Dintotdeauna oamenii și-au dorit să afle adevărata natură a lumii în care trăiesc. Ce este Universul, cum a apărut și de ce. Au fost lansate multe păreri, care au rămas la stadiul de ipoteze din cauza imposibilității de a fi demonstrate. Cea mai simplistă astfel de teorie (și cea mai răspândită totodată) considera Cosmosul creația zeilor. Odată cu dezvoltarea științei, oamenii au început să caute variante alternative, unele mai aberante chiar decât cele religioase.
În anii 1920, preotul și astronomul Georges Lemaitre a lansat teoria Big Bang-ului, cu care astăzi sunt de acord majoritatea oamenilor de știință. Și nu doar ei, Papa Pius al XII-lea declarând pe 22 noiembrie 1951, cu ocazia întâlnirii membrilor Academiei Pontificale de Științe, că teoria Big Bang-ului este în concordanță cu toate conceptele romano-catolice referitoare la Creație. Conform acestei ipoteze, cu mult timp în urmă Universul încă nu exista. Nu exista absolut nimic, doar vidul. Cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă, în acest imens nimic a izbucnit din senin o explozie uriașă, din care a luat naștere Universul. Acest prim Univers era atât de fierbinte, încât conținea doar energie pură. După numai o secundă, o parte din acea energie a fost transformată în semințele materiei, iar Cosmosul s-a umplut de o ceață densă. Timp de 400 de milenii Universul a crescut iar ceața a început să formeze atomi. După un miliard de ani un nor de ceață a devenit atât de dens încât a explodat, dând naștere primei stele. Ceilalți nori i-au urmat exemplul iar stelele astfel formate s-au grupat încet-încet în galaxii. Pentru confirmarea teoriei Big Bang-ului, cercetătorii se bazează pe trei indicii majore:
- Vârsta celei mai vechi stele este de 12-13,2 miliarde de ani, adică ea corespunde parțial cu vârsta Universului.
- Analiza luminii emise de galaxii demonstrează că obiectele din spațiu se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare cu cât sunt mai îndepărtate de Pământ, ceea ce sugerează că galaxiile erau cândva adunate într-o regiune unică a spațiului.
- În toate regiunile Universului există și astăzi o radiație de fond foarte slabă, rămășiță a torentelor de căldură și lumină din primele momente ale Cosmosului.
Multe elemente din teoria Big Bang-ului sunt întâlnite în mitologie. Vidul de la început, din care a luat naștere lumea, era numit „haos” sau „ocean” de majoritatea popoarelor. La Iunu (Helioupolis), în Egipt, Nun era oceanul primordial din care a ieșit o stâncă pe care se afla Ra, Soarele (la Inbu-Hedj / Memphis, cel care s-a născut pe stâncă era zeul Ptah). Într-un alt mit egiptean, valurile lui Nun au dat naștere unei insule pe care au apărut patru perechi de zei. În mitologia fino-ugrică, haosul primordial avea forma unui ocean imens, din care s-a născut Num, zeul care a creat lumea (de remarcat asemănarea acestui nume cu Nun al egiptenilor). Pentru turci, Sombol-Burkan a construit lumea din lut scos din oceanul primordial. La mongoli, doi zei au coborât din cer în marea primordială și au făurit lumea din nămol pe spatele unei broaște țestoase. În mitologia chineză, haosul avea forma unui ou (forma de sferă a Universului imediat după Big Bang) din care s-a născut Pan Ku, cel care a creat cerul și Pământul din cojile oului. În Babilon, haosul era reprezentat de șarpele cu aripi Tiamat; zeul Marduk, care semnifica ordinea, a ucis-o pe Tiamat și a creat lumea din corpul ei. În mitologia nordică, haosul (vidul) era o prăpastie care delimita focul și gheața; din ciocnirea celor două elemente (Big Bang-ul) s-a născut uriașul Ymir, din trupul căruia a fost făcută lumea. La greci, conform Teogoniei lui Hesiodos, haosul este cel care a dat naștere zeiței Pământului (Gaia), zeului lumii subterane (Tartaros), zeului iubirii (Eros), zeiței nopții (Nyx) și zeului întunericului (Erebos). Gnosa valentineană susținea că din haos s-a desprins Primul Principiu sau Tatăl. Big Bang-ul ori explozia creatoare de materie este întâlnită și la Khemenu (Hermoupolis Magna), în Egipt, unde se credea că lumea a apărut din ciocnirea celor patru elemente primordiale: apa, nemărginirea, întunericul și aerul. Iar dogonii din Mali spun că pământul, aerul, focul și apa din oul zeiței Amma s-au ciocnit, provocând șapte explozii din care a luat naștere viața.
Povestea Big Bang-ului, oricât de incredibilă ar părea, a fost inventată cu cea mai importantă armă a oamenilor de știință: abilitatea de a transforma evenimente reale în ecuații matematice. Aceasta le-a permis cosmologilor să creeze o replică matematică a Universului, numită „Modelul Standard al Cosmologiei”, care descrie întreaga evoluție a Cosmosului de la Big Bang până astăzi. Pentru cosmologi, Modelul Standard funcționează perfect. Are însă un mare defect: nu explică absolut totul. Cu cât oamenii de știință studiază mai intens Universul, cu atât realizează că Modelul Standard nu este o copie exactă. Cu toată matematica sa complexă, Modelul Standard are încorporate o serie de teorii emise pentru a explica observații care nu au sens, teorii incomplete sau nedovedite, fără de care povestea Big Bang-ului rămâne doar o poveste de adormit… adulții.
