Trebuie să te avertizez, cititorule, că nu vrei să afli ceea ce ești pe cale să citești. Nu vrei să știi dedesubturile informațiilor cu care te îndoapă mass-media, pentru simplul fapt că nu vrei să-ți fie complicată existența în vreun fel. Drumul cel mai simplu n-o fi cel mai bun, însă e cel mai confortabil. Chiar dacă te va împinge curiozitatea să străbați rândurile următoare, vei respinge informațiile pe care le conțin. Doar pentru că nu coincid cu ceea ce ai fost învățat sau, într-o exprimare ușor cosmetizată, nu se pretează sistemului tău de valori. Apoi le vei critica, pentru că asta îți cere spiritul „civic” care ți-a fost inoculat: să ataci orice se împotrivește cursului „firesc” al lumii, stabilit de conducătorii săi nefirești. Și nu ar fi nimic nelalocul său dacă ai proceda astfel; este doar o reacție normală a unei persoane normale, într-o lume anormală în care normalitatea este considerată anormală. Fără a o lungi prea mult, hai să parcurgem rândurile care te vor adânci în normalitatea ta sau, dacă ai ghinion, te vor transforma într-o persoană anormală.
Povestea începe în decembrie 1989, când președintele Nicolae Ceaușescu a fost executat în timpul unei lovituri de stat mascată în revoluție. Așa-zisa revoluție a fost coordonată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, înființat pe 22 decembrie 1989, condus de Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice în acel moment. Până atunci ocupase funcții importante în Partidul Comunist Român, fiind văzut de mulți ca succesorul lui Ceaușescu la conducerea statului. Ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Pe 6 februarie 1990, Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a transformat în Frontul Salvării Naționale, partid politic care a condus statul român cu Iliescu în frunte. În 1992, FSN s-a divizat. O parte a devenit Frontul Democrat al Salvării Naționale, transformat în Partidul Democrației Sociale din România în 1993 și în Partidul Social-Democrat în 2001. Cealaltă parte a adoptat numele Partidul Democrat în 1993, transformat în 2007 în Partidul Democrat Liberal după fuziunea cu Partidul Liberal Democrat. După ce a absorbit mai multe partide politice (Partidul Democrat al Muncii în 1994, Partidul Unității Social-Democrate și Frontul Democrat Român în 1997, Alianța Națională în 2001 și Forța Civică în 2014), PDL a fuzionat cu Partidul Național Liberal în 2014, noua formațiune păstrând numele celui de-al doilea partid probabil pentru a-și pierde în ochii poporului rădăcinile feseniste. Însă, după cum se poate observa cu ochiul liber, PSD-ul și PNL-ul de astăzi nu sunt decât FSN-ul de acum 30 de ani, cu altă imagine. Sau, așa cum se spune în popor, aceeași Mărie cu altă pălărie. De ce s-a divizat FSN-ul în 1992? Încă de la începutul anului 1990 începuse să se lovească de opoziția partidelor istorice PNȚCD și PNL și a unor asociații civice, care organizaseră proteste de stradă împotriva noii conduceri a statului. FSN-ul nu a stat cu mâinile în sân, ci a apelat la o tactică mârșavă de restaurare a ordinii publice, organizând trei mineriade (în ianuarie, în februarie și în iunie 1990). Minerii chemați de Ion Iliescu în Capitală, împreună cu forțele de ordine și lideri FSN, au organizat raiduri, percheziții și rețineri ilegale, apelând la violență excesiv de brutală pentru a împrăștia manifestanții. Manifestanții au fost prezentați de postul național TVR ca fiind „anarhiști”, „contrarevoluționari”, „persoane de la periferia societății”, indivizi care „au fost plătiți de conducerile partidelor istorice” pentru a răsturna în forță regimul „salvator” fesenist, deși oamenii nu doreau decât libertatea care le-a fost promisă în momentul înlăturării regimului comunist. Din cauza mineriadelor feseniste, România a primit o mare lovitură la capitolul imagine externă, fiind exclusă de la orice formă de finanțare a organismelor internaționale. Pentru a evita astfel de incidente și pentru a-și spăla cât de cât imaginea, FSN-ul a renunțat la dictatura fățișă și a adoptat o tactică diplomată. S-a divizat în două formațiuni distincte, mimând un conflict între președintele Iliescu și prim-ministrul Petre Roman, pentru a deține și puterea, și opoziția. Ceea ce explică fuziunile și absorbțiile ulterioare ale altor partide. Decât să formeze o singură tabără, care poate întâmpina o opoziție reală, cel mai bine e să devină două tabere fictive, care în public se luptă pentru putere, iar poporul va fi nevoit să urmeze una dintre părți. Fără a-și da seama că, în realitate, este vorba doar despre aceeași grupare mafiotă. Astfel înțelegem de ce, după 30 de ani, tot aceleași două grupări feseniste conduc România.
