Pentru a putea vorbi despre dinozauri, este necesar să recapitulăm întâi ceea ce se știe despre ei până acum. În primul rând, oamenii de știință au identificat până în prezent peste 700 de specii de dinozauri. Dintre acestea, doar cinci specii au scheletul complet, restul fiind doar oase izolate. Cum s-a ajuns la celelalte? Prin imaginația paleontologilor. Este binecunoscută rivalitatea din anii 1870 dintre colecționarii de fosile Marsh și Cope, care au inventat împreună peste 130 de specii. Marsh a publicat erorile lui Cope, acuzându-l chiar că a pus capul în locul cozii în încercarea de a reconstrui o fosilă de reptilă marină. Și în timpuri mai apropiate de noi câțiva astfel de oameni de știință au descoperit oase pe care le-au considerat a fi de dinozauri, ceea ce a dus la nașterea unor specii noi. Din păcate pentru ei, după o vreme s-a dovedit că acele fosile erau umane. Dar acele specii de dinozauri proaspăt apărute au rămas totuși în cărțile de specialitate.
Cum stabilesc cercetătorii noștri vârsta unor fosile? De unde știu ei că dinozaurii au apărut acum 240 de milioane de ani și că au dispărut acum 66 de milioane? Dacă vă gândiți la datarea cu carbon, uraniu sau potasiu, vă înșelați. Aceste metode funcționează doar pentru fosile cu o vechime de câteva mii de ani, nicidecum de milioane. Atunci, care este metoda de calcul? Răspunsul este simplu: imaginația paleontologilor. În concepția evoluționiștilor, este nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca o formă de viață simplă să evolueze într-un dinozaur. Astfel, cercetătorul presupune o anumită perioadă de timp pentru fiecare specie, ajungându-se în final la o datare „exactă”. Nu trebuie să fii un geniu pentru a-ți da seama că presupunerile nu pot fi catalogate drept adevăruri științifice. Privind lucrurile din acest unghi, ne dăm seama că este posibil ca dinozaurii să nu fi fost atât de mulți pe cât ni se spune, să nu fi trăit atunci când ni se spune și să nu fi arătat așa cum ni se spune. Poate nici să fi dispărut atunci când ni se spune.
Dacă totuși dinozaurii au trăit atunci când consideră evoluționiștii, ce s-a întâmplat cu ei? Părerea generală a paleontologilor este că au dispărut brusc din motive necunoscute. Pentru oamenii de știință, cea mai probabilă cauză a dispariției ar fi ciocnirea Pământului cu un asteroid. Însă această ipoteză are multe fisuri. Dacă într-adevăr un corp ceresc ar fi cauzat dispariția dinozaurilor, cum se explică eliminarea doar a reptilelor mari, nu și a celorlalte animalele? Sau cum se explică faptul că, după dispariția dinozaurilor, pe Pământ au apărut specii de animale diferite de cele care trăiseră până atunci? Ar trebui să credem că un asteroid a omorât tiranozaurii și brontozaurii însă a făcut pterodactilul să se transforme în pasăre ori triceraptosul în rinocer? Cu alte cuvinte, oamenii de știință nu au o explicație de bun simț pentru faptul că ceva (sau cineva) a cauzat dispariția bruscă a dinozaurilor și înlocuirea lor cu alte specii de viețuitoare. Iar dacă dinozaurii au dispărut într-adevăr acum 66 de milioane de ani, cum au supraviețuit unii dintre ei până în zilele noastre?
În 2001, paleontologii Zielinski și Budhan au descoperit o fosilă de hadrosaur în bazinul San Juan din New Mexico. Formațiunea în care a fost găsit osul de dinozaur a fost datată ca fiind din Paleocen, având aproximativ 64,5 milioane de ani. Ceea ce înseamnă că nu toți dinozaurii au dispărut la data stabilită de cercetători, unii dintre ei supraviețuind încă cel puțin 1,5 milioane de ani. Alți astfel de dinozauri „supraviețuitori” au fost descoperiți în America de Nord, în China, precum și în alte părți ale Pământului. Legendele din întreaga lume descriu reptile uriașe, numite dragoni sau balauri, care au trăit în același timp cu oamenii. În sprijinul acestei idei există pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica (Peru), care înfățișează oameni călărind dinozauri sau luptându-se cu ei. Cercetătorul Don R. Patton, care a studiat pietrele de la Ica, declara: „Toate aceste înfățișări sunt foarte interesante, din moment ce lumea nu a început să vorbească despre dinozauri decât din secolul al XIX-lea, iar pietrele au o vechime de mii de ani. În plus, pietrele nu prezintă schelete de dinozauri, ci dinozauri în viață, ce par să interacționeze cu omul. Asta arată faptul că vechii peruani au văzut și au trăit alături de dinozauri!”. Același cercetător se declară uimit că, deși descoperitorul pietrelor a fost șeful departamentului de medicină din cadrul Universității din Lima, antropolog și fondator al muzeului din Ica, comunitatea științifică refuză să recunoască autenticitatea pietrelor. Iar acestea nu sunt singura reprezentare a dinozaurilor în timpul oamenilor. Un mozaic elenistic vechi de cel puțin 2000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă greci și etiopieni aflați la vânătoare pe malul Nilului. În acel mozaic se poate observa clar cum oamenii vânează o reptilă care seamănă foarte bine cu un dinozaur. În peșterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene care înfățișează dinozauri. În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatozauri. Aceleași reptile se găsesc și pe un cilindru mesopotamian, de prin 3300 î.e.n. În plus, oamenii de știință din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în același strat cu urme de dinozaur, cu o vechime de 70-140 milioane de ani (atunci când nu ar fi trebuit să existe oameni, după ipotezele științei actuale). Și în Parcul Național „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme. La conferința de presă din Dayton, de pe 12 august 1989, unde doctorul Don R. Patton a prezentat fotografiile acelor urme, au fost prezenți doi oameni de știință evoluționiști care a doua zi au căutat dovada cu o bară de fier, pentru a o distruge.
În Vechiul Testament sunt întâlnite creaturi care poate fi considerate dinozauri. În cartea Istoria omorârii balaurului și a sfărâmarii lui Bel se spune că babilonienii se închinau la un balaur mare care nu era un idol neînsuflețit, ci „viu și mănâncă și bea”. Profetul Daniyyel a ucis balaurul dându-i să mănânce cocoloașe fierte din rășină, seu și păr. Ca o confirmare a poveștii biblice, pe Poarta lui Iștar din Babilon sunt reprezentate reptile asemănătoare dragonilor, numite siruși. Scriitorul german Willy Ley a descris sirușii ca fiind „o enigmă zoologică de dimensiuni fantastice”, care aveau limba bifurcată, trupul acoperit de solzi, o coadă lungă și mlădioasă de asemenea cu solzi, un gât lung, subțire și solzos, un cap de șarpe împodobit cu un corn, în spatele căruia erau atașate aripi de piele. Descoperitorul Porții lui Iștar, arheologul german Robert Koldeway, a luat în considerare posibilitatea ca sirușii să fi fost animale reale, deoarece imaginea lor a rămas neschimbată de-a lungul timpului în iconografia babiloniană, spre deosebire de alte creaturi fantastice care și-au schimbat înfățișarea în artă. Nu doar Poarta lui Iștar a fost împodobită cu dinozauri, templul Angkor Wat din Cambodgia, vechi de aproximativ 800 de ani, având sculptat pe un perete un stegozaur.
