„Dacă Moise a fost egiptean şi dacă le-a transmis evreilor propria-i religie, atunci a fost cea a lui Akhenaton, religia lui Aton.” – Sigmund Freud (Moise şi religia monoteistă)
1. Surse
În 1939, părintele evreu al psihanalizei, Sigmund Freud, a publicat cartea Moise şi monoteismul, în care a demonstrat că există mari asemănări între religia faraonului egiptean Akhenaton şi învăţăturile atribuite lui Moise. De exemplu, el scria că unul dintre crezurile evreilor, „Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod” („Ascultă, o Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”), poate fi tradus „Ascultă, o Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu”, deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o. În plus, Freud a arătat că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, aşa cum se crezuse până atunci, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. Dar şi că naşterea lui Moise din Biblie este o reproducere a altor mituri antice despre naşterea unor mari eroi ai istoriei (cum ar fi Sargon cel Mare al Akkadului). Pentru a se ascunde faptul că Moise era egiptean, mitul naşterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinţi săraci, ajungând mai apoi într-o familie nobilă. Freud a sugerat că unul dintre înalţii oficiali, care se numea probabil Tutmes, era adept al religiei lui Aton. După moartea faraonului, Tutmes a ales tribul evreilor care trăiau în ţinutul Goşen din estul deltei Nilului, să fie poporul său ales. El i-a scos pe evrei din Egipt în timpul Exodului şi le-a transmis principiile religiei lui Akhenaton.
Deşi în anii ce au urmat, mulţi oameni de ştiinţă au făcut eforturi pentru a distruge orice legătură dintre Moise şi Akhenaton, egiptologul Ahmed Osman a publicat în 1989 cartea Moise – Faraonul Egiptului, în care a demonstrat că liderul evreilor şi faraonul rebel au fost una şi aceeaşi persoană. Deşi dovezile aduse de Osman sunt solide, cercetătorii preferă să discrediteze în continuare această lucrare. Fără a-şi da seama că, identificându-l pe Moise cu Akhenaton, ar însemna ca Biblia să aibă o acoperire istorică. Să vedem dacă Freud şi Ahmed Osman au avut dreptate.
Cea mai detaliată sursă de informaţii privitoare la viaţa lui Moise este Vechiul Testament. Dar întâlnim amănunte suplimentare în Talmud, cealaltă carte sfântă a evreilor după Torah, şi în Coran. Totuşi, nu doar în cărţile „sfinte” găsim indicii despre exodul israelit. Manethon, un preot egiptean care a trăit în timpul ultimei dinastii de faraoni, prin secolul al III-lea î.Hr., a scris o istorie a ţării sale, Aegyptiaca, compilând povestiri pe care le-a găsit în biblioteca tempului din Heliopolis. Din păcate nu avem acces direct la opera originală, ci doar fragmente citate de alţi autori, cum ar fi istoricul evreu Flavius Josephus, cronografii creştini Sextus Iulius Africanus şi Eusebius, pasaje izolate din Plutarh şi alţi autori greci şi latini sau un compilator de mai târziu, Syncellus de la Tarasius, patriarh al Constantinopolului. Conform lui Manethon, citat de Josephus, strămoşii evreilor erau hicsoşii, care au ocupat Egiptul o bună perioadă de timp. Când hicsoşii au fost goniţi din Egipt de către faraonul Ahmosis, aceştia au ocupat Canaanul şi au construit Ierusalimul. Mai târziu, un alt faraon, Amenofis al III-lea (Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton), a curăţat Egiptul de leproşi şi alte persoane necurate, trimiţându-le să lucreze în carierele de piatră de la est de Nil. După câţiva ani, faraonul le-a dat oraşul Avaris, fostă fortăreaţă a hicsoşilor. Acolo, aceştia l-au ales conducător pe unul dintre preoţii de la Heliopolis, numit Osarsef. Osarsef le-a cerut celor ce îl urmau să nu se închine zeilor egipteni, a ordonat să se repare zidurile Avarisului şi să se pregătească de un război cu Amenofis al III-lea. A trimis emisari la păstorii hicsoşi izgoniţi în Ierusalim, pentru a se uni într-o expediţie comună, împotriva Egiptului. Hicsoşii au venit într-un grup ce număra două sute de mii de oameni. Ameninţat de această invazie, Amenofis al III-lea a fugit în Etiopia, unde a stat 13 ani în exil. Între timp, hicsoşii şi egiptenii necuraţi au dat foc oraşelor şi satelor, au profanat templele, au mutilat imaginile zeilor şi au folosit sanctuarele ca bucătării, în care prăjeau animalele venerate de egipteni. Aflând despre acest lucru, Amenofis al III-lea s-a întors din Etiopia în fruntea unei mari armate, iar fiul său, Ramses, în fruntea alteia. Cei doi au atacat şi i-au învins pe hicsoşi şi aliaţii lor egipteni, ucigând pe mulţi dintre ei şi fugărindu-i pe ceilalţi până la frontiera cu Siria.
Deşi Manethon scria că liderul egiptenilor necuraţi era Osarsef, alţi autori au folosit numele Moise. Egipteanul Apion din primul secol d. Hr., care a predat retorica la Roma, scria că Moise s-a născut la Heliopolis. El a ridicat case de rugăciune în aer liber iar în locul obeliscurilor a construit stâlpi în vârful cărora se aflau figuri umane. Alţi autori din Alexandria, precum Chaereman şi Lysimachus, erau tot în favoarea lui Moise ca şi conducător al egiptenilor necuraţi. Syncellus, conform lui Africanus, afirma că Exodul a avut loc în timpul domniei lui Amosis I (Ahmosis I), primul rege al Dinastiei a XVIII-a. Conform lui Eusebius, Syncellus ar fi afirmat că ieşirea evreilor din Egipt a avut loc în timpul domniei faraonului Achencherres (Akhenaton). Versiunea armeană a operei lui Eusebius identifică în mod similar domnia lui Achencherres (Akhenaton) ca perioada când Moise a devenit conducătorul evreilor.
O altă metodă, mai puţin convenţională, de a afla adevărul despre Moise este percepţia extrasenzorială. Între 1948 şi 1949, profesorul doctor Milan Rýzl a efectuat la Praga o serie de experimente. El a hipnotizat câţiva subiecţi pe care i-a trimis în anumite perioade din trecut. Rezultatele acestor experimente au fost publicate în cartea Miracolele biblice. Într-un experiment ce a avut loc pe 9 februarie 1949, Milena, o fată de 17 ani, sub hipnoză s-a întors în timp, pe vremea lui Moise. Ea l-a descris pe liderul evreilor ca având înălţimea cam de 1,65 m, cu părul de culoare închisă şi fără barbă. Avea o figură prelungită şi nasul destul de mare. Milena spunea că Moise nu arăta ca un iudeu dar avea câteva trăsături iudaice, care însă nu erau prea marcante. Era îmbrăcat aproape ca romanii, aşa cum sunt înfăţişaţi în picturi. Avea ceva legat în jurul corpului şi ceva peste umeri, ca o haină. Fratele lui Moise, Aaron, era puţin mai scund. Şi el avea faţa prelungă şi trăsături doar uşor iudaice. Barba şi părul lui erau de culoare roşie. Milena afirma că Moise şi Aaron au învăţat arta hipnozei de la un bărbat care afirma că este vrăjitor. Înainte să moară, acesta l-a învăţat pe Aaron hipnoza care, la rândul său, l-a învăţat pe Moise. Cei doi fraţi l-au hipnotizat pe faraon şi i-au sugerat acestuia să vadă Nilul prefăcut în sânge. Vacile egiptenilor au murit nu din cauza Domnului, ci pentru că păşteau pe câmpii infestate cu căpuşe. Egiptenii s-au îmbolnăvit pentru că au băut apă murdară. Nu a căzut foc şi grindină peste Egipt, doar o furtună puternică. Nu a domnit întunericul timp de trei zile, ci doar a fost cerul foarte înnorat. Invazia de lăcuste nu a fost provocată de Dumnezeul evreilor, ci era un eveniment normal în Egiptul antic. Aaron a ştiut că se va întâmpla acest lucru, l-a anunţat şi pe Moise iar acesta a pus „minunea” pe seama lui Yahweh. Dumnezeul biblic nu a omorât toţi primii-născuţi ai egiptenilor ci au murit vreo sută de copii egipteni, otrăviţi probabil de evrei. În deşert, Moise nu a aruncat o bucată de lemn în apă amară, făcând-o dulce, deoarece aceea era apă normală, proaspătă. Deasupra cortului în care se afla Chivotul Legământului era într-adevăr o coloană de nori, dar aceasta nu a vorbit cu Moise niciodată. De fapt, coloana apărea numai când Aaron dormea. Nu au apărut şerpi de foc care să-i muşte pe unii, ci aceia s-au zgâriat în nişte spini. N-au murit 24.000 de evrei, pedepsiţi de Yahweh, ci vreo două-trei sute, din cauza unei boli infecţioase. La râul Iordan, apa nu a stat pe loc pentru a putea trece israeliţii. Aceştia au trecut printr-un vad, unde apa era mică. Milena declara că nu au murit în deşert 14.700 de oameni, iar Moise a murit subit, probabil în somn.
Într-un alt experiment, ce a avut loc pe 22 ianuarie 1949, aceeaşi Milena spunea, tot sub hipnoză, că Moise avea vreo 40 de ani iar Aaron vreo 50 când au apărut în faţa faraonului. La prima înfăţişare, Moise era hipnotizat de Aaron dar la a doua, amândoi erau treji. Într-o altă vizită, Moise nu a avut un toiag mare în mână, ci o nuia elastică. Nuiaua sa nu s-a transformat în şarpe, ci Aaron l-a hipnotizat pe faraon şi i-a sugerat să vadă acest lucru. Moise nu a despărţit apele în două. Evreii au trecut prin Marea Roşie în timpul refluxului, iar egiptenii au încercat să treacă în timpul fluxului. Moise nu a lovit cu toiagul în piatră, făcând să ţâşnească apă din acel loc. Ci, pur şi simplu, a găsit apă sub nişte pietre pe care le-a dat la o parte cu toiagul. Când pământul s-a deschis şi a înghiţit 250 de oameni, în realitate aceia căzuseră într-o capcană pentru animale. Numărul evreilor din deşert nu era cel specificat în Biblie, ci mult mai mic: cam 20.000 de oameni. Mana pe care le-o trimitea Dumnezeul Yahweh evreilor zilnic era sucul unei plante tropicale ce creşte în apropierea deşertului. Această plantă are cam 75 de centimetri, frunze foarte rezistente, creşte în nisip şi seamănă cu cactusul, dar nu are atâţia ţepi.
