SZ 47. Posedarea lui Iisus

Credința în capacitatea unei entități eterice de a invada un corp uman există în mai toate culturile. Se numește ori posedare, ori reîncarnare, de obicei în funcție de durata „vizitei” unei entități într-un corp material. Migrația sufletelor dintr-un trup în altul exista în religiile dispărute, dar și în multe dintre cele actuale, cum ar fi în budism, hinduism, șamanism, la druizii celți, la pitagoreicii și orficii Greciei antice, la unele triburi amerindiene sau australiene, la taoiști, confucianiști, zoroastrieni, mithraici, maniheiști, etc. Dar și la unii dintre marii gânditori ai lumii, precum Giordano Bruno, Tomasso Campanella, David Hume, Gottfried Wilhelm Leibniz, Johann Wolfgang von Goethe, Lev Tolstoi sau Benjamin Franklin. Creștinismul condamnă credința în reîncarnare, deși acceptă ideea posedării, cu toate că unul dintre părinții Bisericii Creștine, Origenes Adamantios (185-254), scria că aceia care și-au asasinat aproapele trebuie să se reîncarneze pentru a-și ispăși în noua viață crimele din precedenta. În plus, reîncarnarea este prezentă chiar și în Biblie. În Evanghelia lui Matthaios, Ioannes Botezătorul este considerat reîncarnarea profetului Eliyahu (Ilie în română și Elias în greacă): „Și ucenicii l-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Elias? Iar el, răspunzând, a zis: Elias într-adevăr va veni și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Elias a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; așa și Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înțeles ucenicii că Iesous le-a vorbit despre Ioannes Botezătorul” (17:10-13). În aceeași evanghelie, referindu-se tot la Ioannes, Iesous spunea: „Și dacă voiți să înțelegeți, el este Elias, cel ce va să vină” (11:14). Credința în reîncarnare reiese și din capitolul 16, versetele 13-14: „Și venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci”. Botezătorul este considerat reîncarnarea lui Eliyahu și în Pistis Sophia a gnosticilor, unde Iesous afirma: „am găsit sufletul proorocului Elias în eonii sferelor; și l-am luat de acolo și i-am luat sufletul și l-am adus Fecioarei Luminii și ea l-a dat celor ce o primesc. Aceștia l-au dus în sfera arhonților și l-au așezat în pântecele Elisabetei. Astfel, puterea Micului Iao, cel din Mijloc, și sufletul profetului Elias au fost unite în trupul lui Ioannes Botezătorul (…) Bucurați-vă să-l primiți pe Ioannes Botezătorul: el este Elias, despre care am spus că va veni” (capitolul 7). Spre deosebire de creștini, evreii nu au renunțat la această concepție mistică. Kabbaliștii spuneau că în Adam au sălășluit 600.000 de evrei care au păcătuit împreună cu el; Avraham (Avraam) a descoperit că există reîncarnarea, acesta fiind modul prin care sufletul lui Hebel (Abel) s-a mutat în Șet (Set), iar cel al lui Qayin (Cain) în trupul egipteanului ucis de Moșeh (Moise). Istoricul evreu Flavius Iosephus scria în Războiul evreilor (cartea a III-a, capitolul 8): „cei ce părăsesc viața (…) au obținut un loc în cer, de unde roata timpului îi face să coboare iarăși să locuiască în trupuri”. Iar într-un manuscris al esenienilor, descoperit la Marea Moartă, fratele Yeșu’a spunea: „fericiți cei ce trec prin multe încercări, căci suferințele lor îi desăvârșesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din ceruri și nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci nașterea și moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Grecii antici erau și ei adepții acestei idei. Empedokles (secolul al V-lea î.e.n.) considera viața terestră un exil, admițând peregrinarea sufletului și prin animale ori plante până la purificarea finală, care îi permitea contopirea cu Divinitatea. După alte surse, sufletele celor drepți așteptau în Câmpiile Elizee dobândirea unui nou trup; tot acolo, bând din apele râului Lethe, își uitau încarnările precedente. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite; o viață virtuoasă putea duce la încarnarea într-un corp de categorie superioară, iar una necumpătată, plină de răutăți, la încarnări inferioare: un bărbat putea să devină femeie sau chiar să decadă în regnul vegetal ori animal. Empedokles, Epimenides și Pythagoras susțineau că își aminteau încarnările anterioare. De asemenea, și textele gnosticilor conțin aluzii clare la reîncarnare. Biserica creștină a renunțat la această doctrină în anul 553, atunci când împăratul Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus Augustus a forțat conciliul de la Constantinopol să elimine orice referire la reîncarnare deoarece soția sa, Theodora, care avea mâinile pătate de sângele multora dar dorea să fie divinizată după moarte, refuza să admită că ar putea fi obligată să trăiască cel puțin încă o viață de penitențe.

Diferența majoră dintre reîncarnare și posedare este că, în cazul celei dintâi, un spirit ocupă un corp încă de la naștere și îl părăsește în momentul morții ori chiar mai devreme. Posedarea se realizează pe parcursul vieții unei persoane, entitatea care posedă fie înlocuind spiritul deja existent în acel trup, fie cele două conviețuind împreună. În capitolul precedent am subliniat posibilitatea ca trei dintre faraonii Egiptului, Menkheperure Thutmose, Nebmaatre Amenhotep Hekawaset și Neferkheperure-Waenre Akhenaten, să fi experimentat posedări temporare în timpul ritualurilor kabbalistice. Posedarea era la loc de cinste în Grecia și Roma antică, unde spiritele zeilor ocupau temporar trupurile oracolelor pentru a dezvălui viitorul. Credința în posedare există și în religiile actuale, cum ar fi creștinismul, iudaismul, islamul, hinduismul, șamanismul sau satanismul, precum și în diverse curente oculte. Mai mult, se pare că nu lipsește nici din cadrul fenomenului O.Z.N. De pildă, în cartea As It Was din 1976, englezul Cyril Henry Hoskins povestea că sufletul unui lama tibetan, Lobsang Rampa, a fost mutat în corpul lui de niște ființe care i-au extras din zona cefei un mic „cordon de argint”, pe care l-au înlocuit cu cel a tibetanului. El mai spunea că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției oamenilor și care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Aceștia uneori aleg indivizi cărora le extrag „cordoanele de argint”, înlocuindu-le cu cele ale unor „grădinari” care au de îndeplinit o misiune pe Terra. Spiritul gazdei pleacă spre lumea astralului în același mod ca în procesul morții.

Cu toate că acest caz pare neverosimil, nu este unul singular. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul american Brad Staiger descrie cazul unei femei din Glendale (California), numită Vickie B., care credea că undeva în spațiu se găsește o navă imensă în care se află corpul pe care ea l-a ocupat în precedenta viață, zăcând în stare de animație suspendată într-un cilindru dintr-un material asemănător cu sticla. În cartea Extra-Terrestrials Among Us („Extratereștri printre noi”), George C. Andrews descria povestea doamnei Ida Kannenberg din Hillsboro (statul american Oregon). Începând din 1940, doamna Kannenberg a avut niște întâlniri stranii, în urma cărora a concluzionat că a fost supusă unor implanturi tehnologice audio-video. Avea impresia că în mintea ei se instalase o prezență numită Hweig, care s-a prezentat ca fiind trimisă de stăpânii O.Z.N.-urilor. Hweig a recunoscut că ei posedau mijloace tehnice pentru a invada mințile oamenilor și că omenirea nu dispune de nicio modalitate de a se apăra împotriva unei astfel de invazii. Scriitorul american Philip Kindred Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viață ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp și spațiu după dorință”, acea posedare durând aproximativ patru ani. Mediumul Ruth Montgomery a aflat de la „ghizii” ei spirituali că pe Pământ se încarnează entități care poposesc temporar undeva, într-o „stațiune de antrenament” aflată în zona stelei Sirius; ele se întrupează aici pentru proiecte bine precizate, care trebuie înfăptuite pe planeta lor. Într-o carte scrisă de Scott Mandelker, Pauline spunea că, pentru spiritele venite din alte colțuri ale realității, Pământul este cel mai bun loc pentru a învăța, deoarece aici este cel mai potrivit loc de întâlnire dintre aspirațiile spirituale și restricțiile materiale. O altă femeie care se credea originară din alte sfere, Inid, spunea: „scopul prezenței pe Pământ este învățarea”. La rândul său, autorul cărții afirma că „Pământul este o școală pentru multe specii din întregul Univers, care nu au învățat încă iubirea”. În cartea Encounters („Întâlniri”), doctorul Edith Fiore descrie cazul unei paciente, Victoria, care avea impresia că făpturi invizibile intrau și ieșeau din corpul ei, furându-i „chestii”. Una a rămas cu ea, încercând să o controleze, Victoria simțind nevoia de a duce o permanentă luptă cu acea entitate pentru a-și păstra personalitatea. O altă pacientă, Diane Tai, își amintea sub hipnoză de niște răpiri O.Z.N. și se plângea că a fost posedată de ființe venite din necunoscut. Al treilea pacient, Dan, a declarat sub hipnoză că trupul lui era pe o navă iar spiritul său se încarnase în corpul unui băiat ales dinainte în acest scop; a fost trimis pe Pământ „ca militar în retragere”, pentru a se odihni. Aceste cazuri au determinat-o pe doctorița Fiore să tragă concluzia că „extratereștrii se pot încorpora, temporar sau permanent”, astfel încât „există hibrizi umani nepământeni care trăiesc printre noi”.

Capacitatea unei entități eterice de a invada un corp uman (sau posedarea ori întruparea) este prezentă și în cazul poveștii lui Iesous. Miturile neotestamentare, care au dus la apariția creștinismului, au fost inventate de filosoful evreu Philon din Alexandria. Cum credința în întruparea spiritelor, atât prin reîncarnare cât și prin posedare, exista printre evrei, Philon a introdus-o în povestea lui Iesous, după cum se poate observa din Biblie. Evanghelistul Ioannes considera că Theos sau Cuvântul s-a întrupat pe Pământ, ceea ce pare o aluzie la reîncarnare. Evanghelistul Markos spune că, după ce Iesous a fost botezat în apa Iordanului pe la aproximativ 30 de ani, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt s-a pogorât peste el. Apoi s-a auzit o voce din cer, care a spus: „Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine am binevoit” (1:11). Imediat după acest episod, spiritul care intrase în Iesous l-a dus în deșert: „Și îndată Duhul l-a mânat în pustie” (1:12). Evanghelistul Matthaios prezintă întâmplarea într-un mod similar: „Iar botezându-se Iesous, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el. Și iată glas din ceruri zicând: «Acesta este fiul meu cel iubit întru care am binevoit»” (3:16-17). Și la Matthaios, imediat după botez, „Iesous a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul” (4:1). Noul Testament susține că, în timpul în care Iesous se afla în deșert, Ioannes Botezătorul a fost arestat. Markos afirmă că abia „după ce Ioannes a fost prins, Iesous a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăției lui Theos” (1:14). Matthaios confirmă, susținând că Iesous s-a mutat în Capernaum din Galileea după ce a aflat că Botezătorul a fost întemnițat: „De atunci a început Iesous să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (4:17). Și tot de atunci a început să vindece oameni, să exorcizeze, să învie morți, să înmulțească pâini și pești, să transforme apa în vin, să oprească furtuna, să meargă pe apă, să citească gândurile celorlalți, etc. Din evanghelii reiese că Iesous a fost un simplu om, care s-a transformat în Khristos după ce în corpul său a intrat Duhul Sfânt, ceea ce reprezintă un caz evident de posedare. Până în acel moment Iesous nu era capabil să realizeze nicio minune, nu dădea dovadă de înțelepciune ieșită în comun, nu se credea fiul al vreunui zeu, nu vorbea în parabole și nu propovăduia oamenilor. Ci ducea o viață banală de tâmplar, alături de părinții și frații săi. Apariția Duhului în corpul său l-a transformat complet, devenind cu totul o altă persoană. Duhul l-a dus în pustiu, unde a stat o bună perioadă de timp. În momentul în care Ioannes Botezătorul a fost arestat, noul Iesous a început să propovăduiască și să înfăptuiască minuni. Dacă Iesous a reușit acele lucruri doar după posedarea sa de către Sfântul Duh, poate cineva să nege că responsabil pentru toate acele „minuni” și cuvinte pline de înțelepciune era în realitate Duhul?

