La sfârșitul secolului al XVIII-lea, actualul cimitir „Eternitatea” din Galați era unul dintre cele mai mari din România și cel mai vast din Moldova, în el fiind înmormântați atât localnici cât și străini (greci, italieni, germani, francezi, etc.). Amenajat în urma legii premierului Kogălniceanu din 1864 (care susținea că niciun cimitir nu mai are ce căuta pe lângă biserici și mănăstiri, ci la 200 de metri de marginea orașelor), „Eternitatea” a fost împrejmuit pe la sfârșitul secolului al XIX-lea de primarul Robescu peste șanțul care delimita Galațiul de Drumul Oboarelor (astăzi Bulevardul George Coșbuc). Întins pe o suprafața de peste 20 de hectare, cimitirul este un mic oraș al morților, o replică a marelui oraș care a fost Galațiul, înfloritorul porto franco considerat a fi „Mica Veneție”. Primari, prefecți, avocați, scriitori sau oameni de rând au ajuns aici, în ceea ce poate fi catalogat drept un adevărat muzeu de istorie. Și de artă, dacă ținem cont de frumusețea multor monumente uitate de timp, de zei și de oameni.
Mi se pare mie sau această piatră funerară arată ca o față zâmbitoare?
Zona soldaților sovietici căzuți în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vizitată periodic de oficiali ruși. Pentru că ateismul este parte importantă a doctrinei comuniste, militarii sovietici nu au cruci la cap, ci pietre funerare. Pe obeliscul înalt, cu stea roșie în vârf, scrie în rusă și în română: „Glorie eternă ostașilor armatei sovietice care și-au dat viața în lupta pentru eliberarea oamenilor din robia fascistă”.
Mausoleul Eroilor a fost inaugurat în 1930 și este ridicat pe două niveluri: demisol și terasă împrejmuită cu grilaj din fier forjat. Aici se găsesc, în morminte comune și în osuar, oasele a 2625 de soldați români, ruși și francezi, căzuți în Războiul pentru Independență, în Primul și în Al Doilea Război Mondial.
Așteptând să se întâmple… ceva. Morții să învie, fantomele să țâșnească din cripte, îngerul de piatră de deasupra să-mi trântească o cruce în cap, capacul să se spargă pentru a mă trimite în împărăția morților… Ceva! Orice! Dar degeaba. Nu se mai întâmplă nimic palpitant în Galațiul ăsta…
Fratele meu, pregătindu-se pentru învierea morților. Probabil datorită lui nu ne-a atacat niciun zombi. Și totuși… bine că viața reală nu e ca în filme.
Oricât de tristă ar fi moartea, nu plângeam. Îmi intrase ceva în ochi. Serios! Pe cuvântul meu! Bine, era o lacrimă… Dar numai una! Bine, mai multe…
Chiar dacă nu am trecut prin cele șapte porți ale zeiței Ereșkigal și nici nu am avut nevoie de ajutorul luntrașului Charon pentru a ajunge aici, nu mi-au fost călăuze Anubis și Hermes, nu am fost atacat de Cerber și nici nu am ajuns în fața judecății lui Osiris, cimitirul „Eternitatea” pare o lume diferită de a noastră, a celor vii. O lume a liniștii eterne, în care mii de povești au fost condamnate la uitare de timpul care parcă refuză să existe. O lume cu o frumusețe fascinantă pentru cei care nu se tem de moarte, ci o acceptă ca fiind continuarea vieții. O lume eternă, la fel ca viața de după moarte.
Lasă un răspuns