După ce Milena şi alte fete au întrerupt colaborarea cu profesorul Rýzl din motive personale, acesta fost nevoit să caute un alt subiect. Şi a găsit-o pe Sonya, de doar 16 ani. În experimentul nr. 24 din data de 12 octombrie 1949, Sonya a fost trimisă în trecut, la rândul ei, pentru a verifica dacă într-adevăr Moise a fost lăsat într-un coşuleţ de mama sa şi găsit de fiica faraonului. În transă, fata a declarat că nu vede nimic de acest gen şi că, cel mai probabil, e vorba doar de o legendă.
Pentru a nu cădea în latura naivităţii, trebuie să recunoaştem că nu ne putem baza pe acurateţea acestor experimente. În primul rând, nu putem fi siguri că au avut loc şi că nu sunt doar rodul unei fantezii bogate. În al doilea rând, dacă presupunem că au avut loc aşa cum au fost prezentate, nu putem fi siguri dacă persoanele hipnotizate au văzut într-adevăr ceea ce declarau că au văzut, sau dacă toate acele imagini nu au fost influenţate de propriile păreri, în mod conştient sau inconştient. Deoarece se observă de multe ori subiectivismul hipnotizaţilor („copiii egiptenilor au fost omorâţi probabil de evrei”, „Moise a murit probabil în somn”, „probabil e doar o legendă”). În al treilea rând, nu putem şti dacă subiecţii hipnotizaţi au fost influenţaţi de către hipnotizator. Şi nu în ultimul rând, nu ştim cu exactitate cum funcţionează percepţia extrasenzorială. Prin urmare, nu putem avea încredere în acurateţea ei. Dar când mai multe persoane văd sub hipnoză aceleaşi lucruri şi nu există niciun fel de influenţe externe ori interne, e posibil să vadă ceva care măcar se apropie de adevăr. Aşadar, chiar dacă privim cu scepticism rezultatele experimentelor profesorului doctor Milan Rýzl, anumite aspecte merită luate în considerare.
Ce dovezi există că Moise şi Akhenaton sunt aceeaşi persoană? Şi de ce Manethon îl numea Osarsef? Numele Osarsef e compus din Osiris (Asar în egipteană) şi Iosif (Yosef în ebraică). Akhenaton era nepotul lui Yuya (Iosif) şi s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak. Manethon spune că Osarsef a fost preot în Heliopolis. Akhenaton a fost preot în Heliopolis. Talmudul spune că Moise oficia ca şi mare preot. Akhenaton se considera marele preot al lui Aton. Tot în Talmud, Moise era considerat regele israeliţilor în timpul şederii în Sinai. Akhenaton a fost regele Egiptului şi, chiar dacă a fost obligat să abdice, adepţii lui l-au considerat adevăratul rege chiar şi atunci când se aflau în Sinai. Coranul spune că Allah a ridicat regi din rândul israeliţilor, care nu pot fi decât urmaşii lui Iosif, adică cei patru regi de la Amarna: Akhenaton, Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay. Şi Moise, şi Akhenaton, au fost în pericol să-şi piardă vieţile la naştere. Manethon spune că Osarsef şi-a schimbat numele în Moise spre sfârşitul vieţii. Akhenaton a fost numit Moise spre sfârşitul vieţii. Amândoi au interzis adepţilor săi să se închine zeilor egipteni, instaurând o credinţă monoteistă. În Talmud, când Moise era mic, a luat coroana faraonului şi şi-a aşezat-o pe cap. Akhenaton a ajuns coregent alături de tatăl său în tinereţe. Biblia spune că Moise avea 40 de ani când a fugit din Egipt. Akhenaton avea aproape 40 de ani când a fost obligat să abdice şi să părăsească Egiptul. În Biblie, Moise a condus Exodul la vârsta de 80 de ani. Akhenaton şi-a luat adepţii şi rudele israelite din Egipt la 80 de ani. Numele soţiei etiopiene a lui Moise, Adonith (Aton-it în egipteană), indică o legătură cu Aton, zeul lui Akhenaton. Epitetul Dumnezeului lui Moise, Adonai („Domnul meu”), provine din egipteanul Aton-ai („Aton al meu”). Moise era nedespărţit de cârja sa de păstor, care de cel puţin două ori s-a transformat în şarpe. Cârja de păstor şi sceptrul cu cap de şarpe erau însemnele regilor egipteni. Moise a fost păstor după ce a fugit din Egipt. Akhenaton s-a reprezentat în sculpturi ca Osiris, zeul-păstor. De altfel, toţi faraonii se considerau păstori, acesta fiind un epitet care semnifica rolul de conducător al turmei de supuşi. Şi Moise, şi Akhenaton, au murit în deşertul Sinai. Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate din Cartea egipteană a morţilor, pe care Akhenaton o ştia cu siguranţă din perioada în care a fost preot la Heliopolis. Moise a avut trei soţii: o necunoscută din Kuş (Nubia / Sudan), regina etiopiană Adonith şi madianita Zipporah. Akhenaton a avut cel puţin trei soţii: Nefertiti (marea regină), Kiya (o prinţesă mitanniană) şi o a treia, rămasă necunoscută (sora lui Akhenaton şi mama lui Tutankhamon). În Talmud, Moise a fost nevoit să părăsească tronul Etiopiei şi să fugă din ţară. Akhenaton a fost nevoit să părăsească tronul Egiptului şi să fugă din ţară. Manethon, Apion, Chaereman şi Lysimachus îl considerau pe Moise egiptean, iar în Biblie e israelit adoptat de egipteni. Akhenaton a fost egiptean cu sânge israelit. Lucru confirmat şi de experimentul profesorului doctor Milan Rýzl din 9 februarie 1949 când Milena, întoarsă în timp sub hipnoză, spunea că Moise nu arăta ca un iudeu dar avea câteva trăsături iudaice, care însă nu erau prea marcante. Lucru absolut firesc, ţinând cont că Moise / Akhenaton era egiptean cu sânge israelit. De asemenea, ea l-a descris pe liderul evreilor ca având o figură prelungită. Akhenaton era reprezentat în statui cu o figură prelungită.
Dacă Akhenaton este într-adevăr cel ce i-a scos pe israeliţi din Egipt, cine şi de ce l-a numit Moise? În Biblie se spune că fiica faraonului, când a găsit copilul printre trestii, i-a pus numele Moise (Moşe în ebraică) deoarece, a spus ea „din apă l-am scos„. Însă el ar fi trebuit să fie numit Moşui („cel care a fost scos”), nu Moşe. În plus, dacă a fost adoptat de către o egipteancă şi a fost crescut ca un prinţ egiptean, este logic să fi primit un nume egiptean, nicidecum unul ebraic. Mai ales pentru că sunt mici şansele ca o prinţesă egipteană să ştie ebraica. Într-o perioadă în care copiii israeliţilor erau ucişi din ordinul faraonului, să pui unui copil un nume israelit ar fi fost echivalent cu a-i desena o ţintă mare pe el. Dacă prinţesa voia să-i salveze viaţa, în niciun caz nu i-ar fi pus un nume israelit. Dar, aşa cum a observat şi Freud, numele Moşe nu provine din ebraică, ci din cuvântul egiptean mos, care înseamnă copil. În egipteana antică, cuvântul pentru copil era scris prin două consoane, m şi s. Dacă îndepărtăm din Moşe cele două vocale, rămân consoanele m şi ş. Cum litera ebraică ş este echivalentul literei egiptene s, observăm că ambele cuvinte provin din aceeaşi sursă. Însă egipteanul mos nu are doar sensul de copil, ci şi de moştenitor legal. Când Horemheb a interzis folosirea numelui lui Akhenaton, adepţii săi israeliţi şi egipteni l-au numit Mos, pentru a indica faptul că el era fiul legitim al lui Amenhotep al III-lea, moştenitorul de drept al tronului. Mai târziu, editorul biblic a tradus ms (Mos) prin mş (Moşe), încercând să furnizeze o explicaţie ebraică a numelui egiptean, pentru a rupe orice legătură dintre Moise şi Egipt. Faptul că mos e folosit cu sensul de moştenitor se vede şi din numele unor faraoni: Rameses („moştenitorul lui Ra”), Ahmose („moştenitorul lui Yah”), Tuthmose („moştenitorul lui Thoth”), Amenmeses („moştenitorul lui Amon”). Toate aceste nume ale faraonilor indică faptul că ei au primit tronul Egiptului de la respectivii zei, că erau fiii şi moştenitorii de drept ai zeilor.
2. Când a trăit
Pentru a afla cine era Moise cu adevărat, trebuie să aflăm perioada în care a trăit. Mai jos avem un tabel cu faraonii Dinastiei a XVIII-a şi primii patru din Dinastia a XIX-a:
Dinastia a XVIII-a |
||
Ahmosis |
1549-1524 î. Hr. |
25 ani |
Amenhotep I |
1524-1503 î. Hr. |
21 ani |
Tuthmosis I |
1503-1491 î. Hr. |
12 ani |
Tuthmosis al II-lea |
1491-1479 î. Hr. |
12 ani |
Hatşepsut |
1479-1458 î. Hr |
22 ani |
Tuthmosis al III-lea |
1479-1424 î. Hr |
55 ani |
Amenhotep al II-lea |
1424-1398 î. Hr |
26 ani |
Tuthmosis al IV-lea |
1398-1388 î. Hr |
10 ani |
Amenhotep al III-lea |
1388-1348 î. Hr |
40 ani |
Amenhotep al IV-lea (Akhenaton) |
1360-1343 î. Hr. |
17 ani |
Smenkhkare |
1345-1343 î. Hr. |
2 ani |
Tutankhamon |
1343-1333 î. Hr. |
10 ani |
Ay |
1333-1328 î. Hr. |
4 ani |
Horemheb |
1328-1298 î. Hr. |
27 ani |
Dinastia a XIX-a |
||
Ramses I |
1298-1296 î. Hr. |
2 ani |
Seti I |
1296-1279 î. Hr. |
17 ani |
Ramses al II-lea |
1279-1212 î. Hr. |
67 ani |
Merneptah |
1212-1201 î. Hr. |
11 ani |
Majoritatea cercetătorilor Bibliei consideră că Ramses al II-lea a fost faraonul care i-a asuprit pe evrei, iar Merneptah cel în timpul căruia a avut loc Exodul, datorită unei metode de calcul eronate. Aceşti cercetători sunt de părere că Iosif a venit în Egipt odată cu hicsoşii, păstori asiatici care au invadat Egiptul de Jos şi Egiptul de Mijloc în secolul al XVII-lea î.Hr., şi-au stabilit capitala la Avaris, în Delta Estică, de unde au condus ţara pentru o perioadă de mai bine de un secol, până când au fost izgoniţi de faraonul Ahmosis, întemeietorul Dinastiei a Optsprezecea. Metoda de calcul a fost următoarea: conform Bibliei, 2 ani a fost întemniţat Iosif în Egipt, 7 ani roditori până a început foametea, 2 ani de foamete până a venit familia lui Iosif iar 430 de ani este durata şederii evreilor în Egipt până la Exod. În total, 441 de ani. Din datele egiptene, 108 ani au petrecut hicsoşii în Egipt, 240 de ani a durat Dinastia a Optsprezecea, iar din Dinastia a Nouăsprezecea, 2 ani a domnit Ramses I, 14 ani Seti I, 67 de ani Ramses al II-lea şi 10 ani Merneptah. În total, tot 441 de ani. Ceea ce ar însemna că Exodul a început la sfârşitul domniei lui Merneptah, prin anul 1201 î.Hr. Însă acest calcul ar însemna că Iosif a ajuns în Egipt ca sclav şi a fost întemniţat chiar din primul an al stăpânirii hicsoşilor, lucru foarte puţin probabil.