Cine era acel Duh sau Spirit (cum îl numesc catolicii) despre care Iesous spunea în Evanghelia lui Matthaios: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (12:31-32)? Ținând cont de nenumăratele asemănări dintre Iesous și Enlil, pe care le-am enumerat în capitolul rezervat creștinismului, putem considera că zeul furtunii este entitatea pe care a ales-o Philon din Alexandria pentru povestea posedării. Mâna dreaptă a împăratului Anu și regele Pământului până acum vreo patru milenii era numit Enlil sau Ișkur de sumerieni, Adad sau Ramman de akkadieni, El, Eli ori Baal Hadad în Canaan, Sutah de egipteni, Odinn de scandinavi, Zeus de greci, Vișnu de hinduși, Mikha’el de evrei și Viracocha de incași. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, era considerat de strămoșii noștri o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Iar povestea întrupării sale nu este o inovație a lui Philon, el încarnându-se în Krșna pentru hinduși și în Siddhartha Gautama pentru budiști. Diferența o reprezintă faptul că, în povestea lui Philon, nu este vorba despre reîncarnare, ci despre posedare, după cum sugerează Noul Testament. Toți cei patru evangheliști susțin că Iesous a dus o viață obișnuită, de tâmplar, până pe la vreo 30 de ani, când a fost botezat. Doar Loukas îl transformă într-un copil precoce, care la 12 ani îi uimea pe învățații din templu cu înțelepciunea sa. Deoarece această poveste nu apare nici în celelalte trei evanghelii canonice, nici în cele apocrife, nu avem niciun motiv să o considerăm o relatare reală, ci doar o încercare a evanghelistului Loukas de a-l prezenta pe Iesous ca fiind un adevărat zeu pe Pământ, de la naștere până la înălțare. Punctul comun al tuturor evangheliilor este începerea misiunii divine a lui Iesous după ce a intrat în el Duhul Sfânt. Până atunci nu s-a crezut fiul vreunui zeu, nu a vorbit despre împărăția cerurilor, nu a vindecat pe nimeni, nu a exorcizat și nici nu a înviat vreun mort. Toate aceste minuni pot fi puse doar pe seama Duhului care intrase în corpul tâmplarului Iesous. De asemenea, putem pune pe seama lui și vorbele înțelepte ale lui Iesous, parabolele și învățăturile sale deoarece, așa cum am mai spus, doar după ce a fost posedat de Duh Iesous a început să predice, să vorbească în parabole și să dea sfaturi. Există oare și alte argumente biblice care să susțină această ipoteză îndrăzneață?

Credința generală este că Iesous reprezintă binele absolut. El era cel care îndemna la pace, iertare și iubire. Însă Noul Testament și alte scrieri creștine ascund o față a lui mai puțin cunoscută. Iată câteva dintre cuvintele și faptele sale, care nu se potrivesc cu imaginea sa de pacifist și propovăduitor al iubirii:

– Iesous declară că nu a venit să aducă pacea, ci sabia, războiul și focul: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Evanghelia lui Matthaios 10:34), „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” (Evanghelia lui Thomas), „Am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește” (Evanghelia lui Thomas). Nu doar a afirmat aceste lucruri, ci și-a și îndemnat ucenicii să se înarmeze: „Și el le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru mine Scriptura aceasta: «Și cu cei fără de lege s-a socotit», căci cele despre mine au ajuns la sfârșit. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns” (Evanghelia lui Loukas 22:36-38).

– Iesous afirmă că a venit să dezbine, nu să unească: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” (Evanghelia lui Loukas 12:51), „Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume” (Evanghelia lui Thomas), „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

– Iesous predica iubirea aproapelui, însă cu limite: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Evanghelia lui Matthaios 10:37).

– Iesous urăște și îndeamnă la ură: „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul meu” (Evanghelia lui Loukas 14:26), „Cine nu-și va urî tatăl și mama nu poate ajunge un ucenic al meu. Și cine nu-și urăște frații și surorile și nu-și poartă crucea ca și mine, nu va fi vrednic de mine” (Evanghelia lui Thomas), „Cine nu-și va urî tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Și cine nu-și va iubi tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu” (Evanghelia lui Thomas), iar Evanghelia lui Philippos susține că Iesous i-a urât pe înțelepții care l-au încercat, deoarece nu erau cu adevărat înțelepți.

– Scriitorul romano-catolic Alfonsus Liguori, canonizat de Papa Pius XIV în 1839 și declarat doctor al bisericii catolice de Papa Pius IX, a descris o scenă în care un păcătos a văzut două scări către cer. La capătul uneia a zărit-o pe Maria, iar la capătul celeilalte pe Iesous. Când a vrut să urce spre Iesous, s-a speriat văzându-i fața mânioasă și a căzut. Același scriitor susținea că păcătosul care îndrăznește să meargă direct la Iesous trebuie să pășească înaintea lui cu teamă de mânia sa. Ideile lui Liguori nu par a fi absurde, deoarece mânia zeului creștinilor este prezentă și în Biblie. În Evanghelia lui Markos 3:5, Iesous îi privea pe oameni cu mânie. În Evanghelia lui Loukas, atunci când un om i-a cerut să-i salveze fiul posedat, Iesous a răbufnit: „o, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău” (9:41). După cum se observă în Biblie, Iesous își făcuse un obicei din a certa și jigni oamenii, numindu-i „neam necredincios” (Evanghelia lui Markos 9:19), „neam viclean și desfrânat” (Evanghelia lui Matthaios 12:39), „neam necredincios și îndărătnic” (Evanghelia lui Matthaios 17:17), „neam viclean și adulter” (Evanghelia lui Matthaios 16:4). Pe apostolul Petros l-a numit chiar „satană” (Evanghelia lui Matthaios 16:23, Evanghelia lui Markos 8:33). Ba, mai mult, el certa și vântul, și demonii pe care îi exorciza.

– Evangheliile lui Matthaios (21:19) și Markos (11:14) afirmă că Iesous a blestemat un smochin, deoarece îi era poftă de smochine, iar sărmanul pom nu avea roade în acel moment.

– Iesous declară că postul, rugăciunea și pomana nu sunt benefice: „Dacă postiți, aduceți păcat asupra voastră, dacă vă rugați, veți fi osândiți și dacă dați pomeni, veți face pagubă sufletelor voastre” (Evanghelia lui Thomas).

– Respectul pentru tradiții și pentru familie nu valorează doi bani din punctul de vedere al lui Iesous: „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iesous i-a zis: Vino după mine și lasă morții să-și îngroape morții lor” (Evanghelia lui Matthaios 8:21-22).

– Iubește-ți aproapele, dar… stai departe de el. Iesous îndeamnă la îndepărtarea de oameni: „Dacă nu vă îndepărtați de lume, nu veți afla Împărăția” (Evanghelia lui Thomas).

– Iesous nu ajuta pe oricine, ci doar pe evrei: „În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 10:5-6), „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iesous i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Evanghelia lui Markos 7:25-27).

– Iesous confirmă existența mai multor zei, contrar doctrinei monoteiste a creștinismului: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Theos, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus).

– Iesous îi consideră pe oameni robi, pregătindu-le jugul său, asemenea unor animale: „Luați jugul meu asupra voastră și învățați-vă de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul meu e bun și povara mea este ușoară” (Evanghelia lui Matthaios 11:29-30), „Veniți la mine, căci jugul meu este ușor și domnia mea blândă, iar voi veți afla odihnă” (Evanghelia lui Thomas).

– Deși Biserica încearcă din răsputeri să ne convingă de castitatea lui Iesous, unii dintre primii creștini credeau că a avut o iubită: „Iar însoțitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. A iubit-o pe ea mai mult decât pe toți ucenicii. Și pe ea, el a sărutat-o chiar” (Evanghelia lui Philippos).

– Iesous le vorbea oamenilor în parabole, nu pentru a-l înțelege mai bine, ci pentru a nu-l înțelege deloc. „Iar când a fost singur, cei ce erau lângă el, împreună cu cei doisprezece, îl întrebau despre pilde. Și le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoașteți taina împărăției lui Theos, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească și să nu vadă, și, auzind, să nu înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă și să fie iertați” (Evanghelia lui Markos 4:10-12). Așadar, doar cei aleși de el aveau parte de învățături secrete, restul fiind nevoiți să se mulțumească cu povești pe care nu le pricepeau, pentru a nu fi iertați.

– În Evanghelia lui Thomas se povestește că, la un moment dat, Iesous și-a întrebat ucenicii cu cine îl aseamănă. Petros a spus că îl aseamănă cu un înger, Matthaios cu un filosof iar Thomas a recunoscut că nu poate spune. Iesous l-a luat pe cel din urmă deoparte și i-a spus la ureche trei cuvinte. Curioși, ceilalți apostoli au vrut să afle taina pe care i-a încredințat învățătorul lor. Răspunsul lui Thomas a fost unul surprinzător nu doar pentru ei, ci și pentru noi: „Dacă v-aș spune unul dintre lucrurile pe care el mi le-a spus, ați lua pietre și le-ați arunca în mine, și un foc ar ieși din pietre și v-ar pârjoli”. Ce secret i-a încredințat Iesous lui Thomas, care să-i facă pe apostoli să încerce să-și omoare prietenul, sub acuzația de blasfemie? Să-și fi declinat duhul din Khristos adevărata identitate? Așa s-ar explica de ce Thomas a folosit focul ca pedeapsă divină, simbolul lui Enlil.

Aceste câteva exemple ne arată un Iesous care dezbină, îndeamnă la ură, blesteamă, ceartă, face sex, a venit pentru a aduce războiul, ajută oamenii după criterii rasiale și nu urmărește mântuirea oamenilor. Un Iesous total diferit față de cel pe care îl știm: unul iertător și blând, propovăduitor al păcii și iubirii. Pe lângă aceste două personalități diferite ale zeului creștinilor există și destule contradicții în vorbele sale:

– „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Theos se vor chema” (Evanghelia lui Matthaios 5:9); „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Evanghelia lui Matthaios 10:34).

– „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Evanghelia lui Matthaios 5:39); „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Evanghelia lui Matthaios 7:19).

– „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Evanghelia lui Matthaios 5:17); „Atunci au venit la el ucenicii lui Ioannes, zicând: Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii tăi nu postesc?”. Iar Iesous le-a răspuns: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină și se face o ruptură și mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; alminterea burdufurile crapă: vinul se varsă și burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi și amândouă se păstrează împreună” (Evanghelia lui Matthaios 9:14-17).

– „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Evanghelia lui Matthaios 5:22); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

– „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Evanghelia lui Matthaios 6:24); „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Theos cele ce sunt ale lui Theos” (Evanghelia lui Matthaios 22:21).

– „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Evanghelia lui Matthaios 7:1); „Când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 19:28).

– „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe?” (Evanghelia lui Matthaios 7:9-10); „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iesous i-a zis: Vino după mine și lasă morții să-și îngroape morții lor” (Evanghelia lui Matthaios 8:21-22).

– „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Theos omul să nu despartă” (Evanghelia lui Matthaios 19:5-6); „Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Evanghelia lui Matthaios 19:29).

– „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile” (Evanghelia lui Markos 13:10); „În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 10:5-6).

– „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Evanghelia lui Matthaios 22:39); „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iesous i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Evanghelia lui Markos 7:25-27).

– „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Evanghelia lui Matthaios 12:25); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

– „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Evanghelia lui Matthaios 5:3); „Fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Evanghelia lui Matthaios 10:16).

– „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Evanghelia lui Matthaios 15:4); „Și i-au zis unii: Iată mama ta și frații tăi și surorile tale sunt afară. Te caută. Și, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama mea și frații mei?” (Evanghelia lui Markos 3:32-33).

– „Căci Moyses a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta», și «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârșească»” (Evanghelia lui Markos 7:10); „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul meu” (Evanghelia lui Loukas 14:26), „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Evanghelia lui Matthaios 10:37).

– „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36); „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Evanghelia lui Matthaios 5:5).

