Pelerinaj = Călătorie rituală făcută de credincioși, individual sau în grup, într-un loc sfânt. * Călătorie făcută într-un loc renumit (din punct de vedere istoric sau cultural). * Călătorie, plimbare (în diverse locuri). * Trecere continuă, perindare. (DEX ’09)
Acum foarte mult timp, grecii antici credeau că Vârful Omu din Bucegi este Caucazul original, pe care a fost înlănțuit titanul Prometeu pentru că le-a adus muritorilor focul zeilor. Unii l-au considerat Axis Mundi, centrul lumii, locul în care cerul se unește cu pământul. Alții au mai mers mai departe, echivalând Vârful Omu cu Atlas, titanul condamnat să poarte cerul pe umerii săi pentru eternitate, împietrit în miturile elene de semizeul Perseu. În legendele românești este asociat cu un păstor rătăcit prin munți, pe care Dumnezeu l-a transformat într-o stâncă, din acel moment vârful numindu-se Omu. În prezent este considerat unul dintre cele mai importante centre energetice de pe planetă, vorbindu-se chiar despre vindecări miraculoase, portaluri către alte lumi și tuneluri secrete. Iar unii cred că acolo a existat cândva un sanctuar dacic.
Ținând cont de toate acestea, nu puteam rata ocazia de a porni într-un pelerinaj către Vârful Omu, mai ales pentru că se află în Bucegi, munți cunoscuți pentru misterele care îi înconjoară, de la tuneluri subterane, ape vindecătoare, portaluri și OZN-uri până la peșteri ascunse ale zeilor, solomonari, apariții și dispariții stranii, energii neînțelese sau experimente secrete militare. Așa că am pornit la drum pe 25 august 2018, cu fix 250 de ani după ce exploratorul englez James Cook și-a început prima expediție. Nu are nicio relevanță, dar simțeam nevoia să specific asta.
Ziua 1 – 25 august 2018
Prima zi a început cu spălatul mașinii, făcut plinul și apoi condus vreo 260 de kilometri până în Sinaia. După o plimbare prin stațiune în căutarea unei cazări decente din toate punctele de vedere am ajuns în Poiana Țapului din Bușteni, unde am înnoptat la Casa Maria. Un loc primitor, cu mere dulci în curte și o cățelușă foarte afectuoasă pe post de Cerber. O găsiți pe tanti Maria-Mioara pe Booking, dacă sunteți în căutarea unui excelent raport calitate-preț. Și a unei cafele bune dimineața.
Nu puteam rata ocazia unei plimbări prin Bușteni, o stațiune care mi-a ajuns la suflet încă din copilărie. Mai ales deoarece aici am avut parte de cea mai palpitantă aventură pe la 13 ani, când am coborât de la Crucea Caraiman până în stațiune prin Valea Jepilor. Un traseu periculos, mai ales pentru un copil, însă am supraviețuit. Așa cum se poate observa, de altfel.
Imediat ce am ajuns în Bușteni am avut parte de o mostră de splendoare a naturii. În norii care acopereau munții s-a format o gaură prin care s-au strecurat razele soarelui, de parcă zeii ar fi despicat cerul pentru a ne indica… ceva. Să fi fost un semn al zeilor dispuși să-mi dezvăluie o mică parte din secretele lor? Ori doar o coincidență de o frumusețe uluitoare? Indiferent de răspuns, locul luminat de soare era Valea Jepilor, drumul către Sfinx, ocrotitorul misterelor lui Zamolxe. Atunci am simțit chemarea Sfinxului mai intensă ca niciodată.
Ziua 2 – 26 august 2018
A doua zi am început călătoria propriu-zisă către Vârful Omu. Cu bateriile încărcate și cu provizii în rucsac am pornit pe traseul cel mai lung. Pentru că drumul cel mai lung, plin de poveri și peripeții, este cel mai satisfăcător pentru un spirit aventurier. Așa că am lăsat mașina în Sinaia, la Cota 1000, și am urcat cu telegondola până la Cota 1400. Unde nu am pierdut prea mult timp ținând cont că ne aștepta un drum lung, la pas, prin munți.
Am luat o nouă telegondolă până la Cota 2000. Ceea ce s-a dovedit o idee foarte bună, deoarece lumea se vede mai bine de sus. Nu toată, doar cea de dedesubt.