Aceste presupuneri au fost spulberate în 1896, când egiptologul britanic W.M. Flinders Petrie a descoperit o stelă uriaşă de granit în templul funerar al lui Merneptah. Stela, care îi aparţinuse iniţial lui Amenhotep al III-lea, avea pe o parte inscripţionat un text comandat de acest rege, iar pe cealaltă parte ceea ce oamenii de ştiinţă au crezut că este relatarea a două campanii militare ale lui Merneptah. Deoarece pe această stelă se află şi o referire la o campanie militară împotriva Israelului, lucru care se potriveşte cu relatarea biblică despre urmărirea israeliţilor de către egipteni, stela a devenit cunoscută ca Stela Israel. Stela datează din anul al cincilea de domnie al lui Merneptah şi vorbeşte despre israeliţi ca fiind un popor ce se stabilise deja în Canaan. Ceea ce înseamnă că israeliţii părăsiseră Egiptul până la acea dată (1208 î.Hr.), petrecuseră 40 de ani în pustiu şi stătuseră în Canaan suficient timp încât să devină o putere ameninţătoare. După ce elogiază victoria lui Merneptah împotriva libienilor, stela menţionează în ultimile douăsprezece rânduri că „pustiire este pentru Tehenu (Libia), Hatti (ţinutul hitiţilor din Asia Mică, ce cuprindea şi nordul Siriei) este liniştit, Canaanul (partea de vest şi sud a Palestinei) este prădat cu toate relele, Ascalon (port canaanit în nordul zonei Gaza) este învins, Gezer (oraş canaanit la vest de Ierusalim) este prins, Yanoam (oraş din Palestina de nord) este făcut una cu ceea ce nu există, Israel (semnul folosit aici indică un popor, nu un teritoriu) este împăştiat, sămânţa sa nu mai este, Hurru (ţinutul huriţilor de lângă Marea Moartă) a devenit o văduvă a Egiptului! Toate ţinuturile împreună sunt pacificate…” Dacă iniţial s-a crezut că aceste rânduri relatează victoriile lui Merneptah, nu există nicio dovadă că acest rege ar fi luptat împotriva altcuiva, în afară de libieni. Dacă regele, la vârsta înaintată de 60 de ani, ar fi învins hitiţii (cu care Ramses al II-lea a încheiat un tratat de pace), huriţii şi celelalte popoare menţionate pe stelă, e greu de crezut că nu s-ar fi lăudat cu aceste victorii şi în alte documente. În schimb, tot ce avem este o listă cu nume în epilogul Stelei Israel. Merneptah nu pretinde că a supus acele popoare, ci doar că a adus pacea Egiptului după victoria împotriva libienilor, secţiunea finală a stelei indicând starea de lucruri pe care a moştenit-o de la bunicul său, Seti I, şi de la tatăl său, Ramses al II-lea. Şi totuşi, cine i-a înfrânt pe israeliţi?
Ramses I era bătrân când a urcat pe tron şi nu a supravieţuit celui de-al doilea an de domnie. A fost succedat de fiul său, Seti I, şi mai apoi de fiul acestuia, Ramses al II-lea, în timpul cărora găsim detalii despre campanii care se potrivesc atât cu Stela Israel, cât şi cu povestirea despre Exod. În primul său an de domnie, Seti I a primit vestea că neamul Şasu plănuia să se revolte, conducătorii acestor triburi reunindu-se în Khor (termenul general pentru Palestina şi Siria). Seti I a abia se întorsese din prima sa campanie împotriva neamului Şasu, unde a luptat alături de tatăl său, care de altfel a murit în acea luptă. Numele Şasu era folosit de egipteni pentru triburile de beduini din Sinai, popoare nomade care vorbeau o limbă vest-semitică. Mai târziu, în primele secole ale erei noastre, cuvântul şasu a devenit cuvântul copt şos, care înseamnă păstor. La scurt timp după încoronarea sa, Seti I a pornit spre nord, cucerind oraşul Pi-Kanan din Gaza. Apoi a dus campanii împotriva canaanienilor, libienilor şi hitiţilor din nordul Siriei. Mai târziu, faraonul a dus două războaie împotriva libienilor. Fiul său, Ramses al II-lea, a trecut prin Canaan până la regatul Amurru din Siria de Nord. A cucerit oraşul Kadeş al hitiţilor, a restabilit ordinea în Galileia, a recâştigat Damascul şi a atacat oraşul ammurit Dapur, aflat la nord de Kadeş. În al douăzeci şi unulea an de domnie, Ramses al II-lea a încheiat un tratat de pace şi alianţă cu hitiţii. Pe lângă acestea, există mai multe campanii împotriva neamului Şasu, consemnate la Tanis, oraş la sud de Lacul Menzalah. Profesorul Kenneth A. Kitchen de la Universitatea din Liverpool a ajuns la concluzia că ţinutul neamului Şasu era zona Edomului şi Moabului din Biblie. Aşadar, în primul an de domnie al lui Seti I, neamul Şasu ieşea din Sinai ameninţând Canaanul, Edomul şi Moabul. Peste două decenii, în timpul lui Ramses al II-lea, ei părăsiseră Sinaiul şi se aflau în Edom şi Moab. Dacă facem o comparaţie între apariţia bruscă a neamului Şasu, mişcarea lor teritorială şi Exodul israeliţilor din Vechiul Testament, observăm că şi unii, şi alţii, au urmat aceeaşi rută. Israel şi Şasu sunt nume ale aceluiaşi popor. Când Moise şi tribul său israelit s-au unit în Sinai cu madianiţii, ei au fost numiţi neamul Şasu de către scribii egipteni. Mai târziu, când aceştia s-au stabilit în Canaan iar identitatea israelită s-a conturat, scribul Stelei Israel a putut să-i recunoască drept cine erau într-adevăr. Acesta este motivul pentru care numele Israel nu apare în scrierile egiptene până în 1209 î.Hr., iar numele Şasu nu este scris pe Stela Israel, deşi se ştie că predecesorii lui Merneptah au dus lupte împotriva acestui trib semit de beduini. Prin urmare, putem considera fără greşeală că Exodul din Biblie a avut loc aproximativ în anul 1296 î.Hr., faraonul pierzându-şi viaţa în timp ce îi urmărea pe israeliţi în Sinai, în acord cu relatarea Vechiului Testament. Dacă Ramses I este faraonul Exodului, Horemheb este cel care i-a asuprit pe israeliţi. Ceea ce înseamnă că Moise şi Akhenaton au trăit în aceeaşi perioadă, aşa cum considerau şi Eusebius şi Syncellus. Presupunând că au fost două personaje diferite, ne lovim de coincidenţe mult prea mari: amândoi aveau credinţe asemănătoare, amândoi au construit temple îndreptate spre est, amândoi aveau sânge evreiesc, amândoi au plecat în Sinai şi amândoi au scos israeliţii din Egipt. Asemănările dintre cei doi sunt mult prea multe, după cum a observat şi Sigmund Freud. Aşa cum spunea şi egiptologul canadian Donald B. Redford: „Figura lui Osarsef / Moise este în mod evident modelată pe memoria istorică despre Akhenaton„. Sau, aşa cum presupune în mod corect Ahmed Osman, Moise şi Akhenaton sunt unul şi acelaşi.
Relatările contradictorii din Biblie îngreunează sarcina de a afla data precisă la care patriarhul Iosif şi israeliţii au ajuns în Egipt. Mai ales din cauză că ni se dau trei intervale de timp diferite. Vechiul Testament spune că israeliţii au stat în Egipt 430 de ani, 400 de ani sau patru generaţii. Prima variantă este cea acceptată în general, deşi e de departe cea mai greşită. Cum s-a ajuns la acest număr? Cele patru generaţii despre care aminteşte Biblia sunt: Levi (fratele lui Iosif), Kohath (fiul lui Levi), Amram (fiul lui Kohath) şi Moise (fiul lui Amram). Levi a intrat în Egipt la 57 de ani şi, conform Talmudului, a mai trăit 80. Kobath a trăit 133 de ani iar Amram 137. Moise i-a condus pe israeliţi afară din Egipt la vârsta de 80 de ani. Toate aceste vârste, adunate (80+133+137+80), dau un total de 430 de ani. Însă acest calcul este în mod evident eronat. Pentru a se ajunge la numărul 430, ar însemna ca fiecare generaţie să se fi născut la moartea precedentei. Iar acest lucru este cel puţin aberant. Varianta reală nu poate fi decât de-a treia. Israeliţii au stat în Egipt timp de patru generaţii, adică: Yuya (Iosif din Biblie), Ay (fiul său), Akhenaton (fiul reginei Tiye – fiica lui Yuya, sora lui Ay şi soţia lui Amenhotep al III-lea) şi Tutankhamon (fiul lui Akhenaton).
