De când am aflat de Templul Ursitelor de la Șinca Veche, mi-am dorit să ajung în acel loc. Dar niciodată nu a fost dorința atât de mare ca acum, de parcă mă chema ceva acolo. Sau poate cineva…
„Templul Ursitelor”, „Templul Dorințelor și al Iubirii” sau „Mănăstirea Săpată în Piatră” se găsește în centrul țării, lângă comuna Șinca Veche, sub dealul Pleșu, la 45 de kilometri de Brașov și la 22 de Făgăraș. Se bănuiește că acest loc controversat, plin de mister, are o vechime de aproximativ 7000 de ani și că este amplasat pe un punct de convergență energetică. Tradiția spune că în templu se îndeplinesc dorințele bune, izvorâte din inimă. Localnicii și unii turiști susțin că uneori se pot auzi aici voci bărbătești, cântând din văzduh, că în templu au avut loc vindecări miraculoase, că unii au întâlnit spiritul unui lup alb dar și că au fost văzute adeseori sfere de lumină, cruci și alte semne stranii. Celebru este cazul localnicului Gheorghe Moldovan, urmărit de Securitate în 1953 pentru colaborare cu Rezistența Anticomunistă din Făgăraș, care a adormit în templu și a visat niște ființe de lumină care l-au avertizat și l-au învățat unde să se ascundă pentru a nu fi găsit. După mai bine de patru decenii, în 1996, reporterul TVR Lucian Băbeanu a intrat în templu pentru a lua câteva cadre însă camera de filmat a început să pornească și să se oprească singură, nerăspunzând la comenzi. La studio, când a vizionat ceea ce se înregistrase, reporterul a observat sfere strălucitoare de lumină care roiau în adâncul templului.
Vechiul templu fost preluat de creștini în secolul al XVIII-lea, când călugării ardeleni hăituiți de Maria Tereza pentru a trece la catolicism l-au folosit ca loc de refugiu și rugăciune. De atunci a rămas un lăcaș de cult ortodox, sfințit de Mitropolitul Ardealului. Nimeni nu știe cine a transformat grota în templu sau când, dar se pare că a fost folosită mult timp de daci pentru adorarea Soarelui. În interior se poate observa desenat pe perete un chip de bărbat care seamănă cu Iisus, iar lângă el este sculptată Steaua lui David, care are în interior simbolul oriental Yin și Yang. Ceea ce adâncește și mai mult misterul acestui templu solar cu origini necunoscute, în care la un moment dat par să se fi împletit trei religii din trei culturi complet diferite: cea ebraică, cea chineză și cea dacică. Nu este de mirare că foarte mulți turiști vin aici pentru a se ruga, pentru a-și pune dorințe sau pentru a se încărca cu energia pe care o emană locul. Mai mult, se spune că prințul Charles vizitează des acest loc iar în 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a petrecut în Templul Ursitelor câteva ore bune pentru a se ruga.
Deoarece chemarea acelui loc era tot mai puternică, m-am hotărât să o ascult în sfârșit. Așa că, pe 21 iunie, în timpul solstițiului de vară, am plecat spre Șinca Veche. Nu am ales eu data, ci una dintre persoanele care m-au însoțit, fiind singura zi liberă din acea perioadă în care putea veni cu mine. Prin urmare, întâmplarea a făcut să ajungem în templul solar în cea mai lungă zi din an, când Soarele are putere maximă din punct de vedere astrologic și nu numai. Dacă a fost întâmplarea la mijloc ori altceva…
Se părea că norocul nu era de partea noastră iar șansele de a prinde razele soarelui în templu erau minime. Din Galați până aproape de Bușteni cerul a fost înnorat. Când am ajuns în Buzău am aflat că în Sinaia ploua cu găleata. În tot județul Brașov, inclusiv la Șinca Veche, se anunțau pentru câteva zile bune ploi și furtuni. Însă, când am ajuns în Bușteni, ploaia se oprise. Norii încă acopereau cerul, însă nicio picătură de ploaie nu a îndrăznit să se strecoare spre pământ. De altfel, ploaia ne-a ocolit tot drumul, până la Șinca Veche. Întâmplător sau am fost ocrotiți?
