În primul mileniu înaintea erei noastre se simțea la nivel mondial nevoia unei reforme a religiei politeiste. Vechii zei nu mai satisfăceau nevoile omenirii, care începea să-și pună întrebări cât mai variate și, implicit, să se îndrepte către filosofie. Insuficiența politeismului a dus întâi la apariția henoteismului, o formă de cult în care este venerată o singură divinitate, fără însă a nega existența celorlalte. Inventatorul acestui curent a fost probabil regele amorit Ammurapi (Hammurabi în română) care, în secolul al XVIII-lea î.e.n., a reușit să impună cultul lui Marduk în mare parte a Mesopotamiei. Henoteismul a apărut și în Egiptul secolului al XIV-lea î.e.n., fiind transformat în scurt timp în monoteism, atunci când faraonul Akhenaten l-a declarat pe Aten zeu suprem și, mai apoi, unică divinitate a Egiptului. Deși experimentul faraonului s-a dovedit a fi un eșec, egiptenii nefiind dispuși să renunțe la credințele politeiste, henoteismul a avut succes în teritoriile tracilor (în special în Dacia), care l-au preferat pe Zamolxis în defavoarea celorlalte zeități. Prezența tracilor în China, după cum consemnau chiar cronicile chineze, a adus în estul Asiei filosofia religiei lui Zamolxis, rezultată din henoteismul tracilor. Astfel, imediat după începutul Dinastiei Estice Zhou și al Perioadei Primăverii și a Toamnei din anul 770
î.e.n., au început să apară în China școli de filosofie, cunoscute sub numele generic de Cele O Sută de Școli. Fiecare astfel de școală avea propria ei cale care trebuia urmată de societate. Înțelepții acestor școli călătoreau dintr-o regiune în alta, încercând să convingă conducătorii locali să le pună învățătura în practică, pentru a reinstaura ordinea în societate. Principalele curente filosofice din China acelor vremuri au fost taoismul, confucianismul, mohismul și legalismul, alături de altele care în timp au devenit obscure, precum agriculturalismul, naturalismul chinez și logicianismul. Misionarii acestor școli chinezești au ajuns în secolul al VI-lea î.e.n. în India, unde au fost nevoiți să inventeze un personaj autohton, pe Siddhartha Gautama sau Buddha, pentru a-și promova ideile filosofice unei societăți care respingea religiile străine. Primul consiliu budist a avut loc în 542 î.e.n., la un an după presupusa moarte a noului zeu, pentru a se stabili dogmele noii religii indiene. Ca replică la această posibilă amenințare brahmanii au inventat cultul lui Krșna, centrat în jurul unuia dintre avatarurile vechiului zeu hindus Vișnu. Deloc surprinzător, cele două religii concurente au fost formate în jurul a două personaje copiate după unul dintre marii zei ai Mesopotamiei, numit Enlil de sumerieni. Momentul apariției lor a fost unul prielnic, deoarece societatea indiană se confrunta cu nemulțumiri cauzate de sacrificiile și ritualurile brahmanismului vedic. În acea perioadă au apărut numeroase grupuri religioase și filosofice noi, ai căror membri, numiți shramani, respingeau învățăturile Vedelor și brahmanilor. Deși krișnaismul s-a dezvoltat cu ușurință în India, budismul a reușit să se impună abia în timpul împăratului Ashoka (304-202 î.e.n.) în Imperiul Mauryan, răspândindu-se apoi în tărâmurile învecinate, în special în Afghanistan, Asia Centrală și Sri Lanka. În cele din urmă budismul a ajuns în China și pe coasta Asiei de sud-est. Probabil principalul motiv pentru respingerea budismului în India a fost filosofia sa ateistă, care susținea că oamenii pot atinge iluminarea fără ajutorul unor divinități. Pentru a fi acceptat de populații care nu erau pregătite să renunțe la zeitățile lor, budismul a fost reformat, adăugându-i-se zeități din religiile orientale.
Tot sub influența filosofiei tracilor, cunoscuți în Asia ca arieni, în Persia a apărut zoroastrismul cam în același timp cu budismul, krișnaismul și jainismul 
în India ori cu taoismul în China. Fondatorul ei a fost profetul Zarathuștra (628-551 î.e.n.), numit Zoroastres de greci. Religia sa henoteistă era centrată în jurul babilonianului Marduk, pe care l-a numit Ahura Mazda, nume provenit din expresia egipteană „Ankh Hor Mezdau” („Trăiască Înțeleptul Hor”). Combinând filosofia ariană cu hinduismul și cu religia babiloniană, profetul a reușit să inventeze un cult din care s-au inspirat mai târziu iudaismul, creștinismul, gnosticismul și islamul. În același timp iudeii făceau cunoștință în Babilon cu religia lui Marduk, ceea ce avea să ducă la o reformă a iudaismului imediat după întoarcerea lor în Palestina. După ce regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul în 539 î.e.n. și a eliberat iudeii, pe care chiar i-a ajutat să-și construiască în Ierusalim un mare templu după modelul babilonian, noul iudaism a adoptat și elemente din zoroastrism, preoții evrei fiind convinși că Ahura Mazda al perșilor și Marduk al babilonienilor nu erau decât Yahweh al lor. Întorși în Ierusalim și-au construit templul și și-au înființat o religie bine pusă la punct. Tot atunci au început să fie compuse și redactate scripturile, cuprinse mai târziu în Torah sau Vechiul Testament. Noul cult al lui Yahweh nu era unul henoteist, la fel ca religiile din Persia și Babilon, ci monoteist. Cel puțin pentru public, elita evreiască preferând în secret cultul unei alte divinități babiloniene, Iștar, numită în Levant Aștoreth.