Să remarcăm faptul că, deși Consiliul Frontului Salvării Naționale a fost înființat pe 22 decembrie 1989, într-o filmare făcută publică în 2014, exact din ziua înființării Consiliului, generalul Nicolae Militaru scapă „porumbelul” și afirmă că „Frontul Salvării Naționale există de șase luni”. Ceea ce demonstrează că Revoluția nu a fost un act spontan al poporului, ci o lovitură de stat premeditată, pregătită de cel puțin jumătate de an de cei care au preluat ulterior puterea. Astfel se explică de ce, după mai bine de trei decenii, încă nu știm „cine a tras în noi în 16-22”. Totuși, pe 8 aprilie 2019, procurorul general Augustin Lazăr a anunțat că procurorii Secției militare din cadrul Parchetului General au trimis în judecată dosarul Revoluției din 1989, în care Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu (fost viceprim-ministru) și generalul Iosif Rus (fost șef al Aviației militare) au fost puși sub acuzare pentru infracțiuni contra umanității. În urma cercetărilor, procurorii au constatat că întreaga forță militară a României, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne – Departamentul Securității Statului, precum și Gărzile Patriotice, începând cu data de 22 decembrie 1989, s-au pus la dispoziția Consiliului Frontului Salvării Naționale. Din acel moment, grupul de decizie politico-militară al C.F.S.N. (format din Ion Iliescu, Silviu Brucan, generalul locotenent Victor Atanasie Stănculescu, generalul maior Nicolae Militaru și Gelu Voican Voiculescu) a luat deciziile importante cu caracter politic și militar, urmărind accederea la putere a unui grup preconstituit. Ancheta a relevat că, pentru atingerea acestui scop, a fost lansată o amplă și complexă activitate de inducere în eroare (dezinformări și diversiuni), coordonată de unii componenți ai Consiliului Militar Superior (aflat în subordinea C.F.S.N.), din care făceau parte generalul locotenent Atanasie Victor Stănculescu, generalul de armată Nicolae Militaru și șefi de direcții militare. Prin instaurarea unei psihoze generale a terorismului au fost create numeroase situații de foc fratricid, trageri haotice și ordine militare contradictorii care, după 22 decembrie 1989, au dus la moartea a 862 de persoane, la rănirea altor 2150 și la lipsirea gravă de libertate a sute de persoane. Conform procurorilor, inculpații Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu au dezinformat în mod direct prin apariții televizate și prin comunicate de presă (contribuind astfel la instaurarea psihozei generalizate a terorismului), au participat la dezinformarea și diversiunea exercitate pentru executarea cuplului Ceaușescu „printr-un proces penal simulat” și au acceptat acte diversioniste comise de unele cadre cu funcții de conducere din Ministerul Apărării Naționale, fără a interveni pentru stoparea lor. Așadar, lucrurile sunt clare în cazul așa-zisei revoluții din 1989.
Se zvonește că Iliescu și majoritatea membrilor FSN au fost agenți sub acoperire ai KGB (serviciul secret al Uniunii Sovietice), că Iliescu avea relații puternice cu Mihail Gorbaciov (conducătorul Uniunii Sovietice între 1985 și 1991) și că Revoluția din 1989 a fost organizată de KGB pentru a prelua controlul țării noastre. Se pare că și Ceaușescu credea în legăturile lui Iliescu cu rușii din moment ce, în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, l-a trimis pe Iliescu în afara Bucureștiului, pentru a preveni orice contact al acestuia cu președintele de atunci al Uniunii Sovietice. Conform unui document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez și a mărturiilor unor personaje-cheie ale Revoluției, pe 23 decembrie 1989, Ion Iliescu a rugat URSS-ul să trimită ajutor militar în România, solicitare respinsă de Moscova. Însă mai importantă este apartenența lui Iliescu și a celorlalți membri de vază ai FSN la masonerie.