Un alt posibil dinozaur este descris în Cartea lui Iyyob din Biblie. Zeul Yahweh l-a trimis pe Iyyob la râul Iordan pentru a privi animalul Behemoth: „Ia privește acum înaintea ta, Behemothul; și el ca și tine este făptura mea; el paște iarbă ca boul. Vezi ce putere are în coapsele lui și ce tărie are în mușchii de pe pântece. Coada lui e dârză ca lemnul cedrului și vinele de pe pulpele lui stau ca niște noduri. Oasele lui sunt ca niște țevi de aramă și mădularele ca niște drugi de fier. El este fruntea făpturilor lui Yahweh și făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace. Munții îi dau hrană și toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd. El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor și al bălții. Frunzele de lotus îi fac umbră și sălciile bălții îl împrejmuiesc. Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchisește; el stă liniștit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură. Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laț?” (40:15-24). Unii cercetători ai Bibliei l-au identificat cu un sauropod după înfățișare, obiceiuri alimentare și locul în care trăia. În aceeași Carte a lui Iyyob este descris un alt astfel de monstru, care poartă numele Liwyatan: „Cine a deschis vreodată porțile gurii lui? Zimții lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un șirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit și pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el și se țin așa și nu se mai despart. Din strănutul lui scapără lumină și ochii lui sunt roșii ca pleoapele zorilor. Din gura lui ies parcă niște torțe aprinse și izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc și care fierbe. Răsuflarea lui este de cărbuni aprinși și din gura lui țâșnesc flăcări. Puterea lui e adunată în grumazul lui și înaintea lui țâșnește groaza. Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă. Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râșniței, cea de dedesubt. De măreția lui se tem și valurile; valurile mării se dau înapoi din fața lui. Să-l atingi cu sabia nu folosește la nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul. Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred. Săgeata nu-l pune pe fugă și pietrele din praștie cad pe el ca niște pleavă. O săgeată pentru el este un pai în vânt și își bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară. Sub pântecele lui sunt niște solzi ascuțiți; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa. Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii. El lasă în urmă o dâră luminoasă și adâncul pare un cap cu plete albe. Pe pământ el nu-și află perechea și e făcut să nu cunoască frica. El se uită de sus la toți câți sunt puternici și este împărat peste toate fiarele sălbatice” (41:14-34). Liwyatanul mai este pomenit în capitolul 1 al Cărții lui Iyyob, în Psalmul 73 („Tu ai despărțit, cu puterea ta, marea; tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; tu ai sfărâmat capul liwyatanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului”) și în capitolul 27 al Cărții lui Yeșa’yahu („În ziua aceea Yahweh se va năpusti cu sabia sa grea, mare și puternică, asupra liwyatanului, a șarpelui care fuge, asupra liwyatanului, a șarpelui încolăcit, și va omorî balaurul cel din Nil”). La egipteni, cel supranumit „Șarpele Nilului” sau „Șopârla malefică” era Apep (Apophis în greacă), demon care avea forma unui gigantic șarpe, crocodil, șopârlă sau dragon. În Cartea lui Hanok, Liwyatan este un monstru de sex feminin, care trăiește în adâncurile apelor, Behemoth fiind partenerul ei, care locuiește în deșertul Dudain. Și în satanism, conform lui Anton Szandor LaVey, autorul Bibliei satanice, Liwyatan reprezintă apa. Un animal asemănător cu liwyatanul este Lotan, șarpele marin cu șapte capete din miturile ugaritice. În India există o șopârlă numită lotan după creatura legendară. În mitologia nordică este prezent Jörmungandr, șarpele uriaș care trăiește în oceanul din jurul Pământului. În Enuma Eliș al babilonienilor se vorbește despre șarpele înaripat Tiamat, zeița primordială a oceanelor, care a dat naștere mai multor șerpi și dragoni, soțul ei, Apsu, fiind o creatură asemănătoare cu ea. La greci, mama tuturor monștrilor era dragonul-femelă Ekhidna, soția monstrului înaripat Typhon. Tot în Grecia îi întâlnim pe Ladon, dragonul asemănător cu un șarpe, paznicul grădinii hesperiadelor, și pe Pythonos, șarpele uriaș care păzea oracolul zeiței Gaia de la Delphi. În Mesopotamia îl găsim pe Asag, demonul cu forma unui șarpe cu șapte capete, în Asiria pe Labbu, monstrul cu trăsături de leu și de șarpe, în Babilon pe Mușhușșu, combinația monstruoasă dintre șarpe și dragon, iar în Anatolia pe Illuyanka, monstrul maritim asemănător unui dragon sau unui șarpe. Să nu uităm de serafimii menționați în Cartea lui Yeșa’yahu, șerpi cu șase aripi, sau de dragonii din Asia și din Europa medievală.
Este posibil ca aceste creaturi, considerate mitice, să fie în realitate dinozauri? Avem pe o parte legende despre reptile uriașe pe întreg cuprinsul globului, iar pe alta fosile ale dinozaurilor pe întreg mapamondul. Oricât și-ar dori mulți oameni de știință să credem că dinozaurii au dispărut cu mult timp înainte de apariția oamenilor iar dragonii și balaurii sunt doar creaturi mitologice, logica de bun simț ne obligă să refuzăm această poveste. Strămoșii noștri nu ar fi reușit să-și imagineze niște creaturi foarte asemănătoare cu dinozaurii dacă nu ar fi văzut astfel de reptile. E drept că puteau descoperi fosile, dar este greu de crezut că anticii din întreaga lume au săpat mulți metri sub pământ apoi, luându-se după niște oase, și-au putut imagina și aspectul exact al acelor creaturi, și stilul lor de viață (vezi descrierea Behemothului din Cartea lui Iyyob, referitoare la locul unde trăia și cu ce se hrănea). Ceea ce înseamnă că majoritatea dinozaurilor au fost distruși într-adevăr acum mult timp, însă nu toți, rămânând câțiva supraviețuitori, unii chiar până în ziua de astăzi. Un bun exemplu ni-l oferă cercetătătoarea Mary Schweitzer, care în anul 2005 a găsit vase de sânge în fosila unui tiranozaur. Bineînțeles că distinsa cercetătoare a rămas uimită de supraviețuirea vasele de sânge timp 68 de milioane de ani, fără să-și dea seama că acest lucru este imposibil, iar dinozaurul găsit de ea nu are milioane de ani, ci mult mai puțini. Pentru a da totuși o explicație cât de cât rațională, unii evoluționiști au declarat că nu era vorba despre celule sanguine în acel caz, ci despre „altceva“. Alții, mai înțelepți, au preferat să nu comenteze. O alegere decentă, decât să primim alte explicații aberante.
Multe persoane susțin că au văzut dinozauri în Congo, Australia, Scoția și în pădurea tropicală din America de Sud. Doar din anul 2000 până acum au fost numărate peste 20.000 de cazuri. Conform criptozoologilor, printre acești posibili dinozauri contemporani se numără monstrul din Loch Ness, teropodele Burrunjor și Kasai Rex, ceratopsianul Emela-ntouka, stiracozaurul Ngoubou, ankylozaurul Muhuru, spinozaurul Nguma-monene, sauropodul Mokele-mbembe și stegozaurul Mbielu-Mbielu-Mbielu. Dacă acești dinozauri există în prezent, de ce să nu considerăm că și strămoșii noștri au văzut unii? Iar dacă i-au văzut, de ce să nu-i fi introdus în povestirile lor? Și dacă i-au introdus în mituri, înseamnă că acele reptile monstruoase nu sunt balauri, dragoni sau alte creaturi asemănătoare, ci dinozauri.