Dacă în ziua precedentă primisem un mesaj de la zei, care au despicat cerul pentru a lumina Sfinxul, pe drumul spre Cota 2000 am mai primit unul. Sau, cel puțin, așa pare într-o fotografie. Mâna din imagine aparține fetei de lângă mine și nu e decât o reflecție în geamul telegondolei. La fel și piatra care pare a fi în mână – e reflecția unei stânci aflate la câteva zeci de metri în spatele nostru, după cum se vede în a doua fotografie, realizată după câteva secunde. Însă de ce s-au reflectat doar mâna și piatra? De ce se potrivește atât de bine piatra în mână? De ce mâna pare că iese din copac iar de la distanță pare a ieși din munte? Și de ce unii copaci de pe munte apar deasupra mâinii, în loc să fie acoperiți de reflecția din geam? Să fie o coincidență? Ori zeii din Bucegi încercau să ne transmită un mesaj? Ce mesaj? Care zei? Și de ce am impresia că am luat-o razna de tot?
De la Cota 2000 a început cu adevărat pelerinajul către Vârful Omu. Nu înainte de a căuta o hartă, de a mai pune o haină pe noi și de a mai face câteva fotografii.
Și am pornit. Prin Șaua Călugărului, unde un Husky apărut de nicăieri mi-a vărsat zmeura din coșuleț, încercând să mă lingă pe față. Și pentru o clipă m-am simțit ca Scufița Roșie… Apoi pe lângă cabana Piatra Arsă, care de fapt e ditamai complexul hotelier. Trei ore de mers până la Babele. Iar ăsta era doar începutul…
La vreo oră de Babele am întâlnit trei cai care alergau liberi pe munte. Din păcate nu a stat niciunul să îl încalec. Sau, mai bine spus, din fericire, pentru că am evitat astfel să mă fac de râs. Și n-aș prea vrea să ajung de râsul… cailor (că nu am văzut nicio curcă prin preajmă).
Într-un final am ajuns la Babe, care par mai tinere ca niciodată. Au fost numite astfel deoarece, pentru observatorii din perioada interbelică, seamănă cu un grup de bătrâne care stau la sfat. Mie îmi pare că arată ca niște ciuperci dar probabil observatorii ăia au o imaginație mai bogată. Unii spun că Babele sunt altare închinate pământului și cerului, alții că emană energii pozitive care au apărat de-a lungul veacului țara de cotropitori, vorbindu-se chiar despre o origine a lor extraterestră. Însă varianta oficială rămâne încă în picioare: natura este agentul modelator, ajutată de mâna omului la finisarea formelor mai mult sau mai puțin regulate. Oricum, pietrele din jurul Babelor sunt pe nedrept ignorate, având forme mult mai interesante. Iar Babele rămân totuși cam singurele bătrâne din România care nu se înghesuie să pupe moaște, să voteze PSD-ul sau să se plimbe toată ziua cu autobuzul doar pentru că au abonament gratuit.
Am ajuns în fața Sfinxului, gardianul tăcut al muntelui, despre care se crede că ar reprezenta chipul lui Zamolxe. Unii cred că sub Sfinx se află peștera zeului, care ascunde comori nebănuite. Nu știu dacă într-adevăr există acea peșteră însă Sfinxul are în componența lui unele pietre diferite de restul, ce par a fi puse acolo din interior, pentru a astupa eventuale intrări.
Când am ajuns la Babe, cerul era înnorat însă razele soarelui se prelingeau pe alocuri. În depărtare se vedea Vârful Omu acoperit de o ceață albă sau poate de un nor coborât mai mult decât restul. Imediat cum am ajuns la Sfinx, norul de la Omu s-a îndreptat către noi, acoperindu-ne în scurt timp. Astfel că am decis să continuăm a doua zi drumul spre Vârful Omu din cauza norului misterios, apărut din senin.
În mitul lui Oedip, sfinxul le permitea trecerea doar celor care îi răspundeau corect la ghicitoarea: „Ce merge dimineața în patru picioare, ziua în două și seara în trei?”. Oedip a fost singurul care și-a dat seama că răspunsul este „omul”. În Munții Bucegi, Sfinxul se află în drumul călătorilor care urcă din Bușteni către Vârful Omu. Să fie doar o coincidență? La fel și norul apărut din senin dinspre Omu când am ajuns la Sfinx? Sau gardianul de piatră ne-a blocat accesul pentru că nu i-am dat răspunsul la ghicitoare?
La Cabana Babele nu mai erau locuri disponibile. La telecabina spre Bușteni era o coadă interminabilă. La Cabana Omu nu puteam ajunge din cauza norului alb. Singura variantă era să coborâm pe Piciorul Babelor, spre Refugiul Salvamont Peștera, și de acolo către Cabana Padina, cea mai ieftină unitate de cazare din zonă. Când soarele și-a făcut din nou loc printr-o gaură din norii negri de deasupra, indicându-ne exact acel loc, am știut că trebuie să ascultăm indicațiile de sus. Eram pe teritoriul zeilor, trebuia să jucăm după regulile lor. Măcar până a doua zi…
Și am pornit din nou la drum. Am părăsit județul Prahova și am intrat în Dâmbovița, coborând de la altitudinea de 2206 metri la doar 1525. Când am ajuns jos, la Refugiul Salvamont Peștera, se lăsase deja întunericul.