În mai 2003, masoni din toată lumea au celebrat la București cea mai mare aniversare masonică din istoria recentă a Europei continentale. Timp de două zile, o întreagă aripă a Palatului Parlamentului a fost cel mai mare Templu Masonic din lume. În seara de 30 mai, președintele Iliescu a invitat la Palatul Prezidențial Cotroceni membrii Supremului Consiliu pentru România și a ținut un discurs despre rolul masoneriei în lume și despre importanța ei particulară în dezvoltarea României moderne. Chiar și la începutul anilor ’90, Iliescu recunoștea public rolul vital al francmasoneriei în procesul democratizării și dezvoltării României. După discurs, i-a oferit Suveranului Mare Comandor C. Fred Kleinknecht (mason de gradul 33) cea mai înaltă distincție românească, Steaua României în grad de Mare Ofițer. Cu zece ani în urmă, în mai 1993, Iliescu a primit tot la Cotroceni delegația Consiliului Suprem al Jurisdicției de Sud, Consiliul Mamă al Lumii, condus și în acea vreme de același Suveran Mare Comandor Kleinknecht. Atunci, Supremul Consiliu sosise la București pentru a învia Marea Lojă Națională din România și pentru a iniția masonii români în Ritul Scoțian. În 1990, Marele Orient al Italiei și Marea Lojă a Californiei, asistate de Marile Loje ale Franței și Austriei, reconstituiseră prima lojă masonică românească. Francmasoneria fusese scoasă în afara legii de către regimul comunist încă din 1948, an în care Marea Lojă Română număra peste 1500 de membri. În 1989 se mai găseau în țara noastră doar zece masoni. Cum căderea comunismului a dus la renașterea masoneriei în Europa de Est, putem bănui cine a cauzat prăbușirea acestui regim politic inclusiv în țara noastră. Și pentru că politicienii noștri de vârf sunt membri ai masoneriei, putem înțelege „rolul vital al francmasoneriei în procesul democratizării și dezvoltării României” despre care amintea Ion Iliescu. Sau, mai exact, rolul francmasoneriei în procesul distrugerii României, cu ajutorul politicienilor români care o slujesc.
Pe 31 mai 2003, membrii Supremului Consiliu pentru România au mers la Guvern, pentru a se întâlni și cu prim-ministrul de atunci, Adrian Năstase. Au fost întâmpinați de Mircea Geoană, pe atunci Ministrul Afacerilor Externe, fost Ambasador al României în Statele Unite. Năstase a amintit și el de redeșteptarea francmasoneriei românești după 1989, mișcare în care a fost direct implicat ca Ministru de Externe în 1990. Năstase era discipolul lui Iliescu iar Geoană al lui Năstase, cei doi urmându-l pe Iliescu la șefia PSD-ului (doar teoretic, pentru că în realitate tot el rămânea „Eminența Cenușie” a partidului). Ion Iliescu a fost președintele României între 1990-1996 și 2000-2004, senator între 1996-2000 și 2004-2008, în partid (FSN / FDSN / PDSR / PSD) președinte între 1990-1992 și 1997-2000, iar din 2004 președinte de onoare al PSD. Adrian Năstase a fost ministru de externe între 1990-1992, președinte al Camerei Deputaților între 1992-1996 și 2004-2006, vicepreședinte al Camerei Deputaților între 1996-2000, prim-ministru al României între 2000-2004, președinte executiv al PDSR / PSD între 1993-1997 și 2005-2006, președinte al Consiliului Național PSD din 2007 și președinte al PSD între 2000-2005. În 2004 a candidat la președinția României, însă a pierdut în fața lui Traian Băsescu din PD (cealaltă ramură fesenistă). Mircea Dan Geoană i-a devenit discipol încă din 1990, pe când era referent în Ministerul de Externe. Ministrul Năstase l-a remarcat și a vrut să-l numească șef al protocolului din minister. Pentru că a refuzat funcția, Geoană a fost numit în 1991 de același Năstase directorul Direcției Afaceri Europene. Între 1996-2000 a fost ambasadorul României în Statele Unite, ministru de externe între 2000-2004 (în guvernul Adrian Năstase), senator între 2004-2012, președinte al Senatului între 2008-2011, secretar general adjunct al NATO din octombrie 2019 și președinte al PSD între 2005-2010. La fel ca maestrul său, și Geoană a candidat la președinție, pierzând alegerile în 2009, în fața aceluiași Traian Băsescu.