Chiar dacă au supraviețuit câțiva dinozauri, cine sau ce i-a distrus pe majoritatea dintre ei? Anticii spun că zeii, iar legendele care să exemplifice această versiune sunt în număr foarte mare. Să vedem câteva exemple:
În mitologia japoneză, după ce a fost expulzat pe Pământ, primul lucru pe care l-a făcut zeul Susanoo a fost să stăpânească forțele care existau deja pe planeta noastră și care i se opuneau. Pentru acest lucru a fost nevoit să ucidă șarpele cu opt capete Yamata no orochi, care devora copiii zeilor tereștri.
Grecii povesteau că titanii, după ce l-au învins pe tatăl lor, Ouranos, n-au devenit imediat stăpâni ai Terrei. Planeta era condusă de Ophion („Șarpele”) și de consoarta sa, Eurynome. Conducătorul titanilor, Kronos, a fost nevoit să se lupte cu Ophion iar soția lui, Rea, cu Eurynome. Reptilele au fost învinse și aruncate în Tartaros, iar titanii au devenit conducătorii Pământului. Mai târziu Zeus, fiul lui Kronos, s-a luptat cu un alt balaur uriaș, Typhon, care îi amenința pe zei. Ajutat de zeița Athena, Zeus l-a învins pe Typhon și l-a închis sub muntele Etna. Soția lui Typhon, Ekhidna („Vipera”), a fost ucisă în somn de gigantul Argos. Copiii celor doi monștri, dragonul Ladon și Hydra din Lernaea, au fost distruși de semizeul Herakles, fiul lui Zeus. Un al fiu al lui Zeus, Apollon, l-a înfruntat pe Pythonos, șarpele sacru uriaș care păzea oracolul zeiței Gaia de la Delphi, aflat pe muntele Parnas. În memoria șarpelui gigantic, Apollon a instituit Jocurile Pythice la Delphi iar Pythia, prima preoteasă a oracolului, a fost numită după același șarpe.
În Cartea egipteană a morților întâlnim demonul-femelă Ammut, „devoratoarea de morți”, un amestec dintre leu, hipopotam și crocodil care mânca inimile păcătoșilor în Lumea de dincolo. În aceeași Carte a morților se spune că, în fiecare noapte, Apep (Apophis) atacă Barca milioanelor de ani, luptându-se cu zeul Ra și cu însoțitorii săi, cel mai însemnat dintre ei fiind Sutah (Seth), zeul furtunii și al deșertului. Apep, personificarea întunericului, avea forma unui gigantic șarpe, crocodil, șopârlă sau dragon. În fiecare noapte Apep este învins dar învie a doua zi, pentru ca lupta să se reia de fiecare dată când Ra, Soarele, trece cu barca sa prin Lumea de dincolo. Această luptă este o reeditare zilnică a uneia petrecute cu mult timp înainte, între zeul Ra și șarpele Apep. Chiar dacă am stabilit că această luptă este în realitate povestea exilului Sophiei, nu putem ignora aspectul reptilian, care duce cu gândul la dinozauri. La fel stau lucrurile și în cazul mitului babilonian al creației, Enuma Eliș, unde zeii au ucis ființele primordiale cu aspect reptilian, Apsu și Tiamat, precum și armata de reptile uriașe conduse de Kingu. O posibilă variantă de interpretare, pe care am abordat-o, este cea care se referă la planetele sistemului nostru solar. Însă inițiații antici obișnuiau să combine povești pentru a crea altele noi, ceea ce înseamnă că sunt șanse ca Enuma Eliș să conțină atât războiul planetelor, cât și dispariția dinozaurilor.
În Rigveda (colecție indiană de imnuri vedice sanscrite), unul dintre cele patru texte sacre ale hinduismului, dragonul Vritra sau Ahi („Șarpele”) a închis toate apele Pământului. Zeul furtunii, Indra, a primit arme de la ceilalți zei (întocmai ca Marduk în Enuma Eliș), l-a omorât pe Vritra, i-a distrus cele 99 de fortărețe și a eliberat apele. Pentru această faptă Indra a primit titlurile „Ucigașul lui Vritra” și „Ucigașul primului dragon”. Apoi a omorât-o cu trăsnetul său pe Danu, mama lui Vritra. Într-o versiune alternativă a legendei, Indra a fost ajutat în luptă de zeii Varuna, Soma și Agni. Într-un imn indian, Sarasvati (soția lui Brahma, zeița științei și a artelor) este acreditată cu uciderea lui Vritra, dar acest lucru nu este menționat în alte surse. Și Indra a devenit conducătorul zeilor după victoria împotriva șarpelui uriaș, la fel ca Marduk și Kronos.
Alți zei ai furtunii (ca și Zeus, Sutah, Susanoo, Indra sau Enlil) care au fost nevoiți să se lupte cu reptile sunt Teșub, Baal și Thorr. În Anatolia, ajutat de mai mulți zei, Teșub îl învinge în luptă pe dragonul Illuyanka. În Canaan, zeul Baal ucide șarpele cu șapte capete, Lotan. În Scandinavia, zeul Thorr se luptă de multe ori cu marele său dușman, șarpele uriaș Jörmungandr. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei și giganți, deși mușcat de șarpe, Thorr reușește să-și omoare adversarul. Dar nu apucă să se bucure prea mult de victorie, deoarece veninul lui Jörmungandr îl răpune. În Vechiul Testament, Yahweh, zeul evreilor, este lăudat pentru distrugerea monstrului marin Liwyatan și a celorlalți balauri din apă: „Tu ai despărțit, cu puterea ta, marea; tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă; tu ai sfărâmat capul liwyatanului; datu-l-ai pe el mâncare popoarelor pustiului” (Psalmul 73:14-15).
Legendele sunt clare iar pietrele de la Ica au sens. Nu meteoriții ori alte cataclisme naturale au distrus dinozaurii, ci zeii. Care zei și de ce? Putem afla răspunsul întorcându-ne la Sophia, pe care am lăsat-o inertă în spațiu, după ciocnirea cu Jupiter.
Acum 4,5 miliarde de ani după părerea oamenilor de știință (deși datările lor sunt îndoielnice), Pământul semăna cu o imensă sferă de foc. Miezul planetei este format din fier topit, a cărui temperatură o atinge pe cea de la suprafața Soarelui, adică 6000 de grade celsius. Deasupra miezului se află mantaua, de asemenea lichidă, iar peste ea se găsește crusta sau scoarța terestră, un strat deosebit de subțire în comparație cu celelalte două. Practic, totul din jurul nostru se sprijină pe un strat gros de doar câțiva kilometri, restul fiind o sferă fierbinte de materie. Pe măsură ce Terra s-a răcit, au fost eliberate din adâncul ei cantități enorme de aburi, care s-au ridicat în atmosferă dând naștere norilor. Oamenii de știință cred că, atunci când precipitațiile au început să cadă, s-au oprit abia după câteva milenii. Tot ei consideră că restul apei de pe Pământ provine din comete care au bombardat planeta, contribuind astfel la întregirea mărilor și oceanelor. Însă Enuma Eliș sugerează că toate cometele sunt resturi ale proto-Pământului, formate în urma impactului cu Jupiter, iar Tiamat era descrisă ca un monstru al apelor, prin urmare apa se găsea pe Pământ dinainte de ciocnirea cu Jupiter.
Știința mai spune că, după răcirea scoarței terestre, singurele suprafețe de uscat erau cele formate de activitatea vulcanică deosebit de intensă în timpurile primordiale, datorită mișcărilor celor șapte plăci tectonice. Aceste plăci se află într-o continuă mișcare, antrenând o dată cu ele și suprafața uscatului. Deplasarea plăcilor tectonice a dus la apariția continentelor, a mărilor și a oceanelor. Totuși, Enuma Eliș susține că formele de relief ale scoarței terestre au fost modelate în urma impactului cu Jupiter:
„Punând capul lui Tiamat în locul hotărât,
Pe el lanțurile de munți le-a făcut să apară.