Teoria Big Bang-ului spune că Universul a fost creat printr-o explozie. Însă o explozie ar produce un Univers dezordonat, cu zone care ar avea diferențe mari de temperatură între ele, iar Cosmosul nu este deloc așa. În toate direcțiile temperatura pare a fi aceeași. Problema temperaturii a cauzat probleme Modelului Standard, clătinând serios ipoteza Big Bang-ului. Spre fericirea cosmologilor, un om de știință a rezolvat aparent această problemă. În 1980, Alan Guth, profesor de fizica particulelor, a emis teoria inflației, care susține că Universul primordial a început să se dilate încet, permițând temperaturii să se uniformizeze. Apoi, într-o fracțiune de secundă s-a extins brusc, lăsând totul perfect neted și uniform. Deși teoria lui Guth rezolvă problema temperaturii, nu poate explica ce anume a cauzat inflația. Dacă ea a avut loc într-adevăr, ar fi avut nevoie de mai multă energie decât ne-am putea imagina. Prin urmare, se pare că inflația s-a produs într-un mod miraculos și s-a oprit chiar înainte de a distruge Universul. Ocolind acest aspect, teoria inflației pare să se încadreze perfect în Modelul Standard. Noua versiune a genezei începe tot cu Big Bang-ul apoi, într-o fracțiune de secundă, inflația contractă Universul de un cvadrilion de cvadrilioane de ori. Când temperatura se mai răcește, se formează blocuri de materie iar gravitația începe să-și facă efectul. Însă, în acest punct, Modelul Standard se lovește de o altă problemă: galaxiile par să se învârtă mult prea repede.
Conform legii gravitației a lui Newton, stelele de la marginea unei galaxii ar trebui să se miște mult mai încet decât cele apropiate de centru. Acest lucru se observă clar în sistemul nostru solar: cu cât planetele sunt mai îndepărtate de Soare, cu atât se mișcă mai încet. Vitezele planetelor produc o linie numită „curbă de rotație”. Galaxiile ar trebui să producă aceeași curbă, însă nu o fac. În mod surprinzător, când este măsurată viteza stelelor de la marginea galaxiilor, se observă că ele se mișcă la fel de rapid precum cele apropiate de centru. În acest caz, curba de rotație nu este o curbă, ci o linie dreaptă. Acest lucru ar trebui să ducă la o catastrofă universală, galaxiile dezbinându-se la asemenea viteze uriașe de rotație. Dar pentru că acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că există mai multă gravitație. Pentru a avea mai multă gravitație, este necesară mai multă materie decât cea existentă în Univers. Cum cosmologii nu au găsit materia necesară, au inventat-o. Astfel a luat naștere „materia neagră”. Acest nou concept pur teoretic a rezolvat problema curbelor de rotație. Conform calculelor, materia neagră este de cinci ori mai multă decât cea obișnuită, reprezentând după opinia specialiștilor din cadrul misiunii Planck 84,5% din totalul materiei din Univers și 26,8% din tot ceea ce există în Univers, adică materie plus energie. Însă și materia neagră are un mare defect: cosmologii nu știu ce este. Nu poate fi materie obișnuită, pentru că aceasta ori emite lumină, ori o reflectă. Iar materia neagră trebuie să fie invizibilă, formată din particule pe care nu le cunoaștem și să poată trece prin materie obișnuită. În ciuda faptului că materia neagră pare să existe doar în imaginația cosmologilor, fără ea Universul nu poate funcționa conform Modelului Standard.
După acceptarea materiei negre, povestea genezei pare să fie rezolvată. Big Bang-ul se produce, inflația preia controlul și totul se extinde. După un miliard de ani ia naștere prima stea, apoi materia neagră își face efectul: creează gravitația care permite formarea galaxiilor. Universul continuă să se extindă și, pe măsură ce trece timpul, expansiunea încetinește. Curând, Universul se va opri. Problema este că acest lucru nu se întâmplă în realitate. Universul nu își încetinește expansiunea ci, dimpotrivă, o accelerează. Această problemă sugerează că o nouă forță îi dă putere. A fost numită „energie neagră” și, deși nimeni nu știe ce este, cauzează un fel de anti-gravitație, făcând lucrurile îndepărtate să se respingă. Pentru cosmologi, se pare că are proprietăți magice: nu doar cauzează expansiunea Universului dar, cu cât acesta se extinde mai mult, cu atât se creează mai multă energie neagră pentru a umple golurile. Ceea ce înseamnă că există ceva ascuns în nimic. Vidul dintre galaxii ar trebui să fie gol, fără nicio particulă, însă se pare că este plin de energie. La fel ca materia neagră, energia neagră nu este o soluție, ci descrierea unei probleme.
O altă piedică de care s-au lovit cosmologii provine din observațiile realizate cu telescopul spațial Hubble, care arată că 80% din lumina ultravioletă din Univers provine… de niciunde. „E ca și cum te-ai afla într-o încăpere mare, foarte intens luminată, dar uitându-te în jur ai vedea doar câteva becuri de 40 de wați”, spunea Juna Kollmeier de la Carnegie Institution for Science, autoarea unui studiu publicat în The Astrophysical Journal Letters. „De unde vine toată lumina aceasta? Ea lipsește din observațiile noastre”, remarca ea. Fotonii ionizați, tipul de lumină ultravioletă cu energie înaltă necesară pentru a transforma atomii de hidrogen în ioni, provin în principal de la quasari, nuclee galactice active care emit cantități enorme de energie electromagnetică. Cum numărul quasarilor cunoscuți este mult mai mic decât cel necesar pentru a genera cantitatea de ioni de hidrogen măsurată de cercetători, nu se știe de unde provin 80% dintre fotonii ionizați. Este luată în calcul proveniența lor dintr-o sursă necunoscută, poate chiar ipotetica materie neagră (care este folosită pentru a explica din ce în ce mai multe necunoscute ale cosmologilor). Această discrepanță apare doar în regiunile apropiate de noi ale Cosmosului, relativ bine studiate. În galaxiile mai îndepărtate lucrurile par să se potrivească. „Cel puțin un lucru pe care credeam că îl știm despre Universul actual nu este adevărat”, recunoștea David Weinberg de la Ohio State University, unul dintre autorii studiului.
