În majoritatea culturilor antice și chiar în religiile actuale, Enki, conducătorul zeilor exilați pe Pământ, era supranumit „Șarpele”. De ce a primit acest epitet? În Vechiul Testament, cuvântul pentru șarpe este „nahaș”, ce provine din rădăcina „nhș”, care înseamnă „a descifra, a afla”. Cu alte cuvinte, îl descrie pe zeul înțelepciunii, Enki. Însă este posibil și ca șarpele să reprezinte spermatozoidul; acesta creează viață, iar Enki era creatorul oamenilor. Forma spermatozoidului este cea a unui șarpe, prin urmare Enki poate fi considerat „șarpele” care creează viața. În plus, ținând cont că Sophia a creat întreaga faună a Terrei, Gemenii Divini în care a fost despărțită, simbolizați ca doi șerpi încolăciți, reprezentați pe caduceul lui Enki în culturile sumeriană, greacă și romană, ar putea simboliza A.D.N.-ul. Enki și Ninhursag, jumătățile Sophiei, ar putea fi identificați cu cele două lanțuri organice ale A.D.N.-ului (sau cei doi „șerpi”). Cum însă niciuna dintre aceste variante nu pare a fi satisfăcătoare, există încă una care ar putea explica natura supranumelui zeului înțelepciunii.
Folosind scrierea cuneiformă, sumerienii reprezentau printr-o cruce atât cerul, cât și divinitatea lui supremă. Acest simbol a fost preluat de multe culturi ulterioare, care i-au păstrat de cele mai multe ori semnificația originală. Indiferent dacă vorbim despre zvastica lui Brahma în hinduism, crucea în creștinism ori ankh-ul egiptean, toate sunt simboluri ale divinităților celeste ori ale lumii din care provin ele. Dacă cerul în care locuiau zeii este în realitate lumea eonilor, de ce au ales anticii să îl reprezinte printr-o cruce? Ce înseamnă în realitate acest simbol? Cele două linii perpendiculare duc cu gândul la o intersecție sau la o răscruce. Însă ce s-ar putea intersecta în lumea zeilor? Două drumuri? Două lumi? Ce fel de drumuri sau lumi? Miturile antice sau mesajele moderne ale extratereștri nu ne oferă niciun indiciu în această privință. Prin urmare, este posibil ca acest simbol să nu reprezinte o intersecție, ci altceva. Cel mai probabil, o încrucișare, cuvânt care are ca rădăcină, de altfel, crucea. Despre ce fel de încrucișare ar putea fi vorba?
Am aflat deja că Sophia (și Enki mai târziu) a modificat constant animalele și plantele pe care le-a creat. Aceste modificări genetice au fost realizate adeseori prin încrucișarea unor specii, ceea ce a dus la îmbunătățirea unora și la apariția altora noi. Ținând cont de aceste încrucișări, putem înțelege de ce lumea zeilor era simbolizată printr-o cruce. Totuși, experimentele genetice nu reprezintă o caracteristică generală a zeilor, prin urmare încrucișările nu îi definesc. Așadar, este posibil ca încrucișarea să nu reprezinte ceea ce fac zeii, ci ceea ce sunt, adică ei să fi fost realizați prin încrucișarea unor specii. Nu ei ca entități spirituale, ci corpurile lor materiale. Am văzut că trupurile oamenilor au fost create prin încrucișarea genelor maimuțelor primitive cu cele ale zeilor. Ceea ce evidențiază posibilitatea ca și corpurile primilor zei, Gemenii Divini, să fi fost create într-o manieră asemănătoare, din cele ale animalelor existente în acel moment pe Terra. În plus, avansăm și posibilitatea ca, de-a lungul timpului, zeii să fi încercat să-și îmbunătățească materialul genetic prin repetate încrucișări cu diverse specii de animale, cu scopul de a căpăta însușiri ale respectivelor ființe. Dacă sunt capabili de astfel de încrucișări genetice, așa cum am văzut, de ce nu le-ar realiza chiar și pe ei înșiși? În sprijinul acestei ipoteze avem în mai toate culturile antice reprezentari ale zeilor ca hibrizi animalo-umani. Zeii egiptenilor aveau adeseori capete de animale, în alte culturi aveau aripi ori corpuri de animale și capete umane. În plus, multe divinități aveau animale sacre ca simboluri. Poate acesta era modul anticilor de a sugera că zeii erau în realitate hibrizi între umanoizi și animale. Să nu uităm că foarte mulți oameni, creați „după chipul și asemănarea” zeilor (sau din materialul genetic al zeilor), prezintă trăsături fizice animalice (față ca de cal sau de câine, nas acvilin, etc.), ceea ce poate fi o reminiscență genetică a acelor creaturi. Chiar și în ziua de astăzi există popoare (cum ar fi amerindienii) care cred în comuniunea om-animal; fiecare individ își alege un animal ca totem, sufletul lui contopindu-se cu cel al animalului respectiv. Boșimanii din deșertul Kalahari din sudul Africii chiar intră în transă pentru a crea o legătură cu animalele, considerând că o stare profundă de transă îi transformă în animale. Mai exact, îi face să atingă partea animalică ce există în fiecare dintre noi.