Văile le-a despicat, râuri prin ele să curgă.
Prin ochii ei, Tigrul și Eufratul au ieșit.
Din sânii ei el a făcut munții cei sfinți.
Izvoare a făcut, din ele râurile să se adape”.
Acum 3,8 miliarde de ani, după cum susține știința, în acel mediu ostil, viața a apărut în apele oceanului planetar ca prin minune. În acea vreme atmosfera nu conținea oxigen, nu exista strat de ozon, iar apele erau pline de substanțe toxice. Primele forme de viață erau organisme unicelulare, anaerobe și cu o structură extrem de simplă. Ele au evoluat în cianobacterii denumite stromatolite, care nu au un nucleu individualizat, în centrul celulei aflându-se un cromozom lung și circular, compus dintr-o fâșie lungă de A.D.N.; nu au mitocondrii, respirația fiind efectuată de suprafața internă a membranei celulare, peretele celular fiind alcătuit dintr-un amestec de substanțe: mureină, acizi teicoici și substanțe pectrice. Savanții cred că unele dintre aceste prime organisme au început să elibereze în atmosferă cantități însemnate de oxigen, ceea ce a dus la apariția stratului de ozon, care protejează planeta de excesul de radiații. Se crede că marele eveniment de oxidare a avut loc în urmă cu 2,4 miliarde de ani, deși un grup de geologi din Irlanda și India au găsit dovezi ale unui astfel de eveniment care a avut loc acum 600 milioane de ani. Organismele s-au adaptat noilor condiții de viață și au evoluat, formându-se organismele pluricelulare care au populat în cele din urmă și uscatul.
Și totuși știința nu poate explica motivul apariției primelor forme de viață. Din ce în ce mai mulți cercetători înclină să creadă că A.R.N.-ul (acidul ribonucleic) este molecula care a stat la baza primelor organisme, A.D.N.-ul (acidul dezoxiribonucleic) și proteinele făcându-și apariția ulterior. A.R.N.-ul este similar A.D.N.-ului, îndeplinind multe funcții în toate celulele, având un rol major în declanșarea anumitor gene și făcând legătura dintre A.D.N. și sinteza proteinelor. Însă nici această teorie nu explică apariția moleculei de A.R.N. Unii afirmă că ar fi apărut spontan în anumite condiții, în timp ce alții sunt de părere că probabilitatea ca acest lucru să se întâmple este infimă, apariția unei „scântei” a vieții fiind o mostră de noroc chior.
Cum ipoteza evoluționistă nu are acoperire, au luat naștere altele. Preferata oamenilor de știință pare a fi panspermia, teoria conform căreia există viață peste tot în Univers, ea fiind adusă pe Pământ de meteoriți, asteroizi sau comete. Nici această variantă nu este concludentă, în primul rând deoarece nu explică apariția acelor „germeni de viață” în Univers, iar în al doilea pentru că niciun organism viu nu poate supraviețui trecerii prin centura Van Allen din jurul Pământului.
Teoriile evoluționiste privind apariția vieții au fost verificate de Stanley Miller încă din 1953. El a provocat descărcări electrice în laborator, în condiții presupuse similare atmosferei primordiale, reușind să obțină patru aminoacizi (din cei 20 necesari vieții), pe care a fost nevoit să îi separe imediat, pentru a nu se descompune instantaneu sub influența mediului ostil. În plus, aminoacizii nu înseamnă viață, ei doar formând proteinele. Acest experiment confirmă legea biogenezei, atribuită lui Louis Pasteur, care susține că lucrurile vii apar doar din alte lucruri vii, prin reproducere. „Niciodată nu s-a observat apariția vieții din materie moartă”, concluziona Pasteur. Printre cercetătorii care au ajuns la concluzia că viața nu putea apărea din întâmplare se numără și francezul Lecomte du Nouy de la Institutul Pasteur din Paris. El a calculat că timpul necesar reacțiilor chimice întâmplătoare pentru a forma o bacterie simplă are o valoare uriașă, de 10.243 miliarde de ani. Ceea ce este imposibil, ținând cont că vârsta Universului a fost estimată la aproximativ 20 miliarde de ani. „Chiar de la început, viața a evoluat ca și cum ar fi existat un scop de atins și ca și cum acest scop ar fi fost apariția conștiinței umane”, declara profesorul du Nouy. La concluzii identice au ajuns și alți savanți, precum profesorul Harold Morowitz, fizician la Universitatea Yale din Statele Unite, sau Douglas D. Axe, doctor în biologie la Universitatea Cambridge din Marea Britanie. „Întreaga complexitate întâlnită la nivel celular nu poate apărea din pură întâmplare”, concluziona Francis Harry Compton Crick, laureat al premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină și co-descoperitor al structurii A.D.N.-ului.
Deși mediul academic consideră că în apă au luat naștere primele forme de viață, un grup de cercetători de la Universitatea Cornell din New York a descoperit că solul este „leagănul vieții pe Pământ”. Solul, care este o combinație de minereuri, a funcționat ca un burete ce a absorbit toate chimicalele și moleculele de-a lungul a miliarde de ani. În timp, compușii chimici au început să reacționeze între ei, dând naștere proteinelor, A.D.N.-ului și, în final, celulelor vii. Cercetătorii au reușit să obțină în laborator proteine din hidrogel sintetic, profesorul Dan Luo declarând că, foarte probabil, procesul transformării solului în forme de viață a avut loc în zonele unde există apă de mare, aceasta formând cu solul compusul numit hidrogel, care absoarbe mai mulți compuși chimici. Dacă această teorie este adevărată, s-ar putea confirma legendele antice care susțin că omul a fost făcut din pământ sau din lut.
Deoarece știința și-a dovedit incapacitatea de a da o explicație satisfăcătoare cu privire la apariția vieții pe planeta noastră, iar religia preferă una mult prea simplistă, s-au dezvoltat teorii alternative, în special în mediul ocult. De exemplu, o astfel de explicație oferea filosoful esoterist Rudolf Steiner, fondatorul antroposofiei, pedagogiei Waldorf, euritmiei, agriculturii biodinamice și medicinei antroposofice. În lucrarea Din cronica Akașa, scrisă la începutul secolului XX, el vorbea despre un „germen terestru” de „esență sufletească”, care se compunea „din acea materie subtilă, maleabilă, fluidă, pe care literatura ocultă o numește «astrală»”.
În lumina acestor informații, dacă viața nu putea apărea pe Terra nici din nimic, nici adusă din spațiul cosmic, nu este deplasată posibilitatea ca Sophia, devenită Pământul, să fi dat naștere vieții. Ea este cea care a creat acel „germen terestru” de „esență sufletească”, cum îl numea Steiner, din care au apărut primele organisme unicelulare. Tot ea este cea care a provocat evoluția, primele forme de viață ajungând în timp complexe specii de plante și animale. Crearea vieții în lumea materială nu ar fi fost o premieră pentru ea, ținând cont că i-a adus aici pe Enlil și alți eoni folosindu-se de capacitatea obținută în urma unirii ei cu Bythos. Însă impactul cu Jupiter i-a micșorat nu doar trupul fizic, ci și puterea (materia fiind energie condensată la o vibrație joasă); prin urmare, nu putea atrage din nou eoni în închisoarea ei. Însă putea face altceva pentru a-și slăbi adversarul: să-l divizeze în miliarde de entități mici sau spirite, pe care să le închidă în temnița ei.