În 2009, un grup de oameni de știință de la N.A.S.A. a anunțat că Universul scoate un sunet, care este la fel de neînțeles pentru oameni ca și forma, dimensiunile ori geneza Cosmosului. Pe când încercau cu ajutorul unui radiometru să găsească urme ale căldurii emise de prima generație de stele, cercetătorii N.A.S.A. au captat niște unde radio venite din spațiul cosmic, care reprezintă așa-numitul „zgomot spațial” sau „space roar” în engleză. Nimeni nu știe ce este sau care este sursa acestui „glas” al Universului, care este de șase ori mai intens decât ar trebui să fie după calculele oamenilor de știință. Ceea ce demonstrează din nou că noi, oamenii, habar nu avem pe ce lume trăim. La propriu, nu doar la figurat.
Pe lângă toate aceste probleme există și cea mai importantă, punctul de plecare al Modelului Standard: dacă într-adevăr Universul a început cu o explozie uriașă, cum putea ea să se producă din nimic? Cosmologii au venit cu o „soluție” și de această dată. În interiorul vidului a apărut un punct de o natură specială (o așa numită „singularitate”), ceva fără dimensiuni dar cu energie infinită. Din cauze necunoscute, acel punct magic a ieșit din starea de singularitate și și-a manifestat uriașa energie printr-o explozie de proporții colosale, explozie care continuă și astăzi. Imediat după acea explozie sau Big Bang, Universul a fost închis într-o sferă de mărime subnucleară (oul cosmic din care a apărut lumea, prezent în miturile multor popoare), de numai 10-33 centimetri diametru. Iar din acel moment Universul se extinde cu o viteză aflată în continuă creștere, datorită energiei negre.
Dacă acceptăm ideea că Universul material s-a născut din explozia acelui punct adimensional, cu energie infinită, aflat în vidul de la început, apare întrebarea: ce l-a făcut să iasă din starea de singularitate? Răspunsul este simplu: o vibrație. „La început a fost cuvântul”, afirmă Noul Testament, o propoziție cunoscută de mulți dar înțeleasă de foarte puțini. Ce cuvânt a fost la început? Cum era acel cuvânt? Vorbit? Gândit? Scris? Era într-adevăr un cuvânt sau altceva? Cum este posibil ca un cuvânt să dea naștere Universului? Dacă înlocuim „cuvântul” cu vibrația pe care o reprezintă, ideea biblică are sens. Vibrația primordială, care a dat naștere primilor atomi acum aproximativ 13,7 miliarde de ani, ce s-au divizat și s-au extins, ajungându-se la Universul cunoscut astăzi, a creat „explozia” de care amintesc legendele lumii, Big Bang-ul oamenilor de știință. Tribul bambara din Mali consideră că Universul a apărut din Yo, sunetul rădăcină care nu putea fi auzit. Adică este vorba despre aceeași vibrație de care vorbește și Biblia. Mayașii considerau că lumea a apărut din întuneric după ce doi zei șerpi, Tepeu și Gucumatz, au strigat „Pământ!”. Din nou, vibrația reprezentată de cuvânt. Într-un mit egiptean, zeul Amun s-a adus la viață singur, gândindu-se pe sine, făcând apoi oul din care a ieșit. Tot în Egipt, la Inbu-Hedj (Memphis), zeul Ptah a creat lumea din capul și din limba sa, gândind-o și vorbind-o. Aici vibrația creatoare este reprezentată printr-un cuvânt gândit sau rostit.
Dacă într-adevăr o vibrație a creat lumea, pe ea ce a creat-o? Ce a dat naștere din nimic acelui punct adimensional care a provocat Big Bang-ul? Ce a provocat inflația care a permis temperaturii să se uniformizeze după explozie? Ce provoacă acel surplus de gravitație, dacă materia neagră există doar în imaginația cosmologilor? Ce este acea energie care face Universul să continue să-și accelereze expansiunea? Poate că întrebarea corectă ar fi cine, nu ce. Strămoșii noștri atribuiau crearea lumii unor ființe superioare, zeii. Ra, Amun, Djehuty (Thoth) sau Ptah la egipteni, Pan Ku în China, Izanagi și Izanami în Japonia, Zurvan în Persia, Ahura Mazda în zoroastrism, Marduk în Babilon, Anu în Akkad, An în Sumer, Odinn, Vili și Vé în Scandinavia, Sombol-Burkan la turci, Ocirvani și Tsagan-Sukurty la mongoli, zeii Phyva la tibetani, Khaos în Grecia, Diavolul în bogomilism, Viracocha la incași, trei zei șerpi împreună cu trei celești la mayași, cei patru zei Tezcatlipoca la azteci, Nzame pentru triburile Fang din Africa, zeița Amma pentru dogonii din Mali, En-kai pentru masaii din estul Africii, Tangaroa pentru triburile din Oceania, etc. La fel se întâmplă și în religiile actuale: Dumnezeu a făcut lumea în viziunea creștinismului, Allah în islam, Elohim în iudaism, Brahma în hinduism, și așa mai departe.
