Munții Măcin sunt vestigii ale Lanțului Hercinic, cea mai veche formațiune muntoasă din România. Aici se găsesc roci vechi de sute de milioane de ani, mult mai vechi decât primii dinozauri de pe Pământ. Flora Măcinului este comparabilă cu cea a insulelor Creta și Corsica, numărul plantelor superioare de aici reprezentând peste 19% din flora europeană. În Parcul Național Munții Măcinului se găsesc 50% din avifauna României și 50% din flora țării noastre (1900 specii de plante). Acesta este singurul loc din țară unde pot fi observate anual în migrație peste 30.000 exemplare de păsări cu zbor planat. Aici trăiește balaurul dobrogean, cel mai mare șarpe din România (care are o lungime maximă de 2,6 metri). Tot aici se găsește Sfinxul dobrogean, o stâncă al cărei relief seamănă cu un cap uman.
Nu am fost niciodată în Munții Măcin, deși se află la puțin mai mult de 30 kilometri de orașul meu. Drept pentru care m-am decis ca anul ăsta să ajung acolo. Așa că pe 25 iulie am plecat spre Măcin. Pe la vreo 11 și ceva, pentru că pornesc greu când mă culc spre dimineață. Dar și când pornesc… obosesc repede.
Am traversat Dunărea cu bacul de la Brăila spre Smârdan, cel de la Galați fiind aglomerat.
Ne-am oprit în Măcin pentru a ne aproviziona cu apă rece, ceva de-ale gurii și cu o cafea fără băț de amestecat. Noroc că am degete… E doar o coincidență faptul că degetul cu care mi-am amestecat cafeaua e cel pe care l-am arătat camerelor de supraveghere de la Penny. Nu era un gest obscen, ci doar o invitație la cafea. La cafeaua de pe degetul cu care am fost nevoit să amestec, pentru că automatul lor nu dă bețișoare, pe care le păstrează probabil pentru a și le băga în… loc de bani.
Am ajuns rapid la munți, am trecut de cariera de piatră și am încercat să facem traseul Culmea Pricopanului, cu începere de la mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”. Acolo se afla cândva „Fântâna de Leac”, un izvor cu apă rece și limpede, care acum ceva timp a secat. Nu am găsit „fântâna” în primul rând pentru că nu am căutat-o, iar în al doilea pentru că am început traseul aiurea, printr-o pădurice. Abia din vârful unui deal am zărit drumul care a fugit de noi încă de la început. Ocazie cu care m-am lămurit cum stau cu orientarea în spațiu. De timp nu mai zic…
Primul vârf mi-a cam dat de furcă, ținând cont de condiția mea fizică… asimptomatică. Probabil muntele a vrut să mă omoare, altfel nu-mi explic de ce simțeam că îmi iese sufletul din mine cu tot cu intestine. M-am târât cu greu până în vârf, unde mi-am dat singur o palmă mentală. În spate se vedea un alt vârf, parcă mai înalt decât primul. Așa că ne-am hotărât să ne întoarcem pentru a încerca traseul din direcția opusă. Altfel ne prindea Crăciunul prin munți, la ce viteză de deplasare am pe verticală. Măcar am văzut locurile unde s-au filmat câteva secvențe din „Drumul oaselor”, film din 1980 cu Florin Piersic și Marga Barbu. Nu știu cum a reușit să urce Mărgelatu pe acolo fără să-i rămână semințele în gât, dar eu n-aveam de gând să-mi las oasele pe drum. Din fericire, coborârea a fost mult mai ușoară, mulțumită gravitației. Care și-a făcut milă de mine și nu m-a rostogolit de pe munte, ci m-a lăsat să cobor pe propriile mele picioare. Dar presimt că data viitoare nu va fi la fel de înțelegătoare.
După ce ne-am întors la mașină, am luat o pauză de răcorire. Și de hrănit un ditamai cățelul, mare cât un vițel. Nu îmi venea să plec de la umbră pe căldura aia, dar trebuia. Mai ales pentru că respectivul cățel părea să se uite cam lung la mine, cu o foame neliniștitoare în priviri.
Munții Măcin și împrejurimile lor sunt singurele zone din România unde încă mai există suprafețe importante de vegetație naturală de stepă, care este foarte rară în Europa zilelor noastre. Cum eram pentru prima oară într-o stepă, mi-am pus o dorință: să nu sară pe mine din iarbă balaurul dobrogean. Se pare că funcționează superstiția asta, pentru că n-a sărit pe mine niciun șarpe. Doar tot felul de gângănii prea mici pentru a fi băgate în seamă.
Această „gură de rai” m-a fascinat de când am văzut-o. Nu știu de ce îmi lasă impresia unei căi de acces către un tărâm de basm, o lume de dincolo cu feți-frumoși, zmei și balauri. Data viitoare trebuie să merg pe acolo, să văd ce minunății sunt ascunse privirilor curioșilor. Dacă n-o să încerce din nou muntele să mă omoare.
De la distanță, stânca asta părea un sfinx mesopotamian, cu fața îndreptată către stânga și cu aripile întinse pe lângă corp. O iluzie optică de la Soarele care m-a bătut în cap, pentru că de aproape nu semăna decât cu o grămadă banală de pietre. Dacă n-am ajuns la Sfinxul dobrogean, măcar să mi se pară că am văzut unul.
Călătoria noastră nu a durat prea mult, pentru că la un moment dat s-a terminat cărarea și nu se vedea nicăieri vreun marcaj turistic. Așa că ne-am întors, pentru că deja se făcuse ora 17 și, dacă încercam să terminăm traseul, riscam să pierdem ultimul bac către casă. Așa că am lăsat traseul pentru data viitoare și ne-am întors.
