată, care îi întrebă dacă o considerau frumoasă.

– Frumoasă ca o zi de primăvară! o minți Greuceanu cu o privire scârbită. Dacă nu eram aproape însurat, îți făceam niște chestii de se rușinau și gheișele!

Femeia scoase o foarfecă și îi tăie gura, apoi repetă întrebarea.

– Ești urâtă cu spume! țipă Harap-Alb, sperând că va avea o soartă diferită. Îndrăznește să te pui cu clanul Fumetsu[34] și o să vezi ce înseamnă jihad adus de ninjălăi!

Femeia îi tăie capul și repetă întrebarea, iar Nemuricioșii fugiră ca apucații fără a mai sta pe gânduri. Harap-Alb ținându-și capul în brațe iar Greuceanu urlând de durere din cauza gurii tăiate. Nu apucară să se îndepărteze prea mult că dădură peste teke-teke, spiritul unei fete tăiate în două, care se deplasa cu ajutorul mâinilor, cărând o coasă. Nu apucară să facă infarct că spiritul îi reteză lui Făt-Frumos jumătate de corp, obligându-l să fugă în direcții diferite. Nici Prâslea nu scăpă, fiind prins și desfigurat de spiritul lui Hikiko-san, o fetiță îmbrăcată în alb, cu părul lung și negru, care în timpul vieții fusese maltratată fizic și psihic de părinții ei. Calul își adună tovarășii bucată cu bucată, îi aruncă în mantia primită de la tengu și zbură cu ei spre vârful Everest din Munții Himalaya, sperând că acolo nu vor fi ajunși de monstroasele creaturi ale lui Susanoo. Ținând cont că nu putea zbura pe distanțe mari, fiind nevoit să aterizeze des și brutal, îi buși de multe ori pe cei din mantia devenită sac. Însă erau deja cuprinși de dureri crunte, așa că nu prea mai contară câteva în plus. Pe Everest calul îi scoase din sacoșă și încercă să-i asambleze unde era cazul, lipindu-i cu scuipat care se întărea rapid din cauza frigului. Nici nu observă că din spate se apropie Yeti, omul zăpezilor, care îi atacă fără avertisment. Calul reuși să fugă, însă nu și tovarășii săi răniți, cărora Yeti le amplifică rănile, dăruindu-le altele noi. Poate de plictiseală, poate nu-i plăceau fețele lor. I-ar fi maltratat mult și bine dacă nu l-ar fi gonit un omuleț apărut de niciunde: Dalai Lama, conducătorul spiritual și temporal al Tibetului, considerat reîncarnarea lui Avalokitesvara, un bodhisattva[35] care încorporează compasiunea tuturor Buddha.

– Cum ai ajuns aici? îl întrebă mirat calul. E totuși Everestul, cel mai înalt vârf din lume. Nu poate să ajungă aici chiar oricine, când are chef.

– Vin aici în fiecare dimineață ca să-mi beau cafeaua, îi răspunse Dalai Lama. Pardon, ca să meditez la pacea lumii. Cum am ajuns? Prin levitație, firește. Am învățat de mic copil să înving materia cu puterea minții, așa că levitația e acum floare la ureche. Singura problemă e că trebuie să ai grijă să nu levitezi când meditezi, că așa m-am trezit odată pe lângă Saturn.

– Poți să influențezi materia cu puterea minții? întrebă uimit calul. Adică ai putea vindeca niște trupuri mutilate și chiar tranșate pe alocuri?

– Desigur. Numai că nu trebuie să le vindec eu, ci fiecare să se vindece singur. Cu toții avem puterea asta.

– În cazul ăsta, n-ai vrea să-i înveți pe tovarășii mei să se vindece? Cam au nevoie, mai ales ăla fără cap sau ăla cu jumătate de corp. Pot trăi și așa, că sunt nemuritori, dar își doresc foarte mult să fie întregi. Din motive personale probabil.  

– Eu pot să-i învăț, răspunse Dalai Lama, dar trebuie să știi că va dura foarte mulți ani până vor reuși să-și repare trupurile cu puterea minții. Eu nu mă grăbesc dar poate ei au și alte treburi în următorii douăzeci de ani. Poate chiar cincizeci dacă sunt grei de cap.

– Cu ăștia durează o sută și nu avem atât timp de pierdut, că avem o misiune de îndeplinit. Nu există vreo metodă mai rapidă? Să dureze câteva zile?