În aceeași perioadă și Europa a simțit nevoia unei reforme religioase. Influențați de învățăturile vecinilor lor traci, care trecuseră deja de la politeism la henoteism, grecii au început să respingă religia olimpiană și să dezvolte filosofia odată cu științele. Primul filosof grec a fost Thales din Miletus (oraș grecesc de pe coasta apuseană a Anatoliei), care a trăit între 624 și 546 î.e.n. Părintele filosofiei elene a respins toate elementele mitologice și a concluzionat că apa stă la baza lumii. L-au urmat Anaximandros și Anaximenes, tot din Miletus, și ei fiind adepții monismului materialistic (concepție filosofică conform căreia totul există în Univers datorită unei singure substanțe). Filosoful și matematicianul ionian Pythagoras din Samos, care a călătorit prin Grecia, Egipt și sudul Italiei, a înființat pitagorismul, un sistem de credințe ezoterice și metafizice bazate pe matematică, muzică și astronomie. Ideile lui Pythagoras au influențat gânditori greci ca Aristoteles și Platon, dar și filosofia vestică. Platonismul, care vorbea despre o „formă supremă a binelui” dar și despre un Demiurg care a creat lumea, a influențat la rândul său marile religii actuale mai ales prin forma sa ulterioară, neoplatonismul. Alți filosofi greci importanți de la mijlocul primului mileniu î.e.n. au fost Herakleitos din Efes (care susținea că Logos-ul lui Platon era structura care conecta toate lucrurile din natură), Xenophanes din Colophon (care afirma că un singur zeu a creat Universul), Parmenides din Elea, Melissus din Samos, Empedocles din Agrigentum (care considera că lumea a fost construită sub influența a două forțe: dragostea, cauza uniunii, și învrăjbirea, cauza separării), Anaxagoras din Calzomenae (pentru care Nous sau Mintea ordonează elementele primordiale ale lumii), Leukippos (inventatorul doctrinei atomilor și al primului sistem materialistic explicit), tracul Demokritos și Diogenes din Apollonia. Filosofia grecilor, născută din insuficiența religiei olimpiene, s-a dezvoltat în două direcții: materialism și idealism sau ateism și monoteism. Ambele aveau un singur scop: înlocuirea religiei olimpiene.
Schimbarea căutată de lumea întreagă a început în Alexandria, oraș egiptean fondat de Alexandros Makedon în 331 î.e.n. pe locul satului Ra-Kedet. După moartea lui Alexandros, Ptolemaios Soter, unul dintre generalii săi, a fondat
ultima dinastie faraonică a Egiptului. În scurt timp Alexandria a devenit cel mai mare oraș din lume după Roma, dar și capitala Egiptului pentru aproape un mileniu. Orașul, celebru în special pentru biblioteca sa enormă și pentru una dintre cele șapte minuni ale lumii antice (farul din Alexandria), nu a fost doar centrul elenismului, ci și casa celei mai numeroase comunități evreiești din diaspora, populația sa predominantă fiind formată din greci, egipteni și iudei. De asemenea, Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma și Constantinopol.
Lovindu-se de culturi diferite, de la cele africane la cele asiatice, grecii au continuat în Alexandria ceea ce începuseră filosofii lor cu câteva secole înainte: încercarea de a inventa religia cea mai potrivită pentru a o înlocui pe cea olimpiană. Drept pentru care, în aproximativ trei secole au apărut în acel loc o mulțime de religii și curente filosofice noi, realizate prin combinarea celor vechi. Iată câteva dintre ele:
– Cultul lui Serapis sau Osoroapis, o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene și elenistice. Numele său era compus din cele ale zeilor egipteni Asar (numit Osiris de greci) și Apis. Grecii i-au atribuit aspectul suveranității de la Zeus, cel de zeu-soare de la Helios, rodnicia în natură de la Dionisos, vindecarea de la Asklepios iar de la Hades legăturile cu Viața de Apoi.
– Scripturile evreilor, care formează Torah sau Vechiul Testament, au fost traduse pentru prima oară în limba greacă la cererea faraonului Ptolemaios Philadelphos. Septuaginta, așa cum a fost numită această traducere, a dus la apariția iudaismului elenistic, o combinare a tradiției religioase mozaice cu unele elemente ale culturii grecești. Până la cuceririle musulmane din estul Mediteranei și căderea Imperiului Roman, principalele centre ale iudaismului elenistic au fost Alexandria din Egipt și Antiohia din nordul Siriei (astăzi în Turcia), cele mai mari așezări urbane grecești din Africa și Asia.