Însă ce părere au oamenii de știință? Este posibil ca o ființă să fi creat lumea? Surprinzător, mulți dintre ei spun că da. După îndelungi cercetări mai ales în ultimii 60 de ani, cei mai mulți tind să încline în favoarea Universului realizat de o entitate inteligentă. În sprijinul acestei afirmații, peste 600 de oameni de știință, doctoranzi la cele mai mari universități din lume, au semnat un document în care și-au exprimat scepticismul cu privire la ipoteza conform căreia doar întâmplarea a dus la complexitatea vieții. Deși mulți oameni de știință sunt de acord cu teoria naturalistului englez Charles Darwin, nu există nici măcar o singură dovadă a unui strămoș comun tuturor ființelor. Cel mai ilustru exemplu în acest sens este o eroare geologică numită „Explozia cambriană”. Din studiul fosilelor s-a demonstrat că viața nu a evoluat încet, după cum susținea Darwin, decât până la un punct. Acum aproximativ 530 milioane de ani evoluția s-a produs brusc, cu o viteză uimitoare. Într-o clipă geologică regnul animal a sărit de la organisme simple la creaturi extraordinare cu coloană vertebrală, ochi compuși și membre articulate. În anii ’60, geo-chimiștii au ajuns la concluzia că atmosfera Pământului era la început diferită de cea din ziua de astăzi, fiind formată din dioxid de carbon, nitrogen și vapori de apă, adică ceea iese din interiorul unui vulcan atunci când erupe. În urma a numeroase experimente s-a demonstrat că în acea atmosferă nu se putea produce nicio celulă vie pe cale naturală. Cu alte cuvinte, viața pe Pământ nu putea să apară întâmplător, din nimic, ceea ce desființează conceptul evoluționist. În plus, complexitatea celulelor și proprietatea A.D.N.-ului de a reține informații i-au condus pe biochimiști la aceeași concluzie: viața nu putea fi creată decât de o ființă inteligentă. Concluzie pe care o susțin și fizicienii, bazându-se pe faptul că toate forțele prezente pe Terra (de la gravitație până la forța electromagnetică) au exact valorile necesare pentru a susține viața. Orice deviere în valorile acestor forțe ar face imposibilă existența vreunui organism viu. Merită menționat și un articol apărut în ziarul britanic The Telegraph pe 31 august 2010 în care, în urma experimentului de la Geneva cu acceleratorul de particule, s-a lansat ipoteza că universul nostru ar fi putut fi creat într-un laborator de ființe dintr-o altă dimensiune. Nu zei cu puteri supranaturale, ci oameni probabil ca noi, însă mult mai evoluați tehnologic. Dar și lumea acestor „oameni”, dacă ar fi fost materială, ar fi trebuit să fie creată de cineva. Este posibil să existe mai multe lumi paralele sau un multivers, așa cum l-a numit în 1895 filosoful și psihologul american William James?
Încercând să găsească explicații asupra „momentului zero” al exploziei originale, mai mulți fizicieni au demonstrat, pe baza teoriei fizicii cuantice, că o particulă elementară poate fi detectată în două locuri în același timp. Ceea ce a generat ideea că spațiul și timpul sunt lucruri abstracte, iluzii ale gândirii omului. De asemenea, există și teoria „supragravitației”, bazată pe faptul că forța gravitațională este mult prea slabă în raport cu forța electromagnetică sau cu alte forțe (deși în Univers ea pare a fi atotcuprinzătoare), care spune că gravitația se scurge într-un univers paralel și că forța gravitațională care rămâne în universul nostru este mult diminuată. Aceste două teorii au dus la dezvoltarea Teoriei M (sau Teoria membranelor), care concluzionează că în lume există mai multe dimensiuni decât cele trei din universul nostru. Iar cosmologii au întâlnit o nouă problemă, deși Modelul Standard părea să explice nașterea Universului: grupuri întregi de galaxii se mișcă într-un mod inexplicabil. Această mișcare a fost numită „flux negru” și a generat ideea existenței nu doar a unui univers, ci a mai multora.
Credința în mai multe lumi (sau universuri paralele) există încă din cele mai vechi timpuri. La scandinavi, arborele lumii, Yggdrasil, lega cele nouă lumi ale Universului. Un arbore asemănător este prezent și în tradiția maya, unde lega Pământul de cele treisprezece lumi superioare și de cele nouă inferioare. Să nu uităm de multitudinea de lumi din hinduism sau de cele nouă ori șapte „ceruri” din creștinism și islam. Kabbalah susține că, înainte de apariția lumii materiale, au existat mai multe lumi, care au fost distruse din cauza unui dezechilibru universal. Conform kabbaliștilor, aceste lumi sunt simbolizate în Biblie prin „regii care au domnit în pământul Edomului înainte de a domni vreun rege peste fiii lui Yisra’el” (Facerea 36:31). Pentru a reechilibra Universul a fost creată lumea fizică (Asiah), ceea ce permite celorlalte trei lumi spirituale (Atsilut – lumea emanațiilor, Beriah – lumea sufletelor și Yetsirah – lumea îngerilor) să existe fără pericolul de a fi distruse. Ideea distrugerii primei lumi și crearea alteia exista și la incași, unde se credea că zeul Viracocha a făcut o lume fără Soare, Lună și stele (adică imaterială), pe care a distrus-o și mai târziu a refăcut-o. În China se spunea că trei zei (Fuxi, Nuwa și Shannong) au recreat lumea, care se afla într-o stare totală de dezordine după moartea primului om, Pan Ku. La azteci, cei patru zei Tezcatlipoca au fost nevoiți să construiască lumea de mai multe ori pentru că, după fiecare încercare, crocodilul-femelă Cipactli mânca sau distrugea tot ce făcuseră ei. În India, la sfârșitul fiecărui ciclu cosmic care durează 2.160.000.000 ani, zeul Șiva distruge Universul, iar Brahma îl reconstruiește, dând naștere astfel unui nou ciclu. În Colecția celor 6 Voci, una dintre cărțile lucrării Kandlour (care reunește textele sacre ale vechilor lama), se spune că există ceruri diferite care nu sunt accesibile tuturor divinităților, aceste șase domenii fiind împărțite în 28 de domicilii.