Cum toate unitățile de cazare din zonă aveau prețuri cam exagerate, am plecat spre Cabana Padina din comuna Moroeni. Încă 2,5 kilometri prin pădure, prin întuneric, „înarmați” doar cu un băț și o lanternă. Era lună plină în acea noapte, însă nu se ridicase încă deasupra munților. Așa că am mers prin întuneric, riscând să ne întâlnim cu vreun urs flămând. Din fericire am scăpat și am ajuns la cabană în jurul orei 22, unde am avut parte de o binevenită odihnă. Mai jos se poate vedea ruta parcursă la pas în acea zi, de la Cota 2000 până la Padina. Cam mult pentru doi oameni, un băț și o lanternă…
Ziua 3 – 27 august 2018
A treia zi a început bine, cu mult soare, făcându-ne să uităm norii din seara precedentă. Prin urmare, ne-am decis să ajungem la Omu indiferent de piedici. Nu înainte de a ne delecta cu un mic dejun copios, cafea și frumusețea locului, pe care nu apucasem să o observăm în noaptea sosirii noastre. Gunoaiele răvășite din tomberon ne-au dat de înțeles că zona fusese vizitată de un urs în acea noapte și chiar mi-am amintit că auzisem câinii lătrând. Așa că am avut mare noroc că n-am dat nas în nas cu el când străbăteam pădurea prin întuneric. Sau poate că zeii care ne-au trimis aici ne-au protejat, având alte planuri cu noi. Ori cu ursul.
Prima oprire a fost la Peștera Ialomiței din Muntele Bătrâna, nu fără a admira întâi cascada din apropiere. Și pentru a ne aproviziona cu o porție de mure, pe care poate nu le va vărsa pe jos niciun Husky, așa cum s-a întâmplat cu zmeura din ziua precedentă…
Nu puteau popii să nu-și lase și aici amprentele …
Sau benzile desenate…
Peștera Ialomiței, cunoscută și ca Peștera Ialomicioarei ori Peștera Regilor, este creația pârâului Horoaba, afluent al râului Ialomița, care scobește în peretele din stâncă de aproximativ 200 de milioane de ani. Unul dintre cele mai cunoscute obiective turistice din Munții Bucegi, Peștera Ialomiței are o lungime de aproximativ 480 de metri, dintre care 400 sunt accesibili turiștilor. Pot fi admirate aici sălile „Mihnea Vodă”, „Decebal”, „Sfânta Maria”, „La Răspântie”, „La Altar”, „Grota ascunsă” și „Grota urșilor”, unde au fost găsite schelete ale ursului de peșteră.
Cică aici se găsește un bolovan despre care se spune că a fost dăruit oamenilor de zeul Zamolxe și care, dacă este atins, îndeplinește orice dorință. Nu știu care e bolovanul ăsta magic, însă am găsit ceva și mai bun: „Izvorul de apă vie” sau „Apa sfântă a dacilor”, cea mai pură apă din lume, cu nivel bacteriologic zero. Da, am sărit balustrada ca să-mi umplu un bidonaș. Da, știu că nu am voie. Da, nu-mi pasă. Da, am băut din apa vie. Da, probabil sunt nemuritor acum și nu, n-aș prea vrea să testez această ipoteză. Că poate n-am băut destulă…
Nu știam atunci că preoții daci și alți inițiați în misteriile lui Zamolxe își începeau drumul ritualic către Vârful Omu de la Peșteră, după ce se purificau cu apa vie. Ceea ce am făcut și noi inconștient. Sau poate ghidați de o forță superioară… Ne-am continuat drumul către Telecabina Peștera cu optimism, hotărâți să ajungem pe Omu indiferent de piedici.
Am prins și un antrenament al FCSB-ului! Glumeam, nu săriți așa! Zeilor, câtă sensibilitate pe unii…
Planul era să urcăm până la Babe cu telecabina și de acolo să mergem spre Omu pe drumul cel mai scurt. Din păcate telecabina nu funcționa de mult timp și nu mă simțeam în stare să urc ditamai muntele abrupt, pe care abia îl coborâsem cu o seară înainte. Așa că am pornit direct spre Vârful Omu pe un traseu care ar fi trebuit să dureze vreo trei ore, pe lângă muntele Obârșia. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe munte.