Cum am pășit pe poarta mănăstirii Șinca Veche, parcă am ajuns într-o altă lume. Nu mă așteptam să găsesc un loc care are capacitatea de a te rupe de lumea înconjurătoare și a te duce într-una în care se împletesc perfect modernul și arhaicul, realul și basmul, prezentul și trecutul. Cum ar fi camerele de luat vederi lângă un magazin de obiecte bisericești, aflat în interiorul unui deal, precum casele hobbiților din „Stăpânul inelelor”. Sau toalete moderne în apropierea unui templu rupestru, vechi de câteva milenii. Locul este într-adevăr unul special, ceea ce poate simți cu ușurință orice vizitator.
Deși este numit și „Mănăstirea rupestră”, templul nu are aerul unui lăcaș de cult contemporan, simbolurile creștine fiind foarte rare (se pot vedea doar o cruce de lemn și vreo două desenate pe un perete). În schimb, predomină atmosfera de templu vechi, închinat unei zeități de mult uitate, aflată în strânsă legătură cu Soarele. Din fericire pentru cei mai puțin religioși, care preferă autenticitatea. Cel mai probabil, Templul Ursitelor era închinat lui Sabazios sau Sabadios, patronul solar al cailor pentru traci, care îl considerau „Eliberatorul” de anotimpul rece, o zeitate care avea și atributul htonic al șarpelui. Sanctuarele sale din munți aveau forma unor rotonde cu acoperișul deschis, care permiteau Soarelui să lumineze altarele (pe care ardeau făclii noaptea), descriere care se potrivește perfect templului din Șinca Veche. Grecii și romanii l-au asociat pe Sabazios cu Dionisos-Bacchus, venerându-l în orfism și în misterele eleusine, dar și cu zeul suprem ori cu Soarele. Poetul Sofocle însă l-a numit Tereus și l-a identificat cu Apollo. Se spune că din legătura lui Sabazios cu Zeița-Mamă s-a născut primul preot al cultului, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu sau cu Zalmoxis.
Marea ciudățenie a templului o reprezintă chipul desenat pe un perete, lângă care se află Steaua lui David, care are în interior simbolul Yin și Yang. Deși majoritatea cred că desenul îl reprezintă pe Iisus, sunt mari șanse să fie vorba despre Sabazios, zeul căruia i-a fost închinat templul. Cum evreii l-au transformat pe Sabazios în Sabaoth, nu ar trebui să ne mire reprezentarea stelei lor lângă chipul zeului.
În tavanul încăperii numite de arheologi „naosul celei de-a doua biserici” se găsește o gaură prin care, la o anumită oră, intră razele Soarelui, luminând interiorul. Tradiția spune că li se îndeplinesc dorințele celor care se așează în locul în care cad razele, exact când Soarele se află în dreptul găurii din tavan. Nu puteam rata ocazia de a-mi pune o dorință, așa că am stat cuminte la rând. Bine, cât de cuminte am putut, dar nu exagerat.
Cât am așteptat la coadă, Soarele era ascuns în nori. Lumina se strecura în templu, însă nu razele lui, așa cum spune tradiția că ar fi trebuit. Spre surprinderea mea, când mi-a venit rândul să ocup locul din dreptul găurii, Soarele a ieșit din nori și m-a scăldat în razele sale. Poate e doar o coincidență, însă și mai mult m-a mirat faptul că am nimerit acolo exact la ora la care Soarele ajungea în dreptul găurii din tavan. Să fi fost mâna lui Sabazios la mijloc? El a avut grijă să ajung la momentul potrivit în acel loc? Tot el să fi gonit ploaia din drumul meu? Nu am de unde să știu, însă am profitat de ocazie și m-am lăsat acoperit de raze în timpul solstițiului de vară, când astrul zilei se afla la putere maximă. Poate m-am încărcat cu energie solară puțin. Sau poate doar m-am bronzat puțin. Rămâne de văzut care variantă e cea adevărată…
În fața templului curge izvorul „Buna Vestire”, despre care se spune că ar avea puteri tămăduitoare. Unii susțin că această apă sfințită i-a vindecat de diverse afecțiuni. Nu m-am putut abține să nu beau și eu, însă am avut nevoie apoi de cola pentru a scăpa de gustul amar al izvorului sfințit. Și nici măcar nu era cola sfințită!