3. Naşterea
Acum, când am aflat perioada în care a trăit Moise, putem încerca să aflăm amănunte despre viaţa lui. Cartea Ieşirea sau Exodul începe cu o scurtă relatare despre descinderea israeliţilor în Egipt. Vizirul Iosif a reuşit să obţină de la faraon permisiunea ca tatăl său, Iacob (Israel), şi tribul său să se mute din Canaan în Egipt. Deoarece egiptenii aveau încă amintiri urâte despre hicsoşii care le-au ocupat ţara cu puţin timp în urmă, nu priveau cu ochi buni apariţia altui trib de păstori asiatici. Astfel, celor 70 de israeliţi li s-a dat ţinutul Goşen, în aceeaşi zonă a Deltei Nilului unde au fost stabiliţi hicsoşii. Biblia spune că israeliţii s-au înmulţit foarte mult iar faraonul acelor timpuri i-a asuprit pe aceştia, obligându-i să construiască oraşele Pithom şi Ramses. Când israeliţii au continuat să se înmulţească, faraonul a ordonat să fie ucişi toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască. În această vreme s-a născut Moise, într-o familie din casa lui Levi. Numele tatălui nu este dat în acest punct al povestirii, ci mult mai târziu, când aflăm că se numeşte Amram. Soţia acestuia, numită Iochebed, şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Neputând să-l mai ţină ascuns pentru mult timp, l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus uns cu smoală şi lut. Fiica faraonului a găsit coşul când a venit să se scalde şi, văzând copilul plângând, i s-a făcut milă de el. Sora mai mare a acestuia, Miriam, care privise din depărtare la tot ce se întâmplase, s-a oferit să-i aducă o doică din rândurile israeliţilor. A adus-o chiar pe mama ei, care a fost de acord să-l alăpteze pe Moise în schimbul unei sume de bani. Când băiatul a crescut, a fost adus înapoi la fiica faraonului. Aceasta l-a adoptat şi l-a botezat Moise deoarece, spunea ea, „l-am scos din apă”.
Talmudul oferă o motivaţie diferită a încercării faraonului de a-l ucide pe Moise la naştere. El era cel care trebuia ucis deoarece reprezenta o ameninţare pentru tronul Egiptului. Faraonul a avut un vis în care un bătrân a aşezat pe un taler a unei balanţe uriaşe toţi prinţii şi înţelepţii Egiptului, iar pe celălalt taler un miel. Mielul s-a dovedit a fi mai greu. Sfetnicul Bi’lam i-a explicat faraonului ce înseamnă acest vis, adică: „un fiu se va naşte printre fiii lui Israel, care va distruge Egiptul„. Reu’el Medianitul, socrul lui Moise din Vechiul Testament, este descris aici ca unul dintre consilierii faraonului. El l-a sfătuit să nu îi asuprească pe israeliţi, ci să-i lase să plece în Canaan. Însă regele a preferat să asculte sfatul lui Bi’lam şi a poruncit ca toţi băieţii care li se nasc israeliţilor să fie aruncaţi în râu. Iar Reu’el a fost exilat. În acord cu relatarea din Biblie, Talmudul spune că Amram s-a căsătorit cu Iochebed, care i-a născut o fiică, Miriam, urmată de un fiu, Aaron. Miriam, care e descrisă în Vechiul Testament ca fiind profetă, a profeţit că un al doilea fiu se va naşte din părinţii ei, care îi va scăpa pe israeliţi de asupritorii egipteni. Fiica faraonului, care l-a adoptat pe Moise, este numită aici Bathia.
Pentru a afla adevărul despre începutul vieţii lui Moise, trebuie întâi rezolvată o contradicţie. Vechiul Testament şi Talmudul susţin că fiica faraonului l-a găsit şi l-a adoptat pe Moise, însă în Coran soţia faraonului este cea care a făcut aceste lucruri. În ebraică, fiică şi casă se scriau în mod identic. În egipteana veche, cuvântul casă avea şi sensul de soţie. Ca exemplu avem numele zeiţei Hathor, soţia lui Horus, care a fost tradus de egiptologi prin „casa lui Horus”, deşi al doilea sens e cel adevărat, adică „soţia lui Horus”, dat fiind faptul că zeiţa avea acest rol. Scribul Vechiului Testament a folosit cuvântul egiptean pentru casă / soţie, traducându-l prin cuvântul ebraic ce înseamnă acelaşi lucru. Cum însă nu avea sens să se considere că a coborât pe malul Nilului toată casa faraonului pentru a se scălda, scribul a dat cuvântului celălalt sens, de fiică. Aşadar, soţia faraonului este cea care l-a adoptat pe Moise, nu fiica lui, mai ales din cauza faptului că legile acelor vremuri nu permiteau unei prinţese necăsătorite să aibă un copil, fie el şi înfiat. Soţia faraonului l-a trimis pe Moise în ţinutul Goşen, în grija unei doice israelite, el întorcându-se la ea după ce a crescut.
Care este adevărata poveste a lui Moise / Akhenaton? Biblia spune că, pentru a-i salva viaţa lui Moise, mama sa l-a abandonat între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus uns cu smoală şi lut, unde a fost găsit de fiica faraonului, care l-a adoptat. În autobiografia regelui akkadian Sargon cel Mare (cca. 2270 – 2215 î.Hr.), acesta susţine că mama sa era mare preoteasă în oraşul Azupiranu în timp ce tatăl lui rămâne necunoscut. După ce l-a născut pe Sargon în secret, l-a aşezat într-un coş de papură uns cu bitum şi i-a dat drumul pe fluviul Eufrat, pentru a evita uciderea lui. A fost găsit de Akki, grădinarul regelui, care l-a adoptat. Ulterior, Sargon va deveni amantul zeiţei Iştar, care îi va acorda tronul. Pentru că Sargon a trăit cu mult timp înainte de Moise, este evident faptul că povestea biblică este un plagiat al celei akkadiene, aşa cum sublinia şi Freud. Israeliţii au aflat povestea naşterii lui Sargon în timpul exilului în Babilon. Iar când s-au întors în Ierusalim şi au început să-şi scrie textele sacre, au inclus acea parte în legenda lui Moise. Până şi faptul că în Biblie ni se spune doar numele mamei lui Moise, în timp ce tatăl rămâne necunoscut, este identic cu faptul că doar mama lui Sargon era cunoscută, în timp ce tatăl lui nu. E posibil totuşi ca ambele variante, a lui Sargon şi a lui Moise, să fie copii ale unui mit egiptean mult mai vechi. După ce l-a născut pe Horus, adevăratul moştenitor al tronului, zeiţa Isis l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, pentru a nu fi găsit de către faraonul uzurpator Seth. Seth, unchiul lui Horus şi fratele lui Isis, îl omorâse pe Osiris şi îi luase tronul. Auzind că Osiris are un moştenitor, fără îndoială că ar fi încercat să îl ucidă şi pe acela. Aşadar, zeiţa şi-a crescut fiul pe ascuns, până acesta a ajuns destul de mare pentru a-şi cere drepturile. Mama lui Horus, Isis, a fost ajutată să crească copilul de către sora ei, Nephtys, soţia faraonului Seth, la fel cum soţia faraonului a fost ajutată de mama copilului să-l crească pe Moise. Oricum, această poveste, indiferent de versiune, este aberantă. O mamă care ar fi dorit să-şi salveze copilul de la moarte nu l-ar fi abandonat pe malul Nilului, unde mişunau crocodili, hipopotami, şerpi şi alte animale care i-ar fi pus acestuia viaţa în pericol. Din acelaşi motiv, fiica / soţia faraonului nu s-ar fi scăldat în fluviu, numai dacă ar fi avut tendinţe suicidale. Ceea ce este foarte puţin probabil. Chiar mitologia egipteană ne spune că micul Horus, în timp ce se ascundea de unchiul său, a fost înţepat la un moment dat de un scorpion. A scăpat cu viaţă doar pentru că zeul Thoth a ajuns la timp pentru a rosti o formulă magică salvatoare. Aşadar, dacă un zeu îşi putea pierde viaţa pe malul Nilului, cum să considerăm că un om ar fi fost în siguranţă acolo? Mai ales unul abia născut?
Adevărul din spatele legendelor e că Amenhotep al III-lea s-a însurat cu sora lui moştenitoare, Sitamon, pentru a primi tronul. Mai apoi s-a căsătorit şi cu Tiye, fiica vizirului Yuya (Iosif), numind-o pe ea Marea Regină, spre nemulţumirea preoţilor tebani. Nefiind pur egipteană deoarece avea sânge israelit, Tiye nu putea fi moştenitoarea de drept a tronului şi nici mireasa zeului Amon, aşa cum erau considerate toate reginele Egiptului antic. Prin urmare, nici copiii săi nu puteau moşteni regatul. Dorind să-şi păstreze tronul, fiind presat de către preoţii amoniţi, Amenhotep al III-lea a decis să scape de fiii pe care i-i năştea Tiye. Astfel, primul lor fiu, Thutmose, a dispărut în condiţii inexplicabile. Regina nu a vrut să se repete povestea şi cu următorul fiu. Prin urmare, când l-a născut pe cel de-al doilea prin 1376 î.Hr., în al doisprezecelea an de domnie al soţului său, Tiye a încercat să-l înduplece pe faraon. L-a numit pe copil Amenhotep al IV-lea, pentru a arăta că e urmaşul lui Amenhotep al III-lea şi singurul moştenitor adevărat al tronului. Însă preoţii lui Amon au fost mai convingători, amintindu-i faraonului că un copil impur pe tron ar fi însemnat nenorociri asupra Egiptului, deoarece ar fi atras mânia zeilor. Talmudul subliniază acest lucru prin presiunile sfetnicului Bi’lam asupra faraonului. Văzând că viaţa fiului ei este în continuare în pericol, Tiye l-a trimis la rudele sale israelite din Goşen, în Delta Estică a Nilului. Faptul că viaţa lui Amenhotep al IV-lea a fost ameninţată în copilărie se poate deduce din epitetul pe care şi-l atribuia adeseori, „cel care a trăit mult”, ceea ce înseamnă că în copilărie nimeni nu se aştepta să trăiască prea mult. În plus, Amenhotep al IV-lea s-a reprezentat ca Osiris în templul lui Aton din Karnak, indicând faptul că, asemeni zeului, el a învins moartea. Cei care au compus şi redactat primele cărţi ale Vechiului Testament au încercat să ascundă originile egiptene ale lui Moise, inventând o poveste în care el era fiul unor israeliţi din casa lui Levi. Au făcut acest lucru pentru simplul fapt că cel mai mare profet al evreilor, considerat de cei mai mulţi dintre ei adevăratul Mesia, trebuia să fie israelit pur-sânge. Credinţa lor spune că Israel e poporul ales de Yahweh. Prin urmare, e de neconceput ca salvatorul israeliţilor să aparţină altei naţii, mai ales celei care i-a înrobit. Aşadar i-au atribuit lui Moise mitul lui Sargon sau pe cel al lui Horus pentru a arăta că viaţa i-a fost ameninţată încă de la naştere, dar şi pentru a explica faptul că a fost crescut atât printre israeliţi, cât şi ca prinţ al Egiptului.
