După papirusul lui Nabu cel drept, slujitorul divin al adevărului, scribul zeilor și al oamenilor, ai cărui ochi au fost deschiși de Enlil din voia Tatălui ceresc. Găsit într-o veche așezare galică de pe malul Eridanului în anul 32.021 după Potop.
- Realizând că nu puteau scăpa cu viață de apele iminentului Potop, Veghetorii căutară o cale de scăpare. Înțeleptul Enki găsi și de această dată soluția: o poartă a zeilor care să-i ducă departe de Pământ. Însă planurile pentru construcția porții erau în posesia lui Enlil.
- Într-o după-amiază Enki își vizită rivalul, pentru a negocia încetarea războiului. Fu de acord cu toate cerințele lui Enlil, care astfel căzu în capcana lui. Lăsat singur în cameră, Enki fură tăblițele cu planurile porții și își luă tălpășița. Nimeni nu îndrăzni să îl urmărească în afară de viteazul Ninurta, fiul lui Enlil. Îmbarcat în pasărea sa de metal, Ninurta îl ajunse din urmă pe hoț și îl atacă. Lupta fu crâncenă, dar tânărul zeu recuperă tăblițele furate. Însă nu pe toate, după cum își dădură seama Celeștii mai târziu, Enki reușind să păstreze șapte.
- Aflând asta, Ninhursag se urcă în Barca Cerului și zbură către casa lui Enki. El o invită la masă, unde serviră vin din belșug. Ninhursag îl îmbătă și îl vrăji cu ușurință iar după ce el adormi, îi fură cele șapte tăblițe și zbură spre Enlil în mare grabă.
- Când se trezi din beție, Enki remarcă dispariția prețioaselor planuri și își trimise vizirul să le recupereze. Ajunsă din urmă de vizir, Ninhursag refuză să le înapoieze, susținând că i-au fost oferite în dar de Enki. Zeul înțelepciunii îi ordonă slujitorului său să aducă Barca Cerului în Eridu, să recupereze tăblițele și abia apoi să elibereze hoața. Însă zeița reuși să-i înmâneze pilotului ei prețioasele planuri, iar acesta fugi pe ascuns cu Barca Cerului și se întoarse în Nippur. Însă era prea târziu: Enki îi transmisese deja nepotului său, Nabu, informațiile necesare.
- Jurământul îl oprea să îi anunțe pe oameni de amenințarea Potopului, așa că găsi o soluție. Îi apăru lui Nabu în vis însă nu i se adresă direct, ci vorbi cu pereții casei acestuia: „Casă de trestii, casă de trestii! Perete, o, perete, dă-mi ascultare! Casă de trestii, perete, cugetați! Nabu, fiu al lui Marduk, dărâmă-ți casa și clădește o piramidă! Părăsește averile și ai grijă de viața ta, disprețuiește bogățiile lumești și mântuiește-te pe tine doar! Dărâmă-ți casa, așa cum îți spun eu, și întocmește o piramidă. Toate casele oamenilor și toate orașele, de o furtună mare vor fi măturate. Sămânța omului va dispărea. Aceasta-i ultima lege, cuvântul Consiliului Zeilor, cuvântul rostit de Anu, Enlil și Ninhursag”.
- Uimit, Nabu îl întrebă ce le va spune oamenilor care vor vedea ditamai construcția. „Spune-le lor următoarele”, răspunse Enki. „Am auzit că Enlil este înfuriat pe mine și nu mai cutez să umblu prin ținutul acesta, nici să trăiesc în cetatea asta. Mă voi coborî spre lumea de jos, ca să locuiesc împreună cu Enki, bunicul meu. Dar peste voi revărsa-va ploaie de bogății: pești mari, păsări din cer, ca și tot rodul de viețuitoare ale mării. Seara, Călărețul Norilor de furtună va aduce grâu, în șuvoaie!”.
- „Dar eu n-am mai făcut o piramidă niciodată… Fă-mi desenul pe pământ să pot vedea cum”, replică Nabu. Enki îi oferi instrucțiuni precise, dimensiunile și modul de construcție. „Aici ai măsurile piramidei, cum trebuie să o făurești; lungimea ei să fie deopotrivă cu lățimea ei, să fie toată acoperită ca bolta ce acoperă adâncimile, apoi ia în piramidă sămânță din toată făptura vie”, îi mai spuse nepotului său.