În apropiere, pe un loc sfânt (după cum ne-a anunțat un indicator), se găsesc niște pietre uriașe despre care se crede că au făcut parte cândva dintr-o construcție misterioasă, a cărei istorie s-a pierdut în negura timpului. O legendă locală spune că acele pietre au format cândva Casa Sânzienelor, însă nimeni nu știe nici când a fost construită, nici cine sau ce a distrus-o. În mitologia românească, sânzienele sunt zâne bune, care trăiesc de obicei în păduri. În noaptea lor se prind în horă și conferă plantelor proprietăți vindecătoare, ajută femeile căsătorite să rămână însărcinate, contribuie la înmulțirea animalelor, vindecă bolnavii și apără semănăturile de grindină. La origini erau preotese ale Soarelui, conduse de Drăgaica sau Sânziana, nume care provine din Santa Diana, adică zeița Artemis a grecilor. În aceste condiții, nu ar trebui să ne mirăm că a existat Casa Sânzienelor lângă un izvor tămăduitor și lângă un templu solar închinat unei zeități asociate cu Apollo (fratele lui Artemis în mitologia greacă).
Era clar că nu puteam rezista tentației de a mă cocoța pe Casa Sânzienelor. Sau, mai bine spus, pe ce a mai rămas din ea. Se pare că zânele nu s-au supărat, din moment ce nu am dispărut și nici nu m-am trezit cu vreo creangă în cap. Ba, mai mult, în clipa în care am ajuns pe un bolovan a ieșit din nou Soarele, care se ascunsese iar printre nori. Prin urmare, am considerat că am primit aprobarea sânzienelor de a le călări acoperișul și am profitat de ocazia de a cerceta pietrele uriașe de la înălțime.
Lângă crucea de lemn pe care era inscripționat unul dintre simbolurile planetei Venus se găsește un copac din coaja căruia par să fi fost smulse niște fâșii. Nu știu dacă acele dungi sunt naturale ori dacă sânzienele au zgâriat copacul cu ghearele, însă nici nu am avut pe cine să întreb, din moment ce nu era nimeni acasă. Poate data viitoare.
În biserica mănăstirii se găsesc moaștele Sfântului Nectarie, despre care legenda susține că ar vindeca boli grave. Nu am fost tentat să le văd, nefiind un fan al aburelilor religioase, așa că am părăsit locul după ce am vizitat tot ce mă interesa. Nu fără a observa cei doi trovanți de lângă cărare, mici sfere de piatră care au capacitatea de a crește singure.
Dacă n-am găsit sânzienele acasă, m-am fotografiat cu cele două care m-au însoțit în această călătorie. Măcar pentru a nu considera că m-am întors cu mâna goală.
În jurul nostru norii de ploaie acopereau orizontul. Însă zona Templului Ursitelor era scăldată de Soare, în mod surprinzător. Ca și cum locul era protejat de forțe dincolo de capacitatea noastră de înțelegere.
Drumul spre casă a fost identic cu cel de la sosire: fără pic de ploaie, deși plouase peste tot înainte să trecem noi. De parcă ceva sau cineva oprea ploaia pentru a ne elibera drumul. Ori sânzienele, ori coincidența.
Ajuns acasă, am început să pun cap la cap coincidențele legate de această călătorie. Dorința puternică de a ajunge în acest loc, ca o chemare, alegerea întâmplătoare a datei exact în momentul solstițiului de vară, ploaia care ne-a ocolit pe drum și la sosire, și la întoarcere (deși ploua în tot județul), Soarele care a ieșit din nori exact când am ajuns la locul potrivit în templu, faptul că am ajuns acolo exact când Soarele se afla în dreptul găurii din tavan. În plus, dacă zeul venerat în Templul Ursitelor a fost echivalat cu Apollo, iar conducătoarea sânzienelor cu Artemis, cu puțin timp înainte de această călătorie am primit din Grecia suveniruri care reprezintă exact aceste două zeități. Iar paranoia mi-a mai subliniat o curiozitate: în ultimele luni am strâns în jurul meu numai oameni ale căror prenume încep cu litera A (Alexandru, Alexandra, câteva Aline, câțiva Andrei, Angelica, câteva Andreea), la fel ca gemenii divini Apollo și Artemis. Să fie toate acestea doar niște coincidențe ori într-adevăr am fost chemat în Templul Ursitelor? De cine? Și de ce? De sânziene? Pentru a mă încărca cu energie solară? Ce să fac cu ea? Și de ce eu?
