De câțiva ani circulă pe internet un subiect care incită mințile mult prea excitate de conspirații: „efectul Mandela”, fenomenul prin care mai mulți oameni își amintesc un eveniment care nu s-a întâmplat. Scriitoarea Fiona Broome este cea care a inventat „efectul Mandela” în 2010, când a realizat că multe persoane își amintesc că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii ’80, deși el a murit abia în 2013. Adepții conspiraționismului au găsit o explicație pentru acest fenomen: „efectul Mandela” există pentru că unii oameni s-au conectat cu universuri paralele în care lucrurile se desfășoară puțin diferit iar ei își amintesc evenimente petrecute în acele lumi, nu în a noastră. Oricât de mult mi-ar plăcea SF-urile, obișnuiesc să fac distincția între fantezie și realitate. Spre deosebire de majoritatea, din păcate.
Adevărul e că oamenii pun pe seama supranaturalului tot ce nu-și pot explica. Unii pe intervenții divine sau demonice, alții pe seama extratereștrilor sau a unor lumi paralele. Explicații logice există pentru orice, însă comoditatea sau ignoranța îi face să nu-și bată capetele, ci să adopte ipoteze fanteziste ca adevăruri indubitabile. Și „efectul Mandela” se explică prin aceeași ignoranță, deoarece nu știm cum funcționează creierul uman. E drept că cei mai iluștri cercetători nu au reușit să descopere toate secretele creierului, prin urmare nu putem avea pretenția asta de la mințile mai puțin luminoase, însă acest lucru nu ne împiedică să aflăm măcar câteva noțiuni de bază. Una dintre ele se referă la capacitatea creierului de a crea iluzii. Halucinațiile vizuale și auditive ale schizofrenicilor sau cele produse de droguri și alcool sunt un bun exemplu în această privință, cercetătorii descoperind recent că 5% din populația lumii a experimentat măcar o dată halucinații. Visele sunt cel mai des întâlnit exemplu de iluzii create de creier. Memoria ne joacă feste adeseori, mai ales la vârste înaintate, făcându-ne să uităm sau să confundăm evenimente ori chiar persoane. Nu știm cum funcționează în totalitate creierul, însă știm că de multe ori ne înșeală prin iluzii sau conexiuni eronate. Mintea poate combina două elemente fără nicio legătură între ele, dând naștere unei iluzii pe care o acceptăm ca adevăr. Mai ales în cazul unor amintiri incomplete, când creierul ia amintiri de la un alt element pentru a acoperi golurile celei incomplete. Toți cei care au experimentat halucinații, indiferent dacă erau sau nu bolnavi psihic, jură că ceea ce au văzut sau au auzit era 100% real. Prin urmare, nu putem distinge adevărul de o iluzie creată de creier sau de o amintire falsă. Iar „efectul Mandela” se bazează de cele mai multe ori pe astfel de amintiri false, născute din niște corelări false.
Primul caz al acestui efect este al celui care îi dă numele: mulți 
își amintesc că Nelson Mandela a murit în închisoare în anii ’80, deși el a fost președintele Africii de Sud între 1994 și 1999 și a murit în 2013. Aceștia susțin că își amintesc știrile televizate despre înmormântare, doliul național din Africa de Sud și discursul văduvei sale îndurerate. Cum este posibil să existe această amintire? Simplu. Acum câteva decenii, presa de scandal chiar a anunțat moartea lui Mandela în închisoare, o știre care a ajuns la urechile tuturor. Prin urmare, oamenii își amintesc acea știre falsă, pe care au luat-o de bună. Funeraliile pe care cred că și le amintesc de fapt aparțin unui alt luptător pentru libertate. Cel mai probabil este vorba despre Martin Luther King, înmormântat în 1968 în prezența a 150.000 de oameni, eveniment urmărit la televizor de aproximativ 120 de milioane de telespectatori. Așa cum am mai spus, creierul uman face adesea confuzii, alipind unui eveniment sau unei persoane elemente aparținând unui alt eveniment ori unei alte persoane. Un bun exemplu îl reprezintă chiar moartea lui Nelson Mandela
din 2013, când multe persoane l-au confundat pe Morgan Freeman cu fostul lider sud-african. Confuzia a fost intenționată în cazul unora, care au făcut doar o glumă, însă mulți nu și-au dat seama de diferență. Poate pentru că Freeman a interpretat rolul lui Mandela în filmul „Invictus” din 2009. Nu a fost un caz singular: când a murit Withney Houston, mulți au confundat-o cu Oprah Winfrey, celebra prezentatoare T.V. Ceea ce demonstrează că mintea umană face confuzii între personaje oarecum asemănătoare, explicând astfel „efectul Mandela”.
