În urmă cu două milenii, poetul roman Publius Ovidius Naso scria despre erele omenirii, care pentru el erau în număr de patru:
– Epoca de Aur – eră dominată de pace și dreptate. Oamenii nu învățaseră încă arta navigației, prin urmare nu cunoșteau lumea întreagă.
– Epoca de Argint – zeul suprem Iupiter a introdus anotimpurile iar oamenii au învățat agricultura și arhitectura.
– Epoca Bronzului – oamenii erau predispuși la războaie, dar nu lipsiți de respect față de zei.
– Epoca Fierului – oamenii au demarcat națiile prin granițe, au învățat navigația și mineritul. Au devenit războinici, lacomi și trufași în fața zeilor. Modestia și loialitatea nu se mai întâlnesc nicăieri.
Cele patru ere ale lui Ovidius au corespondent în hinduism, unde un ciclu cosmic durează 4,32 de milioane de ani și are patru vârste:
– Vârsta de Aur (Satya) – durează 1.728.000 de ani. Toate ființele erau perfecte, neavând nevoie nici de hrană, nici de adăpost.
– Vârsta de Argint (Treta) – durează 1.296.000 de ani. Oamenii își luau hrana din copaci fermecați, care le dădeau tot ce își doreau, și toți studiau Vedele. Zeii au împărțit muritorii în preoți, regi, producători și sclavi, fiecare îndeplinind lucruri tipice pentru casta lui.
– Vârsta de Bronz (Dwapara) – durează 864.000 de ani. Au început războaiele și oamenii n-au mai putut înțelege în întregime Vedele, așa că zeii le-au împărțit în patru cărți.
– Vârsta Neagră, a Fierului (Kali) – durează 432.000 de ani. Oamenii sunt corupți iar imoralitatea domnește pe Pământ. Această vârstă își grăbește sfârșitul prin violență, până când disoluția cosmică face loc unei noi creații și unei noi Vârste de Aur, ciclul reîncepând astfel.
Cu opt secole înaintea lui Ovidius, poetul grec Hesiodos scria la rândul său despre erele omenirii, pentru el fiind însă în număr de cinci:
– Epoca de Aur – timpul în care titanul Kronos era conducătorul lumii. Oamenii și zeii trăiau împreună în pace și armonie. Muritorii nu erau nevoiți să muncească, deoarece pământul le asigura hrana. Ei trăiau foarte mulți ani, iar după moarte spiritele lor au devenit daemoni, gardieni ai omenirii.
– Epoca de Argint – începutul domniei lui Zeus. Oamenii copilăreau timp de 100 de ani dar trăiau puțin ca adulți, petrecându-și acest scurt timp în conflict unii cu alții. În această eră oamenii au refuzat să se închine zeilor, iar Zeus i-a distrus pentru lipsa lor de respect. După moarte, oamenii acestei ere au devenit spirite binecuvântate ale lumii de dincolo.
– Epoca Bronzului – scopul și pasiunea oamenilor era războiul. Își făureau din bronz arme, unelte și case. Fiind ruinați de violența lor, nu au lăsat în urmă spirite superioare, doar locuitori ai lumii de dincolo.
– Epoca Eroică – semizeii și eroii trăiau printre oameni. După moarte, spiritele lor au ajuns pe Câmpiile Elizee.
– Epoca Fierului – omenirea trăiește în suferință și trudă. Copiii își dezonorează părinții, frații se luptă între ei, oamenii răi mint pentru a părea buni, forța este cea care domină. La apogeul acestei ere oamenii nu se rușinează sau indignează atunci când fac rău, copiii se nasc cu părul cărunt iar zeii abandonează complet omenirea.
La fel ca Hesiodos, și aztecii împărțiseră omenirea în cinci ere, pe care le numeau „sori”:
– Soarele Jaguar (Nahui-Ocelotl) – lumea era locuită de uriași, care au fost devorați de jaguari, ceea ce a dus la sfârșitul acestei ere.
– Soarele Vânt (Nahui-Ehecatl) – locuitorii Pământului au fost transformați în maimuțe. Această eră a fost distrusă de uragane.
– Soarele Ploaie (Nahui-Quiahuitl) – toate ființele au fost ucise de o ploaie de foc. Doar păsările au supraviețuit sau, în altă variantă, oamenii care s-au transformat în păsări.
– Soarele Apă (Nahui-Atl) – lumea a fost inundată, oamenii transformându-se în pești. Un singur cuplu a reușit să scape dar cei doi au fost prefăcuți în câini.
– Soarele Cutremur (Nahui-Ollin) – lumea prezentă. Aceasta va fi distrusă de cutremure sau, într-o variantă alternativă, de un singur mare cutremur.
În anii 1820, cercetătorul danez Christian Jürgensen Thomsen a împărțit preistoria omenirii în trei epoci: de piatră, a bronzului și a fierului. În 1865, bancherul, politicianul, biologul și arheologul John Lubbock a divizat epoca de piatră în paleolitic și neolitic. Începând cu 1930, în literatura de specialitate a apărut și mezoliticul sau epipaleoliticul. Astfel, putem considera că, din punct de vedere arheologic, preistoria omenirii se împarte în cinci epoci (paleolitic, mezolitic, neolitic, epoca bronzului și epoca fierului), clasificare similară cu cea a aztecilor și cea a lui Hesiodos.
Acestor cinci ere ale arheologiei, ale aztecilor și ale lui Hesiodos le corespund cele patru de care pomenesc Ovidius și hinduismul. Prima dintre ele, Epoca de Aur, era numită Timpul Visului de triburile polineziene. În Biblie este timpul petrecut de Adam și Hawwah în Grădina Edenului. Era o eră de pace și armonie, perioada în care Enki a domnit pe Pământ. Pacea s-a sfârșit odată cu sosirea lui Enlil, care a dus la începerea primului război al zeilor, astfel trecându-se în cea de-a doua epocă, cea de Argint. În această eră, ziua a șasea a genezei biblice, a apărut omul.
Din punct de vedere științific, ordinul Primatelor s-a desprins acum 70 de milioane de ani din mamiferele arboricole. S-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre ele fiind ordinul Hominoizilor, apărut acum 30 de milioane de ani. Din acesta s-au dezvoltat Pongidele, strămoșii marilor maimuțe antropoide actuale, și Hominidele, din care a evoluat omul. Acum 15 milioane de ani, din Hominide s-au desprins Parapitecii, Oreopitecii, Propliopitecii (toți dispăruți acum două milioane de ani) și Ramapitecii, care s-au separat cu cinci milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: Ancestralus (din care fac parte Australopitecii), dispăruți acum două milioane de ani, Robustus (din care fac parte Parantropii, Megantropii și Zinjantropii), dispăruți cu un milion de ani în urmă, Africanus (care îi conține pe Homo habilis), dispăruți acum 650.000 de ani, și ramura Homo, singura care a reușit să supraviețuiască. O grupă de Australopiteci denumiți Gracili (apărută acum 3,8 milioane de ani) a evoluat în Homo timpuriu (apărut în urmă cu 2,6 milioane de ani). Cu un milion de ani în urmă, din Homo timpuriu s-a desprins Homo erectus cu cele patru subspecii ale sale: Pitecantropul jawanez, Pitecantropul chinez (Sinantropul), Pitecantropul nord-african (Atlantropul) și Omul din Mauer. Homo erectus a dispărut acum 400.000 de ani. Până la următoarele trei ramuri de Homo sapiens, apărute cu 150.000 de ani în urmă, s-au găsit foarte puține fosile, aparținând unor grupuri numite Presapiens, descoperite doar în Germania, Franța și Marea Britanie. Adică din Homo erectus au apărut brusc și inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: Homo sapiens palestinianus (dispărut fără niciun motiv cunoscut acum 70.000 de ani), Homo sapiens neanderthalensis (care a dispărut fără urmă din Europa și Africa acum 30.000 de ani, supraviețuind doar în zone restrânse din Asia) și Homo sapiens, cu grupele Cro-Magnon, Chancelade, Grimaldi, Murzak-Koba, Brunn, Comb-Capelle și La Madelaine, cele mai evoluate rase umane preistorice, apărute în urmă cu 30-40.000 de ani. Specia Homo sapiens este astăzi divizată în patru rase principale: rasa Europidă (albă), rasa Mongoloidă (galbenă), rasa Negridă (neagră) și Australoidă (roșie).
Rasele Europidă și Negridă se remarcă printr-o statură înaltă, având în medie 1,75 metri. Această creștere bruscă în înălțime este nejustificată și chiar stranie. De la Australopitecii gracili (care aveau 1,20 metri) până la Omul de Neanderthal (1,55 metri) s-a realizat o creștere de 35 centimetri în 3,6 milioane de ani. Însă de la dispariția lui Homo neanderthalensis în Africa și Europa până la apariția lui Homo sapiens, în doar 5000 de ani a avut loc un salt de 20-25 de centimetri. Ce a cauzat această creștere în înălțime? Sau cine?
Nu doar înălțimea a evoluat ciudat, ci și capacitatea cutiei craniene, care determină mărimea creierului, implicit gradul de inteligență. În două-trei milioane de ani, de la Australopiteci (700 cm3) la Homo erectus (900 cm3) a avut loc o creștere cu 200 cm3. Însă în doar 300.000 de ani s-a produs un salt spectaculos la Homo neanderthalensis (1600 cm3) și Homo sapiens (1700 cm3). Știința nu poate să explice aceste transformări bruște, care nu pot fi considerate în niciun caz simple accidente nesemnificative. Teoria lui Darwin nu poate explica nici creșterea în înălțime, nici cea a cutiei craniene, nici dispariția celorlalte specii hominidale. Tot mai mulți specialiști sunt de părere că aceste transformări sunt rezultatul unei serii de intervenții genetice repetate. Cel mai bun exemplu este scheletul de hominid descoperit în 1974 de paleontologul Donald Johanson. Scheletul, botezat Lucy, prezintă indicii de evoluție remarcabile față de specia care îl precedase cu un milion de ani în urmă. Această perioadă, care înseamnă doar o clipă din timpul geologic, permite maximum 250 de mutații genetice, apărute prin evoluție naturală. Însă transformările produse în detaliile anatomice ale lui Lucy necesitau două milioane de mutații genetice, posibile doar în câteva sute de milioane de ani. În plus, aceste mutații nu s-ar fi putut declanșa și perpetua prin accidente genetice naturale. În acest caz, singura explicație viabilă rămâne că acele modificări genetice s-au realizat artificial. Însă cine le-a cauzat?
După ce Enlil și-a închis rivalul în lumea subterană (unde petrecea șase luni pe an, iar restul de șase într-o dimensiune paralelă), i-a luat soția și orașul, înscăunându-se pe tronul Pământului în Eridu. Lista regilor sumerieni ne arată că, înainte de Potop, Eridu a fost condus de Alulim. După opt șari (28.800 de ani), Alulim a fost înlocuit de Alalgar, care a domnit timp de zece șari (36.000 de ani). După această perioadă Eridu a fost părăsit, regalitatea mutându-se la Bad-tibira. Alalgar se poate traduce prin „Cel ce l-a gonit pe cel care ținea apa”, care nu poate fi decât Enlil, cel care l-a izgonit în subteran pe zeul apelor. Devenit rege al Terrei, Enlil nu s-a mulțumit să îi ia fratelui său libertatea, soția, tronul și orașul, ci i-a și condamnat adepții la muncă silnică. „Fie ca zeii decăzuți să ne servească zi după zi”, spunea el în poemul babilonian Enuma Eliș. Igigi lui Enki au fost nevoiți să construiască încă șapte orașe dar și să muncească în mine de aur, cu care Enlil și-a decorat palatul. Datorită acestui fapt, oamenii de mai târziu au considerat aurul metalul zeilor, și chiar l-au oferit acestora, decorând cu el lăcașurile de cult. Ba, mai mult, conducătorii și-au imitat zeii, împodobindu-și locuințele cu aur.
Mitul lui Atra-Hasis prezintă povestea pe larg:
„Când zeii, ca și oamenii trebuiau să muncească
Suferind povara trudei care istovește,
Munca zeilor era cruntă, zi și noapte fără încetare,
Oboseală multă”.
În acele vremuri, marii zei își împărțiseră sarcinile între ei:
„Anu, tatăl anunnakilor, era zeul lor ceresc;
Mai mare peste ei era războinicul Enlil.