Când am pornit la drum cerul era în mare parte senin, câțiva nori răzleți plimbându-se agale pe el. Pe măsură ce ne apropiam de Vârful Omu, norii negri de ploaie începeau să se strângă în spatele nostru și să se îndrepte spre noi, schimbându-și direcția de deplasare din est-vest în sud-nord. La un moment dat un nor alb (la fel ca cel din ziua precedentă, care a venit de la Omu la Sfinx) a coborât peste noi, acoperindu-ne și udându-ne până la piele cu stropii lui de ploaie. Eram obosiți, uzi și înfometați (apă aveam din belșug din izvoarele din zonă), însă nu ne puteam opri. Trebuie să recunosc că înainte de Vârful Bucura am luat o pauză de… descărcare. Adică m-am oprit și am început să înjur cu voce tare muntele, zeii, solomonarii, norii, ploaia și pe cine naiba m-a pus să aleg cel mai dificil traseu. După ce am dat tot afară am continuat drumul, pentru că acolo nu puteam rămâne. Nu știu dacă s-a supărat Zamolxe pe mine, dar nu mi s-a prăbușit nicio stâncă în cap și nici nu m-a lovit vreun fulger. Ceea ce înseamnă că probabil a fost doar amuzat de frustrările unui simplu muritor.
Aproape de ora 18 am ajuns pe Omu. Prima grijă a fost să văd stânca pe care se spune că a fost înlănțuit Prometeu. Într-adevăr, șanțurile de pe ea par a fi făcute de niște lanțuri uriașe. Nu știu dacă a fost într-adevăr torturată acolo vreo zeitate, dar știu că drumul până acolo e un chin pentru un fumător fără pic de condiție fizică. Ca mine, nu ca Prometeu.
Am înnoptat la Cabana Omu, aflată la altitudinea de 2505 de metri, unde ne-am putut bucura de o masă caldă și de un somn aproape liniștit într-o cameră cu încă vreo 15 necunoscuți. Cred că am meritat mâncarea și somnul ținând cont că, în acea zi, am urcat de la Padina la Omu aproape 1000 de metri, în nouă ore și mulți kilometri.
Ziua 4 – 28 august 2018
Următoarea zi a fost neașteptat de frumoasă încă de dimineață. Soarele își vărsa razele calde peste norii aflați sub noi, așa că ne-am luat rămas bun de la Omu și am pornit spre Sfinx. Nu înainte de o ultimă ședință foto pe cel de-al șaselea vârf ca înălțime din România.
Drumul de la Omu la Babe a fost simplu și a durat doar două ore. După exact 55 de ani de când Martin Luther King Jr. a ținut discursul „I Have a Dream” pe treptele Monumentului Lincoln din Washington D.C., mi-am îndeplinit visul de a ajunge la Vârful Omu. Sper doar să nu sfârșesc ca el, mai ales că nu mai am mult până la 39 de ani…
De la Babe am luat telecabina până în Bușteni, de acolo ne-am dus în Sinaia, pentru a-mi recupera mașina de la Cota 1000, și apoi ne-am întors acasă. Cu o oprire de o noapte în București. N-am să vă povestesc despre traficul infernal din Capitală sau despre cum am mers cu 190 la oră pe autostradă. Mai bine vă arăt o fotografie din telecabină.
Și una cu bățul care m-a însoțit în toată aventura asta prin munți. L-am lăsat la Babele, să ajute și alți călători care au nevoie de sprijin. Deja mi-e dor de el…
Din culisele acestei călătorii sau „Behind the scenes”, dacă preferați varianta englezească:
La Cota 1400, căutând ursul fericit
La Sfinx
La Peștera Ialomiței
Pe drumul spre Vârful Omu
La Cabana Omu
Deasupra norilor
Un ultim popas pe munte înainte de întoarcerea în civilizație
Munții Bucegi sunt dintotdeauna înconjurați de mistere, legende și fenomene paranormale. Deși a fost o aventură unică, nu am întâlnit nici energii ciudate, nici solomonari, nici apariții stranii, nici iele, nici spirite ale muntelui, nici peșteri ale zeilor, nici OZN-uri și nici măcar pe Zamolxe. Însă a existat acea serie de „semne”, care parcă ne-au stabilit întreaga călătorie transformată fără voia noastră într-un adevărat pelerinaj. Dacă vechii zei ai dacilor m-au chemat în acel loc și le-am trecut testele, bănuiesc că va apărea și recompensa în curând. Dacă nu, înseamnă că totul a fost doar o serie de coincidențe. În orice caz, această călătorie prin Bucegi rămâne o aventură de neuitat, care mi-a întărit legătura cu natura dar și cu partea sălbatică din interior, existentă în fiecare dintre noi. Ceea ce nu poate fi decât un lucru bun.
Lasă un răspuns