– „Nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Evanghelia lui Matthaios 11:27); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Khristosul” (Evanghelia lui Loukas 4:41), „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: Tu ești fiul lui Theos” (Evanghelia lui Markos 3:11), „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Khristos” (Evanghelia lui Markos 1:34), „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos” (Evanghelia lui Markos 1:23-24).

– „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, cel din ceruri” (Evanghelia lui Matthaios 23:9); „Voi sunteți din tatăl vostru Diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioannes 8:44).

– „Cine nu-și va urî tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Și cine nu-și va iubi tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu” (Evanghelia lui Thomas).

Cum se explică cele două fețe ale lui Iesous și contradicțiile din vorbele sale, care sugerează o dublă personalitate? Cei mai mulți le pun pe seama erorilor umane, a evangheliștilor care au scris din auzite. Dar dacă aceste contradicții pot fi explicate altfel? Dacă în corpul tâmplarului Iesous au locuit pentru o perioadă două spirite, al lui și al zeului Enlil? Dacă reușim să vedem imaginea pacifistă a lui Iesous și pe cea războinică a lui Enlil într-o singură persoană, se pot explica toate contradicțiile sale. Invadarea corpului lui Iesous de spiritul lui Enlil nu implică o posedare în sensul malefic al cuvântului, când entitatea eterică preia controlul absolut asupra corpului. Cei doi au conviețuit în același trup, în același mod în care Ida Kannenberg din Hillsboro declara că a conviețuit cu entitatea Hweig. Între ei aveau loc și discuții, fără îndoială doar la nivel mental. De aceea ni se spune în Biblie că, în grădina Ghetsimani, înainte de a fi arestat, Iesous s-a rugat în singurătate de trei ori, sufletul său fiind întristat până la moarte. Era speriat, știind că se apropia momentul morții sale. Când se ruga, de fapt vorbea cu Enlil, care încerca să-l convingă să-și ducă misiunea până la capăt, încurajându-l și asigurându-l că vor trece împreună peste acel moment. Întristarea lui Iesous a apărut după ce s-a întors de pe munte, unde a dialogat cu două persoane coborâte dintr-un „nor”, despre care apostolii credeau că ar fi fost Mose și Eliyahu. Cel mai probabil atunci i s-au transmis noile ordine de „sus”, adică faptul că va fi ucis. Evanghelia lui Ioudas susține că, după acest episod, Iesous i-a cerut apostolului Ioudas să îl dea pe mâinile romanilor, pentru a-și îndeplini misiunea. Planul a funcționat iar Enlil l-a părăsit pe tânărul tâmplar chiar înainte de a muri, ceea ce l-a făcut pe Iesous să strige: „Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Tot evangheliile recunosc că „unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta”. Din moment ce oamenii vremii se gândeau la Elias (Ilie în română) înseamnă că pentru ei „Eli” nu însemna „Dumnezeul meu”, așa cum și-ar dori evanghelistul să credem. Numele ebraic al profetului Elias este Eliyahu, destul de asemănător cu Eli. Însă, în cultele levantine, El / Eli era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Așadar, Iesous nu îl striga pe dumnezeul creștinilor, ci pe Enlil. De unde deducem că Duhul Sfânt / Enlil a părăsit corpul tâmplarului Iesous înainte ca acesta să se stingă, lăsându-l să moară în chinuri pentru un scop pe care nu și l-a dorit. Iesous a murit după ce Duhul l-a părăsit, apoi a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

Conform inventatorilor creștinismului, Iesous nu a fost singurul muritor în care s-a încarnat Enlil. Noul Testament ne spune că, de ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a coborât cu un vuiet „ca de suflare de vânt ce vine repede”, li s-a arătat tuturor sub forma unor „limbi ca de foc”, apoi a intrat în cei 12 apostoli „și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2:4). Ba, mai mult, toți apostolii au căpătat puterea lui Iesous de a vindeca, de a exorciza și de a înfăptui alte minuni. Când un spirit intră în unii oameni care încep să vorbească din acel moment în limbi străine și capătă brusc capacități paranormale, nu putem vorbi decât despre o formă de posedare. 50 era numărul lui Enlil iar vântul și focul elemente asociate cu el, acestea fiind indicii pentru identificarea Duhului.

Când evreul Philon din Alexandria a inventat povestea lui Iesous și, implicit, episodul posedării, se pare că s-a inspirat în primul rând din folclorul ebraic. În Vechiul Testament există două persoane cu puteri asemănătoare celor ale zeului creștinilor: profeții Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei).

În Cartea a Treia a Regilor, aflat lângă pârâul Cherit, Eliyahu Tesviteanul a fost hrănit de corbi de două ori pe zi cu pâine și carne. După ce pârâul a secat s-a dus în Sarepta, unde a locuit la o văduvă. Eliyahu a făcut în așa fel încât făina și uleiul femeii să nu se consume până la sfârșitul secetei. După ce copilul femeii a murit, Eliyahu l-a înviat. După trei ani, regina Izebel a hotărât să-i omoare pe profeții lui Yahweh. Însă Obadiah, mai marele curții regale, a ascuns 100 de prooroci: 50 într-o peșteră și 50 în alta. Eliyahu a mers la regele Ah’ab și i-a cerut un concurs între el și 450 de profeți ai lui Baal, alături de 400 ai zeiței Așerah. Atât Eliyahu cât și proorocii adverși și-au ales câte un vițel, pe care l-au așezat pe un rug, fiecare trebuind să se roage la zeul său, iar „Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Eliyahu a câștigat concursul deoarece „s-a pogorât foc de la Yahweh și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț”. Ca premiu, a ordonat să fie uciși toți proorocii lui Baal, iar „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Aflând această întâmplare, regina Izebel s-a hotărât să-l ucidă pe Eliyahu. Însă el s-a ascuns în pustiu, unde un înger l-a trimis până la muntele Horeb. După 40 de zile și 40 de nopți de mers prin deșert, Eliyahu a ajuns la respectivul munte, unde zeul său l-a anunțat că va trece prin fața lui: „că iată Yahweh va trece; și înaintea lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Yahweh nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Yahweh nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Yahweh. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Yahweh”. Apoi, zeul l-a trimis la Damasc, pentru a-l încorona ca rege al Siriei pe Hazael, pe Iehu ca rege al Israelului iar pe Elișa din Abel-Mehola să-l numească prooroc în locul său. În Cartea a Patra a Regilor, după un război între Siria și Israel, un înger l-a trimis pe Eliyahu la regele Samariei, pentru a-l anunța că va muri din cauză că s-a rugat la Baal-Zebub. Aflând mesajul lui Eliyahu de la soli, „regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui”. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer și i-a ars pe sol și pe cei 50 de soldați ai săi. Regele a mai trimis o căpetenie cu 50 de soldați, cu toții având aceeași soartă. Cum unii înțeleg mai greu, regele a trimis și a treia oară o căpetenie cu 50 de soldați. Însă Eliyahu le-a cruțat viețile și a mers cu ei la regele Ahazyahu, căruia i-a prezis că va muri. Mai târziu, după un drum la Bethel și la Ierihon, Eliyahu și Elișa au plecat către râul Iordan, însoțiți de 50 dintre fiii proorocilor. Eliyahu a lovit cu mantia sa apa, care s-a despărțit în două, trecând astfel pe malul celălalt împreună cu discipolul său. Deodată a apărut un car cu cai de foc, care „a ridicat pe Eliyahu în vârtej de vânt la cer”. Elișa a luat mantia învățătorului său, a despărțit apa în același mod și s-a întors la cei 50, care îl așteptau. A înmulțit undelemnul unei văduve, a înviat un copil, a înmulțit mâncarea lucrătorilor unui câmp, a vindecat un lepros și l-a îmbolnăvit pe altul de lepră, minuni asemănătoare celor înfăptuite de Eliyahu și de Iesous. Cum a căpătat Elișa acest dar, odată cu mantia lui Eliyahu? Răspunsul îl găsim tot în Biblie: „Iar după ce au trecut, a zis Eliyahu către Elișa: «Cere ce să-ți fac, înainte de a fi luat de la tine». Iar Elișa a zis: «Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!» Răspuns-a Eliyahu: «Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi așa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi»” (Cartea a patra a Regilor 2:9-10). Așadar, sursa minunilor înfăptuite de Eliyahu era Duhul din el. După ce Eliyahu a fost ridicat la cer, acel Duh a trecut în Elișa, care dintr-o dată a devenit capabil de a înfăptui miracole. Este posibil ca Duhul din Eliyahu și Elișa să fie tot Enlil, la fel ca în cazul lui Iesous? Biblia oferă câteva indicii:

– Trei căpetenii cu câte 50 de soldați au venit la Eliyahu, Obadiah a ascuns câte 50 de prooroci în două peșteri, 50 de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil, adică rangul de rege.

– După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

– În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Yahweh”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin”, a apărut o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldați. Eliyahu a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

– Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Baal-Zebub derivă din Baal Zephon (Marduk), iar Așerah din Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

– Numele profetului este Eliyahu, iar al discipolului său, Elișa. Ambele conțin numele Eli care, în religia canaaneană, era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil.

– În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta a aruncat demonii pe Pământ. Din acest motiv este considerat un sfânt războinic. Iar după slujba de Sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul, unul dintre simbolurile lui.

Câteva dintre minunile lui Iesous și Eliyahu se întâlnesc în miturile incașilor, asociate cu același zeu al furtunii. Așa cum am văzut, zeul Viracocha, pe care l-am identificat deja cu Enlil, se aseamănă în multe privințe cu biblicul Iesous. Era „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie” (Istoria și legendele incașilor de Juan de Betanyos), „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect” (The Conquest of the Incas de John Hemming), „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă” (South American Mythology de Harold Osborne). Călătorea „însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii” (South American Mythology) și „trecea pe șosea, înspre nord, făcând minuni la tot pasul (…) Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți”, după cum nota primul cronicar spaniol care a consemnat legenda zeului. Adepții săi se numeau viracochas. Într-un mit, marele zeu Viracocha „le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est” (Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas), „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha” (South American Mythology de Harold Osborne) la fel cum, în Evanghelia lui Loukas, Iesous a trimis 70 de apostoli înainte, cu el rămânând doar cei 12 binecunoscuți: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a terminat călătoria prin America de Sud, în provincia Manta din Ecuador Viracocha „și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului” (The Ancient Civilizations of Peru de John Alden Mason), mergând pe apă la fel ca Iesous în Noul Testament: „Iar la a patra strajă din noapte a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Evanghelia lui Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Evanghelia lui Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Evanghelia lui Ioannes 6:19). Juan de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Miracolul mersului pe apă nu doar la zeu, ci și la adepții săi, se întâlnește și în Biblie, unde „Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29). În South American Mythology, Harold Osborne a consemnat un mit care amintește nu doar de Iesous, ci și de profetul Eliyahu: „Făcând multe minuni cu vorbele sale, a ajuns și în regiunea Canas și acolo, într-un sat numit Cacha (…) oamenii s-au ridicat împotriva lui și l-au amenințat cu pietre. Atunci, a îngenunchiat și și-a ridicat mâinile către cer ca și cum ar fi cerșit ajutor în fața primejdiei care-l păștea. Indienii afirmă că apoi au văzut un foc coborând din cer, care i-a înconjurat. Plini de frică, s-au dus la cel pe care-l amenințaseră și i-au cerut să-i ierte (…) Spun că focul s-a stins imediat, la comanda lui, deși pietrele fuseseră arse de foc în așa măsură, încât se făcuseră ca pluta, de puteai ridica bolovani mari cu o singură mână. Mai spun că după aceea a plecat din locul acela și s-a dus la țărmul mării. Aici s-a înfășurat în mantia sa, a intrat în valuri și a dispărut. Iată de ce i-au dat numele de Viracocha, care înseamnă «spuma mării»”. Sărim peste episodul biblic în care Iesous a participat la o nuntă în Cana Galileii, nume care seamănă cu Canas al incașilor, și remarcăm puterea zeului asupra focului; cum focul era elementul lui Enlil, este de așteptat să se aprindă și să se stingă la comanda stăpânului său. În plus, ne amintim răspunsul apostolului Thomas în evanghelia care îi poartă numele, referitor la secretul pe care i l-a împărtășit Iesous: „Dacă v-aș spune unul dintre lucrurile pe care el mi le-a spus, ați lua pietre și le-ați arunca în mine, și un foc ar ieși din pietre și v-ar pârjoli”. De asemenea, remarcăm asemănarea cu întâmplările din Vechiul Testament, unde Eliyahu a făcut să cadă foc din cer atât pentru a aprinde rugul în timpul concursului cu ceilalți profeți, cât și pentru a ucide soldații veniți să-l ducă la regele Ahazyahu. Totodată amintim o poveste asemănătoare din Noul Testament, în care fariseii și cărturarii au vrut să ucidă cu pietre o femeie vinovată de adulter, iar Iesous a salvat-o prin celebrele vorbe: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Evanghelia lui Ioannes 8:7). Evreii au dat dovadă de înțelepciune alegând să lase pietrele jos, altfel ar fi avut parte probabil de același deznodământ ca incașii din Cacha sau, mai grav, ca soldații regelui Ahazyahu. Bineînțeles, dacă ar fi fost o întâmplare reală.