– Ar fi o metodă, însă nu e pentru oricine, replică Dalai Lama. Ar putea să meargă în Shambhala, un regat spiritual aflat într-o lume imaterială paralelă, iar acolo să-l roage pe Maitreya[36] să le vindece trupurile. E periculos, pentru că nu pot ajunge în acel loc decât prin dedublare astrală sau extracorporalitate și se pot rătăci prin Astral fără un ghid. Iar eu nu pot să merg cu ei, deoarece îmi vine cineva azi în vizită și avem de povestit, că nu ne-am mai văzut de mult timp. De capul lor nu pot merge printr-o dimensiune paralelă, pentru că sigur rămân acolo.

– În cazul ăsta, învață-mă pe mine ce trebuie să fac și o să le fiu eu ghid, îl rugă calul. Învață-i să se dedubleze și îi duc eu în Shambhala prin Astralul ăla. Am trecut noi prin atâtea, ne descurcăm și cu asta. Iar dacă ne ajuți, îți dau să fumezi niște iarbă bună tare, cu care levitezi până în galaxia următoare, nu pe lângă Saturn.

Îl învăță Dalai Lama tot ce avea nevoie să știe, apoi îi ajută pe toți cinci să se dedubleze. Cum meditau ei cu ușurință, pentru că aveau din fabrică mințile golite de gânduri, își părăsiră deodată corpurile și se treziră într-o dimensiune paralelă imaterială, numită Astral. Se mirară că pluteau pe acolo doar cu spiritele, se distrară jucându-se puțin de-a atinselea și se împiedicară de câteva ori bune de așa-numitele „cordoane de argint”, legături de lumină care țin trupurile astrale legate de cele materiale. Cei patru flăcăi plutiră haotic prin Astral ori în stilul fluture, ori făcând pluta pe spate, iar calul îi ținu de cordoanele de argint ca pe baloane, pentru a nu-i pierde.

– Măi fraților, e cam plictisitor Astralul ăsta, remarcă Făt-Frumos. Fără copaci, fără case, fără ulițe, fără nimic. E atâta sărăcie pe aici de cred că Astralul e un sat de la noi, undeva după Șivița și Ijdileni. Na, că m-a pălit dorul de casă. Când ne întoarcem în Dacia?

– Lasă, bă, că ne întoarcem cândva, îl asigură Greuceanu. Mai bine profită de ocazie, că nu știu când mai ajungem pe aici. Mie îmi place lumea asta pentru că nu avem greutate, deci aici nu sunt gras. Eu zic să mai rămânem, dar numai după ce găsim o shaormerie, că începe să-mi scadă glicemia și în spirit.

– Știți ce am observat? întrebă Prâslea. Că se termină povestea asta și nu am dat peste Păcală. E prima oară când nu îl întâlnim. O fi un semn de la zei sau a uitat povestitorul să-l bage în seamă? Oare pe unde o fi Păcală acum?

– Te referi la țiganul ăla care tocmai încearcă să-ți fure cordonul de argint? întrebă Harap-Alb. Ia uită-te în spate și pregătește-te să fii dezamăgit.

Într-adevăr, în spate era Păcală, care încerca să-i rupă lui Prâslea cordonul de argint care îi ținea spiritul legat de trup.

– Bă, ce cauți aici? strigă Prâslea. Și ia-ți aripa de cordonul meu, că te pocnesc!

– Stai, mânca-ți-aș spiritul, că voiam doar să-l așez, pentru că se încurcase ca un cablu, răspunse Păcală. Doar nu încercam să-l fur, fir-ar maica lui să fie, că nu se rupe nici dacă tragi cu dinții de el!

– Cum muma Tălpii iadului ai ajuns aici? se miră Făt-Frumos.

– Să moară de somn copilașii mei dacă știu! Încercam să-i iau portofelul unui călugăr budist, ăla m-a văzut, mi-a dat una în plexul solar și am zburat din corp instantaneu! Apoi călugărul mi-a dat un șut în dosul spiritului și m-am trezit aici. Dacă îl prind pe ăla, să vedeți ce omor îi dau! Dar după ce mă întorc în corp că așa, ca abur, nu pot să-i fac nimic. Adică eu dau din fundul grădinii, dar nu simte nesimțitul ăla. Știți cum pot să mă întorc? Și vă mai trebuie ațele astea de argint? Că n-am ce da de mâncare la copii acasă iar voi umblați cu atâta argint după voi și e păcat să-l țineți așa, nepăzit, de poate să vi-l fure oricine.