Această ipoteză poate explica motivul pentru care Enki a fost numit „Șarpele”: a fost creat prin încrucișarea cu o reptilă. Adepții teoriei reptilienilor ar putea considera că această variantă dovedește că zeii antici sau extratereștrii de astăzi sunt în realitate reptilieni. Însă aspectul fizic al zeilor era uman, așa cum ne-au relatat anticii de nenumărate ori. Prin urmare, încrucișarea a constat în inserarea de A.D.N. animalic, ori poate chiar a unor organe, care nu le-ar fi modificat zeităților aspectul fizic, ci doar le-ar fi oferit însușiri diferite. Enki nu era un reptilian în sensul fantezist promovat de scriitori precum David Icke, ci un umanoid. Ținând cont că oamenii au fost creați după A.D.N.-ul său ori, așa cum spune Biblia, „după chipul și asemănarea” sa, privindu-ne pe noi ne putem da seama că Enki nu era o șopârlă. Și tot privindu-ne pe noi putem afla ce organ reptilian i-a fost inserat: creierul reptilian, nucleul fundamental al sistemului nostru nervos.
Din punct de vedere anatomic, creierul uman este alcătuit din patru „subcomputere” diferite, care s-au dezvoltat în timp, cel mai vechi fiind creierul reptilian, pe care îl întâlnim și la șopârle (implicit și la dinozauri). El este responsabil cu cele mai simple și vitale elemente ale vieții: reproducerea, securitatea, respirația și digestia. În creierul reptilian își au originea câteva comportamente umane: cel obsesivo-compulsiv, superstițiile, conformismul față de legile străvechi, încrederea obedientă în acte normative, reacția la reprezentări parțiale și înșelătoria. De asemenea, tot ceea ce considerăm a fi artă își are originea în acest creier, acolo unde iau naștere și visele. Reptilele sunt animale teritoriale iar comportamentele umane care au la bază teritorialismul (cum ar fi ritualurile, ceremoniile, arta, comportamentele agresive și altele compulsive precum dorința de putere și de dominare) își au originea în creierul reptilian. De fapt, de la reptile am moștenit, pe lângă instinctul de reproducere, două judecăți fundamentale: dorința de putere și compulsivitatea teritorială. Pentru reptile, sexul, agresivitatea și teritorialitatea sunt în principiu același lucru. Principalele emoții emanate din creierul reptilian sunt afecțiunea animalică, ura, frica și dezmățul. Atunci când suntem cuprinși de sentimente negative, cum ar fi ura, creierul reptilian este cel care oprește componenta elevată a rațiunii emisferei cerebrale stângi. Pe scurt, creierul reptilian controlează comportamentele esențiale pentru supraviețuirea speciei, instinctele, reflexele și comportamentele sexuale. Datorită lui un teritoriu trebuie obținut prin forță, apoi apărat, iar la agresiune se răspunde prin agresiune ori fugă.
Privind faptele lui Enki, menționate în scrierile antice, observăm că ele sunt în mare parte rezultatul creierului reptilian. Teritorialismul reiese din îndărjirea cu care s-a luptat cu Enlil pentru păstrarea și, mai apoi, recuperarea tronului Pământului. Comportamentul agresiv, dorința de putere și dominarea sunt unele dintre principalele lui caracteristici. Înșelătoria de asemenea. Conform anticilor, el este creatorul artelor și al ritualurilor preoțești. Apetitul său sexual ieșit din comun a fost cel care i-a determinat pe antici să-l reprezinte grafic adeseori cu un penis uriaș în erecție. Limbajul creierului reptilian este imaginativ, simbolist, acesta fiind motivul pentru care primele forme ale scrisului, pe care oamenii l-au învățat de la Enki, erau simbolice, cum ar fi scrierea cuneiformă sau cea hieroglifică (în care într-un simbol era cuprinsă nu o literă, ci o idee). Șerpii sunt animale care hibernează; în miturile sumeriene, Enki dormea adesea în lumea subterană. Reptilele își mențin metabolismul la un nivel mult mai scăzut și sunt deosebit de longevive, ceea ce ar putea explica durata îndelungată de viață a lui Enki. Reptilele dispun de emisfere cerebrale mari, iar Enki era considerat zeul inteligenței și al înțelepciunii. De asemenea, șerpii au văzul, auzul și mirosul foarte dezvoltate, fiind și foarte agili, dând dovadă de rapiditate în mișcare atât pe pământ, cât și în apă. Aceste însușiri fizice probabil i-au oferit lui Enki avantaje deosebite în lupte, miturile considerându-l un războinic feroce, căruia doar Enlil a reușit să-i țină piept.
