După papirusul lui Gal Urbarra Babbar, scribul zeilor și al oamenilor,
descoperit într-o veche așezare galică, pe malul Eridanului,
în anul 32017 de la Potop.
- Pe când în înălțimi cerul nu fusese încă numit iar jos pământul nu exista, când zeii nu erau încă aduși întru ființă iar timpul nu începuse să se scurgă, în nevăzutele și inefabilele înălțimi exista doar o primă lumină binecuvântată, nestricăcioasă și infinită.
- Marele spirit invizibil, etern și nenăscut, inefabil și incomprehensibil, a stat într-o profundă liniște și tăcere de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani.
- „Ce farmec are eternitatea atunci când ești singur?”, se întrebă el la un moment dat. „Care e rostul veșniciei atunci când nu ai cu cine să o împarți?”
- Realizând că singurătatea nesfârșită este un blestem, cel prin sine născut o emană din tăcerea lui vie pe feciorelnica Ennoia, mama tuturor văzutelor și nevăzutelor, împărțindu-se astfel în doi eoni. Mare îi fu bucuria când se văzu scăpat de singurătate.
- Însă Anu, eonul eonilor, nu se mulțumi cu atât. El determină trimiterea din sine a tuturor lucrurilor și puse ceea ce a produs în Ennoia, întocmai cum o sămânță este așezată în pântec.
- Ea își primi sămânța și rămase grea, născându-l pe Enlil, eonul egal și asemănător cu cel care l-a produs. Acesta este singurul care poate să cuprindă măreția Tatălui, întrucât tuturor celorlalte ființe le este nevăzut și necuprins.
- Odată cu Fiul luă ființă și Aletheia, cei doi împreună cu părinții lor fiind rădăcina tuturor lucrurilor.
- Înțelegând de ce a fost făcut, Enlil își îmbrățișă jumătatea iar ea născu o nouă pereche de lumini. Ele au adus întru existență alți eoni care, la rândul lor, se înmulțiră.
- Văzându-se înconjurat de urmași, Tatăl se bucură nespus și împărți cerul în treisprezece părți. El și Ennoia o păstrară pe cea de sus, iar în următoarele așezară câte o pereche de lumini. Privi Anu toate câte făcuse și fu mulțumit. Apoi se odihni.
- În timp ce se odihnea, în al treisprezecelea cer eonul Sophia se aprinse de patimă, dorindu-și să devină mamă. „De ce aceia din cerurile de sus pot avea copii iar eu nu?”, se întrebă ea. „De ce nu pot fi și eu ca ei? De ce nu-mi pot oferi iubirea nețărmuită unei ființe ieșite din mine? De ce?”
- Hotărându-se să schimbe lucrurile, Sophia își îmbrățișă perechea, pe Theletos, sperând că va deveni astfel mamă. Însă săvârși o mare nelegiuire sub motivul iubirii, înghițindu-l fără voie pe Theletos. O influență a nesocotinței căci ea nu avea, precum Enlil, o comuniune cu desăvârșitul Tată. Prin urmare, nu putea rămâne grea.
- Dându-și seama că are nevoie să cerceteze natura Tatălui pentru a putea concepe, Sophia privi către înalt. Văzu lumina vălului lui și cugetă în sinea ei: „Mă voi duce în tărâmul acela, voi lua lumina care este cea mai înaltă din înalt și voi crea pentru mine din ea eoni de lumină”. Apoi încetă să mai săvârșească misterul celui de-al treisprezecelea eon și plecă spre lumina din înalt, pe care o văzuse.
- În timp ce urca, Sophia înceta misterele tuturor cerurilor prin care trecea, luând purificarea luminilor eonilor. Din pricina aceasta toți se mâniară pe ea și o dușmăniră. Însă marele Enlil nu emană tot ce era purificat din puterea sa lăuntrică, și nu dădu nici ceea ce era purificat din a sa lumină, la fel ca restul eonilor. Era și el mânios pe Sophia și o dușmănea foarte tare, fiindcă a îndrăznit să meargă spre lumina aflată deasupra tuturor.
- Ajungând în cerul cel mai de sus, Sophia încercă să cuprindă măreția Tatălui. Se repezi la el, îl prinse și îl prăvăli, astfel încât esența lui se uni cu măruntaiele ei. Însă se trezi prinsă într-o agonie a minții din cauza naturii lui de necercetat și aruncată înapoi spre sine, fiind în primejdia de a fi absorbită de măreția lui și dizolvată în esența lui absolută.