– Cultul lui Hermes Trismegistos, zeitate obținută din combinarea egipteanului Djehuty (numit Thoth de greci) și a grecului Hermes. I-au fost atribuite multe texte, cele mai cunoscute fiind Tăblițele de Smarald, Asklepios și Corpus Hermeticum. Din aceste învățături a luat naștere hermetismul, un sistem religios, filosofic și esoteric.
– Greco-budismul, apărut după sosirea lui Alexandros Makedon în India, care reprezenta o elenizare a budismului indian. A fost adus și în Alexandria în perioada ptolemaică, arheologii descoperind o mulțime de pietre de mormânt budiste din acea vreme.
– Grecii din Asia și-au combinat religia olimpiană și cu alte religii, cum ar fi hinduismul și zoroastrismul. Și aceste culte au ajuns la Alexandria în perioada ptolemaică.
– Therapeutae, o sectă iudaică apărută în Alexandria, din care și-au luat învățăturile atât esenienii, cât și gnosticii.
– Gnosticismul, apărut în Alexandria din amestecul creștinismului cu învățăturile sectei therapeuților.
Grecii au adus în Alexandria toate religiile și sistemele filosofice pe care le-au întâlnit, în primul rând pe ale lor, cum ar fi pitagorismul, epicurianismul, platonismul sau orfismul, din care s-au dezvoltat ulterior altele precum neopitagorismul sau neoplatonismul. În marea bibliotecă din Alexandria erau cuprinse toate ideile religioase și filosofice întâlnite de grecii care încercau să le pună cap la cap pentru a inventa religia ideală. Încercare rezervată doar elitelor, populația formând în continuare o societate superstițioasă care se baza pe magie, oracole, talismane și horoscop. După trei secole de încercări, cineva a reușit să inventeze religia mult dorită, combinând misticismul egiptean, religia ebraică și filosofia greacă.
Evreul elenizat Philon din Alexandria, care a trăit în capitala Egiptului aproximativ între anii 25 î.e.n. și 50 e.n., făcea parte dintr-o bogată familie aristocrată, care avea legături cu preoțimea din Iudeea, cu dinastiile hasmoneană și irodiană din Palestina, precum și cu cea iulio-claudiană din Roma. Unul dintre nepoții săi, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Iulia Berenice din dinastia irodiană. Tatăl sau bunicul său a primit cetățenia romană chiar de la dictatorul Gaius Iulius Caesar. Împreună cu frații săi, Alexander Alabarhul și Lysimachus, Philon a avut parte de o educație aleasă, fiind inițiat în tainele culturii grecești, romane și egiptene, ale filosofiei elene și ale tradițiilor și literaturii evreiești. În anul 40 Philon a ajuns la Roma, în fața împăratului roman Caligula, ca ambasador al evreilor alexandrieni în timpul conflictului acestora cu grecii din capitala Egiptului.
Nu se cunosc multe amănunte despre Philon, însă puținele date supraviețuitoare ne duc la concluzia că el a fost inventatorul creștinismului. 
Știm că a încercat să combine filosofia greacă cu cea iudaică, mai exact pe cea a lui Platon cu cea a lui Moșeh (Moise), ceea ce a dus la o percepție a divinității supreme diferită de cea rabinică. După părerea sa, Torah / Vechiul Testament nu trebuia interpretat literal ci simbolic, deoarece Divinitatea este mult prea complexă pentru a putea fi înțeleasă în termeni omenești. Această reinterpretare a scripturilor a fost foarte apreciată de părinții creștinismului, însă ignorată de evrei. Reforma iudaismului pe care a propus-o, respinsă de rabini, a putut deveni reală doar prin inventarea unei noi religii care să respecte bazele învățăturilor lui Moșeh dar să cuprindă și rezultatele celor trei secole de cercetări din Alexandria. Conceptul lui Philon de Logos („Cuvânt”) ca principiu creator al Divinității, preluat de la Platon, a influențat cristologia timpurie; apare și la începutul Evangheliei lui Ioannes, care susține că „La început era Logos (Cuvântul – n.a.) și Logos era la Theos (Dumnezeu – n.a.) și Theos era Logos”. Pentru Philon, Logos era imaginea imaterială a Divinității și primul ei fiu, idee care deși contrazice învățăturile iudaismului (unde Yahweh nu a avut copii), se regăsește în creștinism (Iesous fiind considerat fiul lui Dumnezeu). Zeul evreilor, limitat din cauza firii sale umane, a fost înlocuit cu un Dumnezeu omnipotent, omniscient, imaterial și infinit, acel concept creator inventat de filosofii greci. Philon a exprimat complexitatea acestui nou zeu prin trei aspecte identice celor umane, care au devenit Sfânta Treime a creștinismului. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care împreună formează Dumnezeul creștinilor, nu reprezintă o zeitate triplă și unică în același timp, ci doar cele trei aspecte ale omului conform filosofiei elene. Gânditorii acelor vremuri au ajuns la concluzia că omul este format din trup, spirit și suflet. Fiul reprezintă trupul Divinității, partea sa materială. Tatăl este sufletul, creatorul vieții, iar Sfântul Duh (sau Spiritul Sfânt la catolici) reprezintă spiritul dumnezeului creștinilor. Fiind ființe eterice, ultimii doi se află într-o lume imaterială, ceea ce susține și Noul Testament prin „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36), Iesous / trupul fiind singurul din lumea fizică. În povestea inventată de Philon sufletul Divinității a intrat în Maria, ceea ce a dus la nașterea lui Iesous. Până la botez, acesta a fost un simplu om sau un dumnezeu incomplet. După botez „îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el” (Evanghelia lui Matthaios 3:16). Pentru filosofii antici, spiritul era sediul puterii mentale și intelectuale; capacitățile paranormale ale lui Iesous, responsabile pentru miracolele sale, s-au dezvoltat doar după ce a intrat în el Sfântul Duh sau Spirit. După botez Iesous a început să înfăptuiască miracole și să se considere Mesia deoarece abia atunci a devenit o Divinitate completă, formată din trup, suflet și spirit. Ceea ce demonstrează complexitatea dumnezeului creat de Philon, chiar dacă a fost realizat după modelul omului. Pentru Fiu, latura materială a noului zeu, filosoful evreu l-a folosit ca model pe sumerianul Enlil, având la dispoziție numeroase relatări din diverse religii, stocate în biblioteca din Alexandria. L-a numit Yeșu’a (forma prescurtată a lui Yehoșu’a) după numele conducătorului israeliților în povestea Exodului și i-a atribuit titlul de Mașiah (Mesia), salvatorul din mitologia ebraică. Crucificarea a fost împrumutată din mitul lui Enki, întâlnită atât în mitologia greacă în povestea titanului Prometheus, cât și în cea egipteană în cultul zeului Amun / Amen. Numele aceluiași Amen a fost introdus ca formulă de încheiere a rugăciunilor atât în limba latină, cât și în greacă. Pentru Tată, latura sufletească a dumnezeului creștinilor, Philon l-a folosit ca model pe An / Anu, tatăl lui Enlil; la fel ca în creștinism, în mai toate religiile antice An locuia în cer, preferând să-l lase pe fiul său moștenitor să se ocupe de problemele Pământului. Crucea, simbolul cerului și al lui An în Mesopotamia, a devenit simbolul creștinismului. Pentru a completa treimea noii religii, filosoful a inventat Sfântul Duh, folosind ca model tot trinitatea supremă mesopotamiană, formată din An, Enlil și Enki. Dacă primii doi au devenit Tatăl și Fiul în creștinism, Enki a fost prefăcut în Sfântul Duh, miturile lumii susținând că la un moment dat a fost ucis, el trăind din acel moment doar ca spirit.
Numele lui Philon provine din grecescul „philo”, care înseamnă „iubire”; deloc surprinzător, iubirea este tema centrală a creștinismului. Philon a avut o slăbiciune pentru filosofia lui Platon, pe care a amestecat-o cu cea a iudaismului. Din acest motiv, ideile societății comuniste din Republica lui Platon se găsesc în Noul Testament, atribuite lui Iesous. Multe noțiuni ale platonismului au fost adoptate de Biserica creștină ca forme ale gândirii divine, iar neoplatonismul a devenit o influență majoră în misticismul creștin. De exemplu, se observă cu ușurință că scrierile sfântului Augustine, care
reprezintă fundația gândirii creștinismului apusean, au fost influențate de colecția Eneades a neoplatonistului Plotinos. Pe lângă filosofia lui Platon, Philon a preferat-o și pe cea materialistă a lui Pythagoras, pentru a putea sublinia opoziția dintre cele două laturi ale lui Iesous, cea umană și cea divină. Cei doi filosofi greci, care au constituit fundația religiei lui Philon, au fost transformați în „stâlpii” creștinismului, Petros și Paulos; remarcăm că numele aceste patru personaje au aceeași inițială ca al lui Philon. Istoricul creștin Eusebius din Cezareea sugerează corectitudinea acestei ipoteze, el notând în Historia Ecclesiae din secolul al IV-lea despre Philon: „Legat de munca lui, este clar pentru toți cât de mult a trudit cu Scripturile și cu învățarea națiunii. Este necesar să se vorbească despre poziția sa cu privire la filosofie și la artele liberale ale educației, în special în studiul său plin de zel al lui Platon și Pythagoras”. Deși a combinat filosofia greacă cu elemente mitologice egiptene și din alte sisteme mistice dezvoltate în Alexandria, baza religiei lui Philon a rămas Vechiul Testament, pe care filosoful îl considera sursa nu doar a adevărului religios, ci a tuturor adevărurilor. Din acest motiv Biblia creștină conține nu doar Noul Testament, ci și pe cel vechi, deși concepția lui Philon despre Divinitate diferă de cea a iudaismului clasic. Dacă rabinii au respins ideile revoluționare ale filosofului, același lucru s-a întâmplat și cu noua sa religie, care nu a avut succes în Palestina, la fel ca budismul în India.