Se pare că Enki nu a primit doar creierul reptilian, ci și sângele rece specific reptilelor. Din mituri știm că, pentru a fi pedepsit, Enki era închis de cele mai multe ori în lumea subterană. Și nu oriunde, ci în sursa apelor freatice. De ce Enlil alegea această formă de pedeapsă? Deoarece animalelor cu sânge rece, cum ar fi reptilele, temperatura scăzută le încetinește timpul de reacție și acțiunea receptorilor vizuali, până în punctul în care nu mai pot detecta mișcarea. De exemplu, vederea și reflexele crocodilului și ale marelui rechin alb variază în funcție de temperatură. Înainte de a ataca, marele rechin alb redirecționează căldura către mușchii din jurul ochilor, iar crocodilul stă la soare pentru a se încălzi. Prin urmare, Enki era închis în apele reci din subteran, departe de căldura Soarelui, pentru a fi ținut într-o stare în care percepția vizuală și timpul de reacție îi erau mult încetinite, ceea ce îl făcea incapabil de a ataca. În aceste condiții, șerpii intră de obicei în stare de hibernare. În mod asemănător, pentru a compensa lipsa hranei, șopârlele cu guler din Australia intră într-o stare de semi-amorțeală, încetinindu-și metabolismul.
Se pare că lui Enki nu i-au fost inserate doar părți reptiliene, ținând cont că era asociat și cu alte animale, cum ar fi peștele și țapul. Despre țapi știm că sunt foarte activi în timpul sezonului de montă, putând lovi practic din orice poziție, fără a avea nevoie de avânt, producând răni grave. Forța loviturii este foarte mare mai ales dacă se ridică pe membrele posterioare, în cădere împingând cu toată greutatea corpului. Indiferent dacă vorbim despre inserarea de A.D.N. ori despre o parte a creierului, încrucișarea lui Enki cu un țap i-a putut oferi forța de care avea nevoie în luptă. Iar de la pești probabil a primit branhii, pentru a fi capabil să respire sub apă, locul în care a fost închis după cum susțineau miturile multor culturi antice.
Știm că Ninhursag a fost creată tot pe cale genetică, fiind clona lui Enki. Însă cei doi nu erau identici, ci aproape, ea fiind încrucișată cu alte specii de animale. Fiind asociată cu felinele (pisici sau leoaice) și vitele și reprezentată adeseori cu aripi pe spate, putem presupune că acestea erau animalele cu care a fost încrucișată. Fiind clona lui Enki, Ninhursag avea aceleași părți reptiliene ca și el, genialitatea ei fiind rezultatul aceluiași creier reptilian. Însă se pare că organul ei reptilian a fost modificat. Zoologii consideră că, de-a lungul unei perioade mari de timp, anumite specii de reptile s-au transformat în păsări, existând o serie de asemănări între ele. Ninhursag era reprezentată cu aripi pe spate și uneori chiar cu gheare, ceea ce înseamnă că partea ei reptiliană a fost modificată într-una aviară. Una dintre marile diferențe dintre cele două specii este că reptilele au sânge rece, în timp ce păsările au sânge cald. Sângele rece al lui Enki reprezenta o modalitate de a fi controlat atunci când era închis în locuri reci. Scopul lui Enlil era de a-l controla doar pe el, prin urmare nu era nevoie ca și ea să aibă sânge rece. Însă principalul motiv pentru care latura reptiliană a lui Ninhursag, moștenită de la Enki, a fost transformată într-una aviară ar putea fi următorul: această transformare a redus comportamentele negative, precum teritorialismul, dorința de putere și de dominare, precum și sentimentele negative, cum ar fi ura și frica. În