Căpetenia oștilor lor lui Ninurta-i fu dată,
Iar zeul Ennugi (Enki – n.a.), Marele Veghetor era”.
Au fost întemeiate șapte orașe, guvernate de șapte zei. Un text care vorbește despre construcția orașului lui Enlil, Nippur, afirmă că „Anunna, zeii cerului și ai Pământului, lucrează. În mâinile lor ei țin mistria și coșul cu care se cară cărămizile pentru ridicarea fundației orașului”. Și grecii aveau un mit asemănător, în care Zeus i-a obligat pe Poseidon și pe Apollon să construiască zidurile cetății Troia, ca pedeapsă pentru răzvrătire.
„Timp de patruzeci de perioade”, continuă Mitul lui Atra-Hasis, zeii cei mici „au îndurat chinul”. Însă „ei mormăiau continuu și șopteau între ei pe la spate”. Nemaisuportând munca grea, Igigi și-au spus:
„Să mergem să ne plângem căpeteniei noastre,
Căci el poate să mai ușureze din înrobitorul chin.
Regele zeilor, eroul Enlil,
La el să ne ducem, în palatul său, să ne plângem!”
Igigi și-au ales un conducător, al cărui nume rămâne necunoscut, deoarece fragmentul în care se vorbește despre el a fost deteriorat. Însă știm că era „un conducător mare, din vremurile de demult”. Mesajul acestuia era foarte clar:
„Acum, noi declarăm război,
Să începem dară, acum, bătălia”.
Textul sumerian Enki și Ninmah ne oferă identitatea conducătorului răzvrătiților. Și aici Igigi munceau din greu, fiind supravegheați de Anunnaki cei mari. Enki era singurul care nu lucra, preferând să doarmă în Abzu. Cum munca grea nu le plăcea deloc, Igigi i s-au plâns lui Enki care, în înțelepciunea sa, trebuia să găsească o soluție. Prin urmare, el era acel „conducător mare, din vremurile de demult”, care i-a instigat la revoltă împotriva lui Enlil.
În continuare, Mitul lui Atra-Hasis ne spune că
„Zeii i-au ascultat cuvântul,
Uneltele lor le-au pus pe foc,
Cuțitele lor uriașe, ce scobeau pământul,
Și ele în foc au pierit.
Pe zeul minelor l-au prins în tunele,
Legat, ei l-au luat
Până la poarta eroului Enlil”.
Răscoala a început noaptea, la adăpostul întunericului, pe când Enlil dormea fără nicio grijă.
„Era noaptea, ceasul jumătate,
Casa lui era înconjurată,
Dar zeul Enlil nu știa.
Kalkal (portarul lui Enlil – n.a.) apoi s-a trezit,
A crăpat puțin ușa și a privit.
Kalkal l-a trezit pe Nusku (vizirul lui Enlil – n.a.)
Și vuietul de afară, înfricoșați l-au ascultat.
Nusku, atunci, și-a trezit stăpânul
Din patul său, afară l-a tras:
«Stăpâne, ți-e casa înconjurată,
Războiul a ajuns la poartă»”.
După ce s-a dezmeticit și a realizat că este înconjurat de Igigi, Enlil i-a cerut lui Nusku să îl cheme pe Anu.
„Mesajul a fost transmis și Anu a fost adus;
Enki a fost adus în fața lui.
Cu toți marii Anunnaki prezenți la Consiliu,
Enlil s-a ridicat și astfel a grăit,
Tuturor zeilor adresându-se:
«Împotriva mea v-ați ridicat?
Trebuie să ies și să mă lupt cu voi?
Ce-mi văd ochii?
Răscoala voastră a ajuns la poarta mea!»”.
Anu a cerut să se facă o anchetă, iar Nusku a plecat spre locul unde se strânseseră răsculații. I-a întrebat cine îi conduce, însă Igigi au ascuns identitatea conducătorului lor: „noi toți zeii la luptă ne-am ridicat”. Și au continuat:
„Munca înrobitoare ne ucide zi de zi,
Prea mult muncim și ostenim din greu”.
Auzind raportul lui Nusku, Enlil le-a dat răsculaților un ultimatuum: ori este executat conducătorul răscoalei, ori el părăsește Pământul. „Ia-ți înapoi comanda și toate puterile ce mi le-ai dat”, i-a spus lui Anu, „și alături de tine, în cer voi pleca”. Însă împăratul le-a luat răzvrătiților apărarea:
„De ce anume îi acuzi pe ei?
Munca lor e grea și osteneala mare!
În fiecare zi […]
Și jalea lor e mare și nimeni s-o asculte nu-i”.
Încurajat de vorbele tatălui său, Enki a luat cuvântul, oferind o soluție:
„Și fiindcă Zeița Nașterilor (Ninhursag – n.a.) e aici,
Să facem un muncitor primitiv,
Și el să poarte jugul […]
Să facă el toate muncile zeilor!”.
Cu această ocazie, spunea el în Enuma Eliș, „zeii decăzuți se vor odihni”.
În Biblie, asemenea lui Enki, Yahweh Elohim propunea: „Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!” (Facerea 1:26).
Enuma Eliș, poemul babilonian al creației, îl acreditează pe Marduk cu facerea omului. Aici, zeul afirma:
„Voi face o ființă primitivă,
Om îi va fi numele.
Voi face un muncitor;
El va face toate muncile zeilor,
Ca ei să se simtă ușurați de povară”.
După o perioadă de dezbateri, zeii au acceptat în unanimitate soluția lui Enki. Prin urmare, conform Mitului lui Atra-Hasis,
„Ei au chemat-o și au întrebat-o pe zeiță,
Moașa zeilor, înțeleapta Mami:
«Tu, care ești Zeița Nașterilor, fă un muncitor!
Creează un muncitor primitiv
Și el să poarte jugul de azi înainte!
Să poarte el jugul dat de Enlil,
Muncitorul să facă de astăzi munca zeilor!»”.
Ninhursag le-a răspuns că are nevoie de ajutorul lui Enki pentru această misiune. Textul sumerian Enki și Ninmah spune că ea a coborât în Abzu pentru a-i comunica fratelui ei decizia zeilor de a face un om și că sarcina lui era să găsească mijloacele pentru îndeplinirea acestei misiuni. El a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”, adăugând: „lipește-i chipul zeilor”. Apoi i-a dat zeiței-mamă instrucțiunile necesare:
„Amestecă-ntr-un vas țărâna
De la Capătul Lumii adusă,
Chiar de deasupra lui Abzu
Și modeleaz-o după formă.
Zei buni și pricepuți eu voi chema
S-aducă țărâna așa cum trebuie”.
În versiunea babiloniană a Mitului lui Atra-Hasis, opera scribului Nur-Aya din Sippar, Enki spunea că va institui ritualuri de purificare în anumite zile ale lunii. El a poruncit ca „un zeu să fie omorât astfel ca toți zeii să se purifice într-o scăldare. Din carnea și sângele său Nintu să facă lut, pentru ca zeul și omul să se amestece bine în lut”. A fost sacrificat Geștu-E, un zeu nesemnificativ despre care nu se cunosc detalii. Zeița-mamă a frământat acel lut special „din carnea și sângele” zeului, în care marii zei au scuipat pentru a-i da măsura potrivită. Enuma Eliș prezintă un episod identic, Enki afirmând:
„Voi pregăti o baie pentru purificare,
Sânge să luăm de la un zeu (…)
Din carnea sa și din sângele său,
Ninti să amestece țărâna”.
Zeul sacrificat în acest text a fost Kingu, cel acuzat de instigarea lui Tiamat la revoltă. Kingu a fost legat, arterele i-au fost tăiate iar din sângele lui amestecat cu țărână Ea / Enki a creat oamenii, cărora le-a impus „îndatoririle zeilor pentru a-i elibera pe zei”. Sacrificarea unui zeu, din corpul căreia au apărut oamenii, se întâlnește și în hinduism, unde zeii l-au ucis pe uriașul Purușa, din capul lui ivindu-se brahmanii, regii din brațe, producătorii de bunuri din coapse și sclavii din labele picioarelor.
Scopul amestecării elementului divin cu cel pământean este explicat în detaliu de Enuma Eliș:
„În țărână, zeul și omul vor fi amestecați,
Ca unul să fie.
Și până la sfârșitul zilelor
Carnea și sufletul
Care în zeu a fost copt –
Acel suflet, prin frăția de sânge să fie uniți.
La semnul său, viața să triumfe.
Ca asta să nu fie uitată în veci,
Sufletul pe veci prin frăția de sânge să fie legat”.
În Casa lui Șimti,
„Zeul care purifica Napiștu, Ea, a vorbit.
În fața ei așezat, o îndemna înainte.
După ce ea a recitat incantația
Mâinile și le-a pus în țărână, amestecul făcându-l”.
Au fost aduse „înțelepte și știutoare, de două ori șapte zeițe ale nașterii”, iar
„Ninti a modelat paisprezece bucăți de lut;
Șapte dintre ele, în dreapta le-a pus,
Pe celelalte în stânga.
Între ele a pus, apoi, forma”.
Tot Ninhursag este cea care a hotărât procedeele potrivite pentru sarcină, naștere și căsătorie, astfel încât omenirea să se poată reproduce și să poată prelua îndatorirea de a lucra pentru zei. Ideea că omul a fost creat pentru a munci (cel puțin în varianta „oficială”, pe care trebuia să o creadă Enlil) este redată nu doar în Mitul lui Atra-Hasis și Enuma Eliș, ci și în Biblie: „și a luat Yahweh Elohim pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Facerea 2:15). În plus, în timpurile biblice, termenul tradus de obicei prin „venerare” era „avod”, care înseamnă „a lucra”. Prin urmare, oamenii nu doar își venerau zeii, ci și lucrau pentru ei. Aborigenii din Australia se consideră chiar și astăzi îngrijitori ai Pământului și servitori ai ființelor din Timpul Visului, creatoarele lumii și ale oamenilor.
Și în alte culturi se vorbește despre un proces asemănător de facere a oamenilor. În Grecia, titanul Prometheus a creat bărbații din lut, iar zeița Athena a suflat viață în ei. Fabulistul roman Phaedrus credea că Prometheus era beat când a creat primii oameni, motiv pentru care toți erau de sex masculin. Zeului Hephaistos i s-a atribuit crearea primei femei, Pandora. Zeus i-a ordonat lui Hephaistos să facă femeia din pământ, apoi toți zeii și-au adus contribuția, oferindu-i Pandorei tot felul de daruri seducătoare. Ca zestre, zeii i-au dăruit o cutie în care au închis toate relele lumii. Vrăjit de frumusețea ei (cine n-ar fi, după ce a trăit o viață înconjurat doar de bărbați?), Epimetheus, fratele lui Prometheus, a luat-o de nevastă. Curioasă, Pandora a deschis cutia primită de la zei, lăsând să scape în lume toate relele. Speriindu-se, a închis capacul, păstrând înauntru doar Speranța. La fel ca în miturile precedente, întâlnim aici aceeași creare a omului de către zei dintr-un element pământean (lut sau pământ), contribuția mai multor divinități și, în plus, o explicație pentru apariția relelor în lume. De asemenea, este posibil ca această legendă să încerce să explice și apariția homosexualității. Prometheus și Hephaistos sunt două reprezentări ale aceleiași divinități pe care sumerienii o numeau Enki. Prometheus era unul dintre titani (primii conducători ai Terrei), cel care a adus iluminarea oamenilor (focul din cer) iar Hephaistos era zeul meșteșugar, cel aruncat din cer și condamnat să locuiască departe de restul zeilor, pe o insulă. Iar Athena este Ninhursag a sumerienilor.
În Egipt, zeul Khnum a realizat corpurile oamenilor din lut, pe roata sa de olar, soția sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieții (introducerea sufletului, numit Ka) în corpuri, procedeu identic cu al grecilor, unde protagoniști erau Prometheus și Athena. Și în Biblie se găsește această metodă de animare a omului: „Atunci, luând Elohim țărână din pământ, au făcut pe om și au suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2:7). Coarnele de berbec și asocierea lui cu apa îl identifică pe Khnum cu zeul sumerian Enki, soția sa, Heket, fiind Ninhursag.