4. Copilăria
Vechiul Testament nu ne furnizează informaţii despre copilăria lui Moise, spunându-ne doar că a fost crescut ca prinţ egiptean. Din Talmud însă aflăm că, pe când Moise avea vreo trei ani, la un banchet regal, a fost luat în braţe de faraon, moment în care copilul a apucat coroana regală şi şi-a aşezat-o pe cap. Faraonul a simţit că acest gest avea o semnificaţie sinistră, Bi’lam amintindu-i de visul cu balanţa. Au fost chemaţi înţelepţii şi judecătorii pentru a li se cere sfatul. Reu’el, care voia să salveze viaţa copilului, a sugerat să se aducă două farfurii, una cu foc şi una cu aur. Dacă Moise ar fi ales aurul, ar fi însemnat că înţelege lucrurile şi că a ales să se ridice împotriva faraonului cu bună ştiinţă. Dacă însă va alege focul, să fie lăsat în viaţă. Vasele au fost aduse în faţa copilului, care a întins mâna către foc şi a luat un cărbune pe care l-a băgat în gură, arzându-şi limba şi devenind, aşa cum spune Biblia, „cu vorbirea greoaie”.
La Zarw, în ţinutul Goşen, Amenhotep al IV-lea a făcut cunoştinţă cu credinţa israelită într-un singur Dumnezeu, fără chip, pe care a şi adoptat-o. În plus, acolo exista primul templu din Egipt al lui Aton. Iar israeliţii îşi echivalau zeul cu Aton al egiptenilor. Amenhotep al IV-lea a stat o perioadă şi în Heliopolis, unde şi-a întărit credinţa în zeul-soare, fiind preot al acestei divinităţi. Lucru confirmat şi de Manethon, care îl considera pe Osarsef preot din Heliopolis. Din acest motiv Apion a fost indus în eroare, crezând că Moise s-a născut la Heliopolis. Când a mai crescut, lui Amenhotep al IV-lea i s-a permis să meargă în capitala Teba. Pentru a fi numit coregent alături de tatăl său, Tiye a aranjat ca el să se căsătorească cu sora sa vitregă, prinţesa moştenitoare Nefertiti, fiica lui Amenhotep al III-lea şi Sitamon. Deşi preoţii lui Amon au obiectat în continuare, Amenhotep al III-lea l-a numit coregent pe fiul său, considerând că acesta şi-a câştigat dreptul la tron prin căsătoria sa cu prinţesa moştenitoare. Povestea din Talmud, în care Moise şi-a pus pe cap coroana faraonului, în timpul unui banchet, semnifică doar încoronarea acestuia de tânăr.
Cine era Nefertiti? Numele ei egiptean, Nfr.t-jy.tj, înseamnă „cea frumoasă a sosit”. Aşa cum arată şi numele ei, se pare că într-adevăr era foarte frumoasă. Lucru pe care Amenhotep al IV-lea l-a subliniat de multe ori în scrieri. Originea părinţilor ei este necunoscută, prin urmare au apărut diverse supoziţii. Unii au sugerat că ea era Tadukhipa, fiica regelui mitannian Tuşratta, trimisă lui Amenhotep al III-lea ca soţie spre sfârşitul domniei sale. Însă Amenhotep al IV-lea s-a căsătorit cu Nefertiti în al douăzeci şi optulea an de domnie al tatălui său, cu opt ani înainte de sosirea Tadukhipei în Egipt. Alţii au susţinut că era fiica lui Ay, de la o soţie care murise, sau că era fiica lui Amenhotep al III-lea şi a reginei Tiye. Amenhotep al IV-lea, respins din cauza originilor israelite ale mamei sale, nu s-ar fi căsătorit decât cu moştenitoarea, fiica cea mare a lui Amenhotep al III-lea. Dacă Nefertiti ar fi fost fiica reginei Tiye, în niciun caz nu ar fi moştenit tronul. În templul lui Aton din Karnak există 63 de statui ale lui Nefertiti, 38 ale lui Amenhotep al IV-lea şi 11 neidentificate. Statuile cele mai mari sunt ale lui Nefertiti. În cadrele ornamentale şi tăbliţele de ofrande, numele reginei apare de 67 de ori, al lui Amenhotep al IV-lea de trei ori şi doar 13 tăbliţe poartă ambele nume. Importanţa dată lui Nefertiti în primii ani de căsătorie, chiar mai mare decât cea acordată lui Amenhotep al IV-lea, indică faptul că era prinţesa moştenitoare, fiica lui Amenhotep al III-lea. Deoarece Horemheb s-a căsătorit mai târziu cu Mutnezmat, sora lui Nefertiti, pentru a avea dreptul la tron, ajungem la concluzia că mama lui Nefertiti şi Mutnezmat a fost Sitamun, sora şi soţia lui Amenhotep al III-lea, fiica moştenitoare a lui Tuthmosis al IV-lea. Nefertiti şi Amenhotep al IV-lea au crescut împreună, doica lor fiind Tiy, soţia lui Ay. Chiar şi în zilele noastre, beduinii crescuţi de o doică îi spun acesteia „mamă”, la fel cum îşi numesc şi mama adevărată. Acesta poate fi motivul pentru care, în Biblie, doica israelită a lui Moise este numită mama lui. Cum Ay şi Tiy au avut un copil, e foarte posibil ca acesta să fi fost crescut alături de cei doi prinţi, devenind cu ei „frate de ţâţă”. Aşadar, dacă în Biblie Amenhotep al IV-lea este Moise, Nefertiti nu poate fi decât Miriam iar copilul lui Ay şi Tiy, Aaron. Faptul că Moise şi Aaron erau fraţi doar prin relaţia mama-doică, se observă şi în Coran: „Aaron a spus: «Fiu al mamei mele»!” (Sura 7:150). Acesta este şi motivul pentru care Aaron apare în Vechiul Testament destul de târziu, când Moise avea aproape 80 de ani şi era fugit demult în Sinai. Moise căuta scuze pentru a nu se întoarce în Egipt, motivând că israeliţii nu-l pot înţelege din cauza vorbirii sale greoaie, fiind necesar ca Yahweh să-i amintească faptul că are un frate care îl poate ajuta: „Nu ai tu oare pe fratele tău, Aaron levitul? Ştiu că el poate să vorbească în locul tău.” (Ieşirea 4:10, 14). Dacă Moise ar fi avut un frate bun, sunt mici şansele să fi uitat de existenţa lui. Dar putem pune această amnezie pe seama vârstei înaintate şi a emoţiilor provocate de întâlnirea cu zeul. Subliniem în treacăt şi asemănarea fonetică dintre Aaron şi Aton, zeul lui Amenhotep al IV-lea.
5. Domnia
Încă de la începutul domniei sale, în jurul anului 1360 î.Hr, Amenhotep al IV-lea („Amon este satisfăcut”) a reuşit să enerveze preoţimea tebană. Şi-a schimbat numele în Akhenaton („spiritul viu al lui Aton”) şi a construit temple ale zeului său în oraşele lui Amon, Karnak şi Luxor. Un graffiti din templul de la Medium, din anul 30 de domnie al lui Amenhotep al III-lea, dovedeşte respingerea de către preoţii lui Amon a deciziei regelui de a-l numi pe Akhenaton moştenitor al tronului. O stelă de graniţă din Amarna arată că Akhenaton a întâmpinat o puternică opoziţie şi a fost subiectul unor critici. Pentru a preveni o revoltă, mama sa l-a sfătuit să-şi construiască o nouă capitală la Amarna, pe care a numit-o Akhetaton („orizontul lui Aton”). Contrar părerii generale, numele Amarna nu derivă de la tribul musulman care s-a stabilit în acea zonă mai târziu. Ci de la numele din al doilea cartuş al zeului lui Akhenaton, Im-r-n. Amram este numele dat de Biblie tatălui lui Moise, iar Imran este numele dat de Akhenaton „tatălui” său, zeului Aton. Este evident că acest nume a fost dat şi oraşului faraonului rebel.
Noua religie a lui Akhenaton a câştigat mulţi adepţi în Egipt, spre nemulţumirea clerului amonit. Dar din cauza faptului că regele avea armata de partea sa, Akhetaton fiind practic o tabără militară, preoţii au evitat confruntarea. Conducătorul armatei era Ay, fiul lui Yuya şi unchiul lui Akhenaton, soţul lui Tiy (doica lui Akhenaton şi Nefertiti). În noua sa capitală, regele s-a dedicat vieţii de familie, alături de venerarea zeului său. Nefertiti i-a dăruit şase fiice, Akhenaton comandând multe fresce ce reprezentau marea şi fericita familie regală, ocrotită de zeul-soare. Akhenaton s-a numit Mare Preot al lui Aton, oficiind alături de Nefertiti. Din acest motiv Talmudul şi Manethon spuneau că Moise oficia ca şi Mare Preot iar Apion scria că Moise a ridicat case de rugăciune în aer liber şi a construit stâlpi cu figuri umane în vârf, în locul obeliscurilor. Regele a compus chiar şi câteva imnuri închinate lui Aton, ce au servit mai târziu ca model pentru psalmii lui David din Vechiul Testament.
Dacă Biblia susţine că Moise le-a acordat leviţilor funcţii în preoţime, alături de el, descoperirile arheologice demonstrează că Akhenaton a făcut acelaşi lucru. Oraşul de pe malul celălalt al Nilului, lângă Amarna, se numeşte Mal-lawi (Mallevi), care înseamnă „oraşul leviţilor”. Marele Preot al lui Aton la templul din Amarna se numea Meryre al II-lea. Echivalentul său ebraic este Merari, care apare în Geneza 46:11 ca unul dintre fiii lui Levi. De asemenea, Panehesy era Marele Slujitor al lui Aton din templul lui Akhenaton. Echivalentul ebraic al acestui nume este Phinehas, nepotul lui Aaron, în a cărui familie s-au transmis sarcinile preoţiei. Un alt israelit care a ocupat o funcţie importantă printre oficialii lui Akhenaton a fost vizirul acestuia, Aper-el, al cărui mormânt a fost descoperit în 1989. Numele aper corespunde cuvântului egiptean pentru evreu, care pentru vechii egipteni însemna nomad, iar particula el este unul dintre numele ebraice ale Dumnezeului biblic. Faptul că însăşi regina Tiye s-a alăturat soţului ei, Amenhotep al III-lea, în donarea unei cutii pentru mobila funerară a lui Aper-el, sugerează posibilitatea ca acesta să fi fost o rudă a reginei, cel mai probabil din partea tatălui ei israelit, Yuya (Iosif).