- Pe pământul Egiptului fu construită piramida. Lângă ea ridică încă una, aproape egală cu ea, și o a treia mai mică. Apoi încărcă în cea mare sămânța tuturor ființelor vii. După ce termină, așteptă momentul stabilit pentru a se închide în piramida cea mai mică. „Când Marduk, care poruncește un cutremur la apusul Soarelui, va ploua din cer cu erupții, în piramidă să intri și bine intrarea s-o închizi”, îl sfătuise Enki.
- Iar ziua aceea sosi în cele din urmă. Cele două armate, a Celeștilor și a Veghetorilor, se înfruntară pentru ultima oară, în bătălia decisivă. La primele licăriri ale zorilor, când Celeștii înlăturară Luna din calea Soarelui, pasărea metalică a lui Enlil se ivi în slava cerului, acolo unde stăpânul furtunii călărea norii. Veghetorii din hăurile Infernului se ridicară la luptă. În fruntea lor se afla viteazul Marduk, pregătit să-și învingă adversarul pentru a pune capăt în sfârșit îndelungatului război.
- Lupta era încă nedecisă când Marduk, în mânia sa, lansă Arma lui Anu, aducătoare de moarte prin foc ceresc. Arma pe care Enki i-o înmânase eroului zbură ca o lance luminoasă și căzu ca o săgeată din cer, învăluită în fum și revărsare de fulgere. Această armă, care strălucea ca Soarele, avea adunată în ea energia tuturor ființelor. „Campion al adevărului și al dreptății, acum nobila ta sarcină va fi îndeplinită”, strigară într-un glas Veghetorii.
- Cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Pământul se cutremură până în măruntaiele lui de foc, văzduhul se zdruncină iar stelele păreau că se desprind de pe cer. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbuși oamenii și animalele care încercau să fugă. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor. Peste tot se auzea șuieratul aburilor. Fuioare de foc năvăleau să lovească chiar cerul. O mare parte a Pământului fu pârjolită de flăcările cumplite, topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului.
- Viteazul Enlil deschise zăgazurile apelor cerului. Ninurta, stăpânul războiului, deschise jgheaburile izvoarelor adâncului. Un strigăt de deznădejde urcă la ceruri când furia apelor sfărâmă totul ca pe un vas de lut. Toate râurile, toate mările se umflară și se revărsară. Vântul sufla cu putere, șuvoiul, furtuna și potopul copleșiră lumea, năprasna și puhoaiele bântuiră laolaltă ca oștirile în bătălie. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri apoi se înălțau și clocoteau încet peste tot. Toate ființele fură înecate de marele potop, care cuprinsese întregul Pământ.
- Cum începu lupta finală, Nabu fugi prin piramida cea mai mică, împreună cu consoarta sa, salvând sămânța tuturor ființelor de pe Pământ. Veghetorii îi urmară înainte ca apele Potopului să îi înece, fugind în două lumi imateriale; unii conduși de Enki și Iștar, ceilalți sub comanda lui Marduk. Celeștii, înspăimântați de revărsarea apelor, se refugiară în locurile cele mai înalte ale cerului, la bordul carelor lor zburătoare. Se zgribuliră lipiți de geamuri, înghesuindu-se unii în alții, asemenea câinilor, și începură să plângă, acoperindu-și gurile. În cele din urmă Ninhursag, regina Pământului, cea cu glas dulce, începu să țipe ca o femeie cuprinsă de durerile facerii: „Vai de mine, praful s-a ales de zilele din trecut, fiindcă eu am dat o poruncă rea. De ce poruncit-am acest rău în sfatul zeilor? Am fost căpetenia războaielor menite să-i nimicească pe oameni, dar nu sunt ei oare copiii mei, căci eu i-am făcut să se nască? Acum ei plutesc pe ocean la fel ca neamul peștilor. Ca muștele-s făpturile de mine făcute. Ei umplu râurile, sunt hrană pentru pești, sunt înghițiți cu toții de marea furioasă”.
- Vreme de șase zile și șase nopți vântul nu conteni să sufle. Furtuni, vijelii și revărsări de ape copleșiră Pământul. Vânturi năprasnice și potopiri de ape vuiră dezlănțuie, ca războinicii porniți împotriva vrăjmașilor. Celeștii plângeau și sufereau, cu buzele de sete arse și cu burțile gemând de foame.