Chinezii credeau că zeița-șarpe Nüwa a creat oameni din lut galben (o explicație pentru culoarea pielii chinezilor), inițial sculptându-l pe fiecare în parte. După ce a făcut câteva sute de oameni, a obosit. Astfel încât a descoperit o metodă mult mai eficientă: a înmuiat o sfoară în lutul galben și a început să o rotească. Din fiecare pată de lut căzută a luat naștere câte un om. Totuși, zeița a mai sculptat câțiva oameni, care au devenit nobili. Divinitatea șarpe, creatoare a oamenilor, este evident Ninhursag a sumerienilor, chinezii preferând să îl elimine pe soțul ei, Fuxi / Enki, din povestea creației.
Pentru populația Yoruba din Africa de Vest, zeul Obatala a făcut corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete, suflând peste ei. Coranul susține de asemenea ideea facerii oamenilor din lut (Sura 23:12) de către Allah. Iar mayașii considerau că zeii Kukulkan și Tepeu au creat primii oameni din noroi însă, nefiind mulțumiți de rezultat, au făcut alții din lemn, apoi din porumb. Tot din lemn au fost făcuți primii oameni pentru scandinavi; zeul Odinn a suflat asupra a două trunchiuri de copaci, transformându-le în oameni: Ask („Frasin”) și Embla („Ulm”). Zeul Ve le-a dat celor doi darul vorbirii; Vile i-a oferit femeii simțuri și gândire iar bărbatului putere, judecată și simțire.
Tibetanii consideră că un maimuțoi foarte înțelept și o diavoliță au avut șase fii acoperiți de păr, cu fețele roșii ca maimuțele. Aceștia au devenit oameni și au populat Tibetul. Cum Enki era zeul înțelepciunii, putem intui că el era „maimuțoiul foarte înțelept” care a creat primii oameni, iar „diavolița” care l-a ajutat, Ninhursag. Tot două divinități, gemenii Mawu și Lisa, au creat oamenii în mitologia populației fon din Benin. Gemenii le-au dat mai apoi muritorilor darurile văzului, vorbirii și conștiinței, precum și tehnologia.
Pentru masaii din estul Africii, En-kai este zeul care a creat lumea și oamenii. El le-a oferit masailor vitele în dar, coborându-le pe Pământ pe o fâșie de piele. Nu poate trece neobservată asemănarea dintre numele En-kai al masailor și Enki al sumerienilor, care reprezintă aceiași zeitate. Pentru zulușii din Africa de Sud, zeul Unkulunkulu a făcut oamenii și animalele din trestii. Inițial și-a dorit ca oamenii să trăiască veșnic, mai apoi s-a răzgândit. În conformitate cu miturile de pe întreg globul pământesc, și Iesous în Noul Testament îl crede pe zeul-șarpe Enki creatorul oamenilor, considerat răul absolut în multe culturi: „voi sunteți din tatăl vostru Diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioannes 8:44).
Vechiul Testament spune că, după ce l-a făcut pe Adam, Yahweh Elohim „a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. În textele mesopotamiene, facerea omului a avut loc în „Bit Șimti”, care a fost tradus prin „Casa unde este determinată soarta omului”. Însă termenul „șimti” provine din cuvântul sumerian „șiimti” care, luat silabă cu silabă, înseamnă „răsuflare vânt viață”. Prin urmare, „Bit Șimti” s-ar traduce mai exact „Casa în care răsuflarea vieții este suflată înăuntru”, lucru practic identic cu relatarea biblică și cu miturile creației din Egipt, Grecia și Africa de Vest. Termenul akkadian folosit pentru a traduce cuvântul sumerian „șiimti” era „napiștu”, identic cu „nefeș”, acestea două fiind ceva prezent în sânge, imposibil de identificat. Ce ar putea fi acea „suflare de viață” prezentă în sânge? În Deuteronomul, a cincea carte a Bibliei, evreilor li se interzice să mănânce sânge „pentru că sângele are în el viață” (12:23). În Enuma Eliș, zeul sacrificat avea „teema”, cuvânt tradus prin „personalitate” de o serie de autorități în materie, cum ar fi Wilfred George Lambert și Alan Ralph Millard de la Oxford. Însă, după traducerea scriitorului Zecharia Sitchin, termenul înseamnă „ceea ce adăpostește ce este legat de memorie”. Acest termen apare în versiunea akkadiană ca „etemu”, cuvânt tradus de obicei prin „duh” sau „spirit”. Acea „viață” din sânge, care „adăpostește ceea ce este legat de memorie”, adică A.D.N.-ul, nu poate fi decât o genă a zeului. Iar acest lucru demonstrează că omul nu este produsul evoluției naturale, ci al ingineriei genetice.
Textul sumerian Enki și Ninmah spune că, atunci când Zeița Mamă i-a cerut să facă omul, Enki i-a replicat: „creatura al cărui nume l-ai rostit – există!”. Acea creatură era maimuța Homo Erectus, care se asemăna cel mai mult cu zeii din punct de vedere genetic. Enki și-a învățat sora geamănă și modalitatea prin care putea transforma Homo Erectus în om: „lipește-i chipul zeilor”. Acel „chip” al zeilor pe care l-a primit Homo erectus pentru a se transforma în Homo sapiens este amintit și de Biblie: „să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Facerea 1:26). Populația fang din Guinea are un mit asemănător al apariției omului: zeii Nzame, Mebere și Nkwa i-au creat după chipul lor pe primii muritori, Sekume și soția lui. Termenul akkadian „lulu”, folosit pentru „om primitiv”, literal înseamnă „cel care a fost amestecat”, dezvăluind amestecul genelor zeilor cu cele ale maimuțelor Homo Erectus. Sacrificarea unui zeu, al cărui sânge a fost amestecat cu elementul pământean, reprezintă o recoltare de A.D.N. Ingineria genetică din prezent a realizat fuziunea celulară, care face posibilă combinarea unor celule provenind din surse diferite într-o singură celulă, care posedă mai multe nuclee și mai multe seturi de cromozomi diferiți. Amestecul de nuclee și cromozomi poate da naștere unor celule diferite de cele originale. Cu alte cuvinte, se pot lua celule de la zei și de la Homo Erectus care, combinate, să dea naștere unei noi ființe, Homo sapiens, asemănătoare cu ambele specii, dar totuși diferită. Doar dacă proveneau din același material genetic, îngerii din Biblie și din Cartea lui Hanok sau zeii tuturor religiilor antice puteau avea copii cu pământenii, așa cum susțin multe texte. Ingineria genetică se găsește chiar și în Vechiul Testament, în povestea facerii Hawwei: „Atunci a adus Yahweh Elohim asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Yahweh Elohim femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său»” (Facerea 2:21-23). Somnul lui Adam poate fi o banală anestezie, iar coasta din care a apărut femeia poate reprezenta A.D.N.-ul extras din Adam și folosit pentru crearea ei.
Un grup de cercetători susținea în aprilie 2011 că a descoperit gene extraterestre în A.D.N.-ul uman. Acești oameni de știință lucrează în Proiectul Genomului Uman care a apărut în 1989 în Statele Unite, de-a lungul anilor alăturându-li-se cercetători din Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia și China. Ei cred ca mai mult de 95% din secvențele de A.D.N. necodificat (cunoscut în engleză sub numele „junk DNA”) care se gasește în acidul dezoxiribonucleic al oamenilor este de fapt codul genetic al unor forme de viață din alte lumi. Prin decriptarea acestor gene extraterestre, geneticienii susțin că vor fi ușor de aflat toate misterele pe care teoria evoluției nu le poate explica. Genele extraterestre se găsesc în A.D.N.-ul oricărei forme de viață de pe Pământ, dar în cazul oamenilor „doza” este mai mare decât la celelalte specii. Cercetătorii cred că A.D.N.-ul extraterestru a fost „inserat” de mai multe ori în interiorul celulelor noastre, în mai multe perioade ale evoluției umane, fapt care ne-a permis o dezvoltare mult mai rapidă față de celelalte viețuitoare. Acești oameni de știință au chiar și o viziune proprie a Creatorului, fiind de părere că „o formă extraterestră de viață a creat noi viețuitoare, printre care și omul, pe care le-a plantat pe diverse planete, inclusiv pe Terra”.
Așadar, Enki și Ninhursag au creat oamenii prin fuziune celulară. Din carnea și sângele (A.D.N.-ul) unui zeu, Ninhursag a făcut „lut” (embrioni). Faptul că marii zei au scuipat în acel „lut” reprezintă tot o recoltare de A.D.N. Când embrionii au fost gata, au fost implantați în 14 „zeițe ale nașterii” (femele de Homo Erectus). Însă facerea omului nu a fost un proces simplu, fiind nevoie de multe încercări. În textul sumerian Enki și Ninmah, cei doi zei au băut cam mult la o petrecere, amețindu-se. Ninhursag, numită aici Ninmah („Marea regină”), are chef de o întrecere și propune să modeleze câteva ființe. Enki acceptă, dar insistă ca el să le hotărască soarta. Ninhursag se apucă de lucru și face șase ființe omenești, toate având câte un defect. Primul are o hibă la braț, așa că Enki decide ca el să fie un oficial la curte. Al doilea are un tic, clipește întruna, așa că devine cântăreț. Al treilea este schilod dar Enki îi găsește și lui o „soartă bună”, deși din text nu se înțelege care este aceasta. Al patrulea are ejaculări necontrolate iar Enki îl vindecă printr-o baie rituală. A cincea ființă este o femeie stearpă, căreia i se dă un loc într-un harem. Ultimul nu are organe sexuale și Enki îl numește oficial la curte. Apoi, schimbă rolul cu Ninhursag: el creează ființe iar ea le hotărăște „soarta”. Prima creatură a lui Enki este o femeie fertilă iar cea de-a doua, care se numește Umul, un bărbat foarte bolnav. Umul suferă de dureri de cap iar ochii, gâtul, inima, plămânii și intestinele îi sunt afectate. Brațele și picioarele îi sunt neputincioase, prin urmare nu poate merge și nici nu se poate hrăni singur. Deoarece nu reușește să îl ajute, Ninhursag pierde întrecerea. „Omul pe care l-ai creat nu este viu și nu este mort, nu pot să-l ridic!”, a exclamat ea cu regret. Enki o ia peste picior, amintindu-i că el a reușit să ofere o soartă bună oamenilor pe care ea i-a creat. Furioasă, îl blesteamă pe Enki: „pe pământ nu vei locui”, închizându-l astfel în Apsu, lumea subterană. Totuși, Enki îi dă zeiței niște sfaturi: să îl țină pe Umul în poală, să îi laude penisul (?!?), propriile ei acțiuni să fie mai reținute iar casa lui să fie înălțată. Chiar dacă la prima vedere acest text prezintă un concurs între cele două divinități, este posibil ca în realitate să explice primele încercări nereușite ale zeilor de a face oameni. Existența unor rebuturi înainte de omul propriu-zis este confirmată de unele texte din vechime. Astfel, în Alphabetum Siracidis (un text datat undeva între anii 700 și 1000) se spune că prima soție a lui Adam nu a fost Hawwah, ci Lilit, care a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza imperfecțiunii ei. Pentru că se certa încontinuu cu Adam și nu voia să i se supună, a fost alungată și a devenit soția arhanghelului Samael. În textele babiloniene, Lilitu este considerată „prostituata sacră a zeiței Iștar”, iar surse sumeriene mai vechi o numesc „servitoarea zeiței Inanna”. Asirienii o considerau demon, la fel și creștinii astăzi.
În Popol Vuh (manuscris mayaș din jurul anului 1550) se spune că zeii Kukulkan și Tepeu au făcut primii oameni din noroi. Dar aceștia se topeau, așa că zeii i-au distrus și au creat alții, de această dată din lemn. Noii oameni se purtau ca animalele, așa că zeii i-au transformat în maimuțe. În final au creat oameni din porumb, care le-au fost pe plac zeilor. Asemănătoare cu maimuțele erau și primele creaturi, strămoșii oamenilor, pentru tibetani.
Pentru etnia fang din Africa, zeii Nzame, Mebere și Nkwa au creat o ființă asemănătoare lor, numită Fan, care să conducă Pământul. Însă Fan a devenit nerespectuos și trufaș cu zeii, la fel ca Lilit a evreilor. Supărați, zeii au distrus lumea pe care au creat-o, dar Fan a supraviețuit deoarece i se dăduse viață veșnică. Cele trei divinități au făcut din nou plantele, animalele și un alt om, de data aceasta muritor, pe nume Sekume. Bineînțeles că și Sekume a fost creat tot după chipul și asemănarea zeilor. El și soția lui sunt considerați strămoșii oamenilor.