Exemplul doi: melodia „We are the Champions” a trupei Queen. Mulți fani sunt convinși că se termină cu versul „No time for losers, ’cause we are the champions of the world!”, deși „of the world” nu există în versul final. „Efectul Mandela” are aici o explicație extrem de simplă: pe parcursul întregii melodii, refrenul este exact așa cum și-l amintesc fanii. Cei de la Queen au renunțat la „of the world” în refrenul final. Refrenul a intrat complet în memoria ascultătorilor, astfel că ei se așteaptă să îl audă de fiecare dată așa cum l-au memorat. Drept pentru care, și la ultimul refren se așteaptă să audă acel „of the world”, chiar dacă el nu există în acel loc. Și nici nu a existat vreodată.
Exemplul trei: mulți oameni jură că statuia „Gânditorul” a sculptorului francez Auguste Rodin nu își ținea mâna sub barbă, ca acum, ci în dreptul frunții. Cineva le-a schimbat realitatea și mâna Gânditorului! În acest caz, „efectul Mandela” nu e decât ignoranță crasă. Ei își amintesc statuia lui Rodin mai ales datorită lui Bruce Forsyth, care timp de 75 de ani a prezentat numeroase emisiuni de divertisment. Acesta obișnuia să imite „Gânditorul”, ceea ce a stârnit un curent mondial, mulți fani ai săi fotografiindu-se în aceeași postură. Într-adevăr, în imitația lui, Forsyth ținea mâna la frunte. Să se fi schimbat într-adevăr realitatea și statuia? Firește că nu! Dintr-un motiv foarte simplu: Bruce Forsyth nu imita „Gânditorul”, ci o altă statuie a lui Rodin, numită „Pierre de Wiessant”. „Gânditorul” este așezat, cu o mână pe genunchi și una sub falcă. „Pierre de Wiessant” este reprezentat în picioare, cu o mână în spate și cu alta în dreptul frunții, exact postura celebră a lui Bruce Forsyth. Nu știm cine a confundat cele două statui ale lui Rodin (posibil chiar Forsyth), însă telespectatorii au crezut că vestitul om de televiziune îl
imită pe Gânditor iar în mintea lor au asociat acest nume cu statuia pe care respectivul o imita. Când au văzut statuia „Pierre de Wiessant” au recunoscut postura lui Forsyth, prin urmare pentru ei aceea era statuia Gânditorului. Așa că, atunci când au dat peste adevăratul Gânditor, mințile lor nu și-au putut explica uriașa confuzie și au acceptat una care să nu-i transforme în ignoranți: cineva le-a modificat realitatea sau au intrat în contact cu o realitate alternativă, în care Gânditorul arată așa cum credeau ei. Însă, din fericire, adevărul nu se modelează după credințele fiecărui ignorant.
Exemplul patru: mulți își amintesc logo-ul desenelor animate din seria „Looney Tunes” ca fiind scris „Looney Toons”. Și aici există o explicație logică. Dacă un cuvânt scris greșit (fără o literă, de exemplu) este citit rapid, fără a i se acorda vreo atenție deosebită, creierul are capacitatea de a-l interpreta așa cum ar trebui să fie scris în mod corect, evitând greșeala. În acest caz, creierele majorității au interpretat cuvântul „tunes” ca fiind în realitate „toons” (de la „cartoons” = „desene animate”), influențate de primul cuvânt, „looney”, care are doi de „o” la fel ca „toons”. Astfel, neacordându-i titlului o atenție deosebită, oamenii au citit „tunes” ca „toons”, creierele lor făcând corecția logică. Care este una diferită de realitate, după cum se vede. De asta se spune că totul stă în detalii. Cine le ignoră, poate scăpa din vedere adevărul.
