După papirusul lui Nabu cel drept, slujitorul divin al adevărului, scribul zeilor și al oamenilor, ai cărui ochi au fost deschiși de Enlil din voia Tatălui ceresc. Găsit într-o veche așezare galică de pe malul Eridanului în anul 32.021 după Potop.
- Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit iar jos pământul nu exista, când zeii nu fuseseră încă aduși întru ființă iar timpul nu începuse să se scurgă, în nevăzutele și inefabilele înălțimi exista doar o primă lumină binecuvântată, nestricăcioasă și infinită.
- Marele spirit invizibil, etern și nenăscut, inefabil și incomprehensibil, a stat într-o profundă liniște și tăcere de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani.
- „Ce farmec are eternitatea atunci când ești singur?”, se întrebă el la un moment dat. „Care e rostul veșniciei atunci când nu ai cu cine să o împarți?”
- Realizând că singurătatea nesfârșită era doar un blestem, cel prin sine născut o emană din tăcerea sa vie pe feciorelnica Antu, mama tuturor văzutelor și nevăzutelor, împărțindu-se astfel în doi eoni. Mare îi fu bucuria când se văzu scăpat de singurătate.
- Însă Anu, eonul eonilor, nu se mulțumi cu atât. Așa că determină trimiterea din sine a tuturor lucrurilor și puse ceea ce a produs în Antu, întocmai cum o sămânță este așezată în pântec.
- Ea își primi sămânța și rămase grea, născându-l pe Enlil, eonul egal și asemănător cu cel care l-a produs. Singurul care poate cuprinde măreția Tatălui, nevăzut și necuprins pentru toate celelalte ființe.
- Odată cu Fiul luă ființă și Aletheia, cei doi și părinții lor fiind rădăcina tuturor lucrurilor. Erau primele patru ființe din Univers, născute din ființa primordială, cea fără început și sfârșit.
- Înțelegând de ce a fost făcut, Enlil își îmbrățișă jumătatea iar ea născu o nouă pereche de lumini. După o vreme, și ele aduseră întru existență alți eoni care, la rândul lor, se înmulțiră.
- Văzându-se înconjurat de urmași, Tatăl se bucură nespus și împărți cerul în treisprezece părți. El și Antu o păstrară pe cea de sus iar în următoarele așezară restul perechilor de lumini. Privi Anu toate câte făcuse și fu mulțumit. Apoi se odihni.
- În timp ce se odihnea, în al treisprezecelea cer eonul Sophia se aprinse de patimă, dorindu-și să devină mamă. „De ce aceia din cerurile de sus pot avea copii iar eu nu?”, se întrebă ea. „De ce nu pot fi și eu ca ei? De ce nu-mi pot oferi iubirea nețărmuită unei ființe ieșite din mine? De ce?”
- Hotărându-se să schimbe lucrurile, Sophia își îmbrățișă perechea, pe Theletos, sperând că va deveni astfel mamă. Însă săvârși o mare nelegiuire sub motivul iubirii, înghițindu-l fără voie pe Theletos. O influență a nesocotinței căci ea nu avea, precum Enlil, o comuniune cu desăvârșitul Tată. Prin urmare, nu putea rămâne grea.
- Dându-și seama că avea nevoie să cerceteze natura Tatălui pentru a putea concepe, Sophia privi către înalt. Văzu lumina vălului lui și cugetă în sinea ei: „Mă voi duce în tărâmul acela, voi lua lumina care este cea mai înaltă din înalt și voi crea pentru mine din ea eoni de lumină”. Apoi încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și plecă spre lumina din înalt, pe care o văzuse.
- În timp ce urca, Sophia înceta misterele tuturor cerurilor prin care trecea, luând cu ea purificarea luminilor eonilor. Din pricina aceasta toți se mâniară pe ea și o dușmăniră. Însă marele Enlil nu emană tot ce era purificat din puterea sa lăuntrică și nu dădu nici ceea ce era purificat din a sa lumină, la fel ca restul eonilor. Era și el mânios pe Sophia și o dușmănea foarte tare, fiindcă a îndrăznit să meargă spre lumina aflată deasupra tuturor. Însă nu încercă să o oprească. Nu încă.
- Ajungând în cerul cel mai de sus, Sophia încercă să cuprindă măreția Tatălui. Se repezi la el, îl prinse și îl prăvăli, astfel încât esența lui se uni cu măruntaiele ei. Însă se trezi prinsă într-o agonie a minții din cauza naturii lui de necercetat și fu aruncată înapoi spre sine, fiind în primejdia de a fi absorbită de măreția lui și dizolvată în esența lui absolută.