Deoarece orice religie trebuie să aibă scrieri „sfinte”, Philon a compus prima evanghelie a Noului Testament, cea atribuită lui Matthaios. Pseudonimul pe care și l-a ales provine din numele zeiței egiptene Ma’at, principiul adevărului, 
care a devenit unul dintre elementele de bază ale creștinismului („Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – Evanghelia lui Ioannes 14:6). Cel mai probabil a ales acest pseudonim pentru a sugera inițiaților că evanghelia a fost scrisă în Egipt de un căutător al adevărului. Această idee nu este una exagerată, ținând cont că în Evanghelia lui Matthaios se ascund și alte elemente egiptene. De exemplu, este singura dintre cele patru evanghelii canonice în care se găsește uciderea pruncilor din ordinul lui Herodes (Irod), episod copiat din povestea lui Moșeh (Moise), întâmplată în Egipt, și singura care consemnează fuga în Egipt a lui Ioseph, Maria și Iesous. De asemenea, este singura în care îngerul Domnului îi apare lui Ioseph pentru a-l anunța că se va naște Iesous, pentru a-l sfătui să fugă în Egipt și pentru a-i cere mai apoi să se întoarcă în Palestina. Iar Ioseph (Yosep în ebraică) poartă numele unuia dintre patriarhii Vechiului Testament, despre care folclorul iudaic consideră că a ajuns vizirul Egiptului; deloc surprinzător, tatăl lui Ioseph în Evanghelia lui Matthaios și cel al patriarhului veterotestamentar Yosep au același nume, Ya’aqob (Iakobos în greacă). Tot în această evanghelie se amintește și „proorocia” lui Hoșea, care se bazează pe o greșeală de interpretare: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Mai mult, dacă în Egipt numărul 42 îi aparținea zeiței Ma’at, în Evanghelia lui Matthaios / Philon a fost ascuns acest număr, de la Abraam la Iesous trecând 42 de generații.
Philon nu a avut copii însă a avut doi nepoți, fii ai fratelui său mai mic, Alexander Alabarhul. Cel mai mare dintre ei, Tiberius Iulius Alexander, a renunțat la rădăcinile sale evreiești, preferând o carieră militară în Imperiul Roman. Între 46 și 48 a fost procurator al Iudeei, între 66 și 69 prefect al Egiptului (în acea perioadă și-a trimis legiunile împotriva evreilor alexandrieni) iar în anul 70 a participat la asediul Ierusalimului ca mână dreaptă a viitorului împărat Titus. Deoarece Alabarhul era prieten la cataramă cu Herodes Agrippa din dinastia irodiană (numit la naștere Marcus Iulius Agrippa), mezinul a primit și numele acestuia, adică Marcus Iulius Alexander, și mâna fiicei sale, prințesa Berenice. Marcus Iulius Alexander a fost apropiat de unchiul său, Philon, căruia i-a împărtășit convingerile religioase. Drept pentru care el a compus cea de-a doua carte a Noului Testament, Evanghelia lui Markos, Markos fiind varianta elenă a latinescului Marcus.
După ce învățatul Attalus a fost izgonit din Roma de împăratul Tiberius Iulius Caesar, discipolul său, filosoful roman Lucius Annaeus Seneca, a plecat în Alexandria pentru a fi protejat de mătușa sa și de soțul ei, guvernatorul 
Egiptului. Acolo l-a cunoscut pe Philon, cei doi devenind buni prieteni mai ales pentru că împărtășeau convingeri filosofice asemănătoare. Seneca era un adept al stoicismului, care susținea valorile morale în defavoarea bogăției materiale. Înțelepciunea sa și omenia față de ocupanții celei mai de jos laturi a societății (cum ar fi sclavii sau gladiatorii) l-au făcut extrem de apreciat nu numai de filosofi, ci chiar și de Părinții Bisericii. Datorită ideilor sale foarte apropiate de cele creștine, scriitorul creștin Tertullianus îl numea „Seneca al nostru”. Până în secolul al IV-lea Seneca fusese „confiscat” de creștini, care considerau că a corespondat cu apostolul Paulos (Pavel). În Evul Mediu numeroase scrieri susțineau că filosoful roman a și fost convertit la creștinism de același apostol. Toată aprecierea din partea creștinismului se datorează faptului că filosoful roman Lucius Annaeus Seneca este autorul Evangheliei lui Loukas din Noul Testament, Loukas fiind varianta greacă a numelui latin Lucius. Cum printre scrierile lui Seneca se numără o duzină de eseuri filosofice, nouă tragedii, o satiră și o sută douăzeci și patru de epistole, sunt mari șanse ca tot el să fi fost autorul epistolelor neotestamentare, atribuite apostolului Paulos. În aceste condiții, nu este surprinzătoare apariția în Faptele Apostolilor (carte neotestamentară atribuită aceluiași evanghelist Loukas) a fratelui lui Seneca, senatorul Lucius Iunius Gallio Annaeanus, care respinge acuzațiile aduse de iudei apostolului Paulos.