Pentru incași, Viracocha a dat naștere unei lumi în care nu exista lumină. Zeul le-a ordonat oamenilor să respecte preceptele sale morale, însă ei au devenit răi și trufași. Supărat, Viracocha a distrus oamenii printr-un potop, cruțând doar trei dintre ei, care să-l ajute la refacerea lumii. Unul dintre cei trei, Taguapaca, a devenit obraznic, astfel încât zeul le-a poruncit celorlați doi să-l arunce în lacul Titicaca.
În mitologia românească, două ființe gemene, Fârtatul și Nefârtatul, au încercat să creeze o făptură demnă de a stăpâni Pământul. Rezultatul primelor încercări au fost căpcăunii, care au reprezentat un eșec: aveau o înfățișare monstruoasă, erau chinocefali (aveau cap de câine), lătrau în loc să vorbească și erau antropofagi. Aveau și capacitatea de a vedea zece oameni cu un singur ochi. Locuiau în peșteri și văgăuni, se ocupau cu culesul roadelor sălbatice și cu vânătoarea și se mâncau între ei, iar puținii căpcăuni care au supraviețuit în al doilea ciclu antropogonic au mâncat și oameni. Căpcăunii au fost distruși de uriași, reprezentanți ai celui de-al doilea ciclu, și creați de Fârtat și Nefârtat pentru a stârpi prima spiță nereușită. După ce au fost înfrânți, câțiva căpcăuni au supraviețuit până în era omului: Muma Pădurii, Fetele Pădurii, Păduroiul și Tatăl Pădurii. La rândul lor, uriașii au fost înfrânți în lupta împotriva Fârtatului și Nefârtatului. Au fost urmați de oameni în al treilea ciclu antropogonic, care se află încă în desfășurare. Blajinii, care vor domina al patrulea ciclu, există deja pe Pământ, trăiesc în umbra oamenilor și îi ajută. Iar atunci când era oamenilor va ajunge la un final, blajinii vor fi considerați ființele perfecte, în stăpânirea cărora trebuie să se afle planeta.
Așa cum am mai spus, în Tibet un maimuțoi foarte înțelept și o diavoliță au avut șase fii acoperiți de păr și cu fețele roșii ca maimuțele, care au devenit oameni și au populat Tibetul. Acei „fii” ai lor, acoperiți de păr și cu fețele roșii, care s-au transformat în oameni, reprezintă primele încercări de creare a oamenilor, până să se ajungă la un rezultat satisfăcător.
Toate aceste mituri vorbesc despre imperfecțiunea primelor ființe create de zei, până la apariția lui Homo sapiens. Putem trage concluzia că munca lui Enki și Ninhursag nu a fost deloc una ușoară, fiind nevoie de foarte mult timp și nenumărate încercări. Până la urmă, cei doi au reușit să realizeze ființa mult-dorită:
„Zeițele nașterii au fost ținute-mpreună.
Ninti a stat, lunile numărând.
Luna a zecea, sorocul, încet s-apropia.
A zecea lună a sosit.
Vremea deschiderii pântecelor trecuse;
Zeița a înțeles ce se-ntâmplase.
Și-a acoperit capul și a-nceput moșitul.
Bustul și l-a încorsetat și a pronunțat binecuvântarea.
A tras o formă; în ea era viață”.
Textul de mai sus sugerează că noile creaturi nu s-au născut după nouă luni, așa cum ar fi fost normal, fiind necesare operații de cezariană.
„Cele înțelepte și învățate
De două ori șapte zeițe s-au adunat.
Șapte dintre ele au născut bărbați,
Șapte dintre ele au născut femei.
Zeița Nașterilor a adus apoi
Suflarea Vieții.
În perechi ei s-au adunat,
În perechi s-au adunat în fața ei.
Creaturile erau oamenii –
Creaturile Zeiței Mamă”.
Văzându-și creația, Ninhursag a strigat: „L-am creat! Cu mâinile mele l-am făcut!”. Apoi a anunțat Consiliul Zeilor că și-a îndeplinit cu succes misiunea. Răsculații Igigi, aflând că au scăpat de munca silnică, „cu toții laolaltă au alergat să-i sărute picioarele”. Din acel moment omul primitiv era cel care „va purta jugul” zeilor.
Cum erau primii oameni? Un text sumerian ne oferă o descriere: „Când omenirea a fost făcută, ei nu știau să mănânce pâine, nici cu haine goliciunea să-și acopere. Ierburile le pășteau ca oile, din bălți beau apă, ca fiarele pădurii”. O descriere asemănătoare apare în Facerea biblică, unde primii oameni erau goi („Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau”) și ierbivori („Iată, vă dau toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el. Acestea vor fi hrana voastră”). Întâlnim aceeași imagine și în Epopeea lui Gilgameș, în descrierea sălbaticului Enkidu:
„Acoperit de păr pe trupul tot,
Pe cap având păr lung ca o femeie (…)
El nu cunoaște nici omul nici pământul,
Și e la fel ca cei ascunși în ierburi;
Alături de gazele el iarba grasă paște,
Cu fiarele pădurii el se hârjonește,
În locurile de adăpat.
Cu creaturile ce mișună prin apă
Inima sa și-o bucură”.
Astfel erau primii oameni de acum aproximativ 200.000 de ani, când cercetătorii presupun că Homo sapiens s-a desprins din Homo erectus. Însă până la forma de astăzi a omului, Homo sapiens sapiens, mai era destul…
După ce am aflat cine a creat oamenii, cum și în ce scop, rămâne întrebarea: unde au fost făcuți? Mesopotamienii considerau că sub pământ, în Abzu sau Apsu, casa subterană a lui Enki. Un imn închinat lui Enki începe cu cuvintele: „Divinul Ea în Apsu a luat o bucată de lut, pe Kulla din ea l-a făcut, templele să le refacă”. Un alt text sumerian spune: „Creaturile cu înfățișarea strălucitoare (oamenii – n.a.), ieșind din Abzu, stau cu toții în fața zeului Nudimmud (Enki – n.a.)”. Un text botezat de cercetători Legenda târnăcopului povestește cum Enlil a făurit o armă numită Alani (o mașinărie asemănătoare cu un buldozer), cu care a săpat în pământ pentru a ajunge la locul „de unde s-a împrăștiat carnea”, acolo unde se aflau oamenii (adică în lumea subterană): „zeul a chemat-o pe Alani, poruncă i-a dat. Ca pe o coroană pe cap i-a pus sfărâmătorul de pietre și l-a mânat spre locul unde s-a împrăștiat carnea. În groapă era capul omului, din pământ ieșeau oamenii spre Enlil, privirea sa asupra capetelor negre zăbovea”. Ignorate până acum și, mai mult ca sigur, neînțelese sunt miturile originii triburilor de indieni din sud-vestul Americii (navajo, zuni, hopi, pueblo, apași). Cu toții susțin că strămoșii lor sunt veniți din subteran. Chiar dacă nu au sens aceste legende pentru cei mai mulți dintre cercetători, totuși ele sunt în conformitate cu miturile sumeriene, babiloniene și akkadiene. Acceptând ideea că oamenii au fost creați în lumea subterană, au sens și cuvintele lui Iesous din Evanghelia lui Ioannes: „Voi sunteți din cele de jos; Eu sunt din cele de sus” (8:23).
După ce Enlil i-a luat fratelui său oamenii abia creați, Legenda târnăcopului spune că
„Anunnaki au pășit spre el,
Brațele și le-au ridicat mulțumind,
Ungând inima lui Enlil cu laude.
Capete negre îi ceruseră,
Capetelor negre
Ei le-au dat târnăcopul să-l poarte”.
Enki însă nu a fost deranjat că a rămas fără noile sale creaturi. Dimpotrivă, pentru ca planul său să reușească, era nevoie ca oamenii să fie la suprafața Pământului, lângă Enlil. Pentru a-și putea recupera tronul, Enki avea nevoie de o armată, iar oamenii nou-apăruți puteau fi soldații pe care și-i dorea. Chiar dacă experimentul a avut succes, el și-a continuat experimentele pe ascuns, încercând să transforme „animalele de povară” în soldați. În încercarea de a obține soldatul perfect, Enki a combinat oameni cu animale, încercări care nu au avut rezultatul scontat. Acești hibrizi au fost priviți ca monștri sau demoni în multe culturi; alții i-au identificat cu zeii lor. Chiar și în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi indienii din America de Nord) care cred în comuniunea om-animal. Fiecare indian își alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Înfrățirea dintre om și animal își are rădăcinile în acele timpuri în care existau pe Pământ hibrizii om-animal. Unul dintre cele mai bune exemple de astfel de creaturi îl reprezintă căpcăunii chinocefali din mitologia românească. Chinocefalii (oameni cu cap de câine) sunt menționați încă din cele mai vechi timpuri. Ioannis Tzetzae, un poet și comentator istoric bizantin, se referea la aceștia ca la niște locuitori ai Indiei, în zona actualului Pakistan. Marco Polo îi menționează ca fiind locuitori ai insulelor Andaman din Oceanul Indian. Giovanni da Pian del Carpine susținea că i-a întâlnit în Lacul Baikal. În Istoria dinastiei Liang, misionarul budhist Hui-Sheng a descris o insulă locuită de chinocefali, la est de Fusang. În Istoria dinastiilor nordice, istoricul Li Yanshou menționează și el un regat al câinilor. Principala sursă a informațiilor referitoare la existența chinocefalilor rămâne însă geograful, farmacistul și istoricul Ktesias, ale cărui scrieri au fost luate foarte în serios de părinții Bisericii din Bizanț, precum Patriarhul Photios cel Mare. În cartea Indica, Ktetias menționează existența unui trib indian al chinocefalilor. Câteva legende ale perșilor, etiopienilor, grecilor, armenilor și arabilor se referă la întâlnirea dintre Alexandros cel Mare și chinocefali. Biserica ortodoxă îl sărbătorește pe 9 mai pe sfântul cu cap de câine Khristophoros din Lykia, despre care se spune că a venit în lumea romană trecând prin deșertul Persiei. Dar probabil cel mai cunoscut chinocefal este zeul egiptean Inpu (Anubis), cel cu corp de om și cap de câine. Inițial cel mai important zeu al morții, a fost înlocuit ulterior cu Asar (Osiris). Un alt zeu egiptean cu cap de câine este Duamutef („Cel ce își adoră mama”), unul dintre cei patru fii ai lui Haru (Horos). Există și un mit alternativ care îl descrie pe Duamutef și pe frații săi ca fiind fiii lui Asar. Unul dintre zeii chinezilor, Fu Xi, este deseori reprezentat cu cap de câine. Iar în mitologia sârbilor se vorbește despre psoglavi, demoni cu corp de om, picioare de cal, cap de câine, dinți de fier și un singur ochi în frunte; se crede că au trăit acum foarte mult timp, în anumite zone din Bosnia și Muntenegru.
Amestecul A.D.N.-ului animalic cu cel uman nu s-a rezumat doar la cel canin. S-au încrucișat cu oameni cai, păsări, reptile, pisici, ba chiar și… insecte. Există și astăzi o mulțime de oameni cu trăsături fizice animalice: față ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc., ceea ce nu este decât o reminiscență genetică a acelor creaturi. Într-o tăbliță sumeriană se pot observa trei persoane care aduc în fața lui Enki un prizonier cu un aspect fizic mai mult decât ciudat. Deși partea superioară a corpului este umană, partea sa dorsală amintește de cea a unei insecte. Și picioarele sunt ciudate: tălpile sunt diferite de ale celorlalți iar genunchii îi sunt îndoiți în spate, și nu în față, ca la oameni. Ce poate fi acest prizonier misterios? Cel mai probabil un astfel de hibrid om-animal, unul dintre experimentele eșuate ale lui Enki.