Neavând un răspuns, am preferat să îl aleg pe cel al chemării. Mai ales că după numai câteva zile urma sărbătoarea sânzienelor. Se spune că, în noaptea sânzienelor, cea dintre 23 și 24 iunie, cerurile se deschid iar lumea materială se unește cu cea spirituală. Această noapte, în care forțele binelui și cele ale răului ating apogeul, este numai bună pentru a alunga spiritele rele. În popor se credea că este o noapte magică, în care toate minunile sunt posibile. Iar sânzienele își fac apariția pe pământ pentru a ajuta oameni, animale și recolte. Așa că, în noaptea sânzienelor am plecat către o casă bântuită din Galați, unde se știe de mult timp că sunt captive cel puțin două spirite, al unui mire și al miresei sale. Un prieten care a vizitat casa a văzut acolo și câini negri cu ochi roșii, ceea ce sugerează prezențe demonice (care, probabil, țin captive în acea casă spiritele celor doi miri). S-au făcut în zadar slujbe religioase acolo, spiritele nu au putut fi gonite iar casa a rămas în paragină, evitată de toată lumea. Prin urmare, mi-a încolțit un gând nebun: dacă sânzienele m-au chemat la Șinca Veche pentru a mă încărca cu energia Soarelui pe care să o folosesc pentru a învinge entitățile malefice din casa bântuită și a elibera spiritele captive? Dacă această luptă trebuie să aibă loc în noaptea sânzienelor, când lumea materială intră în contact cu cea spirituală iar ele vin pe pământ pentru a-i ajuta pe muritori? Dacă Artemis, zeița vânătorii, mi-a încredințat această vânătoare de demoni? Dacă ea, care era și zeița animalelor sălbatice, m-a ales pentru că a simțit spiritul meu de lup? Sau pentru că era ziua mea imediat după solstițiul de vară (nu știu ce relevanță are asta, dar nu contează)? Nu puteam afla răspunsurile la aceste întrebări decât mergând în casa bântuită în noaptea sânzienelor. Ceea ce am și făcut, încurajat fiind și de o vrăjitoare care m-a sfătuit să încerc să eliberez spiritele captive dacă am sufletul curat și destul curaj. Prin urmare, m-am „înarmat” cu obsidian (despre care se spune că respinge energiile negative), un litru de agheasmă de la Muntele Athos, tămâie, un buzunar plin cu sare (despre care, de asemenea, se crede că alungă spiritele rele), o pietricică smulsă din Casa Sânzienelor și mult curaj (sau inconștiență, că linia dintre cele două este prea subțire). Puțin după miezul nopții am ajuns la casa bântuită și… ce a urmat m-a lăsat cu gura căscată:
Casa nu mai era acolo. Fusese demolată cu puțin timp în urmă, în locul ei construindu-se o vilă. Care nu părea bântuită, luminile fiind aprinse, semn că proprietarii erau acasă. Și că trăiau, cel mai probabil. Așa că am plecat acasă, chinuindu-mă să-mi scot toată sarea din buzunar înainte să îmi ajungă în fund.
Și astfel s-a încheiat „vânătoarea” mea de demoni, precum și „misiunea” primită de la sânziene. Iar următoarea dată când voi mai vedea „semne” misterioase și întâmplări paranormale, îmi voi aminti că am luat-o razna și voi sta acasă. Unde voi rămâne până se va duce toată energia solară acumulată în Templul Ursitelor și cheful de sânziene, zeități sau fantome. Ori până vor veni ele la mine…