Adrian Năstase a mai avut un discipol: pe Victor Viorel Ponta, asistentul său la catedra de Drept Internațional Public. Din 1995, când a absolvit Facultatea de Drept, Ponta a fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 din București. Între 1998-2002 a devenit procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică. Între 2000 și 2001 a ocupat funcția de coordonator al Biroului de Combatere a Spălării Banilor. În 2001, Năstase l-a numit șef al Corpului de Control al Guvernului. Un an mai târziu, președintele Ion Iliescu l-a numit cavaler al Ordinului Național „Serviciul Credincios”. În 2003 a devenit președinte al Tineretului Social Democrat, funcție pe care a menținut-o până în 2006. Ponta a fost și vicepreședinte al PSD între 2003-2004 și 2006-2010, președinte al partidului între 2010-2015, ministru pentru Relația cu Parlamentul între 2008-2009, deputat din 2004, vicepreședinte al Camerei Deputaților în 2006 și prim-ministru al României între 2012-2015. Pentru a-și încununa cu succes ascensiunea fulminantă în cadrul PSD-ului, asigurată de maestrul său, Adrian Năstase, Ponta s-a căsătorit în 2006 cu Daciana Sârbu, fiica unui fost ministru și senator pesedist, Ilie Sârbu, și ea deputat și europarlamentar. La fel ca predecesorii săi de la șefia partidului, Ponta a candidat la președinția României în 2014 și, la fel ca ultimii doi, a pierdut alegerile în al doilea tur. După demisia lui Ponta din funcția de președinte al PSD-ului, locul a fost ocupat de discipolul său, Liviu Dragnea. Acesta a fost prefect al județului Teleorman între 1996-2000, președintele Consiliului Județean Teleorman între 2000-2012, ministru al Dezvoltării Regionale și vice-premier între 2012-2015, președinte al Camerei Deputaților între 2016-2019 și președinte al PSD între 2015-2019. Iar lângă toți aceștia s-a aflat mereu Ion Iliescu, maestrul lor din umbră, cel care le transmitea ordinele masoneriei pe care o slujeau.
Bineînțeles că masoneria nu a cooptat doar pesediști, ci pe toți politicienii de top din România, lupta politică dintre partide fiind doar circ pentru alegătorii care trebuie împărțiți în tabere, conform principiului latin „divide et impera”. Toate partidele principale de astăzi provin din defunctul FSN, care s-a despărțit în două ramuri datorită aceluiași principiu latin. Un singur partid la conducere ar putea atrage o opoziție necontrolabilă în special din partea poporului. Însă, când aceeași grupare este și la putere, și în opoziție, oamenii de rând se vor împărți între cele două tabere fictive fără să știe că, de fapt, acestea au aceeași conducere. Toți cei care ne-au condus țara din 1989 au ocupat funcții înalte doar pentru că li s-a permis, în schimbul apărării intereselor masoneriei, care și-a dorit distrugerea țării noastre (pentru un control facil) și acapararea resurselor ei. Astfel se explică cadourile făcute companiilor masonice prezentate publicului cu masca privatizărilor pe sume de nimic sau chiar gratis. De exemplu, Combinatul Siderurgic Galați (care în anii ’70 fabrica 70% din producția națională de oțel și exporta pe tot globul, în 1988 dădea țării 8 milioane de tone de oțel iar în ’89 era al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste) a fost transformat în 1991 de către prim-ministrul Petre Roman în societatea comercială Sidex SA și lăsat să se descurce singur, ceea ce i-a provocat declinul. Pe motiv că Sidex-ul nu mai poate să-și vândă singur produsele în străinătate, s-au adus firme-căpușă care să facă asta în schimbul unui comision, în perioada 2000-2001 îmbogățindu-se de pe urma combinatului 1400 astfel de firme deținute de politicieni și afaceriști. În plus, directorii combinatului au furat tablă pe bandă rulantă. Iar în 2001, premierul Adrian Năstase l-a „vândut” grupului Mittal Steel și a șters toate datoriile la stat ale combinatului (vreo 3 miliarde de dolari), stat care nu a primit niciun ban din această așa-zisă vânzare, un cadou în realitate. În 2007, combinatul a primit și de la premierul Călin-Popescu Tăriceanu un cadou de 24 milioane de dolari din bugetul statului. Tăriceanu este cel care, pe 12 noiembrie 2008, a făcut cadou resursele României de petrol și gaze naturale din Marea Neagră unei firme cu acționariat canadian. Nu-l putem uita pe președintele Emil Constantinescu, care în 1997 i-a dăruit Ucrainei Insula Șerpilor din Marea Neagră. În condițiile în care, în urma destrămării URSS-ului din 1991, România putea solicita recuperarea teritoriilor luate cu forța de sovietici (Bucovina de Nord, ținutul Herța, ținutul Hotin și județele din sudul Basarabiei), însă Constantinescu a preferat să le dăruiască Ucrainei. Și nimeni nu îl acuză de înaltă trădare!