Cele mai cunoscute încrucișări dintre oameni și animale rămân zeii egipteni. Haru (Horos) și Ra erau reprezentați cu capete de șoimi, Djehuty (Thoth) avea cap de ibis, Hathor și Aset (Isis) aveau capete de vacă, capul lui Sebek era de crocodil, Amun și Khnum aveau capete de berbec, Sekhmet avea cap de leoaică iar Geb avea cap de gâscă sau de șarpe. Grecii au încercat să explice aspectul animalic al zeilor egipteni inventând o poveste în care se spunea că, în timpul războiului dintre giganți și zeii olimpieni, cei din urmă s-au ascuns în Egipt luând aspectul unor animale, pentru a nu fi descoperiți de îngrozitorul Typhon. Hibrizii sunt întâlniți și în alte părți ale lumii. De pildă, în hinduism Garuda are corp uman, aripi și cioc de vultur, zeul Ganeșa are cap de elefant și corp de om, iar una dintre reîncarnările zeului Vișnu, Narașima, are corp de om și cap de leu. În Japonia, karura este o creatură enormă cu corp de om și cap de vultur. La sumerieni, lamma și alad (lamassu și ședu în akkadiană) erau creaturi cu corpuri de leu sau de taur, aripi de vultur și capete de om. Grecii numeau aceste făpturi sfincși, indienii purușamriga iar israeliții heruvimi, termen care definește actualmente în creștinism o clasă de îngeri. Cei șapte abgal (apkallu în akkadiană) aveau partea inferioară de pește, cap de om sau de vultur și aripi. În Mesopotamia, spiritul păzitor urmahlullu era o creatură jumătate om, jumătate leu. De asemenea, aqrabuamelu era un amestec dintre om și scorpion. La azteci, zeul Huitzilopochtli era un amestec dintre om și pasăre. În China, Lei Gong („Ducele tunetului”), numit și Lei Kung sau Lei Shen („Zeul tunetului”), era înfățișat ca o creatură cu gheare, aripi de liliac și o față albastră cu cioc de pasăre. Zeii Fu Xi și Nuwa aveau corpuri de șerpi și capete de oameni. În folclorul insulelor Filipine există Tikbalangul (sau Tigbalang, Tigbalan ori Tikbalan), o creatură cu corp de om și cap și picioare de cal. La greci se întâlnesc cei mai mulți astfel de hibrizi. Harpiile erau păsări cu capete de femei, iar sirenele erau femei cu aripi și gheare de pasăre. În alte culturi, sirena are partea inferioară de pește iar cea superioară de femeie. Centaurii avea partea inferioară de cal iar cea superioară de om, minotaurul avea corp de om și cap de taur, Medusa și Lamia erau combinații dintre femei și șerpi iar Kekrops, primul rege al cetății Atena, era jumătate om, jumătate șarpe. Zeul primordial Khronos (a nu se confunda cu titanul Kronos), personificarea timpului, avea corp de șarpe și trei capete: unul de om, unul de taur și unul de leu. Giganții și zeul Boreas aveau șerpi în loc de picioare. Pan, Agreus și Nomios erau oameni cu coarne și partea inferioară de țap.
În afară de combinările dintre oameni și bestii, Enki a realizat și încrucișări între diferite specii de animale. În mitologia sumeriană și persană, Anzu (sau Zu ori Idugud) era un vultur cu cap de leu. Serafimii erau cunoscuți inițial în Asia ca demoni cu formă de șarpe înaripat; evreii și creștinii i-au transformat ulterior într-o clasă de îngeri. Zeul Quetzalcoatl al aztecilor era un șarpe cu pene. În Babilon, Tiamat era un șarpe înaripat. O altă astfel de creatură era grifonul, care avea cap și aripi de vultur iar corpul de leu. Pegasos al grecilor era un cal înaripat iar fratele său, Khrusaor, un mistreț înaripat. Inorogul ori unicornul era un cal cu un corn în frunte. Allocamelusul era un animal mitologic cu cap de măgar și corp de cămilă. În Chile, creatura Colo-Colo are ori forma unui șarpe cu picioare, asemănător unui șobolan lung cu pene, ori forma unui șoarece lung cu cap de cocoș. La greci, Kerberos, paznicul lumii subterane, era un câine cu trei capete. În hinduism, Yali are corp de pisică, cap de leu, trompă de elefant și coadă de șarpe.
Despre făpturi fabuloase au scris în antichitate Manethon, Eusebius, Plutarchus, Strabon, Platon, Tacitus, Diodoros Sikeliotes și Herodotos. Preotul babilonian Berossos nota că zeul Belus a făcut mai multe „ființe hidoase, care au fost create din două bucăți diferite (…) oamenii apăreau cu două aripi, unii cu patru și cu două fețe. Aveau un trup, dar două capete, unul de bărbat și celălalt de femeie. La fel și părțile celelalte ale trupului, de bărbat și de femeie. Alții erau cu picioare și coarne de țap. Alții cu picioare de cal; alții, hipocentaurii, erau pe jumătate oameni, pe jumătate cai. Și tauri cu cap de om erau, și câini cu cozi ca de pește. Mai erau și cai ce aveau capete de câini, și oameni și alte animale aveau capete și trupuri de cal și cozi de pește. Pe scurt, erau îmbinări de toate făpturile Pământului (…) Toate aceste ciudățenii se păstrau în templul lui Belus din Babylon”. În secolul al IV-lea, inspirându-se din relatarea lui Berossos, episcopul Eusebius scria în Cronografia despre templul lui Belus: „și existau acolo alte animale, dintre care unele create de ei înșiși și înzestrate cu forme dătătoare de viață; și ar fi plămădit oameni, din aceia cu două aripi; și alții cu patru aripi și două chipuri și un trup și două capete, femei și bărbați, și două naturi, bărbătească și femeiască; și alți oameni, cu coapse de capre și coarne pe cap; și alții, cu picioare de cal; și alții, cu aspect de cal în partea posterioară și de om în cea anterioară, care au formele hipocentaurilor; și ar fi zămislit și tauri cu cap de om și câini cu patru trupuri, ale căror cozi ar fi ieșit, aidoma cozilor de pește, din părțile posterioare; și cai cu cap de câine; și oameni și alți monștri cu cap de cal, trup de om și coadă de pește; și tot felul de dihănii cu formă de balaur; și pești și reptile și șerpi și multe alte făpturi fabuloase și ciudate, de specii diverse și forme variate, ale căror imagini le păstrau una lângă alta în templul lui Belus”. O creatură apare și în cartea biblică Istoria omorârii balaurului și a sfărâmarii lui Bel, unde babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un idol neînsuflețit, ci „viu și mănâncă și bea”, pe care profetul Daniyyel l-a ucis dându-i să mănânce cocoloașe fierte din rășină, seu și păr. Tot în Babilon, pe Poarta lui Iștar sunt reprezentate reptile asemănătoare dragonilor, numite siruși, care aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă și mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subțire și solzos, un cap de șarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau atașate aripi de piele; scriitorul german Willy Ley a descris sirușii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”.
Pe un sigiliu sumerian aflat în prezent la Muzeul Luvru și pe o tăviță de farduri din Muzeul Egiptean de la Cairo se pot observa creaturi ținute de oameni în lesă, care au patru picioare, gâturi lungi, unduite și capete de șarpe. Tot la Luvru sunt și trei figurine de numai zece centimetri înălțime, datate pe la 2200 î.e.n., ale unor tauri cu capete umane, precum și Cupa lui Gudea din aceeași perioadă, înaltă de 23 de centimetri, pe care este gravată o făptură mixtă cu gheare de pasăre la picioare, mâini de om, aripi și corp de dragon. Pe o stelă miniaturală de 20 de centimetri se poate vedea o „zeiță înaripată” cu cap și corp de femeie, gheare la picioare și aripi pe spate, iar în muzeul din Bagdad se află statueta „zeiței arhaice”, care are corp de femeie, cu sâni delicați, și cap de monstru. În localitatea Sipan, într-un mormânt al unui preot moche, arheologii peruani au găsit în 1988 un sceptru de cupru, lung de un metru, pe care este gravată o femeie ce se împerechează cu o făptură jumătate motan, jumătate reptilă. Din orașul sumerian Uruk au fost dezgropate statuete care reprezintă ființe cu capete de reptilă și corpuri umane, vechi de aproximativ șase milenii. În Germania a fost descoperită o statuetă veche de 30 de milenii, care înfățișează un om cu cap de leu, asemănător cu zeița egipteană Sekhmet. La British Museum se găsește un relief al regelui asirian Așșur-nasir-apli (Assurnasirpal I), pe care un bărbat ține de o frânghie un animal ce merge pe două picioare ca o maimuță, labele mâinilor sale terminându-se în aripioare de pește. Tot aici se află obeliscul negru al regelui Salmanu-asared (Salmanassar II), fiul lui Așșur-nasir-apli, pe care sunt reprezentate în spatele unui elefant două siluete mici, de statura unor copii, cu capete de om dar coapsele și picioarele de animal, duse de doi gardieni. Pe un alt fragment sunt doi sfincși cu cap de om, ținuți în lanț. Textul însoțitor de pe obelisc vorbește despre „animale-om care sunt duse în captivitate”.
Se pot obține astfel de creaturi în realitate? În 1954, la Universtitatea de Medicină din Moscova, omul de știință Vladimir Demikhov a realizat pe cale chirurgicală un câine cu două capete. Mai exact, a grefat partea superioară a trunchiului unui câine pe gâtul altui câine. Spre surprinderea tuturor, creatura a trăit timp de câteva săptămâni. Astfel, doctorul Demikhov a demonstrat că se pot realiza hibrizi prin procedee chirurgicale. În 1970, oamenii de știință de la Case Western Reserve University School of Medicine, conduși de chirurgul Robert J. White, au efectuat o operație extrem de controversată: transferul capului unei maimuțe pe corpul alteia; creatura a trăit normal timp de aproape trei zile. Întrebările care apar în urma acestor experimente sunt următoarele: dacă oamenii pot da naștere astăzi unui câine cu două capete și șase picioare, entități superioare tehnologic n-ar fi putut realiza în trecut un câine cu trei capete, așa cum era Kerberos al grecilor? Ori un alt fel de hibrid animalic? Dacă noi reușim astăzi să realizăm un transplant de capete, nu ar fi putut face același lucru zeii din vechime, dând naștere unor creaturi precum Minotaurul sau chinocefalii? Pentru strămoșii noștri, monștrii erau creațiile zeilor. Iar singurul zeu preocupat de astfel de experimente genetice era Enki.
În 2003, un grup de cercetători de la Universitatea de Medicină din Shanghai a realizat cu succes fuziunea dintre celule umane și de iepure. Embrionii au fost primii hibrizi umano-animali realizați prin inginerie genetică recunoscuți oficial. Un an mai târziu, cercetătorii de la Clinica Mayo din Minnesota au creat porci cu sânge uman. Una dintre ideile principale ale experimentului a fost posibilitatea de a crea în porci inimi umane, pentru transplanturi cardiace. În concluzie, avem astăzi tehnologia care ne permite să realizăm hibrizi asemănători cu monștrii din legende. De ce să presupunem că nu o au și zeii care le-au oferit strămoșilor noștri o sumedenie de cunoștințe? Iar dacă o au, de ce să credem că nu au folosit-o?
Se pare că există dovezi care să ateste existența unor hibrizi, mai ales în locul unde au fost ilustrate cele mai multe astfel de cazuri. Pe 5 septembrie 1852, francezul August Mariette (care mai târziu a fondat Muzeul Egiptean) a descoperit un coridor subteran în Saqqara, în care se aflau două sarcofage imense. Convins că va găsi mumia unui Apis (taur venerat ca încarnare a zeului Ptah), Mariette a fost surprins să descopere în sarcofage o masă bituminoasă în care se aflau oase mici, aparținând mai multor animale. Exploratorul britanic Sir Robert Mond, care a realizat excavații în așa-numitul „Bucheum” (o cameră mortuară din piatră, de sub ruinele templului din Iuny / Hermonthis), a ajuns la aceeași concluzie cutremurătoare. Sarcofagele fie nu conțineau nimic, fie doar bitum plin de fragmente osoase. Într-unul dintre sarcofage, Mond a găsit în locul unui bou mumificat oase amestecate de câini și de șacali. În catacombele din Abusir, de această dată însoțit de doi francezi, Lortet și Gaillard, Mond a descoperit alte sarcofage despre care era sigur că ar conține tauri mumificați. Și din nou a avut parte de o surpriză. În primul sarcofag cei trei au găsit un amestec de oase aparținând unor animale diferite, unele specii neputînd fi identificate, iar al doilea, ceva mai lung de 2,4 metri și lat de aproximativ 1,2 metri, conținea un amestec de opt animale. Și în acest caz a fost imposibilă identificarea speciei căreia îi aparțineau două dintre oase. Ce creaturi erau cele închise în sarcofage de vechii egipteni, compuse din mai multe animale? Posibil hibrizi asemenea celor prezenți în toate culturile antice.
