„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna (Bhagavad-Gita 7:26)
Una dintre cele mai importante scrieri în care se observă atât intervenţia zeilor în războaiele oamenilor, cât şi felul în care i-au manipulat pe muritori, este Bhagavad-Gita, scriere hindusă antică ce face parte din poemul Mahabharata. Considerat unul dintre cele mai importante texte din istoria literaturii şi filosofiei, Bhagavad-Gita este de cele mai multe ori tratat separat de restul poemului din care face parte. Mahabharata prezintă războiul pentru supremaţie dintre două familii din regatul indo-arian Kuru, Kauravi şi Pandavi. Conform tradiţiei hinduse, acest război a avut loc în anul 3008 î.Hr în Kurukşetra („Câmpia Kauravilor”) şi a durat 18 zile. Totul a început când Dhrtarāştra, tatăl Kauravilor, a ocupat tronul din Hastināpura în urma morţii fratelui său, Pāndu, tron pe care îl cedase anterior din cauză că orbise. Fii lui Pāndu nu au fost de acord cu această uzurpare a puterii, fiind nevoiţi să se lupte cu verii lor, fiii lui Dhrtarāştra. De partea Pandavilor au luptat şi zeii, Şiva dăruindu-i prinţului Arjuna arma Paşupat, Kuvera dăruindu-i arma Antaradhana iar Krşna oferindu-se să conducă personal carul de luptă al prinţului. Conform Bhagavad-Gita, prinţul Arjuna a avut mustrări de conştiinţă înainte de începerea luptei, preferând să renunţe la putere decât să fie nevoit să-şi omoare rudele. Şi-a aruncat armele şi a susţinut o adevărată pledoarie în faţa zeului Krşna, în favoarea renunţării la luptă:
„Şi nu văd la ce-ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie; nu doresc izbânda, o Krşna, nici domnia şi nici plăcerile. La ce ne este bună domnia, o Govinda, la ce ne sunt bune bucuriile sau viaţa? Cei pentru care dorim domnia, bucuriile şi plăcerile, iată-i, stând gata de luptă, renunţând la viaţă şi la avuţii. Învăţători, părinţi, fii, precum şi bunici, unchi, socri, nepoţi, cumnaţi şi rubedenii. Pe aceştia nu vreau să-i omor, de-ar fi să mă omoare ei, o Madhusūdana, nici pentru domnia celor trei lumi; darămite pentru cea a pământului? Ce bucurie am avea, o Janārdana, ucigându-i pe cei ai lui Dhrtarāştra? Păcatul ar cădea pe noi, ucigând aceşti nelegiuiţi înarmaţi. De aceea, noi nu putem ucide pe cei ai lui Dhrtarāştra, care ne sunt rude; ucigându-ne rudele, cum am putea fi fericiţi, o Mādhava? Chiar dacă aceştia nu văd, cu mintea pradă pasiunii, păcatul de a-ţi distruge familia şi păcatul de a-ţi ataca prietenul. Cum să nu ştim noi să ne oprim de la acest păcat, o Janārdana, noi care cunoaştem ce-i păcatul de a-ţi distruge familia? Familia fiind distrusă, pier Legile eterne ale familiei; pierind Legea, fărădelegea pune stăpânire pe întraga familie.” (1:31-40). „Vai, eram hotărâţi să facem un mare păcat când ne pregăteam să ne ucidem familia de dragul plăcerilor şi al domniei. Mi-ar fi mai bine dacă, fără să mă opun, şi neînarmat, cei ai lui Dhrtarāştra m-ar ucide cu arma în mână.” (1:45-46).
Deşi discursul tânărului prinţ era menit să înmoaie chiar şi cele mai negre inimi, zeul Krşna nu s-a lăsat înduplecat: „De unde această disperare ce te cuprinde în clipa încercării, o Arjuna, demnă doar de unul ce nu-i nobil, care nu-ţi deschide cerul şi îţi strică faima? Fii fără slăbiciune, fiu al lui Prthā, aceasta nu ţi se potriveşte; gonind din inimă josnica slăbiciune, ridică-te, o tu care-ţi distrugi duşmanii.” (2:2-3).
Prima tentativă de manipulare a zeului n-a avut efectul scontat, deoarece tânărul Arjuna era hotărât: „Mai bine să trăiesc cerşind în lume, decât să-i ucid pe marii mei învăţători; ucigându-i pe învăţători, chiar când râvnesc la bogăţie, aş avea parte de hrană pătată cu sânge. Nu ştiu ce ar fi mai bine pentru noi, dacă am învinge sau dacă am fi învinşi; iată-i stând în faţa noastră pe cei ai lui Dhrtarāştra pe care, ucigându-i, n-am mai dori să trăim.” (2:5-6).