Știm că personajele Iesous și Buddha au fost inventate, iar existența zeului Viracocha și a profeților Eliyahu și Elișa este incertă, așa că nu putem stabili niciun caz concret de întrupare a lui Enlil, fie prin reîncarnare, fie prin posedare. Cu toate acestea, este posibil să existe cel puțin un caz ascuns în istorie: al faraonului Unas, ultimul rege al celei de-a V-a Dinastii a Regatului Vechi, care a trăit aproximativ între anii 2375 și 2345 î.e.n., cu mai bine de trei secole înainte ca Enlil să părăsească Pământul. Din păcate nu știm mare lucru despre acest faraon, în afara faptului că a construit o mică piramidă la Saqqara, în apropierea piramidei în trepte a lui Djoser. Principala inovație a piramidei lui Unas este apariția primelor Texte ale piramidelor. Abia din Dinastia a VI-a faraonii au început să le copieze în piramidele lor, însă cea a lui lui Unas conține texte care nu au fost incluse în copiile succesorilor săi. Cercetătorii au descoperit printre aceste inscripții fraze care, deși au fost scrise în egipteana veche, fac parte dintr-un dialect semitic. Ce caută un dialect semitic în textele egiptene din Dinastia a V-a, nimeni nu poate ști exact.

Textele 273 și 274 din piramida lui Unas preamăresc faptele faraonului: „Oasele zeilor Pământului tremură (…) când Unas apare (…) Unas este al puterilor domn, mama sa numele nu i-l cunoaște. Gloria lui în ceruri sălășluiește, forța lui este la orizont, ca Atum, tatăl său (…) Unas este taurul ceresc (…) pe Unas locuitorii cerului îl servesc (…) Unas este cel care judecă, cu el este cel al cărui nume este ascuns, în ziua uciderii Celui Mai Mare”. După cum bine știm, „Taurul ceresc” era unul dintre epitetele lui Enlil. „Al puterilor domn” și faptul că „locuitorii cerului îl servesc” îl indică pe același Enlil, moștenitorul tronului ceresc. Gloria sa din ceruri nu are niciun sens raportându-ne la un amărât de rege pământean. Însă, dacă este vorba despre „eroul” Enlil, cel care l-a învins pe Enki după lupte îndelungate, afirmația ar putea căpăta sens. În alt text, Unas este numit „ucigașul și devoratorul zeilor”, epitet care ne-ar putea duce cu gândul la aceeași victorie împotriva „zeului decăzut” Enki, la fel ca și „ziua uciderii Celui Mai Mare”. Acesta ar putea fi motivul pentru care „oasele zeilor Pământului tremură”, pasaj care se referă la supușii lui Enki („Domnul Pământului”), Veghetorii sau Igigi („Ochii Pământului”). Atum-Ra este considerat tatăl lui Unas și aici, dar și într-un alt text: „Re-Atum, Unas vine la tine, un spirit indistructibil (…) fiul tău vine la tine, Unas vine la tine”. Atum-Ra era sumerianul An, tatăl lui Enlil. Este drept că toți regii egipteni se considerau fiii zeilor, însă este posibil ca măcar unii dintre ei să fi avut dreptate. „Cel al cărui nume este ascuns” se referă la același Ra, despre care miturile egiptene spuneau că avea un nume ascuns, pe care nu-l știa nimeni, în afară de Aset (Isis), zeița care l-a aflat în urma unei înșelăciuni. Unas judecă alături de tatăl său la fel ca Enlil la sumerieni sau Iesous la creștini. În încăperea sa funerară, textele îl numesc pe Unas „conducătorul bărcii solare”. În drumul său spre cer el este „aidoma unui nor”. În hăul negru al spațiului cosmic el cere ajutor, deoarece „mare-i singurătatea pe drumul fără de sfârșit către astre”. Deși egiptologii au interpretat acest text ca fiind o relatare a călătoriei faraonului în lumea de dincolo, după moarte, ar putea fi vorba despre o călătorie fizică, nu spirituală. „Barca solară” cu care se deplasa faraonul este vehiculul cu care străbătea cerul zeul Ra, adică un aparat de zbor. Faraonul este prezentat ca pilot al acestei navete, care zboară „aidoma unui nor” spre stele. Cum doar zeii își conduceau navetele, nicidecum oamenii (fie ei și regi), putem trage concluzia că Unas era considerat de supușii săi un zeu. Și nu orice zeu, ci tocmai regele Pământului, moștenitorul tronului ceresc. În textul 332, regele spune: „Eu sunt acela ce scăpat-a de șarpele încolăcit, urcat-am într-o răbufnire de foc ce m-a învârtit în loc”. Din nou întâlnim victoria lui Unas asupra Șarpelui și focul, care duc cu gândul la același Enlil. Textul 261 susține următoarele: „Regele este o flacără, mergând înaintea vântului până la capătul cerului și până la capătul Pământului (…) Regele călătorește prin văzduh și străbate Pământul”. Și aici întâlnim aceleași elemente asociate cu Enlil, focul și vântul, iar zborul lui Unas prin văzduh, „până la capătul cerului și până la capătul Pământului”, poate fi mai mult decât o metaforă. Din păcate nu avem suficiente amănunte despre viața lui Unas pentru a stabili dacă faraonul a fost într-adevăr încarnarea lui Enlil ori doar considerat astfel de vechii egipteni. Dar poate că arheologia ne va revela într-un viitor nu prea îndepărtat noi amănunte.

La fel ca restul zeităților, Enlil avea capacitatea de a se întrupa atât prin reîncarnare, cât și prin posedare. Însă nu putem să nu ne întrebăm de ce unii dintre redactorii Vechiului Testament, inventatorii budismului și cei ai creștinismului au inclus în poveștile lor cazuri de întrupare a lui Enlil aproximativ în aceeași perioadă. Răspunsul este simplu: pentru că, înainte de a părăsi Pământul, zeul a promis că se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori odată pentru totdeauna. Din câte ne dezvăluie miturile, el a fost regele Pământului până în momentul în care l-a ucis pe Enki în 2051 î.e.n. Drept urmare, tatăl său, Anu, l-a luat în dimensiunea de baștină, lumea imaterială a eonilor, lăsându-l conducător al Terrei pe Marduk, fiul lui Enki. Însă nu fără o condiție: Veghetorii își luau angajamentul de a respecta vechea lege a lui Anu care le interzicea intervenția în evoluția oamenilor. Pentru a fi sigur că regula sa de aur va fi respectată, Anu a lăsat câțiva Celești în apropierea Pământului (probabil pe Lună), pentru a-i supraveghea pe zeii decăzuți. Însă Marduk și sora sa, Iștar, au găsit o cale de a „fenta” legea, alegându-și pe ascuns adepți care au creat noi culte religioase închinate Veghetorilor. În Bhagavad Gita, Krșna (considerat de hinduși reîncarnarea lui Vișnu / Enlil) afirma că se întrupează de câte ori Legea (lui Anu) slăbește și se întărește nelegiuirea, iar Iesous în Noul Testament că a venit ca să împlinească Legea. Însă cum zeul întârzia să apară, inventatorii budismului și creștinismului, alături de unii dintre redactorii Vechiului Testament, au creat personaje pe care le-au declarat întrupări ale zeului furtunii, pentru a asigura mulțimile că nu au fost uitate de Enlil, care pregătește sfârșitul Veghetorilor. „Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la mine, ca să fiți și voi unde sunt eu”, spunea el în Evanghelia lui Ioannes 14:2-3, promițând că se va întoarce pentru bătălia finală împotriva forțelor răului.

Se va întoarce Enlil într-adevăr pentru a o distruge pe Sophia și pe adepții ei odată pentru totdeauna? Dacă da, ce se va întâmpla cu planeta noastră și cu noi, locuitorii Pământului?

Posedarea lui Iisus

 

Credința în capacitatea unei entități eterice de a invada un corp uman există în mai toate culturile. Se numește ori posedare, ori reîncarnare, de obicei în funcție de durata „vizitei” unei entități într-un corp material. Migrația sufletelor dintr-un trup în altul exista în religiile dispărute, dar și în multe dintre cele actuale, cum ar fi în budism, hinduism, șamanism, la druizii celți, la pitagoreicii și orficii Greciei antice, la unele triburi amerindiene sau australiene, la taoiști, confucianiști, zoroastrieni, mithraici, maniheiști, etc. Dar și la unii dintre marii gânditori ai lumii, precum Giordano Bruno, Tomasso Campanella, David Hume, Gottfried Wilhelm Leibniz, Johann Wolfgang von Goethe, Lev Tolstoi sau Benjamin Franklin. Creștinismul condamnă credința în reîncarnare, deși acceptă ideea posedării, cu toate că unul dintre părinții Bisericii Creștine, Origenes Adamantios (185-254), scria că aceia care și-au asasinat aproapele trebuie să se reîncarneze pentru a-și ispăși în noua viață crimele din precedenta. În plus, reîncarnarea este prezentă chiar și în Biblie. În Evanghelia lui Matthaios, Ioannes Botezătorul este considerat reîncarnarea profetului Eliyahu (Ilie în română și Elias în greacă): „Și ucenicii l-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Elias? Iar el, răspunzând, a zis: Elias într-adevăr va veni și va așeza la loc toate. Eu însă vă spun vouă că Elias a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; așa și Fiul Omului va pătimi de la ei. Atunci au înțeles ucenicii că Iesous le-a vorbit despre Ioannes Botezătorul” (17:10-13). În aceeași evanghelie, referindu-se tot la Ioannes, Iesous spunea: „Și dacă voiți să înțelegeți, el este Elias, cel ce va să vină” (11:14). Credința în reîncarnare reiese și din capitolul 16, versetele 13-14: „Și venind Iesous în părțile Cezareii lui Philippos, îi întreba pe ucenicii săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioannes Botezătorul, alții Elias, alții Ieremias sau unul dintre prooroci”. Botezătorul este considerat reîncarnarea lui Eliyahu și în Pistis Sophia a gnosticilor, unde Iesous afirma: „am găsit sufletul proorocului Elias în eonii sferelor; și l-am luat de acolo și i-am luat sufletul și l-am adus Fecioarei Luminii și ea l-a dat celor ce o primesc. Aceștia l-au dus în sfera arhonților și l-au așezat în pântecele Elisabetei. Astfel, puterea Micului Iao, cel din Mijloc, și sufletul profetului Elias au fost unite în trupul lui Ioannes Botezătorul (…) Bucurați-vă să-l primiți pe Ioannes Botezătorul: el este Elias, despre care am spus că va veni” (capitolul 7). Spre deosebire de creștini, evreii nu au renunțat la această concepție mistică. Kabbaliștii spuneau că în Adam au sălășluit 600.000 de evrei care au păcătuit împreună cu el; Avraham (Avraam) a descoperit că există reîncarnarea, acesta fiind modul prin care sufletul lui Hebel (Abel) s-a mutat în Șet (Set), iar cel al lui Qayin (Cain) în trupul egipteanului ucis de Moșeh (Moise). Istoricul evreu Flavius Iosephus scria în Războiul evreilor (cartea a III-a, capitolul 8): „cei ce părăsesc viața (…) au obținut un loc în cer, de unde roata timpului îi face să coboare iarăși să locuiască în trupuri”. Iar într-un manuscris al esenienilor, descoperit la Marea Moartă, fratele Yeșu’a spunea: „fericiți cei ce trec prin multe încercări, căci suferințele lor îi desăvârșesc. Ei devin astfel asemenea îngerilor Domnului din ceruri și nu vor muri niciodată, nici nu va trebui să se mai nască vreodată, căci nașterea și moartea nu vor mai avea putere asupra lor”. Grecii antici erau și ei adepții acestei idei. Empedokles (secolul al V-lea î.e.n.) considera viața terestră un exil, admițând peregrinarea sufletului și prin animale ori plante până la purificarea finală, care îi permitea contopirea cu Divinitatea. După alte surse, sufletele celor drepți așteptau în Câmpiile Elizee dobândirea unui nou trup; tot acolo, bând din apele râului Lethe, își uitau încarnările precedente. Pentru Platon, întruparea sufletului constituia o pedeapsă pentru păcatele săvârșite; o viață virtuoasă putea duce la încarnarea într-un corp de categorie superioară, iar una necumpătată, plină de răutăți, la încarnări inferioare: un bărbat putea să devină femeie sau chiar să decadă în regnul vegetal ori animal. Empedokles, Epimenides și Pythagoras susțineau că își aminteau încarnările anterioare. De asemenea, și textele gnosticilor conțin aluzii clare la reîncarnare. Biserica creștină a renunțat la această doctrină în anul 553, atunci când împăratul Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus Augustus a forțat conciliul de la Constantinopol să elimine orice referire la reîncarnare deoarece soția sa, Theodora, care avea mâinile pătate de sângele multora dar dorea să fie divinizată după moarte, refuza să admită că ar putea fi obligată să trăiască cel puțin încă o viață de penitențe.