– Ții drumul drept înapoi până ajungi la un portal, treci prin el, intri în hiperspațiu și aterizezi în corpul tău, îl învăță calul. Și nu-ți dăm cordoanele noastre de argint, că fără ele rămânem pe aici. Iar dacă reușești totuși să ni le furi, o să te bântuim de nu te scapă nici exorcizări făcute de Papa de la Roma. Așa că ține drumul drept și du-te direct acasă, până nu scot aspiratorul. Ești tu spirit acum și nu te putem pocni, dar te trag prin hotă ca pe abur și te fumez cu narghileaua dacă nu dispari!

– Mamă, câtă dușmănie! exclamă Păcală. N-am văzut așa ceva de când mă știu! Ne cunoaștem de o viață, am trecut prin atâtea împreună iar tovarășii mi-au devenit dușmani care-mi poartă pică! Bine, mă, plec. Nu e nevoie de violență, mai ales că abia m-am operat. Dar o să aveți voi nevoie de mine cândva și n-o să mai vin. Uite așa, de-al dracului și de ambițios ce sunt! Hai sictir, nașparliilor!

Și fugi imediat după ce mai trase o dată de cordoanele lor de argint, încercând pentru ultima oară să le smulgă. Nemuricioșii își continuară drumul prin Astral și, conduși de calul care primise indicațiile lui Dalai Lama, ajunseră în Shambhala. Îl găsiră acolo pe Maitreya, care medita, așteptând momentul în care se putea încarna în lumea noastră. Pentru a-l impresiona, Greuceanu se prezentă ca fiind Buddha. Însă spiritele evoluate nu pot fi păcălite atât de ușor ca muritorii.

– N-ai cum să fii Buddha, că îl cunosc pe Siddhartha Gautama și nu ești el, zise Maitreya.

– Nu sunt ăla, ci următorul, spuse Greuceanu.

– Eu sunt următorul Buddha și tu nu ești eu, din câte știu.

– Nu, boss, eu sunt alt Buddha. Ăla gras, care râde mereu. Nu râd acum, poate de asta nu m-ai recunoscut, dar când aud o glumă, râd ultimul. Pentru că cine râde la urmă, râde mai bine, după cum am zis când am atins iluminarea.

– Eu sunt Buddha cel gras, care râde, răspunse calm Maitreya. Uită-te puțin la mine și o să-ți dai seama. Iar tu nu ești eu, după cum am mai spus.

– În cazul ăsta înseamnă că te-ai luat după mine, mormăi Greuceanu. Dacă e atât de important pentru tine, putem să fim amândoi Buddha, doar nu e concurs. Te las să mă copiezi, că-s prea iluminat ca să mă deranjeze asta. Numai să nu-mi strici imaginea, că te sparg la ficați! Pe pace și pe prietenie, cum știu eu!

– Slăvite, nu-l băga în seamă pe ăsta, că e idiot, interveni calul. Am venit să te rugăm să le repari corpurile, că le-au fost distruse de niște monștri japonezi la ordinul unui zeu urâcios. După aia plecăm în treaba noastră și o să am eu grijă ca umflatul ăsta să nu se mai creadă Buddha. Avem o misiune importantă de la zeul Zamolxe și fără ajutorul tău nu o putem duce la bun sfârșit. Ce zici, ne ajuți?

Maitreya ceru detalii despre misiunea lor, așa că îi povestiră tot ce le spusese Zamolxe, inclusiv despre cartea lui Nabu și despre Spân. Iluminatul îi ascultă cu atenție și le promise că îi va ajuta. Le repară trupurile și le dezvălui că Spânul se afla în America iar Nabu și cartea lui într-o realitate paralelă, în care vor ajunge la momentul potrivit. Îi mulțumiră și, când să plece spre trupurile lor, observară că Făt-Frumos băgase degetele în ceva ce părea a fi o priză ezoterică și tremura din tot spiritul, schimbându-și constant culoarea de trecu prin toate ale curcubeului.

– Măi simpaticule, de ce umbli la Akasha? întrebă Maitreya. Scoate degetele de acolo până nu o pățești!

– Ce Zamolxe iartă-mă e Akasha? întrebă Prâslea.

– E o bază de date care conține informații despre toate ființele existente vreodată în Univers, răspunse iluminatul. Toate faptele, gândurile și învățăturile lor sunt acolo. Iar ăsta tocmai a accesat baza de date care conține toate informațiile din lume! Scoateți-l de acolo până nu explodează, pentru că spiritele neevoluate nu pot suporta o cantitate uriașă de informații!