plus, însușirile aviare i-ar fi oferit zeiței calități superioare celor ale fratelui său, necesare în cazul unui conflict între ei (ne amintim că planul lui Enlil era de a-l izgoni doar pe Enki din Grădina Zeilor, însă Ninhursag a ales să-și urmeze fratele / iubitul). Mulțumită zoologilor, știm că vederea păsărilor este superioară vederii noastre. Și ele văd lumea în culori, dar multe percep nuanțe suplimentare, cum ar fi ultravioletele. Se crede că păsările văd modelele de polarizare ale luminii solare, care în ultraviolet sunt mai vizibile decât în oricare altă lungime de undă. Acestea formează o hartă a cerului pe care este indicată poziția Soarelui, ajutând astfel păsările să-și găsească cuibul. Retina ochilor păsărilor conține senzori magnetici specializați, care detectează o pată de culoare ce indică poziția polului magnetic. Păsările au auzul foarte ascuțit, ele detectând tunetul la o frecvență aflată mult sub aria noastră de percepție. Păsările migratoare, precum gâștele, au în urechea internă un barometru natural, sensibil la schimbările atmosferice. Păsările pot percepe intervale de timp mai mici. Pentru un porumbel, de exemplu, o clipă trece mai încet decât pentru noi, ceea ce îi poate conferi viteză de reacție superioară. Toate aceste însușiri căpătate de la păsări au transformat-o pe Ninhursag într-o luptătoare feroce. Însă, pentru a fi o războinică de neoprit, i-au fost inserate și părți de felină și de bovină (ea fiind adeseori simbolizată printr-o vacă, motiv pentru care respectiva bovină a devenit animalul sacru al Indiei). Mai mult ca sigur de la vite a moștenit forța. Știm că, deși mărimea și localizarea pe glob a felinelor diferă, toți membrii acestei familii au caracteristici comune, atât fizice cât și legate de comportamentul social. Felinele posedă vedere binoculară, care le oferă acuratețe vizuală superioară. Văzul lor este de aproximativ șase ori mai puternic decât al omului, putând distinge chiar și culori. Ochii pisicilor dispun de o a treia membrană oculară, care le permite să vadă în condițiile unei iluminări foarte slabe. Atunci când vânează, felinele nu se bazează doar pe văzul extrem de ascuțit, ci și pe simțul tactil și pe auzul deosebit. De asemenea, mirosul lor este mult mai dezvoltat decât cel al omului. Pisicile pot sări de la de șapte ori propria înălțime și aleargă cu viteze apropiate de 50 de kilometri pe oră, ghepardul, cel mai rapid animal de pe Pământ, putând atinge viteza de 120 kilometri pe oră (însă numai pe distanțe scurte). Pisicile, care au un creier mai apropiat ca structură de cel al oamenilor, sunt foarte afectuoase și se atașează foarte mult de stăpânii lor. Această afecțiune ieșită din comun reiese din mituri, unde Ninhursag era considerată zeița iubirii. Iar atașamentul față de stăpân se observă atât din relația ei cu Enki, cât și din cea cu Enlil.
Fiind o clonă a mamei sale, Iștar avea și ea toate aceste însușiri. Dacă felinele sunt vânători excepționali, să ne amintim că în Grecia și în Roma antică Iștar era considerată zeița vânătorii, sub numele Artemis / Diana. Însă genele primite de la tatăl său au făcut-o diferită de Ninhursag. Din cauza creierului reptilian, Iștar avea dezvoltate atât dorința de putere și de dominare, cât și sentimentele negative. Și ea a fost considerată zeița iubirii, însă mai mult a iubirii fizice, sexuale. Iar atașamentul față de stăpân a făcut-o să rămână de partea tatălui său până la capăt.