Religiile lumii nu au recunoscut niciodată acest aspect în mod direct, însă unele dintre ele l-au inclus în miturile lor. De exemplu, tribul yoruba din Nigeria crede că, pe când Orisanla (ființa primordială) era în grădină, sluga sa, Atunda, s-a răzvrătit și l-a izbit cu un bolovan imens, făcându-l bucăți care au devenit sute de orisha (zei). Nu cunoaștem adevărata identitate a acestor două divinități ale tribului yoruba, însă le putem intui. Orisanla era fiul zeului suprem Olodumare „în sensul că a derivat imediat din el și că atributele lui Olodumare sunt revelate prin el”, după cum observa Richard J. Gehman în African traditional religion in biblical perspective, o descriere identică cu cea a lui Nous / Enlil în gnosticism. Iar răzvrătitul Atunda nu poate fi decât Sophia, eonul rebel al gnosticilor. Această naștere a unor zeități minore, diferite de marii zei sau eoni, se întâlnește și în gnosticism. Episcopul Irenaeus din Lyon nota în Adversus Haereses că Ialdabaoth / Enlil „a generat copii și nepoți fără acordul nimănui, îngeri, arhangheli, puteri, stăpânii și domnii. După ce aceștia au fost născuți, propriile sale odrasle s-au întors împotriva sa, râvnind și luptându-se pentru stăpânire”. Gnosticii setieni considerau că nu Enlil, ci Sophia a născut acele zeități minore. În Evanghelia Egiptenilor, fiii ei, Sakla și Nebruel, au dat naștere celor 12 îngeri care domnesc peste Hades și peste Haos. Prin urmare, putem intui că Sophia este cea care l-a forțat pe Enlil să dea naștere acelor entități, la fel cum Atunda l-a spart pe Orisanla în bucăți care au devenit orisha. Și tribul dogonilor din Mali a păstrat mitul fărâmițării unei zeități, însă într-o variantă mai puțin criptată. Pentru ei, zeița primordială Amma, în care o recunoaștem pe Sophia, și-a tăiat unul dintre fii, pe Nommo, în bucăți pe care le-a împrăștiat în toată lumea, pentru a crea viață. Cum și gnosticii îl considerau pe Ialdabaoth / Enlil fiul Sophiei, din cauză că a fost „născut” de ea în lumea materială, putem recunoaște în acest mit aceleași personaje și același eveniment. Dogonii nu amintesc de transformarea bucăților din Nommo în zeități mai mici, însă menționează că rolul lor era de a crea viață. Kabbalah pare să facă lumină în acest caz, considerând că în lumea imaterială a luat naștere prima ființă, numită Adam Kadmon, o entitate eterică, parte din energia care guvernează întregul Univers, pe care persoanele religioase o numesc Dumnezeu. În acea energie care guvernează Universul îl recunoaștem pe Tatăl ceresc Bythos / Propator al gnosticilor, prima ființă născută din el, Adam Kadmon, neputând fi decât Nous / Monogenes sau Enlil al sumerienilor. Când „recipientele” emanate din el au fost distruse (ceea ce a provocat haos și o ruptură în Univers), Adam Kadmon a fost divizat într-o multitudine de spirite (ce conțin aceeași energie divină ca și ființa primordială) care au fost aruncate în lumea materială, unde au devenit plante, animale și într-un târziu oameni.
Pentru a afla originea spiritelor, trebuie să înțelegem învățăturile secrete ale anticilor. Pentru gnostici, prima ființă era un eon, o primă lumină „binecuvântată, nestricăcioasă și infinită”, o entitate energetică numită Autogenes, „Cel prin sine născut”, „Adevăratul eon” și „Eonul eonilor”, „Marele spirit invizibil” considerat „etern și nenăscut”, „inefabil și incomprehensibil”, care a stat „de-a lungul unor nesfârșite cicluri de ani într-o profundă liniște și tăcere”. La un moment dat, această entitate spirituală androgină s-a divizat în Proarkhe / Propator / Bythos și Ennoia / Kharis / Sige. Cele două forme de energie s-au unit parțial, din amestecul lor făcându-și apariția o nouă pereche de eoni. La rândul lor, cei doi nou-născuți au creat o altă pereche prin aceeași metodă, care și ea a procedat la fel, într-un final Pleroma spirituală devenind foarte populată. Toate aceste entități nu erau decât părți din energia primordială, Autogenes, conectate între ele, diferind doar cantitatea de energie din care erau formate. Astfel, Bythos / Anu și consoarta sa erau entități compuse din cantitățile cele mai mari de energie a lui Autogenes, urmate de Nous / Enlil și perechea sa, Sophia fiind cea mai mică formă energetică, egală cu frații săi din Duodecadă și Decadă. Asimilându-și perechea, pe Theletos, Sophia a devenit o cantitate dublă de energie față de cea inițială, egalându-și părinții, cei mai mici eoni din Ogdoadă, Anthropos și Ekklesia. În plus, eonii fiind împărțiți în masculini și feminini, ea a devenit androgină în urma acelei asimilări. Unindu-se cu Bythos / Anu (energie masculină), era pe punctul de a provoca o catastrofă universală, oprită la timp de Horos / Enlil. Înmulțirea eonilor se realiza doar prin amestecul entităților masculine cu cele feminine; combinarea uneia masculine cu o alta androgină putea avea efecte catastrofale. Pe care nu le cunoaștem, din fericire. Închisă în Universul sensibil, Sophia și-a pierdut din putere, materia fiind creată din propria ei energie. Natura sa duală a împiedicat-o să poată da naștere altor eoni prin metoda firească, însă unirea cu Anu i-a oferit capacitatea de a atrage eoni în închisoarea sa materială. Ciocnirea ei cu Enlil sub forma planetei Jupiter i-a micșorat și mai mult puterea. Prin urmare, fiind mult slăbită, nu a mai fost în stare să-și atragă adversarul în închisoarea materială, ci doar mici părți din el. Acestea, pe care le numim spirite, sunt entități inteligente, la fel ca eonii născuți pe cale naturală, din unirea unuia masculin cu un altul feminin. Ar putea fi considerate chiar eoni în miniatură, ținând cont că nu există diferențe de compoziție între entitățile spirituale decât la nivelul cantității de energie din care sunt formate. Fiind rupte din Enlil, și aceste mici spirite reprezintă părți din Autogenes, energia primordială. Din acest motiv, George Robert Stowe Mead scria în Thrice Greatest Hermes (1906) că „din marele suflet al Universului se nasc toate sufletele individuale”, iar în primul secol î.e.n., politicianul roman Marcus Tullius Cicero afirma că sufletul omenesc vine din cel cosmic. Sistemele gnostice recunoșteau oarecum această ipoteză, atribuind sufletului o origine derivată din lucrarea Demiurgului. Enlil însuși recunoștea acest lucru în Evanghelia lui Thomas, unde Iesous afirma: „Eu sunt lumina ce este deasupra tuturor. Eu sunt Totul. Din mine Totul s-a ivit și întru mine se întoarce”. Și Evanghelia lui Philippos dă de înțeles aceeași variantă: „Sufletul și duhul au venit în existență din apă și foc”; Enlil avea ca simbol focul, iar Sophia era asociată cu apa, ceea ce se observă cel mai bine în Enuma Eliș, unde ea era zeița apelor primordiale. În Athena, Publius Aelius Aristides Theodorus susținea că toți își au originea din capul zeiței, sugerând subtil că oamenii au luat naștere datorită ideii ei. O idee de răzbunare, dacă e să fim sinceri. Sfâșierea lui Enlil în miliarde de spirite avea ca scop slăbirea puterii lui; toate la un loc reprezintă o cantitate de energie însemnată, care i-ar fi redus-o substanțial pe a lui, ceea ce ar fi dus la un avantaj important al Sophiei în lupta cu adversarul ei. Spiritele au fost închise în corpuri materiale (plante, animale și mai târziu oameni) la fel ca Sophia, care se pare că a reușit să înțeleagă cum funcționează lucrurile în închisoarea ei, reușind să le întoarcă în favoarea sa. Pentru a le împiedica să revină după moartea corpului fizic la eonul din care au emanat, ea a stabilit acea lege karmică despre care vorbesc orientalii, ce presupune un ciclu nesfârșit al reîncarnărilor. Preexistențianismul, teoria inițiată de Origenes Adamantius (185-254) sub influența lui Platon, susține că sufletele oamenilor au fost create toate deodată, fiind așezate în trupuri ca pedeapsă, ceea ce confirmă ipoteza noastră.