Diferența majoră dintre reîncarnare și posedare este că, în cazul celei dintâi, un spirit ocupă un corp încă de la naștere și îl părăsește în momentul morții ori chiar mai devreme. Posedarea se realizează pe parcursul vieții unei persoane, entitatea care posedă fie înlocuind spiritul deja existent în acel trup, fie cele două conviețuind împreună. În capitolul precedent am subliniat posibilitatea ca trei dintre faraonii Egiptului, Menkheperure Thutmose, Nebmaatre Amenhotep Hekawaset și Neferkheperure-Waenre Akhenaten, să fi experimentat posedări temporare în timpul ritualurilor kabbalistice. Posedarea era la loc de cinste în Grecia și Roma antică, unde spiritele zeilor ocupau temporar trupurile oracolelor pentru a dezvălui viitorul. Credința în posedare există și în religiile actuale, cum ar fi creștinismul, iudaismul, islamul, hinduismul, șamanismul sau satanismul, precum și în diverse curente oculte. Mai mult, se pare că nu lipsește nici din cadrul fenomenului O.Z.N. De pildă, în cartea As It Was din 1976, englezul Cyril Henry Hoskins povestea că sufletul unui lama tibetan, Lobsang Rampa, a fost mutat în corpul lui de niște ființe care i-au extras din zona cefei un mic „cordon de argint”, pe care l-au înlocuit cu cel a tibetanului. El mai spunea că într-o realitate paralelă există niște ființe care veghează asupra evoluției oamenilor și care poartă numele „Grădinarii Pământului”. Aceștia uneori aleg indivizi cărora le extrag „cordoanele de argint”, înlocuindu-le cu cele ale unor „grădinari” care au de îndeplinit o misiune pe Terra. Spiritul gazdei pleacă spre lumea astralului în același mod ca în procesul morții.

Cu toate că acest caz pare neverosimil, nu este unul singular. Într-una dintre cărțile sale, scriitorul american Brad Staiger descrie cazul unei femei din Glendale (California), numită Vickie B., care credea că undeva în spațiu se găsește o navă imensă în care se află corpul pe care ea l-a ocupat în precedenta viață, zăcând în stare de animație suspendată într-un cilindru dintr-un material asemănător cu sticla. În cartea Extra-Terrestrials Among Us („Extratereștri printre noi”), George C. Andrews descria povestea doamnei Ida Kannenberg din Hillsboro (statul american Oregon). Începând din 1940, doamna Kannenberg a avut niște întâlniri stranii, în urma cărora a concluzionat că a fost supusă unor implanturi tehnologice audio-video. Avea impresia că în mintea ei se instalase o prezență numită Hweig, care s-a prezentat ca fiind trimisă de stăpânii O.Z.N.-urilor. Hweig a recunoscut că ei posedau mijloace tehnice pentru a invada mințile oamenilor și că omenirea nu dispune de nicio modalitate de a se apăra împotriva unei astfel de invazii. Scriitorul american Philip Kindred Dick declara că, la un moment dat, a fost luat în posesie de „o formă de viață ionizată, atmosferică, electrică, în stare să călătorească prin timp și spațiu după dorință”, acea posedare durând aproximativ patru ani. Mediumul Ruth Montgomery a aflat de la „ghizii” ei spirituali că pe Pământ se încarnează entități care poposesc temporar undeva, într-o „stațiune de antrenament” aflată în zona stelei Sirius; ele se întrupează aici pentru proiecte bine precizate, care trebuie înfăptuite pe planeta lor. Într-o carte scrisă de Scott Mandelker, Pauline spunea că, pentru spiritele venite din alte colțuri ale realității, Pământul este cel mai bun loc pentru a învăța, deoarece aici este cel mai potrivit loc de întâlnire dintre aspirațiile spirituale și restricțiile materiale. O altă femeie care se credea originară din alte sfere, Inid, spunea: „scopul prezenței pe Pământ este învățarea”. La rândul său, autorul cărții afirma că „Pământul este o școală pentru multe specii din întregul Univers, care nu au învățat încă iubirea”. În cartea Encounters („Întâlniri”), doctorul Edith Fiore descrie cazul unei paciente, Victoria, care avea impresia că făpturi invizibile intrau și ieșeau din corpul ei, furându-i „chestii”. Una a rămas cu ea, încercând să o controleze, Victoria simțind nevoia de a duce o permanentă luptă cu acea entitate pentru a-și păstra personalitatea. O altă pacientă, Diane Tai, își amintea sub hipnoză de niște răpiri O.Z.N. și se plângea că a fost posedată de ființe venite din necunoscut. Al treilea pacient, Dan, a declarat sub hipnoză că trupul lui era pe o navă iar spiritul său se încarnase în corpul unui băiat ales dinainte în acest scop; a fost trimis pe Pământ „ca militar în retragere”, pentru a se odihni. Aceste cazuri au determinat-o pe doctorița Fiore să tragă concluzia că „extratereștrii se pot încorpora, temporar sau permanent”, astfel încât „există hibrizi umani nepământeni care trăiesc printre noi”.

Capacitatea unei entități eterice de a invada un corp uman (sau posedarea ori întruparea) este prezentă și în cazul poveștii lui Iesous. Miturile neotestamentare, care au dus la apariția creștinismului, au fost inventate de filosoful evreu Philon din Alexandria. Cum credința în întruparea spiritelor, atât prin reîncarnare cât și prin posedare, exista printre evrei, Philon a introdus-o în povestea lui Iesous, după cum se poate observa din Biblie. Evanghelistul Ioannes considera că Theos sau Cuvântul s-a întrupat pe Pământ, ceea ce pare o aluzie la reîncarnare. Evanghelistul Markos spune că, după ce Iesous a fost botezat în apa Iordanului pe la aproximativ 30 de ani, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt s-a pogorât peste el. Apoi s-a auzit o voce din cer, care a spus: „Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine am binevoit” (1:11). Imediat după acest episod, spiritul care intrase în Iesous l-a dus în deșert: „Și îndată Duhul l-a mânat în pustie” (1:12). Evanghelistul Matthaios prezintă întâmplarea într-un mod similar: „Iar botezându-se Iesous, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Theos s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste el. Și iată glas din ceruri zicând: «Acesta este fiul meu cel iubit întru care am binevoit»” (3:16-17). Și la Matthaios, imediat după botez, „Iesous a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul” (4:1). Noul Testament susține că, în timpul în care Iesous se afla în deșert, Ioannes Botezătorul a fost arestat. Markos afirmă că abia „după ce Ioannes a fost prins, Iesous a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia împărăției lui Theos” (1:14). Matthaios confirmă, susținând că Iesous s-a mutat în Capernaum din Galileea după ce a aflat că Botezătorul a fost întemnițat: „De atunci a început Iesous să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (4:17). Și tot de atunci a început să vindece oameni, să exorcizeze, să învie morți, să înmulțească pâini și pești, să transforme apa în vin, să oprească furtuna, să meargă pe apă, să citească gândurile celorlalți, etc. Din evanghelii reiese că Iesous a fost un simplu om, care s-a transformat în Khristos după ce în corpul său a intrat Duhul Sfânt, ceea ce reprezintă un caz evident de posedare. Până în acel moment Iesous nu era capabil să realizeze nicio minune, nu dădea dovadă de înțelepciune ieșită în comun, nu se credea fiul al vreunui zeu, nu vorbea în parabole și nu propovăduia oamenilor. Ci ducea o viață banală de tâmplar, alături de părinții și frații săi. Apariția Duhului în corpul său l-a transformat complet, devenind cu totul o altă persoană. Duhul l-a dus în pustiu, unde a stat o bună perioadă de timp. În momentul în care Ioannes Botezătorul a fost arestat, noul Iesous a început să propovăduiască și să înfăptuiască minuni. Dacă Iesous a reușit acele lucruri doar după posedarea sa de către Sfântul Duh, poate cineva să nege că responsabil pentru toate acele „minuni” și cuvinte pline de înțelepciune era în realitate Duhul?

Cine era acel Duh sau Spirit (cum îl numesc catolicii) despre care Iesous spunea în Evanghelia lui Matthaios: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (12:31-32)? Ținând cont de nenumăratele asemănări dintre Iesous și Enlil, pe care le-am enumerat în capitolul rezervat creștinismului, putem considera că zeul furtunii este entitatea pe care a ales-o Philon din Alexandria pentru povestea posedării. Mâna dreaptă a împăratului Anu și regele Pământului până acum vreo patru milenii era numit Enlil sau Ișkur de sumerieni, Adad sau Ramman de akkadieni, El, Eli ori Baal Hadad în Canaan, Sutah de egipteni, Odinn de scandinavi, Zeus de greci, Vișnu de hinduși, Mikha’el de evrei și Viracocha de incași. Deși miturile îl prezintă ca fiind un zeu războinic, aprig ca o furtună, autoritar și nemilos cu dușmanii săi, era considerat de strămoșii noștri o divinitate benefică, protectoare a omenirii. Iar povestea întrupării sale nu este o inovație a lui Philon, el încarnându-se în Krșna pentru hinduși și în Siddhartha Gautama pentru budiști. Diferența o reprezintă faptul că, în povestea lui Philon, nu este vorba despre reîncarnare, ci despre posedare, după cum sugerează Noul Testament. Toți cei patru evangheliști susțin că Iesous a dus o viață obișnuită, de tâmplar, până pe la vreo 30 de ani, când a fost botezat. Doar Loukas îl transformă într-un copil precoce, care la 12 ani îi uimea pe învățații din templu cu înțelepciunea sa. Deoarece această poveste nu apare nici în celelalte trei evanghelii canonice, nici în cele apocrife, nu avem niciun motiv să o considerăm o relatare reală, ci doar o încercare a evanghelistului Loukas de a-l prezenta pe Iesous ca fiind un adevărat zeu pe Pământ, de la naștere până la înălțare. Punctul comun al tuturor evangheliilor este începerea misiunii divine a lui Iesous după ce a intrat în el Duhul Sfânt. Până atunci nu s-a crezut fiul vreunui zeu, nu a vorbit despre împărăția cerurilor, nu a vindecat pe nimeni, nu a exorcizat și nici nu a înviat vreun mort. Toate aceste minuni pot fi puse doar pe seama Duhului care intrase în corpul tâmplarului Iesous. De asemenea, putem pune pe seama lui și vorbele înțelepte ale lui Iesous, parabolele și învățăturile sale deoarece, așa cum am mai spus, doar după ce a fost posedat de Duh Iesous a început să predice, să vorbească în parabole și să dea sfaturi. Există oare și alte argumente biblice care să susțină această ipoteză îndrăzneață?