Autorul celei de-a patra evanghelii, Ioannes, a rămas necunoscut. Ținând cont că în textul său se găsesc elemente ale sectei Therapeutae, adoptate ulterior de gnostici, este posibil ca acest Ioannes să fi fost un membru al acestei secte evreiești apărute în Alexandria. Știm că Philon i-a cunoscut îndeaproape pe therapeuți, principala sursă a informațiilor despre ei fiind lucrarea sa De vita contemplativa („Viața contemplativă”). Philon a scris despre un grup de therapeuți care locuiau pe un deal de lângă lacul Mareotis, aflat în apropiere de Alexandria. El îi numea „filosofi” care erau „cei mai buni”, dând dovadă de „bunătate perfectă” care „există în multe locuri din lumea locuită” (III.21). Ținând cont că i-a cunoscut îndeaproape, dar și de aprecierea pe care le-a oferit-o, nu este greu de crezut că Philon și-ar fi împărtășit noua religie cu therapeuții care au combinat-o cu propriile lor învățături, dând naștere gnosticismului, unul dintre ei chiar redactând Evanghelia lui Ioannes.
Noul Testament a fost scris în greacă, limba vorbită de Philon și de restul locuitorilor Alexandriei. Cum el, nepotul său și therapeutul erau din Egipt iar Seneca din Roma, nu cunoșteau Iudeea decât din auzite, astfel explicându-se mulțimea de erori geografice, istorice sau biologice din evanghelii. Numele personajelor biblice sunt tot grecești, deși au corespondente în limbile vorbite în Palestina primului secol, ebraica și aramaica, cu o singură excepție. Apostolul Andreas (Andrei în română) are un nume grecesc, fără corespondent în limbile Canaanului. Nici în ebraică și nici în aramaică nu există măcar un nume asemănător cu Andreas, fiind puțin probabil ca un iudeu fără vreo legătură cu nobilimea să fi primit la naștere un nume grecesc. Inventarea unei povești și a unor personaje nu a fost o problemă pentru Philon dacă ținem cont că, din punctul său de vedere, Vechiul Testament nu conținea descrierile unor fapte reale, ci simbolice. Așadar a făcut același lucru: a inventat o poveste religioasă în care și-a ascuns concepțiile filosofice.
De ce autorii evangheliilor au preferat să-și păstreze anonimatul, ascunzându-se în spatele unor pseudonime? Motivele nu sunt greu de intuit. Philon a observat opoziția pe care a întâmpinat-o din partea rabinilor în încercarea de a reforma iudaismul. Fără îndoială că inventarea unei noi religii (și implicit respingerea iudaismului) i-ar fi putut aduce nu doar excluderea din comunitatea ebraică, ci chiar și moartea. Același pericol l-ar fi păscut nu doar pe el, ci și pe Seneca. În plus, s-a dovedit a fi mai eficientă tactica aplicată de chinezi în India, care l-au inventat pe Buddha pentru a-și putea transmite filosofia localnicilor. Omul de rând nu ar fi primit o nouă religie de la filosofii bogați Philon și Seneca, însă ar fi fost receptiv la mesajul unor oameni simpli, martori ai evenimentelor miraculoase descrise în evanghelii.
Odată inventat creștinismul, a trebuit răspândit în întreaga lume greacă. Astfel, a fost trimis și la Antiohia, în Siria, următorul centru elenistic important după Alexandria. Planul lui Philon era ca prin creștinismul său să ajungă să atragă 
elitele Imperiului Roman și, implicit, să conducă astfel imperiul, iar Seneca a reprezentat cea mai facilă metodă de a-și îndeplini scopul, ținând cont de legăturile filosofului roman cu familiile influente din Roma. Însă conducătorii centrului din Antiohia au considerat că noua religie putea ajuta oamenii de rând din întreaga lume elenistică să suporte mai ușor jugul stăpânirii romane. Prin urmare, încă de la apariția sa, creștinismul a mers pe două drumuri diferite, simbolizate de cei doi stâlpi ai creștinismului, Petros (primul Papă al Romei) și Paulos (sirianul care a înființat conform tradiției numeroase biserici în Asia Mică și în Europa răsăriteană). Cele două direcții diferite s-au despărțit oficial la Marea Schismă din 1054, numindu-se din acel moment catolicism și ortodoxism. În secolul al XVI-lea din catolicism s-a desprins protestantismul, în timp făcându-și apariția și numeroase secte creștine. Multă vreme orașul Alexandria a fost considerat unul dintre cele mai importante locuri ale creștinismului, ocupând poziția a treia după Roma (centrul creștinismului apusean) și Constantinopol (centrul celui răsăritean), ceea ce este absolut firesc, ținând cont că reprezintă locul nașterii acestei religii.