Talmudul spune că, atunci când Moise a fugit din Egipt după ce a omorât un egiptean, în Etiopia avea loc o revoltă împotriva regelui. Cât timp a fost plecat să se înăbuşe revolta, regele Etiopiei l-a lăsat în locul său pe Bi’lam, unul dintre sfetnicii faraonului, fugit din Egipt, fiul unui magician. Însă Bi’lam a uzurpat tronul, a întărit zidurile capitalei, a construit fortăreţe uriaşe şi a săpat şanţuri între oraş şi râul din apropiere. Când regele s-a întors acasă şi a văzut că acele fortificaţii erau împotriva lui, a pornit un război împotriva lui Bi’lam, care a durat nouă ani. De partea regelui a luptat şi Moise care fugise din Egipt în Etiopia, nu în Sinai. El a devenit favoritul regelui şi un prieten apropiat al acestuia astfel încât, când regele a murit, Moise a fost numit conducător „în al o sută cinci zeci şi şaptelea an după ce Israel a coborât în Egipt„. Moise l-a înfrânt pe Bi’lam care a reuşit să scape şi să fugă înapoi în Egipt. Iar etiopienii l-au pus pe Moise pe tronul lor, dându-i de soţie pe văduva regelui lor. Însă regina Adonith (Aton-it în egipteană) dorea ca fiul ei de la fostul rege să ajungă pe tron. Aflând acest lucru, Moise a renunţat din proprie iniţiativă la putere şi a plecat în Sinai. Coranul, în Sura 28:20, sugerează că Moise a fost nevoit să părăsească Etiopia deoarece viaţa îi era ameninţată. Deşi la prima vedere se poate crede că Talmudul se referă la statul african cu acelaşi nume, totuşi se observă că Etiopia este prezentată ca fiind un oraş, nu o ţară. Fără îndoială, Etiopia din Talmud e capitala Amarna, sau Akhetaton, unde Moise a fost domnit alături de regina sa, Adonith. Numele egiptean al reginei, Aton-it, indică faptul că aceasta nu putea fi decât Marea Preoteasă a lui Aton, Nefertiti.
Akhenaton îşi dorea un urmaş de sex masculin, însă se pare că regina sa nu putea să i-l ofere. Ţinând cont că Nefertiti a născut doar fete, cei doi au ajuns la concluzia că e nevoie de o altă mamă care să nască viitorul rege. Noua soţie a lui Akhenaton a fost prinţesa mitanniană Kiya, care i-a dăruit tot o fiică. Egiptologii au ajuns la concluzia că, la un moment dat, aceasta a căzut în dizgraţie, fiind exilată sau ucisă. Dacă aşa au stat lucrurile într-adevăr, cel mai probabil gelozia lui Nefertiti a fost cauza îndepărtării Kiyei. Neobţinând nici acum moştenitorul mult dorit, Akhenaton şi-a luat o a treia soţie. În anul 10 de domnie, aceasta i-a dăruit regelui un fiu, care a fost numit Tutankhaton („imaginea vie a lui Aton”). Mumia mamei lui Tutankhaton a fost descoperită în 1898 de către arheologul Victor Loret, în mormântul KV35 din Valea Regilor. Testele ADN au confirmat faptul că este mama lui Tutankhaton dar şi fiica lui Amenhotep al III-lea şi a reginei sale, Tiye. Prin urmare, era sora lui Akhenaton după ambii părinţi şi sora lui Nefertiti după tată. Identitatea ei rămânând un mister, ea a fost botezată de către arheologi „Tânăra Doamnă”. La fel ca şi Kyia, „Tânăra Doamnă” nu a avut o soartă prea fericită. Mâna dreaptă şi o ureche i-au fost rupte, pieptul strivit iar falca stângă sfărâmată. Deşi iniţial s-a crezut că hoţii de morminte au cauzat leziunile, o examinare mai amănunţită a scos la iveală faptul că rănile au fost provocate înainte de îmbălsămare, acele răni fiind de fapt cauza morţii „Tinerei Doamne”. Se pare că Nefertiti a avut grijă să-şi înlăture toate rivalele… Nu putem trece neobservat faptul că cele trei soţii ale lui Akhenaton (Nefertiti, Kiya şi necunoscuta) sunt cele trei soţii ale lui Moise (Adonith, Zipporah şi necunoscuta din Kuş).
Tutankhaton a fost înfiat de Nefertiti şi crescut ca propriul ei fiu. Este cunoscut faptul că, până a ajuns pe tron, el a locuit împreună cu Nefertiti şi fiicele ei în palatul din nordul Amarnei. Povestea lui Tutankhaton se regăseşte într-un mit egiptean. Zeul Osiris, faraonul Egiptului, era căsătorit cu sora sa, Isis. Deşi se iubeau foarte mult (şi des), Isis n-a reuşit să-i ofere niciun moştenitor. Într-o noapte, Osiris s-a culcat cu sora lor, Nephtys, lăsând-o însărcinată. Ea l-a născut pe Anubis, pe care Isis l-a adoptat şi l-a crescut ca pe propriul ei fiu. De asemenea, Akhenaton, faraonul Egiptului, era însurat cu sora lui, Nefertiti. Deoarece ea n-a reuşit să-i ofere regelui niciun moştenitor, acesta s-a culcat cu sora lor, care l-a născut pe Tutankhaton. Nefertiti l-a înfiat pe băiat şi l-a crescut ca pe propriul său fiu. Nu încape îndoială că cele două poveşti sunt aproape identice. Excluzând varianta coincidenţei, ne rămâne doar o singură variantă: povestea naşterii lui Tutankhamon a fost inclusă în mitul naşterii lui Anubis. Akhenaton şi Nefertiti se credeau reîncarnările zeilor Osiris şi Isis. În câteva statui, cei doi sunt costumaţi exact ca zeii respectivi. În cele patru colţuri ale sarcofagului lui Akhenaton, Nefertiti a înlocuit zeiţele Isis, Nephtys, Selket şi Neith. Deoarece Isis a condus alături de soţul ei, pe poziţie de egalitate, e posibil să fi devenit un model pentru Nefertiti. În primii ani de domnie a lui Akhenaton, Nefertiti era reprezentată purtând o coroană cu coarne ce ţineau discul solar între ele, întocmai ca Isis. Manethon îl numea Osarsef pe Akhenaton / Moise, asociindu-l cu Osiris. După cum relata şi Plutarh, Osiris era de multe ori considerat fiul zeului-soare Ra. Akhenaton se considera fiul zeului-soare Aton, aşa cum a scris pe o stelă de graniţă din Amarna. Osiris era privit ca fiind reîncarnarea zeului-soare Ra, cei doi contopindu-se de multe ori în lumea de dincolo. Iar Akhenaton, după cum arată şi numele pe care şi l-a ales, se credea „spiritul viu al lui Aton”, adică reîncarnarea acestuia. Prin urmare, dacă cei doi regi erau consideraţi întrupări ale lui Osiris şi Isis, adepţii lor au inclus amănunte din viaţa lor în miturile respectivelor zeităţi. Poate acest fanatism l-a făcut pe Akhenaton, după moartea tatălui său, să închidă templele tuturor celorlalţi zei, obligându-i pe egipteni să se închine doar la Aton. Deşi totul a pornit ca o răzbunare împotriva lui Amon, ai cărui preoţi n-au vrut să-l recunoască pe Akhenaton drept rege, lucrurile au degenerat. În Egipt s-au înmulţit revoltele astfel încât, pentru a calma lucrurile, Akhenaton a fost nevoit să îl numească coregent pe fratele său mai mic, Smekhkare, în cel de-al cincisprezecelea an al său de domnie.
6. Fuga în Sinai
Cum spiritele în ţară nu s-au calmat, după anul 17 de domnie Akhenaton a aflat că se pregăteşte un complot împotriva sa, astfel încât a fost obligat să abdice şi să fugă în Sinai. Fratele său a condus singur câteva zile apoi a fost ucis, urmând la tron Tutankhaton la vârsta de doar zece ani. Nefertiti nu şi-a urmat soţul, ci a rămas la Amarna, alături de copiii săi. Talmudul a explicat acest lucru prin faptul că regina Adonith (Nefertiti) a vrut ca fiul ei (Tutankhamon) să ocupe tronul, astfel încât Moise (Akhenaton) a părăsit Etiopia (Amarna). Coranul e mai aproape de adevăr, susţinând că Moise a fost nevoit să abdice, din cauză că nobilii plănuiau să îl ucidă. Cel care l-a avertizat pe rege nu poate fi decât Ay, unchiul lui Akhenaton. Vechiul Testament, în schimb, susţine că Moise a ales să fugă de teamă să nu fie pedepsit pentru că a ucis un egiptean ce bătea un israelit. E posibil să se fi întâmplat un fapt asemănător. Printre Tăbliţele de la Amarna, descoperite de o ţărancă în 1887, există o scrisoare trimisă lui Akhenaton de Abd-Khiba, regele Ierusalimului, în care faraonul este acuzat că i-a lăsat pe israeliţii din Egipt să omoare doi oficiali egipteni, fără să fie pedepsiţi pentru fapta lor. Toate aceste surse indică motivul adevărat pentru fuga în Sinai: teama de a nu fi ucis.
De ce a ales Akhenaton Sinaiul ca refugiu? Deoarece, deşi Sinaiul era considerat parte din Egipt, nicio garnizoană de armată nu era staţionată acolo. Oraşul de la graniţă, Zarw, era oraşul reginei Tiye, oraş care a rămas fidel lui Aton în timpul domniilor lui Tutankhaton şi Ay. În Sinai, Akhenaton putea primi sprijin de la aliaţii săi din Zarw şi, în acelaşi timp, putea să-şi exprime în voie ideile religioase.