Chiar și în zilele noastre există astfel de creaturi, semn că experimentele genetice ale taberei lui Enki nu s-au sfârșit. Pe 13 iulie 2008, în Montauk, New York, patru tineri au găsit pe malul râului cadavrul unei creaturi ciudate, cu cioc de pasăre, gheare de raton și corp de câine. Animalul nu a putut fi identificat deoarece nu seamănă cu nimic cunoscut de om, ci arată ca un amestec de diferite animale. Unii cred că monstrul a fost creat în laborator de guvernul Statelor Unite, într-un centru de cercetări din apropiere. Alții presupun că face parte dintr-un lung șir de experimente genetice ale extratereștrilor. Iar în 2010, în lacul Wylie din Carolina de Sud, pescarul Frank Yarborough a prins un pește ciudat care cântărea 2,3 kilograme, avea jumătate de metru lungime și dinți de om. Biologul Robert Stroud, de la Departamentul de Resurse Naturale, susține că ciudatul pește face parte din specia Pacu, o rudă îndepărtată a piranha, originară din râul Amazon din America de Sud. Această ipoteză nu are prea mulți susținători, deoarece nu poate explica prezența dinților umani la un pește.
Unele dintre cele mai celebre creaturi sunt umanoizii înalți și păroși, numiți Bigfoot în America de Nord, Yeti în Tibet, Yeren în China, Tchoutchounaa în Iakuția sau Orang Pendek în insula Sumatra. Deși cercetătorii oscilează în a-i considera ori veriga lipsă dintre maimuțe și oameni, ori pură ficțiune, adevărul este că nimeni nu a reușit să dărâme vălul de mister din jurul lor. Un lucru mai puțin mediatizat este faptul că acești umanoizi păroși sunt în strânsă legătură cu O.Z.N.-urile. Numărul din mai 1982 al revistei The MUFON UFO Journal relatează că, în 1973, în statul american Pennsylvania un grup de fermieri a observat un O.Z.N. aterizând. Lângă el au fost văzute două creaturi înalte de aproximativ 2,10 metri, cu brațele atârnând până sub genunchi și tot corpul acoperit de păr lung și negru. Fermierii au fugit să anunțe autoritățile dar, când s-au întors după trei sferturi de oră, nu au găsit nici O.Z.N.-ul, nici creaturile. Doar în iarbă rămăsese un cerc fosforescent, cu diametrul de 30 de metri.
Dan D. Farcaș, în OZN-uri de pe celălalt tărâm (1999), susține că numai în 1973 au fost raportate 103 întâlniri în care apăreau simultan O.Z.N.-uri și Bigfoot, șase fiind din statul Pennsylvania. Tot el descrie cazul unei femei în vârstă, ce trăia singură într-o zonă izolată, care a împușcat în stomac un Bigfoot. Acesta a dispărut în momentul următor într-o străfulgerare de lumină, fără să scoată vreun sunet.
Ellen Crystall, în volumul Silent Invasion (1991), relatează că la Pine Bush (statul New York), la aproximativ 25 de kilometri de Manhattan, în contextul unei veritabile „invazii” de O.Z.N.-uri au fost semnalate mai multe creaturi care nu aveau ce căuta acolo: Bigfoot, lemurieni și un soi de „oameni-molie”. Un localnic i-a povestit că a fost nevoit să se refugieze într-un copac din cauza a „ceva” invizibil, care făcea zgomot și emana un miros de putred. Ellen Crystall descrie și cazuri în care s-au găsit urme ale unor labe uriașe în preajma O.Z.N.-urilor. Părerea ei este că toate aceste făpturi au fost aduse de către ocupanții obiectelor zburătoare neidentificate.
În Extraterrestrials Among Us (1986), George C. Andrews povestește că, în cursul unui incident în care a fost implicat un O.Z.N., mai mulți martori susțineau că au auzit niște pași grei, ca ai unui biped uriaș. Un alt martor a văzut un Bigfoot transparent, „ectoplasmic”, materializându-se în fața ochilor săi. În săptămânile care au urmat, din zonă au fost aduse zeci de rapoarte asupra unor ființe similare, văzute aparent în carne și oase.
Un caz analizat de doctorul Leo Sprinkle și reprodus în cartea Alien Liaison (1991) de Timothy Good este cel al fermierului Jim din Colorado. Acesta s-a confruntat cu mai multe cazuri de mutilări de vite, la fața locului găsind urme de pași cu laba de aproximativ 45 de centimetri. Într-o noapte, fermierul a văzut o ființă uriașă care a trecut prin îngrăditura de sârmă ghimpată, pe care a rupt-o, lăsând agățate de ea șuvițe lungi de păr. Analiza ulterioară a urmelor de pași și a firelor de păr dovedeau că nu aparțin vreunei specii cunoscute. În altă noapte Jim a împușcat creatura, care revenise. Ființa a tresărit, a scos un scheunat, în același timp auzindu-se și un fel de „bip”, după care s-a făcut nevăzută. În săptămânile următoare fermierul a zărit în preajma casei sale, în repetate rânduri, un O.Z.N. discoidal. Susține chiar că s-a întâlnit cu ocupanții acestuia, care l-au asigurat că Bigfoot le ascultă ordinele. Jim a tras concluzia că în preajma fermei sale se află o bază extraterestră permanentă și că autoritățile cunosc acest fapt, dar preferă să păstreze secretul.
Analizând aceste lucruri, putem considera că umanoizii înalți și păroși sunt creaturi ale zeilor exilați, o nouă etapă a experimentelor genetice inițiate de Enki și duse mai departe de fiul său, Marduk. Agilitatea și forța unui Bigfoot, alături de capacitatea sa de a deveni invizibil, îl pot transforma într-un candidat serios la poziția de „soldat perfect”. Însă, din moment ce numărul acestor creaturi este infim, iar aparițiile lor au loc în zone izolate, tragem concluzia că experimentul este încă departe de a fi finalizat. Exilații încă îl studiază pe ascuns, semn că mai au mult de lucru.
Invizibilitatea nu este caracteristică doar lui Bigfoot. De-a lungul timpului au fost observate mai multe creaturi cu această însușire. Conform cronicarilor vremii, în ianuarie 1565 exista în Vijayanagar din sudul Indiei o felină uriașă învizibilă. Pe 29 august 1922, camioneta fermierului texan Frank Dillon a fost distrusă de un rinocer invizibil. Pe 17 iunie 1993, Tom și Jessica Neill au dat în Parcul Național Yellowstone (statul american Wyoming) peste o pasăre uriașă invizibilă, care i-a atacat. Este posibil ca și aceste ființe invizibile să fie experimente genetice ale urmașilor lui Enki. Iar acestea nu sunt singurele cazuri ciudate din istorie.
După cum povestea Rodica Bretin în Dosarele imposibilului (2003), începând cu 8 februarie 1955, locuitorii din Devonshire (Anglia) au găsit aproape zilnic, timp de trei luni, zeci de șiruri de urme ale unei singure copite, dispuse la 20 de centimetri una de cealaltă. Copita avea lungimea de zece centimetri și lățimea de șapte. Șirurile de urme se întindeau pe o distanță de 150 de kilometri, fără să ocolească vreun obstacol întâlnit în cale. Acest caz straniu din Devonshire nu este unul singular. O cronică japoneză amintește că în anul 929, în curțile și grădinile palatului imperial din Kyoto au apărut inexplicabile șiruri de urme ale unei singure copite. Călugărul benedictin D’Epernay descria amprente asemănătoare în Franța anului 943, în timpul unei furtuni cumplite. În 1065 s-au găsit urme identice în împrejurimile orașului englez Scarborough. Abatele Ralph de Coggeshall consemna în cronica sa două astfel de evenimente: unul în timpul regelui Richard Inimă de Leu (1189-1199) și celălalt în 1205. În anul 1840, exploratorul britanic James Ross a găsit urme asemănătoare pe insula Kerguelen, unde nu trăiesc animale copitate. Ziarul London Times anunța pe 14 martie 1840 urme similare în apropierea localității Glenorchy din Scoția. Iar în aprilie 1855, Illustrated London News publica un caz asemănător în Galiția. Șiruri de urme unicopitate s-au mai găsit în Noua Zeelandă (1886), New Jersey (1908), Belgia (1945), Devonshire (1950), Scoția (1952) și pe coastele vulcanului Etna din Sicilia (1970). Ce fel de creatură cu o singură copită ar putea lăsa astfel de urme prin toată lumea, pe o perioadă de mai bine de un mileniu? Probabil încă un experiment al lui Enki.
Între anii 1859 și 1867, în mlaștina Bodmin a trăit un hibrid umano-reptilian, de culoare gri sau verde închis, înalt de 2,5 metri, fără coadă, acoperit de plăci osoase, cu o creastă spinoasă pe țeastă și mănunchiuri de spini la umeri, omoplați și genunchi. Timp de opt ani a ucis numeroase animale și oameni. În poarta de lemn a unui castel de pe coasta Atlanticului, monstrul din Bodmin Moor a lăsat un spin de os lung de 21 de centimetri, care acum se află la Muzeul Kensington din Londra. A.D.N.-ul din acel os nu aparține vreunei specii cunoscute de pe Terra, vii sau fosile. În 1867 monstrul a dispărut brusc, la fel cum apăruse.
În ianuarie 1909, sute de martori din New Jersey au semnalat o ființă umanoidă de trei metri înălțime, cu aripi pieloase și cap ca de liliac. Creatura, supranumită „Diavolul din New Jersey”, a atacat păsări, oi și femei. A dispărut în luna mai a aceluiași an, după ce a răpit-o pe Mary Weathers, o fetiță de numai 14 ani. Pe 28 iunie 1936, niște excursioniști au întâlnit la 38 de kilometri de orașul Camden o femeie acoperită de o blană neagră (care lipsea pe piept, pântec și spate), având două membrane pieloase prinse între coate și genunchi. Pletele îi erau încâlcite și foarte lungi, gura neobișnuit de mare iar ochii întunecați, numai pupilă. În martie 1938 a fost descoperit cadavrul acelei creaturi. În urma cercetărilor, poliția a arestat trei vagabonzi care au recunoscut că au violat-o și ucis-o pe acea ființă stranie, probabil fiica Diavolului din New Jersey și a lui Mary Weathers.
Atât monstrul din Bodmin Moor cât și Diavolul din New Jersey au dat dovadă de o inteligență mult superioară animalelor. Monstrul din Bodmin Moor părea că ucide din plăcere, lucru nemaiîntâlnit la vreun animal. Diavolul din New Jersey a avut un copil cu Mary Weathers, ceea ce denotă o compatibilitate genetică între specia lui și cea umană. Monstrul din Bodmin Moor a încercat la rândul său să răpească o tânără, probabil tot în scopul împerecherii. Se spune că numeroși Yeti sau Bigfoot s-au împerecheat cu femei, care au dat naștere unor hibrizi, idee care susține aceeași compatibilitate genetică. Prin urmare, putem presupune fără să greșim prea mult că și aceste ființe sunt experimente genetice ale zeilor exilați, care au scopul de a realiza soldați perfecți.
Dacă toate aceste creaturi au existat cu adevărat și sunt rezultatele unor experimente genetice, așa cum susțin din ce în ce mai mulți autori (printre care Erich Von Daniken, Giorgio Tsoukalos, Jonathan Young, Philip Coppens sau David Childress), cine le realizează acum? Enki nu se mai află printre noi iar fiul său, Marduk, nu are voie să părăsească lumea subterană. Conform mărturiilor a mii de martori, există totuși niște ființe care se ocupă și astăzi cu astfel de experimente.
Între 12 și 17 iunie 1992, la Massachusetts Institute of Technology, una dintre cele mai faimoase universități politehnice din lume, a avut loc Conferința pentru studiul răpirilor efectuate de OZN-uri. Cei doi președinți ai conferinței au fost profesorul David E. Pritcard (specialist în fizică atomică și moleculară, laureat al unor prestigioase premii internaționale, fizician la M.I.T. din 1968) și profesorul John Edward Mack (profesor de psihiatrie de 20 de ani la Harvard Medical School din Cambridge și fost director al secției de psihiatrie a spitalului acestei universități). La conferință au participat și profesorul Thomas Bullard, profesorul David Jacobs, Budd Hopkins, Jenny Randles, John S. Carpenter, precum și alți investigatori de prestigiu ai fenomenului O.Z.N. Cercetătorii participanți au studiat circa 2000 de cazuri, examinate cu rigoare. În rapoarele anexate, majoritatea victimelor afirmau că au fost răpite de O.Z.N.-uri și examinate apoi de niște creaturi cenușii, înalte de 1-1,3 metri, cu membre subțiri, cu însușiri telepatice, cu cranii enorme și ochi negri, imenși și hipnotici. Destul de des se semnalează și vizitatori înalți, cu plete blonde sau albe, îmbrăcați în robe albe, strălucitoare. Foarte des se raportează și alte elemente bizare, cum ar fi examinări medicale, mesaje apocaliptice și ordinul ca victima să uite totul.