Reîncarnarea este o parte fundamentală a hinduismului și budismului, eternul ciclu al renașterilor fiind privit ca un îndelungat drum al suferinței. Forma clasică a acestei doctrine a fost formulată în India secolului IX î.e.n., când au fost compuse scrierile brahmanice, deși exista de mult timp în tradițiile orale. Conceptul a fost definit mai exact în vremea Upanișadelor, între secolele VII-V î.e.n., după care a fost adoptat de celelalte religii originare din India, cum ar fi budismul și jainismul. Prin secolul al III-lea î.e.n., sub influența budismului, reîncarnarea a fost preluată și de taoism. Reîncarnarea exista și în Egiptul antic, cu mii de ani în urmă; egiptenii își mumificau persoanele importante, cum ar fi faraonii sau înalții demnitari, pentru ca decedații să își găsească trupurile nealterate atunci când spiritele lor se vor întoarce din Lumea de dincolo. Această credință pare să se fi răspândit în toată lumea, fiind întâlnită și în șamanism, la druizii celți, la confucianiști, zoroastrieni, mithraici, maniheiști, la pitagoreicii și orficii Greciei antice, la unele triburi amerindiene sau australiene, etc. Marii gânditori ai lumii, indiferent de timpul sau locul în care au trăit, erau adepții acestei doctrine, printre ei numărându-se grecul Platon, italienii Giordano Bruno și Tommaso Campanella, scoțianul David Hume, germanii Johann Wolfgang von Goethe și Gottfried Wilhelm von Leibniz, rusul Lev Tolstoi sau americanul Benjamin Franklin. Acum un secol, istoricul englez George Robert Stowe Mead nota în Thrice Greatest Hermes: „Din marele suflet al universului se nasc toate sufletele individuale. Acestea sunt supuse unor transformări numeroase, unele conducând spre o stare mai fericită, altele dimpotrivă. Iar târâtoarele vor renaște ca ființe acvatice, acestea ca animale terestre, apoi ca păsări, și, în sfârșit, ca oameni. Sufletele omenești care ating nemurirea se transformă în puteri sacre. Ele ajung astfel în sfera de manifestare a zeilor… Iar aceasta este cea mai înaltă glorie pentru suflet!”. Iar marele gânditor francez Voltaire nota în Dicționar filosofic: „Doctrina reîncarnării nu este dincolo de toate nici absurdă, nici inutilă (…) Nu este deloc mai uluitor să te naști de două ori, decât să te naști o singură dată; totul în natură este renaștere”.
Grecii antici erau și ei adepții acestei idei. Filosoful Empedokles considera viața terestră un exil, admițând peregrinarea sufletului și prin animale ori plante până la purificarea finală, care îi permitea contopirea cu Divinitatea. Pentru alții, sufletele celor drepți așteptau în Câmpiile Elizee dobândirea unui nou trup. Tot acolo, sorbind din apele râului Lethe, își uitau încarnările precedente. Pentru filosoful Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite. O viață virtuoasă putea duce la încarnarea într-un corp de categorie superioară, iar una necumpătată, plină de răutăți, putea duce la încarnări inferioare: un bărbat putea să devină femeie sau, mai rău, să decadă în regnul vegetal ori animal. Empedokles, Epimenides și Pythagoras chiar susțineau că își aminteau încarnările anterioare.
Creștinismul condamnă credința în reîncarnare, deși acceptă ideea posedării (o altă formă de întrupare), cu toate că unul dintre părinții Bisericii Creștine, Origenes Adamantios, spunea că aceia care și-au asasinat aproapele trebuie să se reîncarneze pentru a-și ispăși, în noua viață, crimele din existența precedentă. Reîncarnarea este întâlnită chiar și în Biblie. De exemplu, în Evanghelia lui Matthaios Ioannes Botezătorul este considerat reîncarnarea profetului Eliyahu (Ilie în română și Elias în greacă): „Și ucenicii l-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Elias? Iar el, răspunzând, a zis: Elias într-adevăr va veni și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Elias a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; așa și Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înțeles ucenicii că Iesous le-a vorbit despre Ioannes Botezătorul” (17:10-13). În aceeași evanghelie, referindu-se tot la Ioannes, Iesous spunea: „Și dacă voiți să înțelegeți, el este Elias, cel ce va să vină” (11:14). Credința în reîncarnare reiese și din capitolul 16, versetele 13-14: „Și venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci”. Botezătorul este considerat reîncarnarea lui Eliyahu și în Pistis Sophia a gnosticilor, unde Iesous afirma: „am găsit sufletul proorocului Elias în eonii sferelor; și l-am luat de acolo și i-am luat sufletul și l-am adus Fecioarei Luminii și ea l-a dat celor ce o primesc. Aceștia l-au dus în sfera arhonților și l-au așezat în pântecele Elisavetei. Astfel, puterea Micului Iao, cel din Mijloc, și sufletul profetului Elias au fost unite în trupul lui Ioannes Botezătorul (…) Bucurați-vă să-l primiți pe Ioannes Botezătorul: el este Elias, despre care am spus că va veni” (capitolul 7). Biserica creștină a renunțat la reîncarnare atunci când împăratul roman Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus Augustus a convocat în anul 553 un conciliu la Constantinopol, pe care l-a forțat să elimine orice referire la această credință. Împăratul a interzis concepția reîncarnării deoarece soția sa, Theodora, avea mâinile pătate de sângele multora, dar dorea să fie divinizată după moarte. Cum sub nicio formă nu putea admite că soția sa ar putea fi obligată să trăiască cel puțin încă o viață de penitențe, Iustinianus a eliminat reîncarnarea din creștinism. Din fericire pentru cercetători, nu i-a șters toate urmele.
Spre deosebire de creștini, evreii nu au renunțat la această concepție mistică. Kabbaliștii spuneau că în Adam au sălășluit 600.000 de evrei care au păcătuit împreună cu el; Avraham (Avraam) a descoperit că există reîncarnarea, acesta fiind modul prin care sufletul lui Hebel (Abel) s-a mutat în Șet (Seth), iar cel al lui Qayin (Cain) în trupul egipteanului ucis de Moșeh (Moise). Istoricul evreu Flavius Iosephus scria în Războiul evreilor (cartea a III-a, capitolul 8): „cei ce părăsesc viața (…) au obținut un loc în cer, de unde roata timpului îi face să coboare iarăși să locuiască în trupuri”. Iar într-un manuscris al esenienilor, descoperit la Marea Moartă, fratele Yeșu’a spunea: „fericiți cei ce trec prin multe încercări, căci suferințele lor îi desăvârșesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din ceruri și nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci nașterea și moartea nu vor mai avea putere asupra lor”, o evidentă aluzie la reîncarnare.