Credința generală este că Iesous reprezintă binele absolut. El era cel care îndemna la pace, iertare și iubire. Însă Noul Testament și alte scrieri creștine ascund o față a lui mai puțin cunoscută. Iată câteva dintre cuvintele și faptele sale, care nu se potrivesc cu imaginea sa de pacifist și propovăduitor al iubirii:

• Iesous declară că nu a venit să aducă pacea, ci sabia, războiul și focul: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Evanghelia lui Matthaios 10:34), „Poate că oamenii cred că am venit să aduc pacea pe pământ. Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume: foc, sabie și război” (Evanghelia lui Thomas), „Am aruncat foc pe pământ, și iată, îl veghez până ce izbucnește” (Evanghelia lui Thomas). Nu doar a afirmat aceste lucruri, ci și-a și îndemnat ucenicii să se înarmeze: „Și el le-a zis: Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru mine Scriptura aceasta: «Și cu cei fără de lege s-a socotit», căci cele despre mine au ajuns la sfârșit. Iar ei au zis: Doamne, iată aici două săbii. Zis-a lor: Sunt de ajuns” (Evanghelia lui Loukas 22:36-38).

• Iesous afirmă că a venit să dezbine, nu să unească: „Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare” (Evanghelia lui Loukas 12:51), „Ei nu cunosc că am venit să arunc dezbinare peste lume” (Evanghelia lui Thomas), „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

• Iesous predica iubirea aproapelui, însă cu limite: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Evanghelia lui Matthaios 10:37).

• Iesous urăște și îndeamnă la ură: „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul meu” (Evanghelia lui Loukas 14:26), „Cine nu-și va urî tatăl și mama nu poate ajunge un ucenic al meu. Și cine nu-și urăște frații și surorile și nu-și poartă crucea ca și mine, nu va fi vrednic de mine” (Evanghelia lui Thomas), „Cine nu-și va urî tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Și cine nu-și va iubi tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu” (Evanghelia lui Thomas), iar Evanghelia lui Philippos susține că Iesous i-a urât pe înțelepții care l-au încercat, deoarece nu erau cu adevărat înțelepți.

• Scriitorul romano-catolic Alfonsus Liguori, canonizat de Papa Pius XIV în 1839 și declarat doctor al bisericii catolice de Papa Pius IX, a descris o scenă în care un păcătos a văzut două scări către cer. La capătul uneia a zărit-o pe Maria, iar la capătul celeilalte pe Iesous. Când a vrut să urce spre Iesous, s-a speriat văzându-i fața mânioasă și a căzut. Același scriitor susținea că păcătosul care îndrăznește să meargă direct la Iesous trebuie să pășească înaintea lui cu teamă de mânia sa. Ideile lui Liguori nu par a fi absurde, deoarece mânia zeului creștinilor este prezentă și în Biblie. În Evanghelia lui Markos 3:5, Iesous îi privea pe oameni cu mânie. În Evanghelia lui Loukas, atunci când un om i-a cerut să-i salveze fiul posedat, Iesous a răbufnit: „o, neam necredincios și îndărătnic! Până când voi fi cu voi și vă voi suferi? Adu aici pe fiul tău” (9:41). După cum se observă în Biblie, Iesous își făcuse un obicei din a certa și jigni oamenii, numindu-i „neam necredincios” (Evanghelia lui Markos 9:19), „neam viclean și desfrânat” (Evanghelia lui Matthaios 12:39), „neam necredincios și îndărătnic” (Evanghelia lui Matthaios 17:17), „neam viclean și adulter” (Evanghelia lui Matthaios 16:4). Pe apostolul Petros l-a numit chiar „satană” (Evanghelia lui Matthaios 16:23, Evanghelia lui Markos 8:33). Ba, mai mult, el certa și vântul, și demonii pe care îi exorciza.

• Evangheliile lui Matthaios (21:19) și Markos (11:14) afirmă că Iesous a blestemat un smochin, deoarece îi era poftă de smochine, iar sărmanul pom nu avea roade în acel moment.

• Iesous declară că postul, rugăciunea și pomana nu sunt benefice: „Dacă postiți, aduceți păcat asupra voastră, dacă vă rugați, veți fi osândiți și dacă dați pomeni, veți face pagubă sufletelor voastre” (Evanghelia lui Thomas).

• Respectul pentru tradiții și pentru familie nu valorează doi bani din punctul de vedere al lui Iesous: „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iesous i-a zis: Vino după mine și lasă morții să-și îngroape morții lor” (Evanghelia lui Matthaios 8:21-22).

• Iubește-ți aproapele, dar… stai departe de el. Iesous îndeamnă la îndepărtarea de oameni: „Dacă nu vă îndepărtați de lume, nu veți afla Împărăția” (Evanghelia lui Thomas).

• Iesous nu ajuta pe oricine, ci doar pe evrei: „În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 10:5-6), „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iesous i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Evanghelia lui Markos 7:25-27).

• Iesous confirmă existența mai multor zei, contrar doctrinei monoteiste a creștinismului: „Unde se află trei zei, aceștia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei” (Evanghelia lui Thomas), „Unde se află trei zei, aceștia sunt fără Theos, și unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el” (Papirusurile Oxyrhynchus).

• Iesous îi consideră pe oameni robi, pregătindu-le jugul său, asemenea unor animale: „Luați jugul meu asupra voastră și învățați-vă de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul meu e bun și povara mea este ușoară” (Evanghelia lui Matthaios 11:29-30), „Veniți la mine, căci jugul meu este ușor și domnia mea blândă, iar voi veți afla odihnă” (Evanghelia lui Thomas).

• Deși Biserica încearcă din răsputeri să ne convingă de castitatea lui Iesous, unii dintre primii creștini credeau că a avut o iubită: „Iar însoțitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. A iubit-o pe ea mai mult decât pe toți ucenicii. Și pe ea, el a sărutat-o chiar” (Evanghelia lui Philippos).

• Iesous le vorbea oamenilor în parabole, nu pentru a-l înțelege mai bine, ci pentru a nu-l înțelege deloc. „Iar când a fost singur, cei ce erau lângă el, împreună cu cei doisprezece, îl întrebau despre pilde. Și le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoașteți taina împărăției lui Theos, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească și să nu vadă, și, auzind, să nu înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă și să fie iertați” (Evanghelia lui Markos 4:10-12). Așadar, doar cei aleși de el aveau parte de învățături secrete, restul fiind nevoiți să se mulțumească cu povești pe care nu le pricepeau, pentru a nu fi iertați.

• În Evanghelia lui Thomas se povestește că, la un moment dat, Iesous și-a întrebat ucenicii cu cine îl aseamănă. Petros a spus că îl aseamănă cu un înger, Matthaios cu un filosof iar Thomas a recunoscut că nu poate spune. Iesous l-a luat pe cel din urmă deoparte și i-a spus la ureche trei cuvinte. Curioși, ceilalți apostoli au vrut să afle taina pe care i-a încredințat învățătorul lor. Răspunsul lui Thomas a fost unul surprinzător nu doar pentru ei, ci și pentru noi: „Dacă v-aș spune unul dintre lucrurile pe care el mi le-a spus, ați lua pietre și le-ați arunca în mine, și un foc ar ieși din pietre și v-ar pârjoli”. Ce secret i-a încredințat Iesous lui Thomas, care să-i facă pe apostoli să încerce să-și omoare prietenul, sub acuzația de blasfemie? Să-și fi declinat duhul din Khristos adevărata identitate? Așa s-ar explica de ce Thomas a folosit focul ca pedeapsă divină, simbolul lui Enlil.

Aceste câteva exemple ne arată un Iesous care dezbină, îndeamnă la ură, blesteamă, ceartă, face sex, a venit pentru a aduce războiul, ajută oamenii după criterii rasiale și nu urmărește mântuirea oamenilor. Un Iesous total diferit față de cel pe care îl știm: unul iertător și blând, propovăduitor al păcii și iubirii. Pe lângă aceste două personalități diferite ale zeului creștinilor există și destule contradicții în vorbele sale:

• „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Theos se vor chema” (Evanghelia lui Matthaios 5:9); „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Evanghelia lui Matthaios 10:34).

• „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Evanghelia lui Matthaios 5:39); „Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Evanghelia lui Matthaios 7:19).

• „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Evanghelia lui Matthaios 5:17); „Atunci au venit la el ucenicii lui Ioannes, zicând: Pentru ce noi și fariseii postim mult, iar ucenicii tăi nu postesc?”. Iar Iesous le-a răspuns: „Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche, căci peticul acesta, ca umplutură, trage din haină și se face o ruptură și mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; alminterea burdufurile crapă: vinul se varsă și burdufurile se strică; ci pun vin nou în burdufuri noi și amândouă se păstrează împreună” (Evanghelia lui Matthaios 9:14-17).

• „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Evanghelia lui Matthaios 5:22); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

• „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Evanghelia lui Matthaios 6:24); „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Theos cele ce sunt ale lui Theos” (Evanghelia lui Matthaios 22:21).

• „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Evanghelia lui Matthaios 7:1); „Când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 19:28).

• „Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe?” (Evanghelia lui Matthaios 7:9-10); „Un altul dintre ucenici i-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl meu. Iar Iesous i-a zis: Vino după mine și lasă morții să-și îngroape morții lor” (Evanghelia lui Matthaios 8:21-22).

• „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Theos omul să nu despartă” (Evanghelia lui Matthaios 19:5-6); „Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Evanghelia lui Matthaios 19:29).

• „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovăduiască la toate neamurile” (Evanghelia lui Markos 13:10); „În calea păgânilor să nu mergeți, și în vreo cetate de samarineni să nu intrați; ci mai degrabă mergeți către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Evanghelia lui Matthaios 10:5-6).

• „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Evanghelia lui Matthaios 22:39); „Căci îndată auzind despre el o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și îl ruga să alunge demonii din fiica ei. Dar Iesous i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii. Căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Evanghelia lui Markos 7:25-27).

• „Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Evanghelia lui Matthaios 12:25); „Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa” (Evanghelia lui Matthaios 10:35).

• „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Evanghelia lui Matthaios 5:3); „Fiți dar înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii” (Evanghelia lui Matthaios 10:16).

• „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Evanghelia lui Matthaios 15:4); „Și i-au zis unii: Iată mama ta și frații tăi și surorile tale sunt afară. Te caută. Și, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama mea și frații mei?” (Evanghelia lui Markos 3:32-33).

• „Căci Moyses a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta», și «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârșească»” (Evanghelia lui Markos 7:10); „Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul meu” (Evanghelia lui Loukas 14:26), „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Evanghelia lui Matthaios 10:37).

• „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (Evanghelia lui Ioannes 18:36); „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul” (Evanghelia lui Matthaios 5:5).

• „Nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Evanghelia lui Matthaios 11:27); „Din mulți ieșeau și demoni, care strigau și ziceau: Tu ești fiul lui Theos. Dar el, certându-i, nu-i lăsa să vorbească acestea, că știau că el este Khristosul” (Evanghelia lui Loukas 4:41), „Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea lui și strigau, zicând: Tu ești fiul lui Theos” (Evanghelia lui Markos 3:11), „Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-l știau că el e Khristos” (Evanghelia lui Markos 1:34), „Și era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iesouse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Theos” (Evanghelia lui Markos 1:23-24).

• „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, cel din ceruri” (Evanghelia lui Matthaios 23:9); „Voi sunteți din tatăl vostru Diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru” (Evanghelia lui Ioannes 8:44).

• „Cine nu-și va urî tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu. Și cine nu-și va iubi tatăl și mama ca și mine, nu poate deveni un ucenic al meu” (Evanghelia lui Thomas).