- După un an al zeilor, când apele se retraseră iar pământul se uscă, Nabu se întoarse pe Terra. Neștiind cum se terminase războiul și ce soartă avuse tatăl său, făcu un foc în Marea Piramidă, transformând-o într-un uriaș jertfelnic. Fumul, vizibil de la sute de kilometri, ar fi adus la piramidă supraviețuitorii urgiei. Și i-a adus pe Celești, singurii aflați pe Pământ în acea vreme. Când zeii văzură fumul gros, ca muștele se adunară în jurul piramidei. „Toți zeii să se adune aici în afară de Enlil”, decretă Ninhursag. „Să nu se apropie fiindcă, fără să chibzuiască destul de bine, a dezlănțuit Potopul, a sortit pieirii oamenii mei!”, hotărî regina.
- Însă Enlil află, își făcu apariția și, văzându-l pe Nabu cu consoarta lui, fu cuprins de o aprigă mânie. „A scăpat vreunul dintre muritori?!? Nici unul nu trebuia să supraviețuiască!”, urlă el furios către zeii Celești. Ninurta, fiul său, își dădu seama cine era adevăratul salvator al omenirii: „Care dintre zei poate să uneltească ceva fără știrea lui Enki? Zeul Enki cunoaște toate lucrurile”. Cercetând piramida, Celeștii găsiră hărțile cerești și astfel Enlil realiză că Veghetorii supraviețuiseră Potopului, ascunzându-se în alte lumi.
- „Nașteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți!”, le spuse regele Pământului lui Nabu și soției sale, pe care îi trimise apoi în grădina divină de la îndepărtata obârșie a râurilor, primindu-i totodată în rândul zeilor. Apoi îi ceru fiului său să dezactiveze porțile cerului din piramide, pentru ca Veghetorii să nu mai poată fugi după ce se vor întoarce.
- În casa ca un munte intră viteazul Ninurta, în locul care răspândește raze el inspectă pietrele magice. Le hotărî soarta și urcă în încăperea în care piatra Șam emitea o revărsare ca un leu pe care nimeni nu cuteza să-l atace. O smulse din perete fiul lui Enlil, o sparse în bucăți și o distruse fără urmă, oprindu-i strălucirea pentru totdeauna. În marea încăpere cu bolta ca un curcubeu, unde se sfârșea întunecimea, acolo unde plasa se întindea pentru a cuprinde cerul și Pământul, Ninurta găsi piatra Gug, hotărâtoarea direcției. La porunca lui, piatra fu scoasă din scobitura ei și sfărâmată, aceeași soartă având și pietrele Su și Kașurra. Apoi eroul păși spre piatra Sagkal, își adună toate puterile, o smulse și spre pământ o prăvăli. La urmă hotărî soarta altor 27 de cristale, unele fiind distruse iar altele duse în templul său din Nippur. Ultima piatră nimicită fu piatra Ui, cea care dădea energie porții cerului.
- „Ca Anu ești făcut!”, îl lăudară Celeștii când Ninurta termină de întins capcana. Iar Enlil, care aflase din hărțile cerești locurile în care se ascunseseră Veghetorii, își urmări inamicii în cele două lumi imateriale, unde nimeni nu îi putea face față. După o crâncenă luptă, Veghetorii fură nevoiți să accepte înfrângerea și să se întoarcă pe Pământ, în închisoarea lor eternă.
- În marea piramidă se întoarseră cei conduși de Enki, în cea de-a doua cei ai lui Marduk. Afară îi aștepta armata zeilor Celești, condusă de Ninurta și Ninhursag.
- Marea zeiță înaintă spre marea piramidă, cu armele pregătite pentru atac, și strigă cu toată puterea: „Munte, atât de înalt ești, te ridici deasupra tuturor. Atingi cerul cu vârfu-ți și, totuși, am să te distrug. La pământ am să te dobor, în inima-ți durerea voi aduce. În inima muntelui voi pătrunde, în munte victoria va fi a mea!”.
- Și își începu atacul. Cu armele ei lovi laturile piramidei și toate colțurile, întreaga mulțime de pietre înălțate. Iar înăuntru, Enki otrava nu înceta să-și scuipe.