Țara a fost furată de toți cei care au condus-o și cedată străinilor – stăpânii din masonerie ai politicienilor noștri de vârf. Astăzi economia este la pământ, fiind mai jos decât era în perioada interbelică, resursele țării au fost cedate aproape în întregime, puțin sub zece milioane de români au fugit din țară iar planul masoneriei merge ca pe roate: România este distrusă aproape complet, locuitorii ei sunt ținuți într-o stare de sărăcie și îndobitocire, resursele ei au fost donate masoneriei iar bugetul țării se află în mâinile hulpave ale politicienilor trădători. Cum au reușit toate astea? Prin manipulare de manual, bazată pe câteva principii simple, moștenite de la latini: „divide et impera” („dezbină și cucerește”) sau „panem et circenses” („pâine și circ”). Politica românească nu este decât un circ ieftin, manevrat de mass-media (care aparține politicienilor), menit nu doar să dezbine publicul, ci să-l și țină cu atenția îndreptată către politicienii-marionete. Care nu fac decât să interpreteze niște roluri proaste, urmând niște scenarii la fel de proaste. Dar care au efect, din câte se observă.
Un pas important în realizarea unei manipulări în masă de succes este inventarea unui „bau-bau”, un personaj negativ. Ceea ce se observă cel mai bine în religie, unde Diavolul a fost inventat pentru a ține credincioșii în jug prin frică. Același principiu se aplică și în politică; deși toate grupările sunt conduse de aceeași forță iar pentru public sunt divizate, una trebuie să fie mai urâtă decât celelalte. Poate candidatul X nu va primi voturi datorită simpatiei poporului, dar sunt mari șanse să o facă datorită antipatiei votanților pentru Y (ceea ce s-a demonstrat în alegerile prezidențiale din 2014, când Klaus Iohannis a devenit președintele României datorită antipatiei poporului față de contracandidatul acestuia, Victor Ponta, și încă o dată în 2019, când Iohannis a câștigat al doilea mandat tot datorită contracandidatului său pesedist, Viorica Dăncilă). În politica română se observă că acest „bau-bau” este cel mai adesea PSD-ul. Motiv pentru care acest partid scoate la înaintare personaje enervante ori prin aroganță, ori prin prostie, pentru a atrage antipatia poporului. Să ne amintim că Adrian Năstase, Victor Ponta și Liviu Dragnea au atras antipatia majorității românilor prin aroganța lor, iar alții precum Marian Vanghelie, Viorica Dăncilă, Maria Grapini sau Petre Daea prin prostie. De ce? Pentru că majoritatea oamenilor nu vor suporta să fie conduși de personaje inferioare din punct de vedere intelectual, prin urmare se vor grăbi să-i voteze pe opozanți tocmai pentru a elimina de la putere acele personaje imbecile. Iar prezența la vot este modul prin care politicienii le demonstrează stăpânilor lor din masonerie că țin poporul în frâu (condiție esențială pentru a fi păstrați la putere). Să ne amintim câteva astfel de personaje semidocte din PSD, care au ocupat funcții importante de conducere:
– Marian Vanghelie, primar al Sectorului 5 din București între 2000-2016, președintele Organizației PSD a Municipiului București și vicepreședinte al partidului, care a obținut diploma de bacalaureat abia la 33 de ani, a ieșit în evidență prin greșeli ca „almanahe” și „goagăl”, pe lângă multe alte vorbe „de duh”. Invitat într-o emisiune TV, nu a reușit să conjuge verbul „a fi”.
– Petre Daea, fost senator, deputat și ministru al agriculturii, care dorea ca oaia să devină brandul de țară al României, a ieșit în evidență prin multe perle semidocte, cea mai cunoscută fiind cea cu cormoranii care fac baie în piscine.
– Europarlamentarul Maria Grapini a reușit să intre în folclorul urban din cauza deselor greșeli de ortografie, dezacorduri, greșeli de calcul și de logică, pe care le-a făcut de-a lungul timpului, în special în postări pe Facebook. Ca exemplu, a scris „Letiția” în loc de Letonia și „Tela Viv” în loc de Tel Aviv.
– Viorica Dăncilă, fost prim-ministru al României, a atras atenția prin nenumăratele sale gafe și greșeli gramaticale. Nu cred că a existat măcar un discurs fără o greșeală din partea dumneaei. Totuși, am remarcat că, atunci când vorbea liber, fără a citi de pe foi, doamna Dăncilă se exprima dubios de corect. Ceea ce înseamnă că greșelile îi erau strecurate intenționat în discursuri, pentru a atrage antipatia votanților.
S-ar putea scrie romane mai groase decât Biblia despre toți care ne-au distrus țara în ultimii treizeci de ani și despre modurile în care au făcut-o, însă lăsăm toate astea în seama Procuraturii, în caz că va dori vreodată să-și facă treaba până la capăt. Noi ne vom analiza un singur caz: cel al Roșiei Montane.
Lasă un răspuns