Exemplul cinci: titlul serialului „Sex and the City” pentru mulți e „Sex in the City”. Din același motiv ca mai sus: ignorarea detaliilor a dus la transformarea titlului în ceva mai logic pentru creier. Pentru că sună mai bine „Sex în oraș” decât „Sex și orașul”.
Exemplul șase: mulți își amintesc robotul C3PO din seria de filme „Star Wars” ca fiind complet auriu, deși în filmele originale are un picior argintiu. Ceea ce este perfect normal. Atenția fiind captată de auriul metalizat, mai ales în lumină, majoritatea creierelor nu au fost atente la detalii, prin urmare nu au remarcat piciorul argintiu. Această explicație se poate testa cu ușurință: într-un film cu o femeie frumoasă, eventual cu un decolteu generos, câți bărbați ar remarca culoarea pantofilor ei? În plus, calitatea slabă a imaginii filmelor face greu de remarcat piciorul argintiu. Mai mult, în unele scene robotul pare a fi complet argintiu din cauza luminii. În 1997 George Lucas a refăcut trilogia originală „Star Wars”. A îmbunătățit imaginea și sunetul, a înlocuit efectele de atunci cu unele făcute pe calculator și unele decoruri. Ba chiar a înlocuit unele personaje și scene. Ceea ce a dat naștere unui imens val de critici, fanii preferând filmele originale. Pentru că Lucas a îmbunătățit imaginea, acum piciorul argintiu este mai vizibil decât în filmele originale, unde era mult mai dificil de observat dintr-un motiv simplu: fiind metalic, piciorul se comportă ca o oglindă, reflectând atât celălalt picior (care e auriu), cât și nisipul. Prin urmare, diferența e mică dar totuși perceptibilă. Lumina și culoarea chiar joacă un rol important mai ales în cazul celor care au dificultăți în distingerea culorilor. Iar asta dovedește că majoritatea oamenilor nu observă detalii decât atunci când cineva le scoate în evidență.
Exemplul șapte: mulți își amintesc pokemonul Picachu ca având vârful cozii negru, deși în realitate are toată coada galbenă. De ce? Pentru că în unele benzi desenate, Picachu chiar are vârful cozii negru, spre deosebire de desene animate, unde are coada complet galbenă.
Exemplul opt: brățara dentară din filmul „Moonraker”. Multă lume își amintește că Dolly, iubita uriașului Jaws (care avea dinți de oțel), purta o brățară dentară. Acesta e și motivul pentru care s-au îndrăgostit: amândoi aveau dinți de metal. Însă, acum, brățara fetei nu mai există în film! Să fie asta dovada că „efectul Mandela” este real? Nici vorbă. Într-adevăr, la început, atât la cinema cât și la TV, Dolly purta o brățară dentară. Însă filmul a fost editat și brățara a dispărut înainte de lansarea pe casete
video pentru simplul motiv că acea brățară dentară (alături de părul prins în cozi) o făcea pe Dolly să pară o școlăriță. Iar pedofilia ar fi stârnit un scandal monstruos. În 1979 lumea era totuși diferită, nefiind atât de libertină în gândire precum cea de astăzi. Inițial, producătorii nu au vrut să o angajeze pe Blanche Ravalec în rolul lui Dolly crezând că publicul nu va accepta diferența de înălțime dintre ea și Richard Kiel, cel care îl interpreta pe Jaws; s-au răzgândit abia după ce au aflat că soția lui Kiel avea aceeași înălțime ca Blanche. Asta ca să înțelegem limitările societății de la sfârșitul anilor ’70.
Exemplul nouă: torța Statuii Libertății. Deși oficial accesul publicului în torță este interzis din 1916, mulți își amintesc că au urcat până în torță sau că au văzut oameni acolo. E drept că își pot aminti oameni în torță din filme (să luăm ca exemplu doar
„Saboteur” al lui Alfred Hitchcock din 1942), însă adevărul este altul. Accesul în torța Statuii Libertății a fost permis până în 1984, când statuia a fost renovată iar mâna înlocuită. În anii ’90 s-au mai permis escapade în torță deși, oficial, accesul era interzis. Scara de acces fiind una îngustă, e clar că nu puteau fi lăsați turiștii să se îngrămădească pe ea. Așa că varianta oficială a rămas, însă unii norocoși au reușit să ocolească interdicția (probabil cu 20 $ dați paznicului pentru a închide ochii).