N-am plecat până n-am simțit puțin pământul sub picioare, pentru o conexiune reală cu natura. N-a apărut niciun șarpe care să mă convingă să mă încalț, ci doar un cățel pe care am reușit până la urmă să-l adăpăm (am golit trusa de prim-ajutor pentru că nu aveam în ce să-i punem apă).
Ne-am întors în Măcin pentru a vedea ruinele castrului roman Arrubium, despre care citisem pe internet că e doar o ruină acoperită de gunoaie, aflată într-o zonă locuită de țigani. Am găsit acolo gunoaiele, păzite de o parte de o haită de căței înfometați, iar de cealaltă de niște colorați care păreau să aibă o treabă care nu m-a interesat. Având de ales să fim atacați de câini sau de țigani, am ales să petrecem puțin timp pe malul Dunării, în satul Smârdan. Care nu avea ruine, dar măcar părea pașnic.
La întoarcere am aflat că bacul nu e bac, ci pod plutitor. Și că în caz de om la apă se strigă după caz. Văzând doi copii care înotau pe lângă bac, am strigat exact așa: „Om la apă la stânga sau la dreapta după caz!”. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Cred că trebuia să strig „la stânga sau la cealaltă stângă după caz!”.
Soarele ne-a oferit și o imagine impresionantă, ca să nu mai spun că nu am găsit nimic frumos în Brăila.
Pentru că nu am fost singur, vi-l prezint pe cel care m-a însoțit. Doamnelor și domnișoarelor, el e Andrei. Are 28 de ani, îi plac cățelușii și copiii – dar doar platonic. Adoră plimbările sub clar de Lună (sau de Soare, important e să se plimbe). Trebuie plimbat de trei ori pe zi, altfel face pipi în casă. Îi plac poeziile patriotice, doinele de jale și baletul subacvatic. Plânge la filme ca un copil dar numai la comedii, visează să devină fermier spațial, are mașină și casă, e sănătos tun, tânăr și în putere, toate femeile să apeleze la el. Cât mai e disponibil, că mi-am propus să îl însor anul ăsta. Dacă sunteți interesate să vă trec pe listă, trimiteți o poză cât mai recentă și o părere scurtă despre opera lui Schopenhauer plus 50 de lei pentru deranj, organizăm o tombolă iar câștigătoarea va fi contactată într-un timp relativ. Pentru că totul e relativ, după cum spunea Einstein, inclusiv timpul lui Andrei. Care nu e Einstein, dar tot sper să îl însor cumva anul ăsta.
Nu am reușit să termin traseul sau să văd Sfinxul dobrogean, însă a prins bine o plimbare în natură, departe de civilizație. Mai ales că pe munte nu am dat peste covidioți, botnițe, virusuri, manipulare, știri apocaliptice, presă vândută, arahați, restricții, „eroi din linia întâi” și alte mizerii ale „civilizației” din prezent. Doar aer curat, Soare, natură, câțiva oameni normali, câteva animale la fel de normale și libertate. Adică adevărata viață, spre deosebire de matrixul defect în care ne luptăm zilnic să supraviețuim, nicidecum să trăim. Din păcate, a trebuit să mă întorc în „civilizație”. Și dacă tot sunt aici, voi face tot posibilul să-i deranjez în continuare pe cei cu minți înguste. Ca să nu fiu doar eu nemulțumit de „civilizație”, ci și „civilizația” de mine. Cât timp există natura care să-mi încarce bateriile, pot deranja la nesfârșit.
Mare noroc avem că există încă zone în care natura nu a fost atinsă de „civilizație”. Dacă s-ar „civiliza” întreaga suprafață a Pământului, cu siguranță planeta s-ar sinucide. Și asta ar trebui să le dea de gândit tuturor, civilizați sau nu.
Și totuși… am descoperit ceva straniu abia acasă. Un obiect ciudat lângă cruce, pe care l-am găsit în patru fotografii doar după ce le-am mărit mult, nefiind vizibil cu ochiul liber. Obiectul a apărut acolo la ora 13:12.
Cu două secunde înainte nu era în acel loc.
După 40 de minute, la 13:52, era tot acolo.
La fel și la ora 14.
Ultima fotografie în care l-am surprins este de la 14:03. Așadar, acel obiect a apărut la 13:12, când ne apropiam de munți, și și-a păstrat poziția cel puțin 51 de minute.
Nu știu ce ar putea fi acel obiect. Chiar dacă imaginile își pierd din claritate dacă sunt mărite prea mult, acel obiect nu arată nici ca o sondă meteorologică, nici ca o dronă. Nici nu-mi pot imagina ce motiv ar avea cineva să așeze o sondă meteo exact lângă cruce sau să-și lase drona în același loc aproximativ o oră. Deoarece, din cele patru imagini, se observă că obiectul a rămas în același loc. E clar că nici pasăre nu e iar crucea nu are în mod normal nimic de acest gen pe lângă ea. Obiectul are o culoare asemănătoare cu a crucii, prin urmare pare a fi metalic, ceea ce reiese și din faptul că reflectă lumina soarelui. Ce ar putea fi acel obiect zburător neidentificat și ce căuta în acel loc? Sau pe cine? Sper că nu pe noi, deși a apărut când ne apropiam de munte. Însă nu mă mai miră nimic în ziua de azi, așa că mă aștept la orice. Chiar și la OZN-uri care să ne urmărească.
Lasă un răspuns