Cum se explică cele două fețe ale lui Iesous și contradicțiile din vorbele sale, care sugerează o dublă personalitate? Cei mai mulți le pun pe seama erorilor umane, a evangheliștilor care au scris din auzite. Dar dacă aceste contradicții pot fi explicate altfel? Dacă în corpul tâmplarului Iesous au locuit pentru o perioadă două spirite, al lui și al zeului Enlil? Dacă reușim să vedem imaginea pacifistă a lui Iesous și pe cea războinică a lui Enlil într-o singură persoană, se pot explica toate contradicțiile sale. Invadarea corpului lui Iesous de spiritul lui Enlil nu implică o posedare în sensul malefic al cuvântului, când entitatea eterică preia controlul absolut asupra corpului. Cei doi au conviețuit în același trup, în același mod în care Ida Kannenberg din Hillsboro declara că a conviețuit cu entitatea Hweig. Între ei aveau loc și discuții, fără îndoială doar la nivel mental. De aceea ni se spune în Biblie că, în grădina Ghetsimani, înainte de a fi arestat, Iesous s-a rugat în singurătate de trei ori, sufletul său fiind întristat până la moarte. Era speriat, știind că se apropia momentul morții sale. Când se ruga, de fapt vorbea cu Enlil, care încerca să-l convingă să-și ducă misiunea până la capăt, încurajându-l și asigurându-l că vor trece împreună peste acel moment. Întristarea lui Iesous a apărut după ce s-a întors de pe munte, unde a dialogat cu două persoane coborâte dintr-un „nor”, despre care apostolii credeau că ar fi fost Mose și Eliyahu. Cel mai probabil atunci i s-au transmis noile ordine de „sus”, adică faptul că va fi ucis. Evanghelia lui Ioudas susține că, după acest episod, Iesous i-a cerut apostolului Ioudas să îl dea pe mâinile romanilor, pentru a-și îndeplini misiunea. Planul a funcționat iar Enlil l-a părăsit pe tânărul tâmplar chiar înainte de a muri, ceea ce l-a făcut pe Iesous să strige: „Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Tot evangheliile recunosc că „unii dintre cei ce stăteau acolo, auzind ziceau: pe Elias îl strigă acesta”. Din moment ce oamenii vremii se gândeau la Elias (Ilie în română) înseamnă că pentru ei „Eli” nu însemna „Dumnezeul meu”, așa cum și-ar dori evanghelistul să credem. Numele ebraic al profetului Elias este Eliyahu, destul de asemănător cu Eli. Însă, în cultele levantine, El / Eli era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil. Așadar, Iesous nu îl striga pe dumnezeul creștinilor, ci pe Enlil. De unde deducem că Duhul Sfânt / Enlil a părăsit corpul tâmplarului Iesous înainte ca acesta să se stingă, lăsându-l să moară în chinuri pentru un scop pe care nu și l-a dorit. Iesous a murit după ce Duhul l-a părăsit, apoi a avut loc un cutremur care a rupt în două catapeteasma templului, a despicat pietrele și a deschis mormintele. Cum templul cu pricina era al lui Yahweh / Marduk, doar dușmanul acestuia, Enlil, i-ar fi provocat asemenea pagube.

Conform inventatorilor creștinismului, Iesous nu a fost singurul muritor în care s-a încarnat Enlil. Noul Testament ne spune că, de ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a coborât cu un vuiet „ca de suflare de vânt ce vine repede”, li s-a arătat tuturor sub forma unor „limbi ca de foc”, apoi a intrat în cei 12 apostoli „și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2:4). Ba, mai mult, toți apostolii au căpătat puterea lui Iesous de a vindeca, de a exorciza și de a înfăptui alte minuni. Când un spirit intră în unii oameni care încep să vorbească din acel moment în limbi străine și capătă brusc capacități paranormale, nu putem vorbi decât despre o formă de posedare. 50 era numărul lui Enlil iar vântul și focul elemente asociate cu el, acestea fiind indicii pentru identificarea Duhului.

Când evreul Philon din Alexandria a inventat povestea lui Iesous și, implicit, episodul posedării, se pare că s-a inspirat în primul rând din folclorul ebraic. În Vechiul Testament există două persoane cu puteri asemănătoare celor ale zeului creștinilor: profeții Eliyahu (Ilie) și Elișa (Elisei).

În Cartea a Treia a Regilor, aflat lângă pârâul Cherit, Eliyahu Tesviteanul a fost hrănit de corbi de două ori pe zi cu pâine și carne. După ce pârâul a secat s-a dus în Sarepta, unde a locuit la o văduvă. Eliyahu a făcut în așa fel încât făina și uleiul femeii să nu se consume până la sfârșitul secetei. După ce copilul femeii a murit, Eliyahu l-a înviat. După trei ani, regina Izebel a hotărât să-i omoare pe profeții lui Yahweh. Însă Obadiah, mai marele curții regale, a ascuns 100 de prooroci: 50 într-o peșteră și 50 în alta. Eliyahu a mers la regele Ah’ab și i-a cerut un concurs între el și 450 de profeți ai lui Baal, alături de 400 ai zeiței Așerah. Atât Eliyahu cât și proorocii adverși și-au ales câte un vițel, pe care l-au așezat pe un rug, fiecare trebuind să se roage la zeul său, iar „Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Eliyahu a câștigat concursul deoarece „s-a pogorât foc de la Yahweh și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț”. Ca premiu, a ordonat să fie uciși toți proorocii lui Baal, iar „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Aflând această întâmplare, regina Izebel s-a hotărât să-l ucidă pe Eliyahu. Însă el s-a ascuns în pustiu, unde un înger l-a trimis până la muntele Horeb. După 40 de zile și 40 de nopți de mers prin deșert, Eliyahu a ajuns la respectivul munte, unde zeul său l-a anunțat că va trece prin fața lui: „că iată Yahweh va trece; și înaintea lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Yahweh nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Yahweh nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Yahweh. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Yahweh”. Apoi, zeul l-a trimis la Damasc, pentru a-l încorona ca rege al Siriei pe Hazael, pe Iehu ca rege al Israelului iar pe Elișa din Abel-Mehola să-l numească prooroc în locul său. În Cartea a Patra a Regilor, după un război între Siria și Israel, un înger l-a trimis pe Eliyahu la regele Samariei, pentru a-l anunța că va muri din cauză că s-a rugat la Baal-Zebub. Aflând mesajul lui Eliyahu de la soli, „regele a trimis la el o căpetenie peste cincizeci cu cei cincizeci ai lui”. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer și i-a ars pe sol și pe cei 50 de soldați ai săi. Regele a mai trimis o căpetenie cu 50 de soldați, cu toții având aceeași soartă. Cum unii înțeleg mai greu, regele a trimis și a treia oară o căpetenie cu 50 de soldați. Însă Eliyahu le-a cruțat viețile și a mers cu ei la regele Ahazyahu, căruia i-a prezis că va muri. Mai târziu, după un drum la Bethel și la Ierihon, Eliyahu și Elișa au plecat către râul Iordan, însoțiți de 50 dintre fiii proorocilor. Eliyahu a lovit cu mantia sa apa, care s-a despărțit în două, trecând astfel pe malul celălalt împreună cu discipolul său. Deodată a apărut un car cu cai de foc, care „a ridicat pe Eliyahu în vârtej de vânt la cer”. Elișa a luat mantia învățătorului său, a despărțit apa în același mod și s-a întors la cei 50, care îl așteptau. A înmulțit undelemnul unei văduve, a înviat un copil, a înmulțit mâncarea lucrătorilor unui câmp, a vindecat un lepros și l-a îmbolnăvit pe altul de lepră, minuni asemănătoare celor înfăptuite de Eliyahu și de Iesous. Cum a căpătat Elișa acest dar, odată cu mantia lui Eliyahu? Răspunsul îl găsim tot în Biblie: „Iar după ce au trecut, a zis Eliyahu către Elișa: «Cere ce să-ți fac, înainte de a fi luat de la tine». Iar Elișa a zis: «Duhul care este în tine să fie îndoit în mine!» Răspuns-a Eliyahu: «Greu lucru ceri! Dar de mă vei vedea când voi fi luat de la tine, va fi așa; iar de nu mă vei vedea, nu va fi»” (Cartea a patra a Regilor 2:9-10). Așadar, sursa minunilor înfăptuite de Eliyahu era Duhul din el. După ce Eliyahu a fost ridicat la cer, acel Duh a trecut în Elișa, care dintr-o dată a devenit capabil de a înfăptui miracole. Este posibil ca Duhul din Eliyahu și Elișa să fie tot Enlil, la fel ca în cazul lui Iesous? Biblia oferă câteva indicii:

• Trei căpetenii cu câte 50 de soldați au venit la Eliyahu, Obadiah a ascuns câte 50 de prooroci în două peșteri, 50 de fii ai proorocilor i-au însoțit pe Eliyahu și Elișa la Iordan. 50 era numărul lui Enlil, adică rangul de rege.

• După uciderea proorocilor lui Baal, „cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie și ploaie mare”. Când a trecut prin fața lui Eliyahu, zeul său a venit într-o „adiere de vânt lin”. Înainte de adiere a avut loc o „vijelie năprasnică”. Eliyahu a fost ridicat la cer într-un „vârtej de vânt”. Enlil era zeul furtunii, al ploii, al norilor și al vântului.

• În timpul concursului cu proorocii lui Baal, „s-a pogorât foc de la Yahweh”. Înainte să treacă zeul prin fața lui Eliyahu într-o „adiere de vânt lin”, a apărut o vijelie, urmată de un cutremur și de foc. La dorința lui Eliyahu, care se afla în vârful unul munte, un foc a coborât din cer de două ori, arzându-i pe soldați. Eliyahu a fost răpit într-un car cu cai de foc. Focul era elementul lui Enlil.

• Rivalii lui Eliyahu erau proorocii lui Baal-Zebub și ai Așerei. Baal-Zebub derivă din Baal Zephon (Marduk), iar Așerah din Iștar. Marduk și Iștar erau dușmanii lui Enlil.

• Numele profetului este Eliyahu, iar al discipolului său, Elișa. Ambele conțin numele Eli care, în religia canaaneană, era numele zeului suprem. Acest nume este prescurtarea akkadianului Ellil, numit de sumerieni Enlil.

• În tradiția creștină, sfântul Ilie are puterea de a deschide și închide cerurile. Responsabil cu aducerea ploii, el străbate văzduhul în carul său. În mitologia românească, când demonii au urcat în cer, Dumnezeu i-a dat lui Ilie tunetul și fulgerul, cu care acesta a aruncat demonii pe Pământ. Din acest motiv este considerat un sfânt războinic. Iar după slujba de Sfântul Ilie, femeile ard busuiocul pe care l-au ținut la icoane. Enlil este zeul furtunii, care i-a aruncat pe „demonii” lui Enki pe Pământ. Tunetul și fulgerul erau armele sale iar focul, unul dintre simbolurile lui.