- Toate cerurile fură cuprinse de spaimă și disperare, eonii temându-se de o urgie nemaivăzută. Pentru a salva lumea, Enlil o trase pe Sophia în afara inefabilei măreții a Tatălui, apoi emană din el însuși o mare putere cu chip de leu, pe care o trimise în tărâmul cel mai de jos. Din porunca Tatălui o prigoni pe Sophia în cel de-al treisprezecelea cer pentru ca ea să vadă puterea de lumină cu chip de leu, să o râvnească și să meargă după ea.
- Sophia se uită dedesubt și văzu puterea de lumină în Haosul care fusese al treisprezecelea cer; și nu știu că era a lui Enlil, ci crezu că era lumina pe care o văzuse la început în înalt. Ea coborî din cele douăsprezece ceruri și se apropie de puterea de lumină cu chip de leu pentru a o înghiți ca pe Theletos.
- Dar toate emanațiile materiale ale lui Enlil o împresurară și o asupriră, iar marea putere de lumină cu chip de leu înghiți puterile de lumină din Sophia. Apoi le prefăcu într-o substanță amorfă, pe care o aruncă în Haos. Lumina ei fu substanța materiei din care s-a format lumea.
- Când se petrecură acestea, Sophia ajunse să fie tare vlăguită. „Puterea mea a început să se micșoreze în mine. Și îmi lipsește lumina”, gândi ea. Văzându-se închisă în materie, își schimbă patima în venerație pentru Tată:
- „Doamne, lumină a puterilor, nu mă lăsa acum să fiu lipsită de lumina mea. Izbăvește-mă de materia acestui întuneric, ca să nu mă adâncesc în el. Nu lăsa ca acest întuneric să mă cufunde, nu lăsa ca această putere cu chip de leu să înghită cu totul puterea mea întreagă și nu lăsa ca acest Haos să înconjoare puterea mea. Nu întoarce fața ta de la mine, căci sufăr foarte tare. Ascultă-mă și izbăvește degrabă puterea mea!”
- Pe măsură ce slăbea, tot mai multă lumină prefăcându-i-se în materie, Sophia continua să se roage: „Fie ca acum, în vremea aceasta, Lumină a luminilor, întunericul și materia pe care le-au adus emanațiile lui Enlil să devină o cursă pentru ele, și fie ca ele să fie prinse acolo. Și răsplătește-le pe ele și adu rușine asupra lor. Fie ca ele să rămână în întuneric și să nu vadă lumina. Fie ca ele să vadă Haosul pe vecie și fie ca ele să nu privească spre înalt. Coboară asupra lor răzbunarea și fie ca judecata ta să pună stăpânire peste ele. Să se prăbușească și să fie în întuneric cei care vor să ia lumina de la mine. Să se întoarcă în întuneric cei care mă prigonesc și spun: Am ajuns stăpâni peste ea. Lovește-i, Tată, pe cei care au luat puterea mea de la mine; și ia puterea de la cei care au luat-o pe a mea de la mine. Să se coboare peste Enlil întunericul și când îl vei judeca, să iei de la el puterea lui; și fapta pe care el a urzit-o ca să-mi ia puterea, fie ca tu să o iei pe a lui. Să slăbească toate puterile luminii din el și să-i ia măreția un altul din cei cu puterea întreită”.
- Însă Tatăl refuză să-i dea ascultare și o lăsă în temnița formelor plăsmuite, pe care Fiul o împresură cu bariere de nepătruns, pentru ca ea să nu se poată întoarce vreodată în cerurile de sus. Două ziduri de materie făuri el din lumina Sophiei aruncată în Haos, apoi înconjură închisoarea cu un strat de energie, o sferă magnetică impenetrabilă. Își lăsă puterea luminoasă cu chip de leu în interior, ca poartă a cerului către lumea materială, pentru a o putea vizita după plac. Prin acea poartă, numită din acel moment Soare, eonii au continuat să o asuprească pe Sophia, săvârșindu-și misterele asupra temniței ei.
- Iar ea rămase vreme îndelungată închisă într-o sferă de pământ, plutind prin Haos în jurul Porții, așteptându-și izbăvirea. Care refuza să apară.
- Văzând că nu-și poate căpăta libertatea iar Tatăl refuză să-i ofere răzbunarea pe care o ceruse, Sophia se decise să-și facă singură dreptate. Căpătând darul de a deveni mamă după împreunarea forțată cu eonul eonilor, ea generă copii fără acordul nimănui. Își atrase alături de ea temnicerul și încă șase eoni, pe care îi împresură cu materie. Astfel a luat naștere sistemul nostru solar, planetele fiind trupurile în care ea și-a ferecat dușmanii. Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului.