Îl dezlipiră de Akasha cu ajutorul unui ventilator, însă Făt-Frumos continuă să-și modifice constant culoarea, ceea ce nu părea a fi prea normal. Nici măcar Maitreya nu știa ce efect va avea conectarea Fătului la biblioteca universală, pentru că niciun spirit involuat nu mai încercase asta vreodată, însă era curios să afle. Îi ajută să se întoarcă în corpurile lor, promițând că va sta cu ochii pe ei. Când își reveni, Făt-Frumos era amețit din cauza gândurilor care i se învârteau în cap, fiind pentru prima oară când avea mai mult de unul. Calul îl luă pe sus și coborâră cu toții de pe Everest mai mult rostogolindu-se, provocând câteva avalanșe în cădere. Când se plictisiră de durere, îi luă calul pe sus și zbură cu ei până în Indonezia, pe malul Oceanului Pacific, unde își făcură o plută pentru a ajunge în America. Pentru că, vorba lui Greuceanu, „dă-o-n muma ei de baltă, că n-are cum să fie atât de mare încât să nu o putem traversa cu pluta”. Și astfel fură duși cu pluta și la propriu pe cel mai mare ocean al planetei, care acoperă aproape o treime din suprafața Terrei.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus… nimic de data asta, pentru că am învățat de la budiști jurământul tăcerii. Pe care o să-l uit în curând, pentru că ne mai așteaptă o poveste, ultima din epopeea clanului Nemuricioșilor. Dacă vor mai ajunge vreodată pe uscat… Alavida, zai jian și sayonara[37]!

[1] Cei șapte înțelepți ai Indiei antice, patriarhii religiei vedice

[2] Revista britanică The Economist, într-un articol din 19 iulie 2008

[3] În realitate, templul a fost construit de împăratul Shah Jahan în memoria soției sale persane, Mumtaz Mahal.

[4] Text indian antic, cel mai vechi tratat de sexologie

[5] Personaj din romanul The Lord of the Rings („Stăpânul inelelor”) de J.R.R. Tolkien

[6] Opt nemuritori din hinduism, despre care se spune că vor trăi până la distrugerea Universului

[7] Îmbrăcăminte tradițională indiană pentru femei

[8] Aluzie la personajul principal al celei de-a doua cărți a autorului, Confuckyous: Concepții anticoncepționale

[9] Concept oriental filosofic și religios, prin care fiecare acțiune are în mod inevitabil o urmare

[10] Mantră sanscrită, cea mai importantă a budismului tibetan

[11] Plantă folosită în Asia pentru tratarea multor boli dar și pentru creșterea potenței

[12] Franciză de baruri, restaurante și hoteluri, celebră datorită albumelor muzicale pe care le-a lansat

[13] Actorul Jackie Chan a interpretat rolul lui Lu Dongbin în filmul The Forbidden Kingdom („Regatul interzis”) din 2008

[14] Concepte dualiste, de natură spirituală, din metafizica chineză

[15] Aluzie la duo-ul american Yin Yang Twins („Gemenii Yin Yang”)

[16] Joc de masă chinezesc, inventat în 1890

[17] Oraș din care se crede că a plecat coronavirusul care a pornit pandemia din 2020

[18] „La revedere” în chineză

[19] Personajele principale ale unui serial animat polonez

[20] Șarpe care își înghite coada, formând astfel un cerc, unul dintre cele mai vechi simboluri din lume

[21] Legea conducției electrice, care stabilește legăturile între intensitatea curentului electric, tensiunea electrică și rezistența electrică dintr-un circuit.

[22] Regele Maimuță al chinezilor chiar este copia lui Hanuman al hindușilor

[23] Sabie japoneză, numită și „sabia samuraiului”

[24] „Maestru” sau „profesor” în japoneză

[25] Cod de conduită al războinicilor samurai

[26] Băutură alcoolică japoneză, făcută din orez fermentat

[27] Aluzie la filmul Titanic din 1997

[28] Mistic rus despre care se spune că avea penisul lung de aproape 30 centimetri

[29] Dame de companie japoneze

[30] Aluzie la cele două bombe atomice din 1946, care au sfârșit cel de-Al Doilea Război Mondial

[31] Benzi desenate erotice japoneze

[32] „La revedere” în japoneză

[33] „Mulțumesc” în japoneză

[34] „Nemuritor” în japoneză

[35] Persoană aflată pe calea iluminării pentru a deveni un Buddha

[36] Următorul Buddha după Siddhartha Gautama, despre care se crede că va veni din Shambhala pentru a duce omenirea într-o nouă Epocă de Aur

[37] „La revedere” în limbile hindi, chineză și japoneză