- Toate cerurile fură cuprinse de spaimă și disperare, eonii temându-se de o urgie nemaivăzută. Pentru a salva lumea, Enlil o trase pe Sophia în afara inefabilei măreții a Tatălui, apoi emană din el însuși o mare putere cu chip de leu, pe care o trimise în tărâmul cel mai de jos. Din porunca Tatălui o prigoni pe Sophia în cel de-al treisprezecelea cer pentru ca ea să vadă puterea de lumină cu chip de leu, să o râvnească și să meargă după ea.
- Sophia se uită dedesubt și văzu puterea de lumină în haosul care fusese al treisprezecelea cer; și nu știu că era a lui Enlil, ci crezu că era lumina pe care o văzuse la început în înalt. Ea coborî din cele douăsprezece ceruri și se apropie de puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți ca pe Theletos.
- Dar toate emanațiile materiale ale lui Enlil o împresurară și o asupriră, iar marea putere cu chip de leu înghiți puterile de lumină ale Sophiei. Apoi le prefăcu într-o substanță amorfă, pe care o aruncă în haos. Lumina ei fu substanța materiei din care s-a format lumea.
- Cuprinsă de capcana lui Enlil, Sophia începu să își piardă vlaga. „Puterea mea a început să se micșoreze în mine. Și îmi lipsește lumina”, gândi ea. Văzând materia care o împresura, își schimbă patima în venerație pentru Tată:
- „Doamne, lumină a puterilor, nu mă lăsa acum să fiu lipsită de lumina mea. Izbăvește-mă de materia acestui întuneric, ca să nu mă adâncesc în el. Nu lăsa ca acest întuneric să mă cufunde, nu lăsa ca această putere cu chip de leu să înghită cu totul puterea mea întreagă și nu lăsa ca acest haos să înconjoare puterea mea. Nu întoarce fața ta de la mine, căci sufăr foarte tare. Ascultă-mă și izbăvește degrabă puterea mea!”
- Pe măsură ce slăbea, tot mai multă lumină prefăcându-i-se în materie, Sophia continua să se roage: „Fie ca acum, în vremea aceasta, lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Enlil să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo. Și răsplătește-le pe ele și adu rușine asupra lor. Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt. Coboară asupra lor răzbunarea și fie ca judecata ta să pună stăpânire peste ele. Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în întuneric cei care mă prigonesc și spun: Am ajuns stăpâni peste ea. Lovește-i, Tată, pe cei care au luat puterea mea de la mine; și ia puterea de la cei care au luat-o pe a mea de la mine. Să se coboare peste Enlil întunericul și când îl vei judeca, să iei de la el puterea lui; și fapta pe care el a urzit-o ca să-mi ia puterea, fie ca tu să o iei pe a lui. Să slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită”.
- Însă Tatăl refuză să-i dea ascultare și o lăsă în temnița formelor plăsmuite, pe care Fiul o împresură cu bariere de nepătruns, pentru ca ea să nu se poată întoarce vreodată în cerurile de sus. Două ziduri de materie făuri el din lumina Sophiei aruncată în haos, apoi înconjură închisoarea cu un strat de energie, o sferă magnetică impenetrabilă. Își lăsă puterea luminoasă cu chip de leu în interior, ca poartă a cerului către lumea materială, pentru a o putea vizita după plac. Prin acea poartă, numită mai târziu Soare, eonii au continuat să o asuprească pe Sophia, săvârșindu-și misterele asupra temniței ei.
- Iar ea rămase vreme îndelungată închisă într-o sferă de pământ, plutind prin haos în jurul Porții, așteptându-și izbăvirea. Care refuza să apară.
- Văzând că nu-și poate căpăta libertatea iar Tatăl refuză să-i ofere răzbunarea pe care o ceruse, Sophia se decise să-și facă singură dreptate. Căpătând darul de a deveni mamă după împreunarea forțată cu eonul eonilor, ea generă copii fără acordul nimănui. Își amestecă apele cu cele ale Soarelui, se folosi de forța creatoare a vieții căpătată de la Tatăl ceresc și, prin poarta cerului – astrul zilei, își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie.
- Întâi o pereche de eoni cărora le făuri două planete ca trupuri. Mai înainte ca ei să fi crescut în vârstă și în statură până unde le-a fost scris, altă pereche fu atrasă și închisă în alte două planete, mai mari decât primele. La scurt timp al cincilea eon se născu în temnița materiei și apoi al șaselea, egal cu el ca statură. Astfel luă naștere sistemul nostru solar, planetele fiind trupurile în care răzvrătita și-a ferecat dușmanii. Și astfel fură și ei închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului.