Nu ştim prea multe despre ce a făcut Akhenaton în Sinai. Biblia spune că a stat acolo 40 de ani, s-a însurat cu fiica unui preot şi a fost păstor al turmei socrului său. Arheologul Flinders Petrie a descoperit pe vârful muntelui Sarabit un altar închinat zeiţei Hathor, care se afla la început într-o peşteră, şi care a fost dezvoltat ulterior într-un templu. Aici se afla o stelă în care Ramses I se descria ca „stăpânul a tot ceea ce îmbrăţişează Aton”. Acest lucru i-a surprins pe cercetători, ţinând cont ca Horemheb, predecesorul lui Ramses I, a interzis cultul lui Aton. Reprezentarea lui Ramses I în partea de sus a stelei păstrează stilul realist de la Amarna, iar la îmbrăcăminte, Ramses seamănă cu Akhenaton. În plus, Petrie a descoperit tot aici capul unei statuete a reginei Tiye, mama lui Akhenaton. Petrie a reuşit de asemenea să descopere dovezi care indicau faptul că ritualurile desfăşurate în templul din Sarabit erau de natură semitică. Fără îndoială că acel altar a fost ridicat de Akhenaton, astfel explicându-se statueta mamei sale, cultul lui Aton şi ritualurile semitice. Ramses I a înlocuit pe acea stelă numele faraonului rebel cu al său, astfel explicându-se apariţia lui Aton după ce cultul său a fost interzis.
În Egipt, Tutankhaton i-a călcat tatălui său pe urme, sfătuit fără îndoială de mama sa adoptivă, Nefertiti. În anul patru de domnie, tânărul rege a redeschis templele celorlalţi zei şi a decretat că fiecare e liber să creadă în orice zeitate doreşte. Ba, mai mult, şi-a schimbat numele în Tutankhamon („imaginea vie a lui Amon”). Probabil atunci a murit Nefertiti, cel mai mare sprijin al lui Tutankhamon. Rămas singur, el a fost nevoit să recurgă la un compromis între adepţii lui Aton şi cei ai lui Amon.
Se părea că noul rege a restabilit ordinea în ţară. Însă, după o domnie de zece ani, a fost la rândul său ucis. Tronul i-a revenit lui Ay, fiul lui Yuya (Iosif), sfetnicul ultimilor trei regi. După ce a condus Egiptul doar patru ani, şi acesta a fost omorât. Pentru că Ay nu avea niciun moştenitor, faraon a devenit Horemheb, liderul armatei. Acesta a luat măsuri drastice împotriva regilor de la Amarna: a ordonat să se şteargă numele lor din toate inscripţiile. Ba, mai mult, a interzis menţionarea numelui lui Akhenaton. Drept pentru care, adepţii acestuia l-au numit Moise („moştenitorul”). Pentru a restabili vechea credinţă, Horemheb i-a numit viziri pe Ramses, marele preot al lui Amon, şi pe fiul acestuia, Seti. Le-a dăruit estul Deltei Nilului, numindu-i primari ai oraşului Zarw. Fără îndoială, pentru a-l lipsi pe Akhenaton de sprijinul oferit de locuitorii oraşului. Apoi, pentru ca răzbunarea împotriva răzvrătitului să fie completă, i-a pus la muncă silnică pe israeliţii din Deltă, obligându-i să construiască oraşele Pithom şi Raamses.
În Sinai, conform Bibliei, pe când păştea oile socrului său pe muntele Horeb, Moise l-a întâlnit pe zeul Yahweh, care l-a anunţat că în curând va trebui să se întoarcă în Egipt, pentru a-i scoate pe isreliţi de acolo. Dacă în capitolul 3, versetul 2, e scris că i s-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug, în versetul 4 se precizează că Domnul însuşi îi vorbea din flacără. Nu prea putem înţelege cum de un înger era în foc iar în înger se afla Yahweh. Singura explicaţie logică e că acel „înger” a fost o navă în care se afla Yahweh, „flăcările” fiind luminile navei. Cel mai probabil, această navă emitea şi radiaţii, din moment ce Moise nu a avut voie să se apropie decât după ce s-a descălţat. Împământarea este motivul pentru acest lucru, nicidecum faptul că ar fi călcat pe pământ sfânt. Moise nu a părut prea încântat de misiunea care i s-a încredinţat. Chiar a încercat să se eschiveze, motivând că nu se putea exprima prea bine. Zeul i-a sugerat să-l ia cu el pe fratele său, Aaron, care putea să le vorbească israeliţilor. Deşi Biblia şi Talmudul susţin că Moise avea „vorbirea greoaie”, e greu de imaginat că acesta era adevăratul motiv pentru care nu se putea face înţeles de către israeliţi. Un zeu „atotputernic”, aşa cum este considerat Yahweh, ar fi putut să-i vindece cu uşurinţă orice defect de vorbire, în loc să deranjeze încă o persoană pentru acest lucru. În plus, dacă Moise avea un defect de vorbire, nu l-ar fi putut înţelege nici Aaron, la fel ca restul israeliţilor. „Vorbirea greoaie” a lui Moise este o camuflare a faptului că el nu ştia limba israeliţilor. Fiind egiptean, este firesc ca el să fi vorbit doar egipteana. Prin urmare, acesta este motivul pentru care îi era teamă că nu se va face înţeles de către israeliţi şi pentru care avea nevoie de fratele său să vorbească în locul lui. Moise îi spunea lui Aaron ce avea de spus în egipteană, iar acesta le traducea israeliţilor în ebraică. Aşa cum am arătat mai devreme, Aaron era fiul lui Ay şi Tiy şi a fost crescut alături de prinţii Akhenaton şi Nefertiti. Prin urmare, a avut parte de aceeaşi educaţie ca şi ei, învăţând şi limba egipteană. Când au mai crescut, prinţii s-au mutat în palatul regal de la Teba, iar Aaron a rămas în Zarw, alături de israeliţi.
Când Moise l-a întrebat pe Yahweh care este numele lui, zeul i-a răspuns: „Ehyeh asher ehyeh”, ce s-a tradus prin „Eu sunt cel ce sunt”. O propoziţie fără sens, care probabil l-a băgat pe bietul Moise şi mai mult în ceaţă. Dar dacă propoziţia este tradusă corect, adică „Eu sunt cel numit Ea”, afirmaţia nu numai că are sens, ci şi indică identitatea Dumnezeului biblic. Ea era numele babilonian al lui Enki, zeul-şarpe sumerian. Zeul nu i-ar fi spus lui Moise o propoziţie ambiguă, ţinând cont că misiunea acestuia era de a-i convinge pe israeliţi că a fost trimis de către zeul lor pentru a-i elibera. Ci, dimpotrivă, şi-a declinat identitatea pentru a putea fi recunoscut. Ba, mai mult, Yahweh i-a dat şi alte indicii lui Moise: „Aşa să spui fiilor lui Israel: «Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este numele Meu pe veci.»” (Ieşirea 3:15). Adică să înţeleagă toată lumea că el este Ea, zeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, nu alt zeu. Pentru a-l convinge pe faraon să lase poporul israelit să plece, Yahweh l-a învăţat pe Moise câteva trucuri. A făcut ca bastonul de păstor să se transforme în şarpe, mâna să-i fie acoperită de lepră iar, dacă aceste numere de iluzionism nu aveau să impresioneze asistenţa, l-a învăţat şi să transforme apa Nilului în sânge. În plus, l-a îndemnat ca, atunci când vor pleca israeliţii din Egipt, cu toţii să fure de la egipteni aur, argint şi haine scumpe. E greu de înţeles de ce zeul i-a îndemnat pe israeliţi să fure, deşi mai târziu le va da porunca „Să nu furi!”. Sau de ce i-a încredinţat lui Moise o misiune, dar i-a pus beţe în roate: „Când vei merge şi vei ajunge în ţara Egiptului, caută să faci înaintea lui Faraon toate minunile ce ţi-am poruncit. Eu însă voi învârtoşa inima lui şi nu va da drumul poporului.” (Ieşirea 4:21). Aceste contradicţii ne fac să credem ori că Yahweh căuta motive pentru a pedepsi Egiptul, ori că nu era prea întreg la minte.
După moartea lui Horemheb, puterea a fost preluată de Ramses, cel care a instaurat Dinastia a XIX-a. Aflând de moartea lui Horemheb, Akhenaton s-a întors din Sinai, cel mai probabil pentru a revendica tronul. Însă Vechiul Testament susţine că motivul revenirii lui Moise în Egipt a fost misiunea încredinţată de Yahweh. Moise şi-a luat toiagul de păstor care se transformase în şarpe, şi-a urcat soţia şi copiii pe asini şi au pornit spre Egipt. Pe drum s-a întâmplat un lucru bizar, consemnate în versetele 24-26 din capitolul 4 al Ieşirii: „Însă, la un popas de noapte, pe cale, l-a întâmpinat îngerul Domnului şi a încercat să-l omoare. Dar Sefora, luând un cuţit de piatră, a tăiat împrejur pe fiul său şi atingând picioarele lui Moise a zis: «Tu-mi eşti un soţ crud!». Şi S-a dus Domnul de la el; iar ea, din pricina acestei tăieri împrejur, i-a zis lui Moise: «Soţ crud!»” Varianta oficială a interpreţilor Bibliei este că Yahweh s-a supărat pe Moise pentru că nu şi-a circumcis fiii, aşa că s-a decis să îl omoare. E greu de crezut însă că, pentru un prepuţ, un zeu ar fi fost în stare să lase baltă scoaterea din Egipt a israeliţilor. Sau că ar fi vrut să-l omoare pe Moise după ce i-a încredinţat o misiune foarte importantă. Din nou întâlnim aceeaşi confuzie între Domnul şi îngerul Domnului, ceea ce înseamnă ori că îngerul în care se afla Domnul era o navă, ori că în acele vremuri nu exista nicio diferenţă între Domn şi înger, deoarece ambele cuvinte semnificau o zeitate. Dacă acceptăm ideea că supărarea lui Yahweh a apărut din cauză că Moise nu şi-a circumcis fiii, de ce s-a oprit după ce i-a fost tăiat prepuţul fiului cel mare? Cum rămâne cu cel de-al doilea? O concluzie logică ar fi că Moise a vrut să-şi circumcidă fiul cel mare, însă soţia sa nu era de acord cu o astfel de practică inumană. Dorind neaparat să-şi atingă scopul, şi-a minţit soţia că Yahweh îi va omorî dacă acest lucru nu se va întâmpla. Zipporah a circumcis băiatul însă, după ce şi-a dat seama că a fost păcălită, l-a numit pe Moise „soţ crud”.