Dacă într-adevăr există mai multe universuri paralele materiale, la fel ca al nostru, și ele au avut un început. Dacă există lumi imateriale, așa cum susțin religiile lumii din cele mai vechi timpuri până astăzi, locuitorii acestora ar putea fi răspunzători pentru apariția lumii (sau lumilor) materiale. Kabbalah evreiască ne oferă o variantă cu privire la această problemă: la început a existat o lume imaterială în care a luat naștere prima ființă, numită Adam Kadmon, o entitate eterică, parte din energia care guvernează întregul Univers, pe care persoanele religioase o numesc Dumnezeu. Lumina și energia emanate din Adam Kadmon au format „recipiente” (numite „kelim” în ebraică) care aveau rolul de a susține mult prea puternicele emanații divine. Însă aceste „recipiente” au fost distruse, ceea ce a provocat haos și o ruptură în Univers, care s-a împărțit în două lumi: cea materială și cea spirituală. Însuși Adam Kadmon a fost divizat într-o multitudine de suflete (ce conțin aceeași energie divină ca și ființa primordială), care au fost aruncate în lumea cealaltă (universul material). Avem, așadar, din nou ideea exploziei care a creat Universul fizic, dar și pe cea a sacrificiului ființei primordiale, întâlnit la multe popoare ale lumii. De pildă, în mitologia aztecă, cei patru zei Tezcatlipoca au spintecat crocodilul-femelă Cipactli, iar din trupul ei au apărut lumea, zeul ploii și primii oameni. Zeul suprem al Babilonului, Marduk, a creat lumea din corpul zeiței Tiamat. Scandinavii considerau că zeii Odinn, Vili și Vé l-au ucis pe uriașul Ymir, prima ființă, apoi i-au folosit leșul pentru a face Universul. În brahmanism se spune că zeii l-au omorât pe uriașul Purușa pentru a crea lumea. Triburile din Polinezia susțin că Tu, zeul războiului, a vrut să-și ucidă părinții pentru a aduce lumina și viața pe lume. Iar zeița Amma a Dogonilor a împăștiat prin lume bucăți din Nommo, unul dintre fiii săi, pentru a restabili ordinea. Exact ideea de dezordine cosmică amintită de Kabbalah, de mitologia chineză și de multe altele.
Este posibil să existe lumi imateriale și ființe imateriale? Am văzut că zeii / îngerii / demonii / spiritele / extratereștrii sunt astfel de entități. Mai mult, putem confirma acest lucru privindu-ne pe noi înșine. Potrivit celor mai multe curente religioase și filosofice, omul nu este format doar din trup, ci și din alte două componente: suflet și spirit. Pentru grecii antici omul avea trei părți: soma, psyche și pneuma. Pentru egiptenii antici, la moartea corpului fizic supraviețuiau două componente imateriale: Ka (un fel de substanță subtilă) și Ba (sufletul, reprezentat grafic ca o pasăre cu cap de om). Deoarece spiritul și sufletul sunt imateriale, trupul reprezintă doar un recipient pentru ele. Cum la naștere spiritul vine de undeva iar după moarte se îndreaptă către ceva, putem presupune că locul din care vine și către care se îndreaptă este o lume imaterială, la fel ca el. Ce este această lume imaterială, nimeni nu știe cu exactitate. Cum nu știm nici ce se întâmplă acolo, după ce legi este guvernată și de cine este locuită. Putem doar bănui că aceea este adevărata noastră casă, locul din care provenim și către care ne îndreptăm după o scurtă viață (sau mai multe) în lumea materială. Ocultistul californian Meade Layne a numit această stare a realității „Etheria”. Ocultistul Stanislas de Guaita o numea în 1897 „Astral”. Creștinii, musulmanii și evreii o numesc „Rai”. Cel mai des folosit nume, însă, este „Lumea Cealaltă”. Mulți cercetători ai fenomenului O.Z.N. și diferite persoane intrate în contact cu vizitatori nepământeni au concluzionat că extratereștrii provin dintr-o lume invizibilă, eterică, transcendentă. Toate credințele religioase și oculte sunt de părere că în această lume imaterială locuiesc nu doar spiritele oamenilor, ci și alte entități superioare nouă. În acest caz, ele pot fi răspunzătoare pentru nașterea în vid a acelui punct de energie care, printr-o ciudată explozie, a dus la apariția universului nostru material.
Dacă lumea fizică a fost creată de ființe imateriale, cum s-a reușit acest lucru? A făcut cineva fiecare atom în parte și apoi l-a alipit altora, pentru a da naștere tuturor corpurilor cerești? A luat fiecare suflet și l-a încarnat? A dat fiecărei forțe în parte, de la gravitație până la forța electromagnetică, anumite valori, încât viața să poată exista? Privindu-ne lumea cu atenție, totul pare a fi făcut după același tipar. Norii de galaxii se adună în structuri aproape identice cu celulele privite la microscop. Forma atomilor seamănă cu cea a sistemelor solare sau a galaxiilor: un nucleu (o gaură neagră) în jurul căruia se deplasează electroni (stele). Ernest Rutheford, laureat al premiului Nobel, chiar preciza în 1911, la Cambridge: „Cea mai mare parte a masei atomului se concentrează în centru, într-un nucleu greu, ce este înconjurat de orbitele electronilor, care se aseamănă cu cele ale planetelor în jurul Soarelui”. Totul pare a fi făcut după un tipar și, ținând cont de imensitatea Universului și a corpurilor cuprinse în el, pare imposibil ca una sau mai multe entități să fi realizat totul manual. Cea mai logică posibilitate este cea care sugerează că lumea materială a fost creată (și este în continuare guvernată) de un fel de program al unui fel de super-computer. Doar un astfel de program ar putea realiza automat absolut tot ce este în Univers, după niște parametri stabiliți de „programatori”.