Această doctrină, întâlnită în toate timpurile și în toate părțile lumii, nu putea să nu treacă și prin atenta observație a științei. Care nu o contrazice, ci o confirmă, mulți cercetători descoperind nenumărate dovezi ale reîncarnării. Ceea ce înseamnă că sunt șanse mari ca ea să fie posibilă și datorată Sophiei, care și-a pedepsit rivalul sfâșiindu-l în miliarde de spirite, pe care le-a închis alături de ea. Însă Enlil nu a putut sta cu mâinile în sân, așa că a încercat din nou să o oprească. De această dată nu prin zdrobirea Terrei, ci distrugând viața pe care ea a creat-o și care îl slăbea cu fiecare spirit închis pe planeta noastră.
Într-o lucrare publicată în 1982, paleontologii Jack Sepkoski și David M. Raup de la Universitatea din Chicago (Statele Unite) au identificat cinci extincții majore în istoria Pământului, ipoteză care ulterior a fost adoptată de comunitatea științifică. Pe lângă acestea, oamenii de știință consideră că au existat și altele, însă de intensitate semnificativ mai mică. Se presupune că aceste extincții au dus la dispariția a 99% din totalul de 5 miliarde de specii existente pe Pământ în toate timpurile. Iată cele cinci extincții majore:
- Extincția dintre erele geologice Ordoviciană și Siluriană, de acum 450-440 milioane de ani, care a dus la dispariția a 60-70% dintre speciile existente în acel moment.
- Extincția din era Devoniană târzie, de acum 375-360 milioane de ani, care a dus la dispariția a 70% dintre specii.
- Extincția dintre Permian și Triassic de acum 252 milioane de ani, care a dus la dispariția a 90-96% dintre specii (aproximativ 96% dintre speciile marine și 70% dintre cele de pe uscat).
- Extincția dintre Triassic și Jurassic de acum 201,3 milioane de ani, care a dus la dispariția a 70-75% dintre specii.
- Extincția dintre Cretacic și Paleogen de acum 66 milioane de ani, care a dus la dispariția a 75% dintre specii, printre care și cele ale dinozaurilor.
Având aceste date, putem stabili o cronologie a evoluției vieții pe Terra. Oamenii de știință presupun că Pământul s-a format cu 4,54 miliarde de ani în urmă iar prima formă de viață a apărut acum 3,5 miliarde de ani. Viața a evoluat într-un ritm extrem de lent, rezumându-se la bacterii și alte organisme unicelulare timp de 3 miliarde de ani. Cu 542 milioane de ani în urmă, din motive complet necunoscute, a avut loc explozia cambriană, care a dus la apariția organismelor pluricelulare. Într-o perioadă scurtă de timp raportată la întinderea temporală a evoluției Pământului (aproximativ 20-25 milioane de ani), fauna s-a diversificat brusc, în Cambrian făcându-și apariția aproximativ 50 de grupe majore de organisme care au servit ca modele pentru animalele de astăzi. După era Cambriană a urmat cea Ordoviciană acum circa 485,4 milioane de ani, în care viața a continuat să se dezvolte. Deși nevertebratele (în special moluștele și artropodele) dominau oceanele, peștii (primele animale vertebrate ale lumii) au continuat să evolueze. Un grup de cercetători elvețieni consideră că în Ordovician, cu aproximativ 470 milioane de ani în urmă, un asteroid uriaș a părăsit orbita lui Jupiter și a lovit Pământul, căzând în nordul Europei de astăzi. Alți geologi au descoperit că, un milion de ani mai târziu, mai mulți meteoriți au lovit America de Nord, formând craterul Ames din Oklahoma, craterul Decorah din Iowa, craterul Slate Islands din Lake Superior și craterul Rock Elm din Wisconsin. La finalul Ordovicianului a avut loc prima extincție majoră din istoria planetei noastre (a doua ca intensitate), în urmă cu aproximativ 450-440 milioane de ani dispărând 60-70% dintre speciile Pământului. Atunci Pangeea, singurul continent al Terrei, s-a divizat în două, Laurasia și Gondwana; activitatea vulcanică a crescut, ceea ce a dus la un deficit de dioxid de carbon, ce a provocat o eră glaciară în care nivelul oceanului planetar a scăzut simțitor. Un mic grup de cercetători a sugerat că tot atunci Pământul a fost lovit de o explozie de raze gamma provenite de la o hipernovă (colapsul unei stele masive) aflată la 6000 de ani-lumină de Terra, ceea ce a înjumătățit cantitatea de ozon a planetei, ducând la creșterea radiațiilor ultraviolete.
După era Ordoviciană a urmat cea Siluriană (acum 443,8 milioane de ani), în care viața a continuat să se dezvolte, în ciuda recentei extincții. Climatul s-a încălzit, nivelul apelor a crescut, speciile de pești s-au diversificat iar viața a apărut și pe uscat, sub forma unor mici artropode terestre și a unor mici plante asemănătoare mușchilor, crescute pe malurile apelor. În era Devoniană, începută cu 419,2 milioane de ani în urmă, viața terestră s-a adaptat la radiațiile solare. Plantele s-au răspândit și dezvoltat pe uscat, formând păduri care au acoperit continentele. La mijlocul Devonianului, mai multe grupe de plante dezvoltaseră deja rădăcini și frunze. Strămoșii tetrapodelor au început să se adapteze la mersul pe uscat, pectoralii și înotătoarele transformându-se treptat în picioare. În oceane, rechinii primitivi au început să se înmulțească simțitor iar primele moluște amonite și-au făcut apariția. Uscatul era reprezentat de trei continente: Gondwana în sud, Siberia în nord și Euramerica între ele. Cu aproximativ 375-360 milioane de ani în urmă a avut loc o prelungită serie de extincții care a eliminat 70% dintre specii. Cea mai afectată a fost viața marină, fiind ucise toate placodermele și trilobiții. Cauzele acestei serii de extincții au rămas necunoscute, deși paleontologul canadian Digby McLaren a sugerat în 1969 posibilitatea impactului planetei noastre cu un asteroid. Conform mostrelor de sol din orașul Alamo, statul Nevada (S.U.A.), cu 367 milioane de ani în urmă unul sau mai multe obiecte din spațiu s-au prăbușit pe Pământ. Însă nu există suficiente dovezi care să sprijine ipoteza conform căreia acei meteoriți au fost cauza seriei de extincții din Devonian.
Următoarea eră geologică a Terrei a fost cea Carboniferă, începută acum 358,9 milioane de ani. Amfibienii erau vertebratele care dominau uscatul acoperit de păduri, una dintre ramurile amfibienilor evoluând în reptile. În număr mare se găseau și artropozii. Atmosfera conținea cel mai mare procentaj de oxigen din istoria Pământului: 35% (în comparație cu 21% în prezent). Datorită schimbării climaterice, în timpul acestei ere, cu 305 milioane de ani în urmă, a avut loc o extincție minoră care a afectat pădurile regiunii ecuatoriale ale continentului Euramerica, ceea ce a dus la dispariția multor specii de plante și animale. Au urmat glaciațiuni, scăderea nivelului mării și o ciocnire a continentelor. Era Permiană, începută cu 298,9 milioane de ani în urmă, a dus la apariția mamiferelor, țestoaselor, lepidozaurilor și archozaurilor. În acea vreme continentele se uniseră într-unul singur, Pangeea, înconjurat de oceanul planetar numit Panthalassa. Permianul s-a încheiat cu cea mai mare extincție din istoria Pământului, în care 96% dintre animalele marine și 70% din cele terestre au dispărut acum 252 milioane de ani. Nu se cunosc cauzele acestei imense distrugeri, oamenii de știință bănuind că ar fi fost de vină vreun meteorit prăbușit ori erupțiile vulcanice din nordul Pangeei, care au aruncat în aer praf și cenușă ce au format nori groși, împiedicând astfel lumina Soarelui să pătrundă.