7. Întoarcerea în Egipt
Vechiul Testament ne spune că, după ce Moise s-a întâlnit cu Aaron, amândoi au mers în faţa bătrânilor israeliţi. Aaron le-a vorbit iar Moise le-a arătat trucurile magice învăţate de la Yahweh. Israeliţii au fost impresionaţi şi au crezut că, într-adevăr, cei doi sunt salvatorii lor. O variantă a ce s-a întâmplat acolo este cea în care Moise nu a folosit magia, ci a dorit să-şi decline identitatea în faţa israeliţilor. Cârja de păstor, transformată în şarpe, semnifică de fapt cârja de păstor cu cap de şarpe, simbol al autorităţii faraonului. Talmudul confirmă caracterul regal al toiagului: „Toiagul pe care îl folosea Moise avea aspectul şi era gravat sub forma unui sceptru„. Moise nu încerca să-i convingă pe israeliţi că e trimisul Domnului prin iluzionism, ci le demonstra că el este Akhenaton, adevăratul faraon al Egiptului, încercând să le câştige suportul. Israeliţii l-au recunoscut şi au hotărât să-l urmeze. Aceleaşi „trucuri magice” au fost folosite şi în faţa lui Ramses I. Pe lângă toiagul regal, Moise i-a arătat şi cum devine mâna albă, apoi îşi revine. În timpul festivalelor celebrate de regii egipteni, aveau loc ritualuri care îl includeau atât pe cel al toiagului-şarpe, cât şi pe cel al mâinii albe. În mormântul lui Kheruef (unul dintre pajii reginei Tiye), este prezentat un astfel de ritual. În faţa lui Amenhotep al III-lea şi a reginei, Kheruef, urmat de opt oficiali, îşi pune mâna dreaptă de-a curmezişul pieptului şi palma pe umărul stâng, în vreme ce cu mâna stângă îşi ţine antebraţul drept. Unul dintre oficiali ţine în mâna dreaptă un teanc de haine iar în stânga, un sceptru curbat, cu cap de şarpe. Prin urmare, cum în timpul acestor festivaluri se executau ritualuri ale mâinii şi ale toiagului-şarpe, ar fi o coincidenţă cam mare faptul că Moise făcea lucruri asemănătoare în faţa israeliţilor şi a faraonului. Dacă Moise prin aceste ritualuri a încercat să le demonstreze israeliţilor că este cu adevărat Akhenaton, cel mai probabil a făcut acelaşi lucru în faţa lui Ramses I pentru a cere tronul. Deşi toţi cei prezenţi i-au recunoscut identitatea şi, prin urmare, dreptul la tron, Ramses I avea de partea sa sprijinul armatei. Aşadar, Akhenaton a fost nevoit să renunţe la idee, mulţumindu-se să ceară să fie lăsat să plece din Egipt împreună cu adepţii săi egipteni şi cu rudele sale israelite.
O altă variantă care să explice trucurile lui Moise în faţa faraonului şi a israeliţilor, cât şi pe cele de mai târziu, ar fi faptul că era într-adevăr vorba de magie. Una dintre cele mai importante tradiţii ale evreilor este doctrina secretă ocultă Kabbalah, un set de învăţături esoterice şi ritualuri magice. În manuscrisul Sefer Raziel HaMalakh („Cartea Îngerului Raziel”) din secolul al XIII-lea se spune că îngerul Raziel („zeul secretelor”) l-a învăţat Kabbalah pe Adam. Aceste învăţături au fost predate din generaţie în generaţie. Noe a foloit Kabbalah pentru a-şi construi Arca, iar Solomon pentru a invoca demonii pe care i-a silit să construiască Templul din Ierusalim. Putem presupune că şi Aaron a avut acces la învăţăturile Kabbalei, iniţiindu-l mai târziu şi pe Moise. În plus, Akhenaton, ca preot al lui Ra în Heliopolis şi a lui Aton în Amarna folosea magia, care făcea parte din religia egiptenilor. Pe 9 februarie 1949, întoarsă în timp sub hipnoză, Milena afirma că un vrăjitor l-a învăţat pe Aaron hipnoza. Acesta, la rândul său, l-a învăţat pe Moise iar împreună l-au hipnotizat pe faraon. Toiagul lui Moise nu s-a transformat în şarpe, ci a fost doar o iluzie transmisă faraonului hipnotizat. Dacă aşa au stat lucrurile într-adevăr, putem presupune că arta hipnozei e parte din Kabbalah, la care a avut acces Aaron şi, mai târziu, Moise.
8. Miracolele divine
Era oare Moise adevăratul lider din spatele acestei rebeliuni? Milena spunea că, la prima înfăţişare în faţa lui Ramses I, Moise era hipnotizat de Aaron. Tot Aaron este cel care l-a hipnotizat pe faraon. De asemenea, din Biblie ştim că el este cel care a vorbit atât cu bătrânii israeliţi, cât şi cu faraonul. Dacă Moise / Akhenaton a fost doar o marionetă în mâinile lui Aaron? Ţinând cont de puterea ocultă conferită de învăţăturile Kabbalei, e posibil ca israeliţii să se fi folosit de fostul lor rege pentru a scăpa de sclavie. Întâlnirea cu Yahweh şi rolul pe care i l-a atribuit să fi fost doar o sugestie telepatică indusă lui Moise de practicanţii Kabbalei, pentru a-l face să se întoarcă în Egipt. Dacă Moise / Akhenaton şi-ar fi recăpătat tronul, israeliţii ar fi avut parte de aceleaşi beneficii ca în timpul domniei anterioare. Apelând la fanatismul lui religios, nu a fost foarte greu să îl convingă de faptul că zeul lor i-a încredinţat o misiune importantă. Poate că Aaron, iniţiatul ocult, era cel care făcea pe ascuns toate acele „minuni”, Akhenaton având impresia că el realiza acele lucruri prin puterea oferită de Yahweh / Aton. Iar când israeliţii şi-au dat seama că Akhenaton nu are nicio şansă să-şi recapete tronul, prin urmare ei nu se pot întoarce la viaţa bună din trecut, s-au hotărât să plece. Prin aceeaşi metodă, l-au manipulat pe Akhenaton, sugerându-i că Yahweh i-a cerut să-i ducă pe israeliţi în Canaan. Aveau nevoie de el deoarece israeliţii şi adepţii egipteni ai lui Aton nu ar fi urmat un om oarecare, ci doar pe fostul lor rege.
E posibil ca Yahweh cu care vorbea Moise / Akhenaton să nu fi fost adevăratul zeu? Teoretic, zeul putea exista doar în mintea lui Moise, prin sugestie telepatică sau hipnoză. În acelaşi timp, putea fi totuşi o persoană reală. Adică o proiecţie în astral a cuiva iniţiat în astfel de practici, cel mai probabil a lui Aaron. Ciudat e că Yahweh face o mulţime de greşeli care nu pot fi puse pe seama unei entităţi superioare, ci doar pe seama omului. Straniu e şi faptul că, atunci când Moise a cerut să-i vadă faţa, Yahweh a refuzat, motivând că nimeni nu-i poate privi chipul fără să moară. Dar Vechiul Testament ne spune că aproape toţi patriarhii l-au privit pe Yahweh şi au trăit mult timp după aceea: Adam, Noe, Enoh, Avraam, Iacob şi, mai târziu, Ezechiel, David sau Solomon. De ce Moise a fost singurul care nu a avut voie să-i privească chipul? Singura variantă logică e că, văzând faţa celui care îi vorbeşte, Moise l-ar fi recunoscut. Iar acest lucru nu era posibil, pentru că ar fi stricat planurile celor care l-au manipulat. El trebuia să creadă că într-adevăr stă de vorbă cu zeul său, şi nu cu proiecţia astrală a fratelui său. De ce i-ar fi îndemnat Yahweh pe israeliţi să fure aur, argint şi haine scumpe de la egipteni, înainte să plece spre Canaan, mai ales că mai târziu le-a dat porunca „să nu furi”? Singurii care ar fi avut de câştigat de pe urma furtului au fost israeliţii, care şi-au motivat fapta printr-o poruncă a zeului.
Faptul că Moise a fost manipulat se vede şi din faptele lui. După ce le-a adus israeliţilor cele zece porunci, printre care şi „să nu ucizi”, i-a împărţit în două tabere şi le-a cerut să se omoare între ei. Deşi s-a supărat pe oameni pentru că au făcut un viţel de aur şi le-a adus porunca „Să nu-ţi faci chip cioplit!”, mai târziu le-a cerut să-şi facă un şarpe de aramă pe care să-l poarte înaintea lor, şi căruia să-i ceară ajutorul dacă vor fi muşcaţi de şerpi. Ţinând cont că şarpele semnifica o divinitate malefică atât în credinţa israelită, cât şi în cea egipteană, gestul lui Moise e aproape şocant. Curios e şi că Yahweh, zeul cu care Moise comunica des, nu a avut nimic împotriva şarpelui de aramă. Logic că nu a obiectat, deoarece “zeul” care îi dădea ordine era aceeaşi persoană care l-a manipulat pentru a face aceste lucruri. Adică Aaron, conducătorul din umbră al israeliţilor.
Posibilitatea ca Aaron să fi fost liderul din umbră al israeliţilor şi adevăratul înfăptuitor al miracolelor se vede, aşa cum spuneam mai devreme, din faptul că el era cel care a vorbit atât cu bătrânii Israelului, cât şi cu Faraonul. În plus, el e cel care a aruncat bastonul ce s-a prefăcut în şarpe în faţa curţii regale egiptene, nu Moise. Tot Aaron e cel care a lovit apa Nilului cu toiagul, prefăcând-o în sânge, care şi-a întins mâna asupra apelor, din care au ieşit broaştele care au invadat Egiptul şi care a cauzat apariţia ţânţarilor, lovind cu toiagul în pământ. Următoarele două urgii asupra Egiptului (invazia de tăuni şi moartea vitelor) precum şi ultima (moartea copiilor egipteni) îi sunt atribuite lui Yahweh. Doar patru plăgi sunt provocate de Moise (epidemia de ciumă, grindina, invazia lăcustelor şi întunericul ce a durat trei zile), de fiecare dată acesta avându-l alături pe Aaron. Prin urmare, trei sunt provocate de Aaron, patru de Moise şi două au autor necunoscut, fiindu-i atribuite lui Yahweh. Dacă moartea vitelor şi a copiilor egipteni pot fi puse pe seama israeliţilor (probabil la ordinul lui Aaron) iar următoarele plăgi au fost provocate ori de Aaron, ori de Moise sub supravegherea lui Aaron, putem trage concluzia că nu a avut loc nicio pedeapsă divină. Aceste numere de magie sunt opera unui iniţiat în tainele Kabbalei, adică Aaron. Doar aşa putem înţelege afirmaţia lui Yahweh, un zeu care nu accepta concurenţa, având pretenţia să fie recunoscut drept singurul Dumnezeu: „Răspuns-a Domnul lui Moise şi i-a zis: «Iată, Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc.»” (Ieşirea 7:1)