Dar dacă lumea nu a fost creată de un program al unui super-computer, ci chiar este un astfel de program, în genul celui descris de trilogia cinematografică Matrix? Dacă realitatea noastră este una virtuală? Încă din Antichitate, mulți gânditori ai lumii, atât europeni cât și asiatici, au ajuns la concluzia că realitatea este doar o iluzie. René Descartes (1596-1650) și David Hume (1711-1776), de exemplu, se întrebau dacă lumea noastră este reală ori simulată. În hinduism există conceptul „Maya”, iluzia universală care reprezintă lumea în care trăim. Până și Albert Einstein a spus la un moment dat că „realitatea este o iluzie, însă una foarte persistentă”. Pentru budiști, realitatea este creată de mintea noastră, iar comicul și satiristul american Bill Hicks a încercat să explice această filosofie sugerând că „materia este energie condensată la o vibrație joasă”. Profesorul Robert Staiger menționa și el un „joc de-a realitatea” care ne-a fost impus de o inteligență ascunsă, aflată deasupra noastră. Și Muhammad, profetul islamului, spunea în Coran: „Și această viață a lumii nu e nimic decât o glumă și un joc” (29:64). Cele mai surprinzătoare astfel de teorii vin însă din partea oamenilor de știință. În 1971, fizicianul David Bohm de la Universitatea din Londra a propus un model holografic de organizare a Universului. El credea că realitatea obiectivă nu există, în ciuda aparentei sale solidități, Universul fiind centrul unei fantasme, a unei holograme gigantice create remarcabil, până la cele mai mici detalii. Profesorul american în psihologie și psihiatrie Karl H. Pribram a dezvoltat ideea lui Bohm, afirmând că creierul uman funcționează ca o hologramă, adunând și citind informații dintr-un univers holografic. Această teorie a primit sprijin din partea rezultatelor de laborator, care au scos în evidență faptul că structurile cerebrale văd, gustă, miros și palpează printr-o analiză matematică a frecvențelor temporale și spațiale, biologii ajungând la concluzia că „structura de adâncime” a creierului este în esență holografică. În anii ’90, fizicienii Leonard Susskind și Gerardus’t Hooft (laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1999) sugerau că Universul ar putea fi o imensă hologramă. În 1997, fizicianul argentinian Juan Martin Maldacena a emis o teorie potrivit căreia gravitația din Univers este provocată de o serie de corzi subțiri ce vibrează, care sunt holograme ale unor evenimente produse într-un univers plat sau bidimensional. După mai bine de două decenii, un grup de cercetători japonezi de la Universitatea Ibaraki a reușit să aducă dovezi matematice în sprijinul principiului holografic al lui Maldacena. Conform calculelor matematice, Universul poate fi considerat „o structură bidimensională proiectată într-un orizont cosmologic” sau, mai simplificat, universul nostru nu este decât o proiecție tridimensională a unui univers alternativ, bidimensional. Adică universul material nu este decât o hologramă proiectată de un univers imaterial. Ceea ce ne duce cu gândul la „precum în cer, așa și pe Pământ” din rugăciunea creștină Tatăl nostru, la „ceea ce este sus, este și jos”, prima lege universală din Tabula Smaragdina a lui Hermes Trismegistos, sau la Egipt ca oglindire a cerului, concept întâlnit tot în hermetism. Potrivit lui Craig Hogan, expert al laboratorului de fizica particulelor Femilab din Batavia, Illinois (S.U.A.), cercetătorii din cadrul proiectului GEO600 (un imens detector al undelor gravitaționale construit în 1995 lângă orașul german Sarstedt) au dat peste o limită fundamentală a continuumului spațiu-timp, ajungând în punctul în care spațiul și timpul încep să se dizolve în „granule”, încetând să se mai comporte sub forma armonioasă descrisă de Einstein. „Dacă rezultatul celor de la GEO600 este ceea ce suspectez eu că este, atunci trăim cu toții într-o uriașă hologramă cosmică”, a declarat Craig Hogan. Fizica cuantică a demonstrat că spațiul și timpul sunt lucruri abstracte, iluzii ale gândirii omului. Nick Bostrom, profesor de filosofie la Universitatea din Oxford și director al Institutului Umanității, susține că trăim într-o simulare de calculator, chiar în prezent oamenii de știință fiind capabili să producă simulări ale Universului la un nivel foarte mic. „Oamenii trebuie să realizeze că fac parte din rândul minților simulate și că nimic din ceea ce pare a fi nu este real”, afirma el nu demult. Iar în timpul unei conferințe din Metz (Franța) din 1977, scriitorul american Philip K. Dick și-a uimit asistența afirmând că trăim într-o realitate programată de un computer.
Universul material creat de entități imateriale, fiind doar o imensă hologramă ori o mare iluzie… Nu este o ipoteză ușor de digerat, însă marii gânditori ai lumii din toate timpurile au luat în calcul această variantă, pe care știința modernă pare să o confirme. Ipoteza universului material ca program de computer, în genul celui prezentat în Matrix, are totuși logică. Și chiar are acoperire în ideile filosofice și religioase ale tuturor timpurilor. Iată câteva argumente în favoarea acestei versiuni:
– Suntem conștienți că absolut toată materia este creată din atomi identici, însă nu putem înțelege cum de este făcut omul din aceiași atomi ca piatra, de exemplu, carnea și piatra fiind foarte diferite. Mintea umană nu poate pricepe acest lucru însă, dacă asemănăm atomii cu biții, atunci totul capătă sens. Un computer poate crea sunete și imagini diferite, deși totul este format din biți. Un super-computer creat de ființe mult superioare nouă ar putea crea materie diversă, folosind atomi în loc de biți, ori, mai exact, acea hologramă la care se referă fizicienii moderni.
– Dacă lumea materială este doar un program, atunci se explică modul prin care anumiți oameni reușesc să învingă durerea (care este doar programată în mințile noastre) sau gravitația (prin levitație). De asemenea, se poate explica teleportarea obiectelor ori a oamenilor prin asemănarea cu operațiunile computerizate „cut” și „paste”.
– Această ipoteză ar explica și destinul, despre care se spune că ne ghidează toate acțiunile; dacă trăim într-un fel de program al unui super-computer, atunci destinul nu este decât o programare computerizată a acțiunilor fiecăruia dintre noi. Ori, mai exact, un scenariu implementat fiecărei ființe în parte. În religii, acest „scenariu” era de obicei făcut de zei, muritorilor fiindu-le imposibil să nu îl respecte. Pentru grecii antici, cele trei moire (Klotho, Lakhesis și Atropos), fiicele zeilor Zeus și Themis, controlau destinele. În anumite culturi, cum ar fi cele mesopotamiene, vrăjitorii aveau puterea de a modifica „scenariul”, reușind prin magie să schimbe destinele oamenilor, motiv pentru care erau temuți chiar și de zei.