Dacă Philon și-a dorit ca prin noua sa religie să ajungă să conducă Imperiul Roman, mai mult ca sigur nu era vorba despre ambiția sa personală, ci a întregii sale familii bogate și puternice, pe care istoria ne-o arată încercând să-și facă loc în structurile romane de putere. Nu știm nimic despre strămoșii lui, însă știm că tatăl sau bunicul său a primit cetățenie romană de la Gaius Iulius Caesar. Familia lui Philon era cea mai bogată din Alexandria și una dintre cele mai bogate din lumea elenistică. Despre Alexander, fratele lui Philon, istoricul Flavius Iosephus scria că „și-a întrecut toți concetățenii atât în origini cât și în bogăție”. A acoperit cu aur și cu argint nouă porți uriașe ale templului din Ierusalim și a oferit un împrumut substanțial soției regelui Herodes Agrippa. Alexander era un prieten apropiat al împăratului roman Claudius, devenind și administratorul pământurilor mamei acestuia, Antonia Minor (fiica triumvirului Marcus Antonius, nepoata împăratului Octavius Augustus, bunica împăratului Caligula și cumnata împăratului Tiberius). A fost numit alabarhul Alexandriei iar fiul său cel mare, Tiberius Iulius Alexander, a devenit general al armatei romane, procurator al Iudeei și prefect al Egiptului. Fiul său cel mic, Marcus Iulius Alexander, a fost căsătorit cu prințesa Berenice din dinastia irodiană a Iudeei. Tot istoricul Flavius Iosephus scria că, pentru a face parte din nobilime, un evreu trebuia să aibă legături cu preoțimea și sânge regal prin descendența din dinastia hasmoneană. Asemenea putere, bogăție și influență a familiei lui Philon nu poate fi explicată decât prin descendența din dinastia hasmoneană, regi din casta leviților, care au servit și ca Mari Preoți în Ierusalim. Acesta ar putea fi motivul pentru care fratele lui Philon și cei doi fii ai acestuia au primit numele Alexander, unul des întâlnit în dinastia hasmoneană, având ca exemple cel de-al doilea rege, Alexander Yannai, soția sa, Shelomtzion sau Salome Alexandra, și doi dintre nepoții lor, Alexander Maccabeus și Alexandra Maccabea.
Istoria ne învață că romanii au înlăturat de la putere dinastia hasmoneană și au înlocuit-o cu cea irodiană. Deși Herodes cel Mare a ucis toți descendenții hasmoneeni pentru a nu îi fi tronul amenințat, este posibil ca unul dintre ei să se fi refugiat în Alexandria, cel mai mare centru al diasporei evreiești, probabil tatăl sau bunicul lui Philon. Acolo, urmașii acelui refugiat, Philon și fratele său, Alexander, ar fi putut plănui să cucerească Imperiul Roman printr-o nouă religie, prin care clanul lor să ajungă din nou la putere. Mai mult, este posibil și ca un alt descendent al acestei familii regale să se refugiat la Roma. La scurt timp după ce Herodes a început să vâneze hasmoneeni, în Roma și-a făcut apariția Marcus Annaeus Seneca (sau Seneca cel Bătrân), al cărui fiu, Lucius Annaeus Seneca (cunoscut ca Seneca cel Tânăr), l-a ajutat mai târziu pe Philon să ducă creștinismul la Roma, el însuși concepând Evanghelia lui Loukas din Noul Testament. La fel ca în cazul lui Philon, rădăcinile familiei lui Seneca sunt necunoscute. Seneca cel Bătrân pretindea că provine dintr-o familie bogată din Cordoba (Spania). Unul dintre fiii săi a devenit senator al Romei, altul procurator, cel de-al treilea tutorele și sfetnicul împăratului Nero, iar un nepot a ajuns unul dintre cei mai buni prieteni ai aceluiași împărat. Familia Annaea se aseamănă în multe privințe cu cea a lui Philon din Alexandria, nu doar în ceea ce privește influența politică, ci și rădăcinile obscure. În mod curios, forma masculină a numelui acestei familii, Annaeus, se aseamănă izbitor cu numele lui Alexander Yannai sau Iannaeus, cel de-al doilea rege al Iudeei din dinastia hasmoneană. Dacă Philon și Seneca cel Tânăr erau urmași ai aceleiași dinastii, putem înțelege de ce au plănuit împreună să cucerească Imperiul Roman prin noua lor religie. Lucius Annaeus Seneca, în rolul apostolului Petros, a adus creștinismul nobilimii din Roma, conform planului întocmit la Alexandria. Când împăratul Nero s-a arătat deranjat de noua religie și a început persecuția creștinilor, un grup de nobili (printre care și Seneca) a hotărât să-l ucidă. Philon a putut verifica personal implementarea religiei sale, el sosind la Roma în anul 40 ca reprezentant al evreilor alexandrieni în fața împăratului Caligula. Abia în secolul al IV-lea visul familiei sale a devenit realitate, când împăratul Constantinus a proclamat creștinismul religia oficială a Imperiului Roman. Iar în piața San Pietro de la Vatican, centrul apusean al creștinismului, se poate vedea și astăzi obeliscul adus la Roma de împăratul Caligula tocmai din… Alexandria.