- Măritul Anu interveni și o avertiză că și răzvrătitul ascuns avea arme puternice. „Izbucnirea lor e cumplită, te vor împiedica să intri”, o anunță el. Însă Ninhursag nu era singură, pe fiul ei și al lui Enlil avându-l în preajmă.
- „Ninurta, întâiule, posesor al puterilor divine, care în chinurile țării muntoase înaintat-ai”, îl strigă ea. „Ca potop ce nu poate fi oprit, leagă țara dușmană strâns, precum în cingătoare. Întâiule, intră în luptă neînfricat, supune țara muntoasă cu divina ta armă strălucitoare. Ninurta, fiu regal, al cărui tată putere datu-i-a, eroule, de frica ta dușmanii se vor preda. O, viteazule, vino și scoate șerpii din piramidele în care s-au ascuns!”
- Viteazul Ninurta își ascultă mama și începu atacul iar Veghetorii ieșiră să-l înfrunte. Spre ei catapultă proiectile otrăvite, care îi nimici pe mulți. Supraviețuitorii fugiră să se ascundă în piramide, însă Ninurta aruncă foc asupra munților cu arma care zdrobește. Zeiasca armă, căreia amarnic îi este dintele, strivi mulțimea de răzvrătiți. Arma care sfârtecă le răpi simțurile și umplu canalele cu sângele lor.
- Enki însă nu reacționă, împotriva lui Ninurta brațul nu și-l ridică. Iar armele sale cu țărână fură acoperite. „Înfricoșătoarea-mi strălucire ca a lui Anu e de vitează. Contra ei cine se poate ridica? Sunt domnul piramidelor înalte, al piramidelor ce spre zare piscurile își ridică. În piramide, eu sunt stăpânul”, se lăudă Ninurta.
- Însă dușmanii nu erau înfrânți. Zeii rebeli stăteau ascunși în piramide, unde meșteșugari înțelepți un zid de energie ridicaseră, pe care strălucirea lui Ninurta nu-l putea străpunge. Iar Enki pe fiul său îl strigă, pentru a-i veni în ajutor.
- La adăpostul nopții, Marduk se furișă. Din piramida mijlocie în cea mare se strecură, pentru a li se alătura tatălui și surorii sale. Divinul Marduk veni la luptă zăngănindu-și armele. Ca un vis în pragul ușii se ivi, pregătit să alunge dușmanii. Și zidului piramidei îi mări puterea cu piatra apei, piatra boltei și alte cristale.
- A doua zi, Ninurta reluă atacul. Cu arma strălucirii lovi năprasnic, rănind-o pe Iștar. Atunci, Enki strigă după fosta lui consoartă, cerându-i ajutorul: „cu arma lui Ninurta fu lovită odrasla noastră, la moarte e osândită!”.
- Auzind că fiica-i era în pragul morții, zeița Ninhursag se cutremură. Spre marea piramidă porni într-un suflet, luptele să le oprească. „La casa către ceruri mă voi duce și luptele le voi opri, spre binele zeilor ce se războiesc”, își spuse ea.
- În zadar încercă Ninurta să o oprească, zeița era de neclintit. În zadar încercă să-i ofere măcar haine care s-o facă netemătoare, zeița refuză platoșa. Și singură se duse în fața dușmanilor.
- Strigă la Enki din fața piramidei, îl imploră să oprească lupta, ca viața fiicei lor s-o salveze. Iar el acceptă să se predea, dacă Enlil avea să accepte finalul conflictului până la sosirea timpului care determină destinul.
- Ninhursag se înfățișă în fața regelui Enlil și-l imploră să accepte pacea, susținând că acționa la ordinul împăratului Anu. Enlil refuză în primă fază: „Așteptăm victoria, forțele dușmane sunt învinse. Cutremurării pământului nu i-au rezistat”.
- În cele din urmă, fu convins să cedeze. „Dacă Anu a adunat zeii la piramidă, războiul să-l descurajeze, pacea s-o aducă, și a trimis-o pe mama zeilor să se consulte cu mine, fie ca mama zeilor să fie mesager”, spuse el. „Ridică-te și du-te, vorbește cu dușmanul. Cheamă-l la sfat pentru ca atacul să fie oprit. Ridică asupra lui o mână întru viață, din ușa lui zăvorâtă să iasă!”, îi ordonă divinei Ninhursag.