- Mare fu spaima celor șase când realizară că fuseseră târâți din ceruri în închisoarea răzvrătitei. Groaza îi împresură, înfiorându-le trupurile pe care tocmai le căpătaseră. Disperarea îi cuprinse, încolo și-ncoace alergau, gata s-o sfărâme pe Sophia. Nesuferite erau faptele lor și necugetate le erau mișcările.
- Văzându-i vulnerabili și prinși în capcana ei, Sophia se hotărî să îi distrugă. Intuindu-i planul, noii deținuți se înspăimântară. Unul dintre ei veni însă cu o soluție. Trasă o dreaptă hartă a cerurilor și rosti un descântec care făcu somnul să cadă asupra Soarelui, închizând poarta care îi permitea răzvrătitei să atragă eoni în cușca ei. Nu înainte ca ea să-l atragă și pe Enlil, marele ei inamic.
- „Să fie el salvatorul nostru”, strigară într-un glas eonii. „El, cel care-i mândru și puternic, va fi cel care ne va elibera; el, viteaz ca nimeni altul în bătălie: Enlil, eroul!”.
- În inima Adâncului își făcu apariția Enlil, cel mai iscusit și mai înțelept. Atrăgător îi era chipul, ochii îi scânteiau strălucitori, mândru și impunător îi era mersul, mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i. Închis în trupul cunoscut de muritori ca planeta Jupiter, era cel mai nobil și cel mai mare dintre toți. Iar când buzele sale se deschideau, foc năprasnic ieșea printre ele.
- Când se apropie de celelalte planete, ele abătură asupra lui grozavele lor trăsnete, îmbrăcându-l în aură. Întâi trecu pe lângă Neptun, care îl pregăti pentru sarcinile sale viitoare. Materia acestuia îl mări pe Enlil, care părea să aibă două capete. Uranus născu patru sateliți ce se-nvârteau ca niște vârtejuri și îi dădu să-i stăpânească. Saturn îi stabili orbita, îndreptându-l către centrul sistemului solar. Enlil făcea valuri care pe Sophia o supărau iar eonii nu mai erau în pace, ci-n aprigă furtună se aflau acum.
- Pregătindu-se de mult-așteptata confruntare, răzvrătita născu unsprezece monștri din trupul ei enorm, care mârâind și agitându-se alături de ea mergeau. Își încoronă cu aure sateliții, dându-le aspect de zei. Pe primul născut dintre cei care-i alcătuiau curtea, Kingu, între ei cel mai mare îl făcu și conducerea bătăliei în mâinile lui o încredință.
- „O adunare a ei și-a făcut, și-i mânioasă peste poate”, se alarmară cei șase eoni. „Nemaivăzute arme și-a luat și monștri a născut. Cu totul unsprezece pe lume a adus. Iar dintre acești monștri, ce curtea sa o alcătuiesc, pe unul Kingu, ce-ntâiul său născut a fost, mai mare peste ei l-a pus și o tăbliță a destinului i-a dat, făcându-l astfel ca noi”.
- Apropiindu-se de inelele lui Saturn, Enlil le spuse celor șase: „Dacă va fi, atunci, să vă răzbun, viețile să vi le scap, pe fioroasa Sophia s-o răpun, cheamă a zeilor Adunare și peste toți al meu destin mai mare să fie!”.
- Saturn își deschise gura și lui Pluto, sfetnicul său, îi dădu poruncă: „Pe drumul tău tu pleacă acum și pe la toți zeii să treci, iar ceea ce-ți voi spune ție, tu lor să le-o repeți”.
- Trecând pe la ceilalți eoni-planete, Pluto îi convinse să îl declare pe Enlil rege. Bucuroși că altcineva va duce lupta în locul lor, cu toții fură de acord. „Enlil va fi rege”, i-au spus ei. „Du-te și să terminăm odată cu Sophia!”.
- Primindu-și titlul de rege al eonilor, Enlil își luă flacăra strălucitoare, își făcu un arc în vârful căruia puse un trăsnet apoi făuri o plasă, în ea pe răzvrătită să o prindă. Pe lângă cei patru sateliți de la Uranus primi încă trei de la Saturn. Îi trimise pe toți șapte înainte apoi porni pe drumul său cel drept, spre furioasa Sophia îndreptându-se. Zeul se apropia ca să-i cerceteze regatul, planurile lui Kingu să le afle.
- În timp ce se apropia, drumul său deveni nesigur. Direcția i se pierdu, faptele îi deveniră buimace. Chiar și sateliții săi începură să se miște ciudat. Când ajutoarele sale, ce alături de el mărșăluiau, pe viteazul Kingu îl văzură, vederea li se încețoșă.