– Tot aici și-ar găsi loc și Akașa indienilor, adoptată de ocultiști, un fel de bază de date universală care conține toate evenimentele petrecute vreodată, orice gând, cuvânt și faptă, dar și pe cele viitoare. În folclorul iudaic, Akașa este „Cartea Vieții”, în care unii îngeri notează toate faptele muritorilor. În creștinism, Dumnezeu se va folosi de Cartea Vieții pentru a judeca fiecare suflet în parte, în timpul Judecății de Apoi. În credința islamică există „Al-Lawh-Mahfud” sau „Cartea Decretului”, o tabletă sfântă care reține amintiri ale tuturor evenimentelor petrecute sau viitoare. Nu este nevoie de vaste cunoștințe informatice pentru a observa că Akașa, Cartea Vieții sau Cartea Decretului se seamănă cu un hard disk al unui calculator, un dispozitiv folosit pentru stocarea datelor.
– În majoritatea religiilor, pedepsele și recompensele divine nu vin doar după moarte, ci și în timpul vieții oamenilor. Pare absurd să considerăm că niște entități urmăresc încontinuu miliarde de muritori pentru a le aplica pedepse ori pentru a le recompensa după caz. În religiile orientale precum hinduismul, budismul sau jainismul există karma, un concept filosofic-religios care cântărește toate faptele, acțiunile și deciziile fizice și spirituale, determinând pentru fiecare o urmare obligatorie, pozitivă sau negativă. Cu alte cuvinte, karma este cea care oferă fiecăruia ceea ce merită, în viața actuală ori într-una viitoare, o lege a firii unde culegi ceea ce semeni. Karma orientalilor are mai mult sens decât zeitățile care ne urmăresc în fiecare clipă pentru a ne nota faptele și chiar gândurile. Și se poate înțelege prin prisma aceleiași ipoteze a Universului ca super-program al unui super-computer. Astfel, karma ar putea fi considerată o aplicație care influențează „scenariile” fiecărei ființe în parte în funcție de o serie de parametri (faptele ori gândurile bune sau rele) introduși de „programatori”. Atunci când întâlnește respectivele date, nu face decât să-i ofere individului o pedeapsă ori o răsplată pe măsură. Totuși, karma pare să respingă ideea destinului, ori a scenariului realizat pentru fiecare om în parte, deși este posibil să existe și în acest caz o cale de mijloc. Poate că super-programul în care trăim a stabilit doar o parte a „scenariului”, restul urmând să fie completat de karma.
Dacă lucrurile stau într-adevăr așa, ar însemna că realitatea este într-adevăr doar o iluzie, așa cum au tot afirmat dintotdeauna mințile luminate ale omenirii. Poate la asta se refereau liderii spirituali care își învățau discipolii că materia nu contează, ci doar sufletul, și poate din același motiv numeroși pustnici se retrag departe de lume, preferând să se ocupe doar de spiritualitate. Decât să inventăm materie neagră care să explice surplusul de gravitație ori energie neagră care să extindă Universul, am putea accepta ideea că lumea noastră este una virtuală, în care totul decurge după un program creat de entități superioare. În acest caz, apare o altă întrebare: de ce au creat acest super-program pe care îl considerăm universul material?
Gnosticii, care și-au luat denumirea din cuvântul grecesc „gnosis” („cunoaștere”), credeau că într-o lume imaterială existau entități spirituale numite eoni. Una dintre acestea, Sophia, a păcătuit și a fost aruncată într-o lume plină de întuneric și goliciune (vidul inițial). „Dorințele ei au fost substanța materiei din care s-a format lumea (…) Din lacrimile ei s-a format o natură lichidă, din zâmbetul ei toate sunt lucitoare și din supărarea și uimirea ei s-au făcut toate elementele corporale ale lumii”, scria în Adversus Haereses din secolul al II-lea Irenaeus, episcopul Lyonului. Evanghelia după Phillipos susține același lucru: „Universul a venit întru existență din pricina unei greșeli”. Gnosticii considerau nu doar că lumea materială a fost creată din cauza unei greșeli, ci și că trupul uman este o închisoare: „Și am intrat în mijlocul temniței lor, care este închisoarea trupului”. (Apocriful lui Ioannes); „Și astfel aceia au fost închiși în temnița formelor plăsmuite, până la împlinirea veacului” (Despre obârșia lumii); „Aceasta este peștera modelării trupului în care viclenii au îmbrăcat ființa omenească” (Apocriful lui Ioannes). Privind lucrurile din acest unghi, se naște întrebarea: dacă gnosticii aveau dreptate iar Universul material a fost creat ca o închisoare? Nu cunoaștem legile după care se guvernează lumea din care provinem, acea dimensiune imaterială a eonilor gnosticilor, dar este posibil ca și acolo să existe un fel de infracțiuni sau „păcate” și, bineînțeles, o formă de pedeapsă pentru aceste încălcări ale regulilor. În secolul al V-lea î.e.n., filosoful grec Empedokles considera viața terestră un exil admițând, ca și hindușii, peregrinarea sufletului și prin animale ori plante, până la purificarea finală, care îi permite contopirea cu Divinitatea. Pentru filosoful Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite, țelul suprem al sufletului fiind întoarcerea la fericita lume a ideilor, a adevărului, a bunătății și a frumuseții. Să nu uităm de gnostici care considerau materia malefică, iar trupul uman doar o închisoare a spiritului.