Probabil mai mult amuzat de îndrăzneala prinţului decât supărat pentru că i-a nesocotit ordinele, zeul Krşna a schimbat tactica. Zâmbind, a început să filosofeze despre viaţă şi moarte, despre faptul că sufletul e nemuritor şi, prin urmare, nu se poate considera păcat uciderea cuiva. Ci, dimpotrivă, eliberarea aceluia din învelişul pământesc. În plus, zeul a apelat şi la spiritului de războinic al lui Arjuna: „Pentru un războinic nu există nimic mai bun decât lupta înscrisă în Lege. Fericiţi sunt războinicii care, o fiu al lui Prthā, au parte din întâmplare de o astfel de luptă, ca de o poartă a cerului deschisă.” (2:31-32). Pregătit pentru cazul în care aceste cuvinte nu ar fi avut efect scontat, zeul a plusat cu alte vorbe menite să atingă punctele slabe ale prinţului: „Dacă însă nu vei da această luptă înscrisă în Lege atunci, trădându-ţi Legea proprie şi renumele, îţi vei atrage păcatul. Fiinţele vor face să se povestească despre nefaima ta veşnică; pentru cel care ţine la numele lui, nefaima este mai rea decât moartea. Căpeteniile de oşti vor crede că de frică te-ai oprit din luptă şi vei ajunge în dispreţul celor ce te-au preţuit. Şi multe vorbe ce nu-s de spus le vor spune despre tine duşmanii, râzând de bărbăţia ta; există ceva mai dureros?” (2:33-36). Pentru că dorinţa de faimă şi de un loc în rai, respectul pentru Lege, frica de păcat şi de dispreţul celor care l-ar fi considerat laş, trebuie să se manifeste printr-un singur lucru – sacrificiul în numele zeilor: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, o fiu al lui Kunti, hotărât pentru luptă. Făcând egale fericirea cu suferinţa, câştigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă; aşa nu-ţi vei atrage păcatul.” (2:37-38). Cu alte cuvinte, nu conta dacă prinţul era fericit sau suferea, dacă pierdea sau câştiga, dacă era victorios sau înfrânt. Trebuia neaparat să lupte.
După aceste vorbe a urmat o nouă lecţie de filosofie. Fără îndoială, Krşna nu încerca decât să-l ameţească pe bietul prinţ, lucru pe care acesta l-a şi observat: „Dacă, o Janārdana, socoteşti cunoaşterea mai bună decât fapta, atunci de ce mă sileşti la această faptă îngrozitoare, o Keśava? Cu vorbe amestecate îmi tulburi mintea; spune-mi una singură prin care, hotărându-mă, aş alege ce e mai bine.” (3:1-2). Bineînţeles că Arjuna nu a avut parte de o singură vorbă, ci de mult mai multe, cuprinse în 18 capitole. Pentru că nu te poţi baza doar pe cuvinte, fie chiar ale unui zeu, prinţul Arjuna a cerut să vadă adevărata formă a lui Krşna. Zeul i-a satisfăcut curiozitatea, arătându-i-se prinţului în toată splendoarea sa. Această privelişte însă l-a înfricoşat pe Arjuna peste măsură, făcându-l să se cutremure de groază: „Privindu-ţi forma ta imensă, cu multe guri şi ochi, o tu cel cu braţul mare, cu multe braţe, coapse şi picioare, cu multe pântece, cu mulţi colţi îngrozitori, lumile sunt cutremurate; la fel şi eu.” (11:23); „Cutremurat în adâncul fiinţei mele nu-mi capăt stăpânirea şi liniştea.” (11:24); „Privind colţii tăi îngrozitori şi gurile tale ca focul Timpului de Apoi, nu mai ştiu unde-s zările, nu-mi găsesc loc de apărare; îndurare, Stăpân al zeilor, adăpost al lumii!” (11:25); „Şi toţi aceşti fii ai lui Dhrtarastra împreună cu mulţimea regilor pământeni, Bhişma, Drona şi fiul lui Suta cu căpeteniile noastre de oşti se îndreaptă în grabă spre gurile tale înfiorătoare, cu dinţi îngrozitori; unii, prinşi între dinţi, se văd cu ţestele sfărâmate.” (11:26-27); „Precum spre flacăra aprinsă fluturii merg în grabă la pieire, aşa merge în grabă şi omenirea spre gurile tale, la pieire.” (11:29); „Văzând cele nemaivăzute încă, sunt înfiorat; mintea mi-e cutremurată de groază; îndurare Stăpân al zeilor, adăpost al lumii! Arată-mi doar forma Ta, o zeule. Cu coroană, cu ghioagă, cu disc în mână, doar aşa vreau să Te văd; fii iar cu forma Ta cu patru braţe, o Tu cel cu o mie de braţe, care iei toate formele.” (11:45-46). Pentru a-l calma pe bietul Arjuna, Krşna şi-a reluat forma umană. Deşi era un orator desăvârşit şi, mai mult ca sigur, un expert în arta manipulării, Krşna a reuşit să-l convingă pe Arjuna să lupte prin această apariţie înfricoşătoare. Războiul s-a încheiat cu victoria Pandavilor, care şi-au măcelărit cei 80 de veri şi pe cei care au luptat alături de aceştia.
Cine este zeul Krşna, cel care şi-a dorit foarte mult acest război şi victoria clanului Pandavi? În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau „întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientându-i cu fantasmele pe care le crează. Într-un comentariu la Bhagavad-Gita, indianistul român Sergiu Al-George îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă -, Krşna rămâne totuşi un personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”. În a patra carte din colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIX-lea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis.
Să-l lăsăm totuşi să se descrie singur. În Bhagavad-Gita, Krşna spune următoarele: „Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor; această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:24-26).
Îndrăznesc să-l contrazic pe cel care s-a autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de magia sa, ne dăm totuşi seama de natura lui „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru, înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha, deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl recunoaşte (ce-i drept, indirect) în cartea a X-a din Bhagavad-Gita: „pentru zeii Rudra, eu sunt Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt Prahlada (căpetenia demonilor Asura) pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător de lumi”.