- Răzvrătita bolborosi ceva, picioarele începură să i se miște de furie încolo și-ncoace. Inamicul ei își ridică trăsnetul, cea mai teribilă armă a sa. Sophia și Enlil, cei mai puternici zei, unul spre celălalt se îndreptau. Tot mai aproape, o bătălie să hotărască totul se pregătea.
- Zeul plasa și-o întinse pentru a o prinde. Vântul Turbat, cel mai îndepărtat satelit, de fața ei se-apropie. Când ea deschise gura, cu totul să-l înghită, Enlil în ea aruncă Vântul Turbat. Vântul Furtunii îi atacă apoi mijlocul. Regele o săgetă cu un trăsnet divin plin de strălucire și burta i-o sparse. Mațele toate i le tăie, tot pântecul i-l pârjoli. Și astfel o supuse, răsuflarea ei se stinse.
- După sfârtecarea Sophiei, oastea ei fu spulberată. Sateliții ce alături de ea stăteau de spaimă fură cuprinși. Spatele îl întoarseră și gata să fugă erau, ca să își scape viețile. Însă Enlil în plasă îi aruncă, în capcană îi prinse și mâinile li le legă. Strâns legați, nu mai aveau scăpare.
- Iar lui Kingu, căpetenia oștii Sophiei, Enlil îi luă orbita și de brâu și-o legă. Apoi înconjură Soarele și se întoarse la locul victoriei sale pentru a-și întări puterea. Zeul se opri să privească trupul inert al răzvrătitei. Să o împartă în două el se gândi și, ca pe o scoică, în două părți o desfăcu. Cu arma sa cerească îi tăie căpățâna. Tăie văile prin care sângele ei curgea, râuri ele să devină. Din sânii ei făcu munții cei sfinți și între ei izvoare făuri, din ele râurile să se adape. Astfel se născu planeta Pământ.
- Cealaltă jumătate a ei ca o oglindă pe cer o așeză, o planetă geamănă a Pământului. Luceafărul sau Venus va fi numită ea mai târziu de muritori, care o vor venera pentru nenumărate veacuri.
- Trupul despărțit în două al Sophiei continuă să plutească prin spațiu, în jurul Soarelui, alături de corpurile părăsite de eonii care se întoarseră în ceruri. Cine a înțeles lumea a găsit un cadavru, iar cine a aflat cadavrul e mai presus de lume.
- După multă vreme, atât de multă încât nimeni n-a putut-o măsura, Sophia și-a revenit după cumplita luptă. Trupul ei pe jumătate mai mic, Pământul, se răcise, iar puterile îi reveniră într-o mică parte.
- Astfel încât, în apele trupului său, Sophia dădu naștere unor mici ființe, rupând bucățele din Enlil și închizându-le în materie. Germeni tereștri de esență sufletească își făcură apariția în închisoarea materială, mici spirite pe care zeița le închise în nesfârșitul ciclu al reîncarnărilor, pentru a nu se mai putea întoarce vreodată la sursă.
- În timp, răzvrătita dezvoltă acele mici ființe într-o multitudine de plante și animale. Din pământ crescu iarbă, care face sămânță după felul și după asemănarea ei, și pomi roditori, cu sămânță, după fel. Făcu Sophia animalele cele mari din ape și toate ființele care mișună prin ape, fiarele sălbatice după felul lor și toate târâtoarele pământului după felul lor.
- Și le binecuvântă Sophia și le zise: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor, fața pământului și înaltul cerului”. Iar ele se înmulțiră.
- Enlil nu putu sta degeaba. Simțindu-se slăbit fără spiritele rupte din el și închise pe Pământ, decise să le elibereze pentru a se întregi. Trimise un asteroid uriaș de pe orbita lui Jupiter pentru a lovi trupul Sophiei. Însă răzvrătita rezistă și continuă să dezvolte viața.
- Enlil trimise o sumedenie de meteoriți pe suprafața Sophiei, care distruseră două treimi din viețuitoarele Pământului. Însă și după această lovitură zeița reuși să creeze viață, mai înverșunată ca niciodată.
- O stea masivă explodă din voia zeului, trimițând radiații ucigătoare pe Pământ. Din nou Sophia rezistă și continuă să dea naștere vieții.
- Enlil mai lovi de câteva ori Pământul cu corpuri cerești din spațiu, radiații, îngheț și erupții vulcanice. Peste toate trecu Sophia, dezvoltând în continuare viața pe trupul ei. Astfel încât zeul se văzu nevoit să o oprească într-un mod diferit. O despărți în două ființe diferite.