Privind sistemul nostru solar, chiar pare a fi o închisoare. Este înconjurat în primul rând de Centura Kuiper, o centură de materie primordială care se extinde până mult în afara sistemului solar, ajungând până la aproximativ 30-50 unități astronomice depărtare față de Soare (o unitate astronomică este egală cu aproape 150 milioane de kilometri). Dincolo de planeta Pluto, care se află în Centura Kuiper, se găsește Norul lui Oort, un câmp de rămășițe planetare care, în urma ciocnirilor, dau naștere meteoriților, asteroizilor și cometelor. Norul lui Oort ajunge până la 50.000 de unități astronomice (aproximativ 7.500.000.000.000 de kilometri) sau aproape un an-lumină, limita sa exterioară reprezentând granița sistemului nostru solar. În afară de Centura Kuiper și de Norul lui Oort mai există și heliosfera, un strat extern format din particule de energie ridicată, un fel de bulă magnetică de protecție. După heliosferă se află heliopauza, o zonă în care vântul solar nu mai are influență, aflată între 75 și 90 de unități astronomice. Cercetătorii au rămas uimiți când au observat că heliosfera nu se comportă așa cum ar fi trebuit să o facă, analizând datele trimise în 2012 de satelitul Interstellar Boundary Explorer (IBEX) al N.A.S.A. Contrar calculelor fizicienilor, heliosfera nu creează o undă de șoc atunci când călătorește prin spațiu deoarece are o viteză mai mică decât s-a crezut iar spațiul interstelar are un câmp magnetic mai puternic. În schimb, în locul undei de șoc, IBEX a descoperit o neașteptată „bandă” sau „panglică” de lumină cu emisii de energie înaltă, care își modifică intensitatea în mod regulat. Așadar, sistemul nostru solar este închis într-o sferă care, prin Centura Kuiper și Norul lui Oort împiedică trecerea materiei, iar prin heliosferă blochează trecerea oricărei forme de energie. O adevărată închisoare, exact cum afirmau gnosticii și filosofii din Antichitate! Sfera în care este închis sistemul nostru solar este în concordanță cu lumile sferice din sistemele filosofico-religioase vechi, cum ar fi gnosticismul ori Kabballah evreiască. Iar această sferă poate explica și Universul prin prisma naturii sale holografice. Un univers holografic nu poate fi atât de mare pe cât credem. Astfel apare o nouă întrebare: dacă nu există nimic dincolo de sfera în care este închis sistemul nostru solar, restul Universului fiind doar o proiecție holografică pe peretele interior al sferei? Dacă interiorul „celulei” servește ca un imens ecran pe care ni se arată un fals univers, pentru a ne menține iluzia existenței într-un spațiu enorm? Astfel s-ar rezolva multiplele probleme de care s-a lovit Modelul Standard al cosmologilor, fără a mai fi nevoie de inventarea energiei negre ori a materiei negre. Dacă universul pe care îl vedem nu este decât o hologramă, este absolut firesc să nu respecte legile fizicii așa cum ne-am aștepta să o facă. Să nu uităm că zeii au fost dintotdeauna maeștri în înșelătorii, apelând de multe ori la iluzii și minciuni. Dacă ar fi adevărată această ipoteză, ar însemna că universul material nu este decât sistemul nostru solar, închisoarea pe care nicio ființă nu o poate părăsi din cauza barierelor fizice și energetice. În acest spațiu suntem închiși și contectați ca în Matrix la un fel de super-program al unui super-computer, iluzia realității materiale fiind programată în fiecare dintre noi. De ce ar fi nevoie de o astfel de iluzie? Dacă suntem cu adevărat entități energetice, spirituale, adevărata noastră lume este una imaterială iar aici suntem într-o închisoare, este logic că nimeni nu va încerca să se întoarcă acasă din moment ce nu își cunoaște adevărata natură și nici pe cea a lumii iluzorii în care este închis. Neștiind că provenim dintr-o lume imaterială și crezând că trăim într-un imens univers, nu avem cum să încercăm să „evadăm” pentru a ne întoarce acolo unde ne este locul. Marele inventator și fizician Nikola Tesla pare să fi aflat adevărul despre lumea în care trăim, el afirmând: „Dacă vrei să afli secretele universului, gândește-te în termeni de energie, frecvență și vibrație”. Comicul și satiristul american Bill Hicks l-a completat, explicând că „materia este energie condensată la o vibrație joasă”. Prin urmare, adevăratul univers, cel ascuns nouă, nu reprezintă decât o multitudine de energii cu frecvențe și vibrații diverse.
Această ipoteză nu poate câștiga prea mulți adepți deoarece nu mulți pot accepta cu ușurință ideea că trăiesc într-o închisoare iluzorie, iar propria lor viață este o pedeapsă. Majoritatea oamenilor preferă minciuni frumos ambalate în locul unui adevăr crud. Însă aceasta este cea mai logică variantă. Lumea este formată doar din energii, cu frecvențe și vibrații diferite, unele dintre ele chiar inteligente. În momentul în care o entitate energetică a fost considerată un pericol pentru semenii ei, a fost închisă într-o lume materială, creată din energie condensată la o vibrație joasă. Pentru a i se menține iluzia închisorii entității condamnate și celor pe care le-a atras după ea, le-a fost implantată iluzia unei lumi virtuale printr-un mod care ne duce cu gândul la un program de computer super evoluat. Însă, cum nu există nicio șansă să demonstrăm veridicitatea acestei versiuni, nu putem decât să o menținem la stadiul de ipoteză. Vom încerca să descoperim și rolul pe care îl joacă omenirea în această „închisoare” cosmică însă, până atunci, trebuie să aflăm motivul real al apariției universului material ca închisoare. Deoarece, oricât de mult i-ar deranja pe unii dintre semenii noștri să li se spună acest lucru, lumea nu a fost făcută pentru ca noi, oamenii, să o stăpânim. Chiar dacă Ioannes Khrisostomos (Ioan Gură de Aur), unul dintre sfinții creștinilor, se amăgea că „Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru Univers”. Putem afla cine a construit „închisoarea”, de ce și pentru cine, parcurgând povestea Sophiei, zeița decăzută, așa cum ne-a fost relatată de gnostici.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