Exemplul zece: monoclul mascotei jocului Monopoly. Care nu există, deși mulți cred că își amintesc contrariul. Și aici avem un
caz de asociere pe care creierul îl face fără să ne dăm seama. Personajul respectiv, numit Bogatul Unchi Pennybags, poartă frac, joben, papion și are o mustață mare, albă. Adică înfățișarea tipică a unui gentleman de la începutul secolului trecut, o imagine binecunoscută de toată lumea mai ales din filme. Pentru că de obicei acest fel de gentleman purta și monoclu, creierele i l-au adăugat în amintirile celor care nu au fost atenți la detalii pentru a-l încadra în tiparul cu care erau familiarizați. Prin urmare, n-ar trebui să ne mirăm dacă unii și-l „amintesc” și cu mânuși albe sau baston.
Exemplul unsprezece: oglinda vrăjitoarei din Albă-ca-Zăpada. În fața oglinzii, vrăjitoarea spune celebra replică: „Mirror, mirror on the wall, who is the fairest one of all?” („Oglindă, oglinjoară,
cine e cea mai frumoasă din țară?”). Însă, în celebrul desen animat produs de Disney, „Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici”, vrăjitoarea nu spune „mirror, mirror”, ci „magic mirror”! Cum de toată lumea își amintește varianta greșită? Simplu: lumea nu își amintește varianta desenului animat, ci pe cea a poveștii scrise de frații Grimm, pe care probabil toți copiii au aflat-o în copilărie. În traducerea poveștii în limba engleză, vrăjitoarea spune „mirror, mirror”. Cei de la Disney au modificat un cuvânt, rezultând „magic mirror”.
Exemplul doisprezece: celebra replică din filmul „Tăcerea mieilor” e diferită. Mulți își amintesc că Hannibal, atunci când a întâlnit-o pentru prima oară pe agenta Clarice, a salutat-o exact așa: „Hello, Clarice”. Însă în film el îi spune doar un sec „Good morning”. Ce s-a întâmplat? Și filmul ăsta a fost editat sau chiar e un veritabil „efect Mandela”? Nici una, nici alta. Oamenii doar confundă filmele. Hannibal chiar spune „Hello, Clarice”, însă nu în acest film, ci în „Hannibal” din 2001. Totuși această replică a devenit celebră din cauza lui Jim Carrey, care în filmul „The Cable Guy” îl imita pe Hannibal: „Hello Clarice, it’s good to see you again”. O replică inexistentă în „Tăcerea mieilor”. Cum „The Cable Guy” a avut destul succes, oamenii au preluat replica lui Jim Carrey și i-au atribuit-o lui Antony Hopkins. Pentru că nu își aminteau exact replica originală, subconștientul lor a înlocuit golul din memorie cu informația lui Carrey.
Exemplul treisprezece: Luke și tatăl său în „Star Wars: The Empire Strikes Back”. Replica „Luke, I’m your father” e una dintre cele mai celebre replici din istoria cinematografiei, dar totuși în film e diferită. Luke îl acuză pe Vader că i-a omorât tatăl, iar acesta îi răspunde: „No, I’m your father”. Cei care povesteau scena nu puteau povesti replica originală care nu are sens scoasă din context. Din acest motiv, pentru a nu povesti tot contextul, au modificat replica în „Luke, I’m your father”, care a rămas în memoria colectivă. La fel s-a întâmplat și cu „Do you feel lucky, punk?” din filmul „Dirty Harry”. În realitate, Clint Eastwood a spus: „You’ve got to ask yourself one question: «Do I feel lucky?». Well, do ya, punk?”. O replică prea lungă pentru a fi citată, drept pentru care a fost scurtată în „Do you feel lucky, punk?”, astfel impregnându-se în memoria colectivă, care a uitat replica originală și a adoptat-o ca adevărată pe cea modificată.