Câteva dintre minunile lui Iesous și Eliyahu se întâlnesc în miturile incașilor, asociate cu același zeu al furtunii. Așa cum am văzut, zeul Viracocha, pe care l-am identificat deja cu Enlil, se aseamănă în multe privințe cu biblicul Iesous. Era „un bărbat înalt, cu barbă, înveșmântat într-o robă albă care-i ajungea până la pământ și pe care o purta strânsă cu o centură pe talie” (Istoria și legendele incașilor de Juan de Betanyos), „un bărbat alb, înalt de statură, a cărui înfățișare și prezență stârneau mare admirație și respect” (The Conquest of the Incas de John Hemming), „un bărbat alb, cu înfățișare augustă, cu ochi albaștri, cu barbă, era sobru, puritan și predica împotriva beției, a poligamiei și a războiului”, „un bărbat alb cu o statură impunătoare și o atitudine autoritară” sau „un bărbat slab, de statură medie, cu barbă, îmbrăcat într-o mantie destul de lungă” (South American Mythology de Harold Osborne). Călătorea „însoțit de o suită și le vorbea băștinașilor cu dragoste, numindu-i fiii și fiicele lui. Peste tot pe unde trecea înfăptuia minuni. Pe bolnavi îi vindeca printr-o simplă atingere. Vorbea orice limbă mai bine decât localnicii” (South American Mythology) și „trecea pe șosea, înspre nord, făcând minuni la tot pasul (…) Peste tot îi sfătuia pe oameni cum să trăiască, le vorbea cu mare dragoste și bunătate și-i învăța să fie buni și să nu-și facă rău unul altuia, ci să se iubească unii pe alții și să se arate miloși toți față de toți”, după cum nota primul cronicar spaniol care a consemnat legenda zeului. Adepții săi se numeau viracochas. Într-un mit, marele zeu Viracocha „le-a poruncit tuturor viracochas, în afară de doi, s-o ia spre est” (Pears Encyclopaedia of Myths and Legends: Oceania, Australia and the Americas), „așadar acei viracochas au plecat în provinciile în care îi trimisese Viracocha” (South American Mythology de Harold Osborne) la fel cum, în Evanghelia lui Loukas, Iesous a trimis 70 de apostoli înainte, cu el rămânând doar cei 12 binecunoscuți: „Iar după acestea, Domnul a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței sale, în fiecare cetate și loc, unde însuși avea să vină” (10:1). După ce și-a terminat călătoria prin America de Sud, în provincia Manta din Ecuador Viracocha „și-a luat rămas bun de la poporul său și, mergând pe valuri, a dispărut în largul oceanului” (The Ancient Civilizations of Peru de John Alden Mason), mergând pe apă la fel ca Iesous în Noul Testament: „Iar la a patra strajă din noapte a venit la ei Iesous, umblând pe mare” (Evanghelia lui Matthaios 14:25), „Și către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei” (Evanghelia lui Markos 6:48), „După ce au vâslit deci ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii, au văzut pe Iesous umblând pe apă și apropiindu-se de corabie, ei s-au înfricoșat” (Evanghelia lui Ioannes 6:19). Juan de Betanzos în Suma y Narracion de los Incas are o altă variantă a întâmplării, însă cu același final miraculos: „Când a ajuns în districtul Puerto Viejo, i s-au alăturat cei pe care-i trimisese înainte și, după ce s-au reunit, a plecat pe mare împreună cu ei. Se spune că el și oamenii lui mergeau pe apă la fel de ușor cum ar fi mers pe uscat”. Miracolul mersului pe apă nu doar la zeu, ci și la adepții săi, se întâlnește și în Biblie, unde „Petros, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iesous” (Evanghelia lui Matthaios 14:29). În South American Mythology, Harold Osborne a consemnat un mit care amintește nu doar de Iesous, ci și de profetul Eliyahu: „Făcând multe minuni cu vorbele sale, a ajuns și în regiunea Canas și acolo, într-un sat numit Cacha (…) oamenii s-au ridicat împotriva lui și l-au amenințat cu pietre. Atunci, a îngenunchiat și și-a ridicat mâinile către cer ca și cum ar fi cerșit ajutor în fața primejdiei care-l păștea. Indienii afirmă că apoi au văzut un foc coborând din cer, care i-a înconjurat. Plini de frică, s-au dus la cel pe care-l amenințaseră și i-au cerut să-i ierte (…) Spun că focul s-a stins imediat, la comanda lui, deși pietrele fuseseră arse de foc în așa măsură, încât se făcuseră ca pluta, de puteai ridica bolovani mari cu o singură mână. Mai spun că după aceea a plecat din locul acela și s-a dus la țărmul mării. Aici s-a înfășurat în mantia sa, a intrat în valuri și a dispărut. Iată de ce i-au dat numele de Viracocha, care înseamnă «spuma mării»”. Sărim peste episodul biblic în care Iesous a participat la o nuntă în Cana Galileii, nume care seamănă cu Canas al incașilor, și remarcăm puterea zeului asupra focului; cum focul era elementul lui Enlil, este de așteptat să se aprindă și să se stingă la comanda stăpânului său. În plus, ne amintim răspunsul apostolului Thomas în evanghelia care îi poartă numele, referitor la secretul pe care i l-a împărtășit Iesous: „Dacă v-aș spune unul dintre lucrurile pe care el mi le-a spus, ați lua pietre și le-ați arunca în mine, și un foc ar ieși din pietre și v-ar pârjoli”. De asemenea, remarcăm asemănarea cu întâmplările din Vechiul Testament, unde Eliyahu a făcut să cadă foc din cer atât pentru a aprinde rugul în timpul concursului cu ceilalți profeți, cât și pentru a ucide soldații veniți să-l ducă la regele Ahazyahu. Totodată amintim o poveste asemănătoare din Noul Testament, în care fariseii și cărturarii au vrut să ucidă cu pietre o femeie vinovată de adulter, iar Iesous a salvat-o prin celebrele vorbe: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Evanghelia lui Ioannes 8:7). Evreii au dat dovadă de înțelepciune alegând să lase pietrele jos, altfel ar fi avut parte probabil de același deznodământ ca incașii din Cacha sau, mai grav, ca soldații regelui Ahazyahu. Bineînțeles, dacă ar fi fost o întâmplare reală.

Știm că personajele Iesous și Buddha au fost inventate, iar existența zeului Viracocha și a profeților Eliyahu și Elișa este incertă, așa că nu putem stabili niciun caz concret de întrupare a lui Enlil, fie prin reîncarnare, fie prin posedare. Cu toate acestea, este posibil să existe cel puțin un caz ascuns în istorie: al faraonului Unas, ultimul rege al celei de-a V-a Dinastii a Regatului Vechi, care a trăit aproximativ între anii 2375 și 2345 î.e.n., cu mai bine de trei secole înainte ca Enlil să părăsească Pământul. Din păcate nu știm mare lucru despre acest faraon, în afara faptului că a construit o mică piramidă la Saqqara, în apropierea piramidei în trepte a lui Djoser. Principala inovație a piramidei lui Unas este apariția primelor Texte ale piramidelor. Abia din Dinastia a VI-a faraonii au început să le copieze în piramidele lor, însă cea a lui lui Unas conține texte care nu au fost incluse în copiile succesorilor săi. Cercetătorii au descoperit printre aceste inscripții fraze care, deși au fost scrise în egipteana veche, fac parte dintr-un dialect semitic. Ce caută un dialect semitic în textele egiptene din Dinastia a V-a, nimeni nu poate ști exact.

Textele 273 și 274 din piramida lui Unas preamăresc faptele faraonului: „Oasele zeilor Pământului tremură (…) când Unas apare (…) Unas este al puterilor domn, mama sa numele nu i-l cunoaște. Gloria lui în ceruri sălășluiește, forța lui este la orizont, ca Atum, tatăl său (…) Unas este taurul ceresc (…) pe Unas locuitorii cerului îl servesc (…) Unas este cel care judecă, cu el este cel al cărui nume este ascuns, în ziua uciderii Celui Mai Mare”. După cum bine știm, „Taurul ceresc” era unul dintre epitetele lui Enlil. „Al puterilor domn” și faptul că „locuitorii cerului îl servesc” îl indică pe același Enlil, moștenitorul tronului ceresc. Gloria sa din ceruri nu are niciun sens raportându-ne la un amărât de rege pământean. Însă, dacă este vorba despre „eroul” Enlil, cel care l-a învins pe Enki după lupte îndelungate, afirmația ar putea căpăta sens. În alt text, Unas este numit „ucigașul și devoratorul zeilor”, epitet care ne-ar putea duce cu gândul la aceeași victorie împotriva „zeului decăzut” Enki, la fel ca și „ziua uciderii Celui Mai Mare”. Acesta ar putea fi motivul pentru care „oasele zeilor Pământului tremură”, pasaj care se referă la supușii lui Enki („Domnul Pământului”), Veghetorii sau Igigi („Ochii Pământului”). Atum-Ra este considerat tatăl lui Unas și aici, dar și într-un alt text: „Re-Atum, Unas vine la tine, un spirit indistructibil (…) fiul tău vine la tine, Unas vine la tine”. Atum-Ra era sumerianul An, tatăl lui Enlil. Este drept că toți regii egipteni se considerau fiii zeilor, însă este posibil ca măcar unii dintre ei să fi avut dreptate. „Cel al cărui nume este ascuns” se referă la același Ra, despre care miturile egiptene spuneau că avea un nume ascuns, pe care nu-l știa nimeni, în afară de Aset (Isis), zeița care l-a aflat în urma unei înșelăciuni. Unas judecă alături de tatăl său la fel ca Enlil la sumerieni sau Iesous la creștini. În încăperea sa funerară, textele îl numesc pe Unas „conducătorul bărcii solare”. În drumul său spre cer el este „aidoma unui nor”. În hăul negru al spațiului cosmic el cere ajutor, deoarece „mare-i singurătatea pe drumul fără de sfârșit către astre”. Deși egiptologii au interpretat acest text ca fiind o relatare a călătoriei faraonului în lumea de dincolo, după moarte, ar putea fi vorba despre o călătorie fizică, nu spirituală. „Barca solară” cu care se deplasa faraonul este vehiculul cu care străbătea cerul zeul Ra, adică un aparat de zbor. Faraonul este prezentat ca pilot al acestei navete, care zboară „aidoma unui nor” spre stele. Cum doar zeii își conduceau navetele, nicidecum oamenii (fie ei și regi), putem trage concluzia că Unas era considerat de supușii săi un zeu. Și nu orice zeu, ci tocmai regele Pământului, moștenitorul tronului ceresc. În textul 332, regele spune: „Eu sunt acela ce scăpat-a de șarpele încolăcit, urcat-am într-o răbufnire de foc ce m-a învârtit în loc”. Din nou întâlnim victoria lui Unas asupra Șarpelui și focul, care duc cu gândul la același Enlil. Textul 261 susține următoarele: „Regele este o flacără, mergând înaintea vântului până la capătul cerului și până la capătul Pământului (…) Regele călătorește prin văzduh și străbate Pământul”. Și aici întâlnim aceleași elemente asociate cu Enlil, focul și vântul, iar zborul lui Unas prin văzduh, „până la capătul cerului și până la capătul Pământului”, poate fi mai mult decât o metaforă. Din păcate nu avem suficiente amănunte despre viața lui Unas pentru a stabili dacă faraonul a fost într-adevăr încarnarea lui Enlil ori doar considerat astfel de vechii egipteni. Dar poate că arheologia ne va revela într-un viitor nu prea îndepărtat noi amănunte.

La fel ca restul zeităților, Enlil avea capacitatea de a se întrupa atât prin reîncarnare, cât și prin posedare. Însă nu putem să nu ne întrebăm de ce unii dintre redactorii Vechiului Testament, inventatorii budismului și cei ai creștinismului au inclus în poveștile lor cazuri de întrupare a lui Enlil aproximativ în aceeași perioadă. Răspunsul este simplu: pentru că, înainte de a părăsi Pământul, zeul a promis că se va întoarce pentru a-i distruge pe Veghetori odată pentru totdeauna. Din câte ne dezvăluie miturile, el a fost regele Pământului până în momentul în care l-a ucis pe Enki în 2051 î.e.n. Drept urmare, tatăl său, Anu, l-a luat în dimensiunea de baștină, lumea imaterială a eonilor, lăsându-l conducător al Terrei pe Marduk, fiul lui Enki. Însă nu fără o condiție: Veghetorii își luau angajamentul de a respecta vechea lege a lui Anu care le interzicea intervenția în evoluția oamenilor. Pentru a fi sigur că regula sa de aur va fi respectată, Anu a lăsat câțiva Celești în apropierea Pământului (probabil pe Lună), pentru a-i supraveghea pe zeii decăzuți. Însă Marduk și sora sa, Iștar, au găsit o cale de a „fenta” legea, alegându-și pe ascuns adepți care au creat noi culte religioase închinate Veghetorilor. În Bhagavad Gita, Krșna (considerat de hinduși reîncarnarea lui Vișnu / Enlil) afirma că se întrupează de câte ori Legea (lui Anu) slăbește și se întărește nelegiuirea, iar Iesous în Noul Testament că a venit ca să împlinească Legea. Însă cum zeul întârzia să apară, inventatorii budismului și creștinismului, alături de unii dintre redactorii Vechiului Testament, au creat personaje pe care le-au declarat întrupări ale zeului furtunii, pentru a asigura mulțimile că nu au fost uitate de Enlil, care pregătește sfârșitul Veghetorilor. „Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă mă voi duce și vă voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la mine, ca să fiți și voi unde sunt eu”, spunea el în Evanghelia lui Ioannes 14:2-3, promițând că se va întoarce pentru bătălia finală împotriva forțelor răului.

Se va întoarce Enlil într-adevăr pentru a o distruge pe Sophia și pe adepții ei odată pentru totdeauna? Dacă da, ce se va întâmpla cu planeta noastră și cu noi, locuitorii Pământului?

<

p style=”text-align: justify;”>Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.