- Zeița plecă pe fratele ei să-l aducă, își spuse rugile în fața lui, îl convinse să se predea și îl conduse în fața Consiliului Zeilor. Iar el o urmă, împreună cu restul Veghetorilor. În pofida furiei din inimă, lui Enki lacrimi limpezi în ochi i se iviră.
- Într-un templu pe malul Nilului, judecata lui începu. Fu găsit vinovat și condamnat. Iar marea Ninhursag, ce adevărul îl grăiește, îi găsi pedeapsa: „Într-un mare înveliș ce e pecetluit, cu nimeni care să-i ofere de mâncare, singur să sufere iar apa de băut să-i fie oprită”. Iar zeii din Consiliu acceptară propunerea ei: „Stăpână ești, soarta o hotărăști: așa să fie!”. Apoi dădură porunca în cer și pe Pământ, pentru a anunța ambele tabere sentința care sfârșea îndelungatul război.
- Nu toți Veghetorii părăsiseră marea piramidă odată cu Enki. Marduk rămase baricadat acolo, alegând să nu se predea. Iar Enlil porunci să fie închis de viu, sigilând piramida.
- Aflând de încarcerarea tatălui său, Nabu goni cu carul său zburător spre piramidă. Iștar, cu rănile vindecate, se adresă Consiliului Zeilor, cerând eliberarea lui Marduk. Judecătorii nu se lăsară înduplecați, însă Nabu mărturisi adevărul: Marduk era nevinovat, Enki fiind cel care a condus armata Veghetorilor din umbră. Enki era răufăcătorul, el trebuia pedepsit. Așa că se hotărî pedepsirea zeului înțelepciunii și eliberarea fiului său din piramidă.
- Gula, soția lui Ninurta, îi trimise lui Iștar haine noi și sandale pentru Marduk. Până și carul zeului fu adus lângă temnița sa de piatră. La porunca lui Enlil, o scobitură în piramidă fu făcută iar Marduk văzu din nou lumina Soarelui.
- Enki fu din nou încarcerat. În lumea subterană fu închis trupul său, iar spiritul într-o lume paralelă imaterială. Iar Marduk fu trimis în exil timp de 24 de ani, pentru a nu pune în pericol pacea cu greu câștigată. 24 de ani ai zeilor, câteva mii de ani ai oamenilor.
- După ce perioada pedepsei trecu, Enki fu eliberat iar lui Marduk i se permise întoarcerea. Acesta încercă să construiască turnul Babel, o nouă poartă a cerului în Eridu, orașul tatălui său, pe care Enlil o distruse la timp. Iar conflictul era cât pe ce să reizbucnească, zeii fiind pe cale să reia războiul.
- Anunțând că acționa la porunca marelui Anu, împăratul tuturor, Ninhursag îi convinse pe zeii conducători să semneze un tratat de pace. Celeștii o acuzară că a trecut de partea Veghetorilor și o goniră din tabăra lor. Însă, în cele din urmă, acceptară porunca împăratului.
- Tratatul începu cu o ceremonie de iertare. Ninhursag fu botezată cu apă din Tigru și Eufrat, fiind reacceptată în rândul zeilor Celești. Enlil o atinse cu sceptrul său strălucitor iar puterea ei nu fu răsturnată. Enki, Marduk și Iștar fură aduși în sala în care erau așteptați de Enlil și Ninurta. Iar Ninhursag aprinse șapte făclii, câte una pentru fiecare mare zeu. Pentru fiecare foc aprins rosti câte o incantație și, când termină, precum a Soarelui era marea lumină aprinsă de ea. Apoi, marea Ninhursag făcu apel la înțelepciunea zeilor și lăudă beneficiile păcii: „Mărețe sunt roadele zeului înțelept; marele râu divin spre vegetația lui va veni, revărsarea lui va face Pământul ca o grădină zeiască”. Sublinie abundența de plante și animale de după Potop, precum și beneficiile omenirii care se înmulțea și îi slujea pe zei.