Pentru a afla în numele cărei divinități conduce această familie creștinismul, nu trebuie decât să-i dezgropăm trecutul. Matityahu ben Yohanan (decedat în anul 165) a fost un preot evreu din tribul leviților, descendent al lui Pinehas, fiul lui Aaron (fratele lui Mose) și cel de-al treilea Mare Preot al israeliților. Împreună cu cei cinci fii ai săi, Matityahu a pornit revolta Maccabeilor împotriva Imperiului Seleucid, ceea ce a dus la obținerea suveranității Iudeei. Fondatorul dinastiei hasmoneene a fost unul dintre cei cinci, Șim’on Thassi, conducător al poporului și Mare Preot. După moartea sa, funcțiile i-au fost preluate de fiul său, Yohanan Hyrcanus. Primul care și-a atribuit titlul de rege a fost Yehuda Aristobulus, fiul lui Yohanan. Fiind din tribul leviților (conform legii lui Moșeh, doar leviții puteau face parte din preoțime), hasmoneenii ocupau și funcții de preoți, regii în special pe cea de Mare Preot. Shelomtzion sau Salome Alexandra, soția primilor doi regi ai dinastiei, Yehuda Aristobulus și Alexander Yannai, a reînființat Sanhedrinul, un fel de curte supremă formată din cei mai de seamă rabini, responsabilă cu administrarea justiției în problemele
religioase. Cel de-al doilea soț al ei, Alexander Yannai, a gravat pe monedele sale steaua cu opt raze, simbolul planetei Venus și, implicit, al zeiței Aștoreth, cunoscută în lumea akkadiană (strămoșii evreilor) ca Iștar, nimeni alta decât zeița adoptată de elita iudaică în timpul exilului babilonian. Astfel realizăm că acești regi din tribul leviților, care au reînființat Sanhedrinul, erau adepți ai lui Iștar. Ceea ce înseamnă că și urmașii lor refugiați în Alexandria, alabarhul Alexander și filosoful Philon, inventatorul creștinismului, venerau aceeași zeitate. Înțelegem acum de ce în Noul Testament Israel este poporul ales (reprezentând regatul care i se închina lui Iștar) iar Ioudas trădătorul Domnului, regatul Iuda fiind cel al adepților lui Marduk, care și-au renegat zeița-mamă. Dacă urmașii clanului lui Philon, implicit ai hasmoneenilor, conduc Biserica Creștină de 2000 de ani, fără îndoială că respectă preferințele religioase ale înaintașilor lor, Iștar fiind zeitatea venerată de conducătorii creștinismului.
Hasmoneenii nu au făcut decât să ducă mai departe tradiția strămoșilor lor. Cu cinci secole înainte, după întoarcerea din exilul babilonian, un grup de preoți (deci tot din tribul leviților), condus de profetul Ezra, a creat o religie pentru toți evreii, închinată lui Marduk / Yahweh, în timp ce ei au preferat-o pe Iștar. 
Conform tradiției evreiești, Ezra a înființat Marea Adunare, precursoarea Sanhedrinului, o autoritate în materia legilor religioase, care a stabilit istoria poporului evreu și a redactat scripturile cuprinse apoi în Torah sau Vechiul Testament. Dacă Marele Sanhedrin este format oficial din 71 de membri și neoficial din 72 (unul dintre membri fiind secret), 72 este și numărul evreilor din Alexandria care au tradus Torah în limba greacă (traducere care poartă numele Septuaginta) în secolul al III-lea î.e.n., la ordinul faraonului Ptolemaios Philadelphos. Ceea ce înseamnă că la mijloc se afla tot mâna Sanhedrinului, acea elită religioasă din tribul leviților, închinată lui Iștar. Nu ar trebui să ne mire faptul că în același loc, aproape trei secole mai târziu, un membru al aceleiași elite a leviților a continuat planul lui Iștar de dominare a lumii inventând creștinismul, pe care clanul său l-a dus la Roma. Totuși, această elită religioasă a leviților nu s-a format după întoarcerea evreilor în Babilon. În secolul XIV î.e.n., în povestea lui Moșeh (Moise), israeliții din Egipt erau conduși de un consiliu format din 70 de bătrâni și Aaron, rezultând exact numărul oficial al membrilor Sanhedrinului. În aceeași poveste, levitul Moșeh a hotărât ca doar leviții să poată ocupa funcții în preoțime. Decodificarea miturilor ne-a dezvăluit că acea elită israelită l-a manipulat pe Moșeh / Akhenaten pentru a duce „arma lui Anu” pe muntele Sion din Ierusalim, la ordinul unei zeități. Ținând cont că Iștar se află în spatele Sanhedrinului, putem presupune că elita din jurul lui Moșeh este aceeași grupare secretă a surorii lui Marduk. Tot o elită evreiască, condusă de clanul Rothschild, l-a manipulat acum câteva decenii bune pe Hitler, despre care se spunea că dialoga cu ființe din altă lume. O elită evreiască se află în fruntea francmasoneriei și conduce lumea din umbră chiar și în ziua de astăzi. Nu știm dacă membrii ei fac parte din tribul leviților, însă putem intui că este vorba despre aceeași organizație care conduce lumea din umbră, închinată zeiței Iștar, numită în ultima carte biblică „mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului” și „cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului”, care va fi distrusă la sfârșitul timpului „pentru că din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.