Pe lângă cele 2000 de cazuri examinate în 1992 există multe alte mii de persoane care susțin aceleași lucruri: au fost răpite de O.Z.N.-uri, unde au fost examinate de niște creaturi mici și cenușii. Multe astfel de victime afirmă că extratereștrii colectează material genetic uman. Cu ajutorul unor instrumente cu vacuum care au forma unor ace lungi, recoltează ovule de la femei și spermă de la bărbați pentru a le folosi apoi în procese de fecundare artificială. Produsului de concepție i se modifică informația genetică, după care urmează implantarea sa în uterul unei femei pământene. După trei sau patru luni, embrionul este extras din mama purtătoare și mutat într-un uter artificial, în care se dezvoltă până la „naștere”. Betty Andreasson-Luca a fost în 1973 martoră la extragerea a doi fetuși dintr-o mamă purtătoare pământeană. Întrebând de ce se fac astfel de experimente oribile, cenușiii i-au răspuns: „deoarece, pe măsură ce trece timpul, omenirea va deveni sterilă… Rasa umană va deveni sterilă din cauza poluării și a bacteriilor care trăiesc pe Pământ”. Ea și-a amintit această conversație sub hipnoză, pe 8 decembrie 1987. În martie 1994, omuleții cenușii i-au spus doctorului Courtney Brown că efectuează pe oameni mutații genetice pentru dezvoltarea legăturii mai armonioase dintre corp și suflet, dar și pentru diminuarea tendințelor specifice oamenilor. Altor contactați li s-a declarat că scopul experimentelor genetice este crearea unor supraoameni, exact planul din vechime al lui Enki. Datorită informațiilor diferite primite de contactați sau răpiți, putem concluziona că aceste ființe nu vor să se afle adevăratul scop al experimentelor realizate pe oameni.
În cartea Missing Time (1981), sculptorul Budd Hopkins scria că în spatele răpirilor extraterestre se află semnele unei agresiuni discrete ale unei puteri nepământene. Autorii răpirilor, omuleții cenușii, taie cu sânge rece în carnea victimelor umane paralizate, le montează implanturi și sunt incapabili să înțeleagă angajarea afectivă. Hopkins a ajuns la concluzia că este vorba despre un imens experiment genetic, practicat asupra omenirii de mai multe milenii, efectuat de entități venite din altă lume. O faimoasă cercetătoare, Linda Moulton Howe, opina: „unii cercetători sunt convinși că umanitatea este o proprietate – că noi aparținem de ceva care… ne testează ca pe niște animale de laborator, comunicând cu noi și controlându-ne… Recoltarea de material genetic din lumea pământeană, atât de la oameni cât și de la animale… datează de la originile omului”. Miturile ne dezvăluie că Enki era cel care se ocupa de astfel de experimente. După înlăturarea sa de la putere, fiul său, Marduk, i-a continuat munca. Este posibil ca omuleții cenușii să lucreze pentru Marduk?
Pe 5 noiembrie 1975, în Snowflake, lângă Heber (Arizona), muncitorul forestier Travis Walton a fost dus la bordul unei nave și examinat de două tipuri de creaturi: niște omuleți cenușii cu capul mare și ochi imenși și niște indivizi blonzi, cu aparență umană, foarte înalți și atletici. Travis Walton nu a fost singurul care a întâlnit la un loc cele două rase așa-zis extraterestre. Astfel de mărturii sunt de ordinul miilor. Celebra Betty Andreasson-Luca a observat că entitățile înalte de peste doi metri, cu plete albe sau blonde căzându-le pe umeri, cu robe albe până la pământ, par să aibă o anumită autoritate asupra celor mici și cenușii atunci când cele două tipuri sunt văzute împreună. În cartea The Watchers II de Raymond Fowler, ea relatează o întâlnire cu niște omuleți cenușii răutăcioși, care s-au retras la apariția unei ființe cu înfățișare de arhanghel, însoțită de alți omuleți cenușii, identici ca înfățișare dar disciplinați. Înalți și blonzi sunt zeii din vechime, care de multe milenii duc lupte pe planeta noastră. Dacă cenușiii lucrează pentru ei, nu rămâne decât să aflăm de ce parte a baricadei se află: fac parte din tabăra lui Enki sau a lui Enlil? Răspunsul nu poate fi prea complicat. Cum Enlil respectă ordinul tatălui său de a nu interveni în dezvoltarea oamenilor, în timp ce Enki a încălcat acest ordin dintotdeauna, ba chiar s-a ocupat cu experimente genetice, logica sugerează că cenușiii sunt conduși de Enki și copiii săi. Dar, totuși, ce sunt aceste creaturi gri?
Multe dintre victimile răpirilor au constatat că răpitorii cenușii își execută sarcina mecanic, părând incapabili să aibă o atenție distributivă. Nu par să aibă sentimente, nu au fost văzuți mâncând, bând, respirând sau mișcând din buze, nu par a avea dinți, limbă ori salivă. În interiorul navelor lor nu s-au văzut bucătării, toalete, dormitoare, paturi sau instalații pentru distracții. Dan D. Farcaș, în Răpiți de extratereștri, concluzionează: „toate aceste date au făcut să se avanseze ipoteza că ființele cu care se întâlnesc cei răpiți sunt doar bioroboți în slujba unei «inteligențe superioare», ce rămâne ascunsă”. Și alți autori consideră că omuleții cenușii ar putea fi niște creaturi artificiale, un soi de bioroboți, fabricați din material genetic uman, apropiați de ceea ce ar putea deveni omenirea peste sute de mii de ani. Așadar, sunt mari șansele ca aceste creaturi să nu fie extratereștri veniți pe Pământ de undeva din spațiul cosmic, așa cum sunt considerați de majoritatea oamenilor, ci niște ființe create în laboratorul subteran al lui Enki. Din cauza interdicției lui și a copiilor săi de a părăsi interiorul Terrei, era nevoie de cineva care să recolteze material genetic pentru crearea unei armate de super-soldați. Surse din armata Statelor Unite au dezvăluit că mii de astfel de creaturi cenușii efectuează experimente sinistre pe oameni și animale în baze secrete subterane, construite chiar de Armata americană. Conform Raportului nr. 13 al proiectelor Grudge / Blue Book, la baza militară Holloman s-a încheiat în 1964 un tratat între cenușii și președintele Statelor Unite, care prevedea că extratereștrii (mai exact intratereștrii) vor livra tehnologii în schimbul permisiunii de a răpi oameni în vederea unor experimente. Se mai stipula că guvernul american trebuie să reducă la minimum informațiile privind prezența cenușiilor pe Pământ. Dezvăluiri similare au apărut și din sânul guvernului rus; se pare că autoritățile rusești au fost corupte prin mici „cadouri” tehnologice de la cenușii, pentru a închide ochii la ilegalitățile pe care aceștia le comit pe planeta noastră. Pe lângă experimentele oribile asupra oamenilor, aceste ilegalități includ și celebrele mutilări de vite (numai în Statele Unite la mijlocul anilor ’80 au fost raportate peste 10.000 de cazuri).
Facerea oamenilor, cât și a acestor hibrizi sau experimente eșuate, ascunde o latură ignorată de majoritatea cercetătorilor fenomenului O.Z.N., dar exploatată adesea într-un mod eronat de curentele filosofice și religioase: partea spirituală. Pentru că oamenii, asemenea animalelor și plantelor, reprezintă spirite captive în materie, părți din Enlil, victimele răzbunării Sophiei împotriva rivalului ei, care a încarcerat-o. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, confirmând această ipoteză. Pentru a împiedica spiritele să revină după moartea corpului fizic în lumea din care au emanat, Sophia a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu infinit al reîncarnărilor. Pentru a înțelege cum funcționează karma, trebuie să înțelegem spiritul. Fiind părți din Enlil, un eon format din energie pozitivă, spiritele sunt și ele compuse din energie identică. Atragerea lor în lumea materială transformă o parte din acea energie într-una negativă, existentă atât în Sophia, cât și în entitățile în care a fost divizată. Se pare că, în spiritele sosite pentru prima oară în lumea materială, cele două forme de energie există în cantități egale. De exemplu, Kabballah consideră că fiecare ființă are două părți egale și opuse: una dreaptă, numită Mikha’el, și una stângă, Samael. Cele două jumătăți, numite după doi arhangheli care reprezintă lumina și întunericul, simbolizează energia pozitivă și negativă din care este compus spiritul. Despre binele și răul prezent în fiecare dintre noi vorbesc multe culturi din cele mai vechi timpuri până astăzi. De exemplu, le putem recunoaște în Yin și Yang ale orientalilor. Pentru evrei cele două părți sunt în cantități egale, ceea ce nu poate fi valabil în ziua de astăzi, când se observă că majoritatea dintre noi au una dintre laturi mai pronunțată decât cealaltă. Astfel, putem considera că spiritele se aflau într-un echilibru perfect atunci când au fost aduse în lumea noastră însă, de-a lungul multiplelor existențe terestre, procentajele s-au modificat în funcție de acțiunile fiecărui individ în parte. Astfel, faptele bune și suferința ard karma negativă după părerea orientalilor, sau spală din păcate după concepția populară, ceea ce înseamnă că într-un spirit cantitatea de energie negativă se diminuează, iar cea de energie pozitivă crește. De asemenea, în cazul faptelor rele sau al „păcatelor”, lucrurile se modifică în sens invers.
În hinduism ciclul reîncarnărilor era infinit, religia lui Buddha aducând o metodă de evadare din „închisoarea” terestră. Conform doctrinei budiste, poate fi întrerupt ciclul reîncarnărilor prin evoluție spirituală sau iluminare, termen echivalent cu atingerea Nirvanei sau cu contopirea cu Divinitatea. Ce înseamnă această evoluție? Că spiritul își poate mări cantitatea de energie pozitivă din care este compus, micșorând-o în acest timp pe cea negativă, până în punctul în care nu va mai fi format din cele două forme de energie, ci doar dintr-una singură. Un spirit care scapă de energia negativă și ajunge să fie format doar din cea pozitivă este eliberat din ciclul reîncarnărilor, transformându-se în ceea ce popoarele lumii numesc adesea „înger”, unul dintre adepții lui Enlil. La polul opus, un spirit care își mărește cantitatea de energie negativă din care este format până în punctul în care o elimină complet pe cea pozitivă se transformă într-o entitate numită popular „demon”, care urmează ordinele lui Enki. Și în acest caz spiritul este eliberat din ciclul reîncarnărilor. Însă, dacă spiritele complet pozitive se întorc în lumea eonilor pentru a se uni cu tatăl lor, din care au emanat, cele complet negative pierd această șansă pentru totdeauna. Religiile vorbesc despre o lume a demonilor, o dimensiune imaterială în care sunt închise aceste entități, cel mai probabil cea numită Tartaros de greci, în care se ajunge prin portalul din lumea subterană.