- Enlil îi permise lui Enki să trăiască la suprafață. Însă Ninurta se opuse vehement. „Să nu vină!”, zbieră prințul lui Enlil. Ninhursag îl convinse să se răzgândească, iar Ninurta se lăsă înduplecat: „O, mama mea, luminoaso! Continuă; făina nu o voi ține pe loc, în împărăție grădina se va reface. Pentru a pune capăt suferinței eu mă rog cu cinste”.
- Auzind decizia lui Enlil, Enki îi adresă cuvinte de laudă și îi oferi unul dintre teritoriile sale: „O, tu, cel ce ești fruntaș între zei, taur al cerului, care ține în mâini soarta omenirii. Pe pământurile mele pustietatea larg s-a întins. Toate sălașurile sunt pline de amărăciune din cauza atacurilor tale. Dar îți voi acorda poziția conducătorului în zona interzisă a zeilor. Locul ce radiază, în mâna-ți îl încredințez!”.
- La rândul său, Enlil îi oferi lui Enki pământul Egiptului. Pentru formidabila casă care e ridicată ca o movilă, marea piramidă, pe puternicul prinț care e ca un țap sălbatic îl numi conducător și îi porunci să păzească locul.
- Zeii trasară harta Pământului și își împărțiră teritoriile. Enki acceptă doar dacă i se permitea accesul în Sumer iar primul său oraș, Eridu, îi era înapoiat. Enlil fu de acord: „în țara mea, sălașul tău să dureze veșnic; din ziua când vii în preajma mea, masa încărcată să răspândească pentru tine delicioase arome”.
- Uscatul fu despărțit în continente iar zeii le primiră în posesie. Enki primi Africa, Marduk Europa, Enlil America de Nord, Ninurta pe cea de Sud, Iștar Australia iar Anu Asia, pe care i-o lăsă zeiței Ninhursag în administrare. Antarctica fu transformat în teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, și fu acoperit cu gheață, pentru a ține oamenii departe.
- Apoi, zeii își împărțiră oamenii, cei creați de Nabu după Potop. Și îi modificară, încât să se știe cui aparțineau. Enki îi făcu pe ai lui negri cu păr brunet și ochi negri, Enlil roșii cu păr roșcat și ochi verzi, Anu și Ninhursag galbeni cu păr șaten și ochi căprui iar Marduk albi cu păr blond și ochi albaștri. Fiecare rasă primi câte o grupă sanguină distinctă și fu dusă pe continentul zeului căruia îi aparținea.
- Multă vreme zeii lucrară împreună pentru a-și civiliza supușii. Enki îi învăță creșterea animalelor iar Enlil agricultura. Și pacea dură multe mii de ani. Însă, pe ascuns, Iștar plănuia să readucă haosul.
- La împărțirea teritoriilor, ea primi cel mai mic continent și nicio rasă umană. Își făcu singură una, combinând roșiii lui Enlil cu galbenii lui Anu, însă rezultatul nu o mulțumi. Așa că își făcu alta nouă, rasa semită, în care amestecă și genele sale. La rândul său, Marduk își civiliză pe ascuns supușii mai mult decât avea voie, ignorând hotărârea de a ține oamenii la același nivel.
- Pentru a putea căpăta mai multă putere, Iștar avea nevoie de un nou conflict. Îi înștiință pe Anu și Enlil de faptele lui Marduk, iar aceștia îl somară să înceteze să le mai ofere supușilor lui tehnologie și cunoștințe avansate. Marduk refuză iar Iștar provocă un mini-potop pe teritoriul fratelui său, care a dus la formarea Mării Negre. Marduk dădu vina pe Celești iar conflictul reîncepu, spre bucuria zeiței.
- În timp, nimeni nu mai ținu cont de împărțirea oamenilor și a teritoriilor. Negrii lui Enki ajunseră în America lui Enlil, roșiii lui Enlil apărură în nordul Africii și în Asia, albii lui Marduk se extinseră și ei în nordul Africii și în Asia. După o vreme, Celeștii aleseră rasa albă iar Veghetorii pe cea semită. Și războiul continuă pe ascuns, împăratul Anu interzicându-le să mai intervină vreodată în dezvoltarea oamenilor. Așa că toți acționară din umbră, manipulând muritorii pe ascuns. Și multe războaie cunoscu omenirea de atunci, toate din dorința de putere a zeilor.