Ultimul exemplu: filmul „Shazaam”. Mulți își amintesc că în anii ’90 a existat filmul „Shazaam”, în care actorul Sinbad interpreta rolul duhului din lampă. Cu toate astea, nu există nimic pe internet despre acest film iar actorul a declarat de nenumărate ori că filmul nu există. Se presupune că toți care își amintesc acest film îl confundă cu „Kazaam”, în care Shaquille O’Neal
joacă rolul duhului din lampă. O explicație logică, ținând cont că mulți îl corelează pe Sindbad cu Aladin, ambele personaje fiind arabe, subconștientul putându-l înlocui pe unul cu celălalt. Și totuși, mii de oameni își amintesc cu exactitate filmul lui Sindbad, cu multe detalii legate de acțiune, costumații, replici, toate diferite de cele din „Kazaam”. Actorul Sinbad chiar a filmat în 2017 o scenă presupusă a fi din „Shazaam”, pe care a făcut-o publică pe 1 aprilie pentru a-i discredita pe cei care cred că filmul este real. Și totuși mulți își amintesc scena respectivă, însă conștienți că actorii arată altfel și decorurile au fost schimbate. Cum ar fi putut Sinbad să recreeze cu exactitate o scenă dintr-un film inexistent? Adevărul nu e greu de intuit. În emisiunea lui Arsenio Hall din 1993, Sinbad spune că tocmai a semnat un contract cu Disney și că urmează să joace în câteva filme ale acestei companii. Însă, conform IMDb, primul film Disney al lui Sinbad s-a lansat abia în 1996. Mai mult ca sigur nu ar fi durat 3 ani realizarea unui film. Însă, dacă „Shazaam” chiar s-a lansat în 1994, filmările ar fi început în 1993. Adică imediat după semnarea contractului cu Disney! Poate că cei de la DC Comics i-au amenințat pe cei de la Disney că îi dau în judecată, ei având drepturi de autor asupra numelui Shazam. Tot în 1994, cei de la Disney au fost acuzați că pentru „The Lion King” au copiat părți din desenul japonez „Kimba the White Lion”. O nouă acuzație și un proces cu DC Comics le-ar fi mânjit serios imaginea și le-ar fi ușurat buzunarele cam mult. Iar „Shazaam” nu a avut succesul scontat, prin urmare s-a hotărât eliminarea lui în locul unui proces cu DC. În 1994 nu exista încă internetul, prin urmare filmul nu a ajuns în format digital. S-a oprit producția de casete video cu acest film și gata! Poate că din cauza acestei dispariții s-a realizat în 1996 „Kazaam”: ideea exista, fusese pusă în practică într-un film care a dispărut, așadar scenariștii nu aveau de ce să-și bată capetele pentru a inventa o poveste nouă și nici nu puteau fi acuzați de plagiat, din moment ce „Shazaam” nu mai exista. Din păcate nu s-au putut șterge și amintirile celor care l-au văzut, așa că Sinbad și cei de la Disney nu au de ales decât să susțină că acest film nu a existat niciodată. Și să spere că, în timp, amintirile se vor stinge și ele.
https://www.youtube.com/watch?v=xIm3sEKIyus
„Efectul Mandela” nu există. Există Sindromul Amintirilor False (False Memory Sindrome sau FMS), există „rateuri” ale creierului dar și informații eronate, care pentru mulți transformă minciunile în adevăr. Atât timp cât nu înțelegem în totalitate cum funcționează mintea umană, nu putem pune pe seama supranaturalului ceea ce ne depășește. Și, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu înțeleg mare lucru din lumea în care trăim, drept pentru care se pierd în explicații cât mai fanteziste. N-o fi ignoranța o virtute, însă pare a fi o modă care refuză să treacă.
Cu alte cuvinte, unii oameni au o memorie de rahat și consideră că întreaga realitate s-a schimbat în jurul lor, preferând o fabulație decât să accepte că memoria le joacă feste. În acest caz, n-ar fi mai corect să numim tâmpenia asta „Defectul Mandela”? Poate să încercăm și o definiție:
Defectul Mandela = abilitatea de a respinge explicațiile raționale, logice și chiar dovezile concrete, preferând fabulații, minciuni, iluzii sau povești paralele cu realitatea.