În planul material Enlil era fiul lui Ninhursag, prin urmare a moștenit de la ea A.D.N.-ul animalelor cu care a fost încrucișată genetic. Și el era asociat cu păsări, tauri și lei. Știm că taurii au o forță ieșită din comun pe care, mai mult ca sigur, a primit-o și Enlil. Iar de la lei a moștenit atât forța, cât și ferocitatea. Despre lei mai știm că sunt singurele feline cu adevărat sociale, care formează grupuri compuse dintr-un singur mascul ori o coaliție de masculi, până la 20 de femele și pui. Cel mai adesea un grup are doi masculi care apără femelele și teritoriul, competiția pentru șefie fiind foarte dură. Știm despre Enlil că, alături de fiul său, Ninurta, a condus grupul zeilor Celești, care li se opunea Veghetorilor. De asemenea, știm că a dus lupte crâncene pentru conducerea Pământului atât împotriva lui Enki, cât și a lui Marduk. De obicei leoaicele participă la vânătoare, masculii făcându-și apariția după ce prada a fost omorâtă, ei intervenind doar în cazul în care este nevoie de forța lor pentru a pune la pământ animale mari; miturile egiptene susțin că, în timpul revoltei oamenilor împotriva zeului suprem, a fost trimisă leoaica Sekhmet (Ninhursag) pentru a-i pedepsi. De asemenea, în timpul Bătăliei Piramidelor, tot ea este cea care a luptat alături de Ninurta împotriva Veghetorilor închiși în Marea Piramidă de la Giza, Enlil făcându-și apariția abia la final. Aceste întâmplări confirmă caracterul moștenit de la feline al lui Enlil și al mamei sale. Despre lei mai știm că, atunci când un mascul reușește să cucerească un grup iar femelele au deja pui, ele nu acceptă să se împerecheze cu noul mascul. Prin urmare, pentru a se putea împerechea, leul ucide atât vechii masculi, cât și puii leoaicelor. Și aceste trăsături se întâlnesc în povestea lui Enlil, amintindu-ne că, atunci când a sosit pe Pământ, a luat-o pe Ninhursag de soție și a început un război împotriva fostului ei soț, Enki. Leii exclud din grup masculii ajunși la pubertate, aceștia trăind în sălbăticie, căutându-și propria familie. Pentru a deveni membrii unui nou grup, masculii tineri poartă bătălii sângeroase cu masculii dominanți ai grupului vizat, în încercarea de a le lua locul. Într-un mod similar, pe vremea când Marduk era considerat fiul lui Enlil, el a părăsit grupul Celeștilor, a trecut de partea Veghetorilor și apoi a încercat să-și detroneze unchiul, ducând împotriva lui un teribil război.
Despre Marduk știm că era clona lui Enki, însă a primit și însușiri ale mamei sale, Ninhursag, din A.D.N.-ul moștenit de la ea. Fiind un zeu-șarpe, la fel ca tatăl său, creierul reptilian i-a creat atât teritorialismul dus la extrem, dorința de putere și inteligența superioară, cât și sentimentele negative și înclinația către sexualitate (Herodotus scria că, în fiecare an, zeul apărea în Babilon pentru a se împerechea cu o virgină). De la mama sa a primit părți de taur, pasăre și leu. Numele sumerian al lui Marduk, Amar Utu, înseamnă „Vițelul solar”, egiptenii îl reprezentau cu cap de șoim atunci când îl numeau Haru, iar în Mesopotamia era numit uneori „Tânărul leu”. Dacă de la tauri a moștenit forța excepțională iar de la lei ferocitatea, vederea superioară și auzul ascuțit sunt însușirile primite de la păsări. În plus, atunci când l-a creat pe cale genetică, se pare că Enki l-a încrucișat cu un nou animal: câinele. Dacii, care locuiau în teritoriul lui Marduk, aveau ca stindard șarpele cu cap de lup, iar egiptenii susțineau că fiul cel mare al lui Asar era Inpu, zeul cu cap de câine sau de șacal. Încrucișarea lui Marduk cu un câine putea avea un singur scop: inserarea principalei calități a caninelor, și anume fidelitatea. Când l-a creat pe Marduk, Enki nu a dorit doar un adversar pentru Enlil, superior atât fizic, cât și intelectual, ci și un urmaș care să îi fie fidel. Și știm prea bine că Marduk a urmat întotdeauna ordinele tatălui său, exact ca un câine credincios.
Observăm așadar că acele părți animalice care le-au fost inserate zeilor, indiferent dacă vorbim despre A.D.N. ori despre anumite organe, sunt responsabile pentru majoritatea acțiunilor lor. Pentru altele, vina o poartă energia negativă a Sophiei, pe care au moștenit-o toate entitățile ajunse în lumea materială. Prin urmare, pentru a afla adevăratele caractere ale zeilor nu este necesară doar psihologia umană, ci și cunoștințe zoologice, care ne pot ajuta să le înțelegem modul de gândire. Doar astfel vom putea să le cunoaștem adevărata față, ascunsă mii de ani în spatele unor mituri, devenite pentru majoritatea doar simple povești, și poate chiar să le anticipăm viitoarele mișcări în marele lor „joc de șah” care are loc pe planeta noastră.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