Când Sophia a creat ciclul reîncarnărilor, a lăsat spiritelor posibilitatea eliberării din „închisoarea” materială. După cum susțin religiile orientale, suferința este o metodă de a arde karma negativă. Despre eliberarea din ciclul reîncarnărilor terestre prin suferință vorbesc multe sisteme religioase și filosofice. De pildă, într-un manuscris descoperit la Marea Moartă, redactat de secta esenienilor, fratele Yeșu’a spunea: „fericiți cei ce trec prin multe încercări, căci suferințele lor îi desăvârșesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din ceruri și nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci nașterea și moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Sophia a ales această soluție pentru ca spiritele, părți din Enlil, să cunoască suferința pe care a simțit-o ea în timpul încarcerării, suferință care reiese cu ușurință din textele gnostice. În acest mod probabil s-a simțit răzbunată. Cea de-a doua metodă pentru a atinge evoluția spirituală necesară eliberării din lumea materială este cea pe care ne-au sugerat-o marii înțelepți ai lumii. Sophia considera că „păcatul” ei s-a datorat iubirii. Nu a vrut să-și atace tatăl ceresc ori să-l înghită pe partenerul ei, Theletos, ci doar a încercat să dea naștere unui copil. Cu cei doi s-a unit din iubire atât pentru ei, cât și pentru copilul nenăscut pe care și-l dorea cu ardoare. Cel puțin asta susținea ea. Așadar, pentru ca spiritele să se elibereze din temnița materiei, este necesar să învețe să iubească necondiționat, din dragostea pentru semeni născându-se o sumedenie de sentimente pozitive, cum ar fi compasiunea, toleranța, înțelegerea, dorința de ajutorare, etc. Suferința nu era de ajuns pentru transformarea completă a unui spirit în energie sută la sută pozitivă, iubirea fiind componenta obligatorie care nu putea fi ignorată. Dacă ea a fost pedepsită din cauza iubirii, spiritele rupte din Enlil sunt nevoite să învețe să iubească. Din acest motiv nu ne amintim nimic din viețile anterioare ori din lumile spirituale în care am ajuns între existențele terestre, nu știm cine suntem cu adevărat sau care este rolul nostru aici, pe Pământ. O entitate care ar avea aceste răspunsuri, ar face tot ce este necesar pentru a se elibera; s-ar forța să iubească și s-ar preta doar cu fapte și gânduri pozitive. Însă ar face-o dintr-un motiv complet egoist, nu pentru ceilalți, ci pentru a se elibera pe sine. Iar această „iubire” nu este nici pe departe lecția pe care Sophia își dorea să o învățăm. Dacă sentimentele pozitive apar fără să știm că reprezintă cheia eliberării din lumea materială, iar faptele bune sunt realizate fără nicio urmă de egoism, cantitatea de energie pozitivă dintr-un spirit se mărește, înlocuind-o pe cea negativă. La polul opus, sentimentele și faptele negative duc la involuție spirituală. Dacă pentru a se întoarce în dimensiunea din care a generat fiecare individ trebuie să respecte viața în orice formă a ei și să-și ajute semenii, prejudiciile de orice natură aduse celorlalți îndepărtează spiritul de țelul său, mărindu-se cantitatea de energie negativă din care este format. Această ipoteză este sugerată chiar și de Noul Testament, unde Iesous le promite „Împărăția cerurilor” celor săraci, asupriți sau bolnavi (cu alte cuvinte, celor care suferă, arzându-și astfel karma negativă sau „păcatele”), învățându-i să-și iubească nu doar aproapele, ci chiar și dușmanul („Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din ceruri” – Evanghelia lui Matthaios 5:44-45), în același timp interzicându-le să facă rău vreunei ființe („Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa” – Evanghelia lui Matthaios 5:39-40). Această pasivitate la care îndemna autorul evangheliei prin Iesous, alături de iubirea necondiționată a tuturor oamenilor, nu a fost înțeleasă decât de un număr foarte mic de oameni în cele aproximativ două milenii de când au fost redactate cărțile care compun Noul Testament. Chiar dacă sfaturile lui sunt extrem de clare, indicând calea către eliberarea din universul material. Redactorii Noului Testament au inclus încă un element important în obținerea acestei eliberări, simbolizat prin răstignirea lui Iesous: sacrificiul de sine. Doar după îndelungi suferințe, sacrificiu și iubire a dușmanilor, Iesous a reușit să ajungă în cer, la dreapta Tatălui. Creștinismul susține că prin răstignirea lui au fost iertate păcatele omenirii, o afirmație cel puțin bizară, în lipsa detaliilor lămuritoare. În realitate, prin povestea crucificării ne este explicată calea prin care putem scăpa de „păcate”, pentru a ne elibera din ciclul reîncarnărilor și a ne întoarce „Acasă”: iubire, suferință și sacrificiu de sine.
În India se considera că ciclul reîncarnărilor este infinit, până la apariția budismului. Buddha a găsit o cale de a opri ciclul prin atingerea iluminării spirituale. În Noul Testament, Iesous este cel care le dezvăluie oamenilor cheia părăsirii închisorii terestre. Ambele personaje îl reprezintă pe Enlil, drept pentru care înțelegem că regele Pământului nu a lăsat de izbeliște spiritele smulse din el, ci a încercat să le ajute oferindu-le soluția salvării. Ceea ce Sophia nu a apreciat prea mult, din moment ce nu avea niciun interes să-și vadă captivii eliberați. O mulțime de spirite închise în lumea materială reprezentau un Enlil slăbit și vulnerabil. Mai mult, o ședere de durată a spiritelor în temnița Sophiei reprezenta și o răzbunare îndelungată a ei. Apariția oamenilor a mai avut un rol, în afară de cel de muncitori în locul zeilor, așa cum susține varianta oficială din mituri, de soldați în armata lui Enki sau de potențiale gazde pentru zeii care aveau nevoie de trupuri compatibile cu ei pentru a se reîncarna; spre deosebire de animale și plante, oamenii au primit rațiune. Care nu este neapărat un dar, așa cum ne place să credem. Ura, invidia, răutatea, lăcomia, trufia și toate celelalte sentimente negative asemănătoare sunt specifice omenirii, animalele nefiind capabile de astfel de trăiri. Cum ceea ce ne diferențiază cel mai mult de animale este rațiunea, rezultă că ea este de vină pentru sentimentele negative, concluzie la care au ajuns și psihologii zilelor noastre. Omul este singura ființă de pe Terra care ucide de plăcere, care distruge intenționat, care simte nevoia să facă rău, care pornește războaie. Rațiunea cu care ne-a înzestrat Enki este de vină pentru nașterea și amplificarea acestor sentimente negative, care ne împing la săvârșirea unor fapte negative. Iar aceste trăiri și acțiuni, așa cum am văzut, duc la involuție spirituală sau creșterea cantității de energie negativă în detrimentul celei pozitive din componența unui spirit, adică îndepărtarea de mult-așteptata întoarcere „Acasă”. Creștinismul susține că Satan ispitește omenirea încontinuu, pentru a se îndepărta de Dumnezeu, o explicație a faptelor Sophiei, adaptată acestei religii. Deși dintotdeauna omenirea a lăudat rațiunea cu care a fost înzestrată, precum și pe cel care ne-a oferit-o, darul lui Enki se dovedește a fi în esență un blestem. În Noul Testament, Iesous a dat de înțeles că rațiunea ne îndepărtează de eliberare, prin citate de genul: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Evanghelia lui Matthaios 5:3) sau „Lăsați copiii să vină la mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Theos. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăția lui Theos ca un copil nu va intra în ea” (Evanghelia lui Markos 10:14-15). Cei săraci cu duhul sunt cei cu minte puțină, iar copiii sunt considerați puri sufletește datorită lipsei unei rațiuni complet dezvoltate, precum în cazul adulților. Până la apariția oamenilor, ființelor terestre raționale, spiritele încarnate în plante și animale aveau mai multe șanse de eliberare, având doar suferința ca metodă a evoluției spirituale. Miturile lumii numesc acea perioadă „Epoca de Aur”, o eră dominată de pace și dreptate. Grecii, romanii și restul popoarelor considerau că totul s-a schimbat în rău după înscăunarea lui Zeus / Enlil pe tronul Pământului, perioadă în care au apărut oamenii, animalele cu rațiune.
În momentul încarnării într-un trup material, spiritul a mai primit o componentă cu care adesea este confundat. Filosoful grec Platon a fost prima persoană din Occident care a realizat că sufletul este o parte esențială a omului – adevăratul sine – și că este nemuritor prin natura lui. Pentru Platon, trupul nu reprezintă decât o imitație imperfectă a adevăratei persoane, fiind supus schimbării și distrugerii, la fel ca toate celelalte lucruri materiale. În schimb, sufletul face parte din tărâmul divin, fiind incoruptibil și etern. Aproximativ 22 de veacuri mai târziu, în secolul al XVI-lea, alchimistul de origine elvețiană Paracelsus susținea că omul este alcătuit din trei elemente: spirit, suflet și materie. Pentru el, spiritul provine din prima emanație a lui Dumnezeu, este înzestrat cu înțelepciune și putere divină, iar dacă omul devine conștient că posedă asemenea daruri și învață cum să le folosească, „atunci cel care le posedă va fi un supraom și va fi numit Ființă divină sau Fiu al Atotputernicului”. Pentru egiptenii antici, omul era format din „khat” (trup), „ka” (esență a vieții), „ba” (personalitate), „ib” (inimă), „sheut” (umbră) și „ren” (nume). „Ba” reprezenta spiritul iar „ka” ar putea fi echivalat cu sufletul. După moarte, cele două se reuneau pentru a forma o nouă entitate, numită „akh”. Diverse curente oculte, ezoterice și mistice vorbesc și despre un corp eteric care, conform Bhagavad Gita (unul dintre textele sacre ale hinduismului), este compus din minte, inteligență și ego. În sufism, acest corp eteric este numit „wujud al-aqdas” („cel mai sacru trup”) și „jism asli haqiqi” („adevăratul și autenticul trup”), „trupul diamant” în taoism, „trupul luminos” sau „trupul curcubeu” în budismul tibetan, „trupul fericirii” în Kriya Yoga și „soma athanaton” („trupul nemuritor”) în hermetism. Toate aceste clasificări ale părților componente ale ființei umane pot fi rezumate după modelul lui Paracelsus: în trup nu este închis doar spiritul, ci și sufletul. De multe ori cei doi termeni sunt confundați. Pentru a se evita confuzia, spiritul a devenit asociat cu mentalul, cu intelectul, iar sufletul cu emoțiile și sentimentele. Se pare că în realitate cele două părți sunt clar diferențiate. În esența sa, omul este spiritul captiv în trupul material. Sufletul nu reprezintă decât legătura dintre spirit și Tatăl ceresc din care au emanat toate ființele din univers. Eonii gnosticilor erau conectați cu toții; prin urmare, la fel sunt și spiritele desprinse din Enlil. Sufletul, descris ca un cordon argintiu în ședințele de clarviziune care implică deplasări într-o lume spirituală numită Astral, este o cantitate de energie pozitivă. Fără ea, un spirit închis în lumea materială își pierde orice șansă de a se întoarce „Acasă” și a se reuni cu eonul din care a emanat. Atunci când un spirit involuează până în punctul în care devine compus doar din energie negativă, legătura (sufletul) dintre el și lumea eonilor se rupe. Pe lângă această metodă, mai există altele prin care legătura se poate întrerupe: așa-zisele pacte cu demonii, prin care un individ își cedează sufletul de bună voie, și sacrificiile umane, în care sufletele celor jertfiți sunt oferite acelorași divinități malefice. Un spirit rămas fără suflet își poate continua existența pe Terra, rămânând prins în ciclul reîncarnărilor, fără a reuși însă să evolueze spiritual. Rămas fără posibilitatea de a atrage energie pozitivă din eonul suprem cu ajutorul sufletului, respectivul individ devine în timp o formă de energie complet negativă.
Se spune că spiritele sunt nu sunt conectate doar cu sursa din care au emanat, ci și cu un soi de bază de date universală, numită de orientali Akașa, care cuprinde toate informațiile lumii. Blocajul instituit de Sophia pentru a opri amintirile existențelor anterioare, pământene sau din lumile imateriale, acționează și asupra acestei baze de date, gândirea conștientă fiind cea care realizează blocajul prin limitările pe care le impune. Tot gândirea conștientă este cea care blochează capacitățile așa-zis paranormale pe care le posedăm cu toții și care se observă cel mai bine la animalele pe care le considerăm a fi lipsite de rațiune. Deși în multe cazuri studiate intens de oamenii de știință subconștientul a reușit să lase să iasă la lumină o parte dintre aceste capacități, blocajul Sophiei funcționează în ceea ce privește majoritatea oamenilor.
Uitându-ne în jur, observăm cu lejeritate că influența eonului decăzut a fost mai puternică decât cea a lui Enlil, majoritatea oamenilor aflându-se într-o continuă involuție. Iar viața terestră, care este mai mult grea decât ușoară și plină mai mult cu elemente negative decât cu unele pozitive, pare a fi într-adevăr o închisoare. Pentru a se transforma în soldații perfecți pe care și-i dorea Enki, dar și pentru a rămâne cât mai mult timp în „temnița” terestră, departe de Enlil, oamenii trebuiau educați. Sau, mai exact, manipulați. Iar pentru acest lucru era nevoie să li se împărtășească o parte dintre secretele zeilor.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