Triasicul, prima perioadă a Mezozoicului, a început în urmă cu 252,17 milioane de ani, după calculele cercetătorilor. După extincția precedentă, abia la mijlocul Triasicului viața și-a revenit și a continuat să se diversifice. Reptilele terapside și archozaurii dominau planeta; din archozauri s-au desprins dinozaurii, care au devenit dominanți abia în Jurassic, și pterozaurii, primele vertebrate zburătoare. Tot atunci s-au desprins din terapside mamiferele. Supercontinentul Pangeea s-a separat din nou în două părți de uscat, Laurasia în nord și Gondwana în sud. Finalul Triasicului a adus o nouă extincție, cu 201,3 milioane de ani în urmă, 70-75% dintre specii dispărând. Majoritatea terapidelor, archozaurilor și amfibienilor mari au fost eliminați, lăsând dinozaurii să conducă uscatul, în timp ce archozaurii s-au mulțumit cu dominarea mediului acvatic. A urmat Jurassicul, numit și „Era reptilelor”, care a cunoscut încă două extincții: extincția Pliensbachian-Toarcian de acum 183 milioane de ani, care a afectat formele de viață acvatice, și cea din Tithonian, de la finalul erei. În timpul Jurassicului au apărut primele păsări și șopârle, mamiferele terestre au evoluat iar crocodilii au părăsit uscatul pentru a se muta în mediul acvatic. În Cretacic, început acum 145 milioane de ani, au apărut noi grupe de mamifere, păsări și flori. Finalul erei a adus o nouă extincție majoră, în urmă cu 66 milioane de ani, care a dus la dispariția dinozaurilor, pterozaurilor și reptilelor marine uriașe. 75% dintre speciile planetei au fost distruse, adică animalele care cântăreau mai mult de un kilogram, mamiferele mici și păsările rămânând vertebratele dominante ale uscatului. Nu se cunosc cauzele acestei extincții, oamenii de știință preferând ipoteza ciocnirii Terrei cu un corp ceresc uriaș, asteroid ori cometă. A urmat Cenozoicul, cunoscut și ca „Era mamiferelor”, în care mamiferele și păsările au evoluat în voie. Cu 55,5 milioane de ani în urmă au avut loc schimbări climaterice importante, care au dus la dispariția unor organisme acvatice. Pământul a fost lovit de o serie de glaciațiuni începute cu 2,58 milioane de ani în urmă. În Cenozoic (mai exact în subdiviziunea Neogen) au apărut hominizii, din care au evoluat în timp oamenii sau Homo sapiens. Deși flora și fauna au continuat să se diversifice, după ultima extincție majoră nu au reușit să creeze decât specii de mărimi considerabil reduse.
Din această istorie oficială a planetei noastre reies amănunte cel puțin curioase. Extincțiile au lovit Terra de fiecare dată când viața începea să se dezvolte masiv; după fiecare extincție, viața reapărea în forță, diversificându-se mult mai mult. Ceea ce constituie un paradox din punct de vedere logic. Speciile de animale și plante nu evoluau în același mod după extincții, ci transformându-se în organisme mai dezvoltate decât precedentele, ceea ce nu poate fi pus pe seama unei evoluții naturale. Suspecte sunt și extincțiile, nu doar cele majore, ci și cele minore, care par să fi avut rolul de a distruge viața pe Pământ. Ceea ce, de asemenea, nu poate fi pus pe seama fenomenelor naturale, mai ales ținând cont că nu se cunosc cauzele lor, cercetătorii bazându-și ipotezele doar pe supoziții. Prin urmare, în spatele evoluției vieții și al extincțiilor care au încercat să o oprească sunt șanse să găsim una sau mai multe entități inteligente. Anticii puneau ultima extincție majoră pe seama zeilor, în special cei ai furtunii, alter-ego-uri ale sumerianului Enlil. Și par să fi avut dreptate, aceste informații completând perfect povestea zeilor. Ne amintim că Sophia, eonul răzvrătit, a fost închisă în lumea materială, unde a reușit să-și atragă inamicii. Enlil și-a ciocnit uriașul corp fizic, planeta Jupiter, de cel al Sophiei, în încercarea de a o opri. Rămășița acelui trup al ei este Pământul, planeta noastră. Ciocnirea de Jupiter diminuându-i mult puterea, ea nu a mai reușit să atragă eoni în închisoarea sa materială, ci doar să creeze miliarde de mici spirite din dușmanul său, pe care le-a încarcerat alături de ea, corpurile lor formând flora și fauna Terrei. Văzându-se micșorat din cauza multitudinii de entități formate din el, Enlil a încercat să o oprească pe Sophia, lovind-o cu prima extincție din istoria Pământului, în speranța că respectivele spirite se vor întoarce la originea lor, reîntregindu-l. Însă eonul rebel își luase măsuri de precauție, așa cum este instaurarea ciclului infinit al reîncarnărilor, ceea ce i-a permis să readucă spiritele pe Terra după fiecare extincție. Timpul a ajutat-o să perfecționeze procesul de creație al faunei și florei, transformând-o într-o adevărată geneticiană, astfel reușind de fiecare dată să inventeze specii noi, mult mai dezvoltate decât predecesoarele. N-a fost o muncă ușoară, ținând cont de complexitatea organismelor și mai ales a structurii A.D.N. prezente în toate. Însă nu era numită „Înțelepciunea” fără motiv… Corpurile în care a închis spiritele extrase din Enlil au fost create prin aceeași metodă folosită de inamicul ei pentru a o încarcera. Lumea materială fiind asemănătoare cu un program al unui super-computer, în care biții au fost înlocuiți cu atomi, Sophia a învățat să folosească programul virtual pentru a crea propriul design, la fel ca un virus inteligent ce modifică sistemul în care a fost eliberat. Enlil nu s-a dat bătut și a continuat să o atace, împins probabil de disperare. Craterele de pe scoarța Pământului dau de înțeles că a lovit planeta cu diverse corpuri cerești, meteoriți, asteroizi și poate chiar comete. Nu excludem posibilitatea folosirii unor viruși care să atace doar anumite specii, ceea ce nu ar fi dificil de realizat pentru creatorul lumii materiale ori „programatorul” închisorii virtuale a Sophiei. Loviturile sale repetate au avut în cele din urmă efectul scontat, slăbind-o pe Sophia și micșorându-i puterea tot mai mult. Conform oamenilor de știință, după extincția care a dus la dispariția dinozaurilor au supraviețuit doar animalele mici. Cele apărute ulterior nu au reușit să se apropie de mărimea predecesoarelor lor. De asemenea, și flora a fost afectată, uriașii copaci fiind înlocuiți cu pomi de dimensiuni mult reduse. De unde înțelegem că multitudinea de asteroizi, meteoriți sau comete aruncate de Enlil pe Pământ au reușit să o limiteze și mai mult. Ceea ce nu a fost de ajuns pentru fiul lui Bythos / Anu, Sophia reușind să creeze viață în continuare, chiar dacă la dimensiuni reduse. Era nevoie de o soluție radicală, care să o oprească pentru totdeauna. Era nevoie să devină ca la început, înainte de a-și asimila perechea, pe Theletos. Era nevoie ca Sophia să fie divizată în două entități diferite.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
