Avraham (Avraam în română) este considerat strămoșul israeliților și al arabilor, deținând un loc foarte important în iudaism, islamism și creștinism, motiv pentru care aceste religii au fost numite „avraamice”. Numit inițial Avram, a fost plasat de cercetătorii biblici în jurul anului 2000 î.e.n. Conform Bibliei, el s-a născut cu 1200 de ani înainte de construcția Templului lui Șelomo (fixată de tradiția ebraică la 968 î.e.n.), adică în 2168 î.e.n., și a trăit 175 de ani. Tradiția evreiască nu pare a da doi bani pe calculele biblice, considerând că Avram s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii, adică în 1813 î.e.n. Legendele evreilor nu reprezintă o dovadă a existenței profetului, însă acea dovadă ar putea veni din Babilon. Capitolul 14 al Facerii biblice susține că „în zilele lui Amrapel, regele Senaarului (Sumerului – n.a.), ale lui Aryok, regele Ellasarului, ale lui Kedarela’omer, regele Elamului și ale lui Tidal, regele din Gutim, s-a întâmplat să facă aceștia război cu Bera, regele Sodomei, cu Birsta, regele Gomorrei, cu Șinab, regele Admei, cu Șemeber, regele Zeboimului, și cu regele din Bela sau Zoar”, război la care a participat și Avram. Niciunul dintre acești regi nu avea acoperire istorică, prin urmare au fost considerați cu toții personaje mitologice până în 1987, când o serie de tăblițe babiloniene a schimbat părerea cercetătorilor. Descoperirea lor a fost anunțată în acel an într-o conferință a lui Theophilus Pinches la Institutul Victoria din Londra. În ele se spunea că regele Elamului, Kudur-Lagamar, conducea o alianță de regi care îi includea și pe Eri-Aku din Larsa și Tud-ghula din Gutium. Nu a fost dificilă echivalarea lui Kudur-Lagamar cu Kedarela’omer, a lui Eri-Aku cu Aryok și a lui Tud-ghula cu Tidal. În plus, s-a reușit și stabilirea perioadei războiului acestor regi, după ce a fost identificat „Amrapel, regele Senaarului”. În 1875, comparând lectura tradițională a numelui cu articularea sa în traducerile biblice timpurii, asirologul și arheologul François Lenormant sugera în La Langue Primitive de la Chaldée că ar fi corect să se citească „Amar-Pal”, așa cum este scris fonetic în Septuaginta (traducerea Torei în limba greacă din secolul al II-lea î.e.n.). Doi ani mai târziu, savantul victorian Daniel Henry Haigh, care a adoptat și el varianta „Amar-Pal”, afirmând în Zeitschrift für Ägyptische Sprache und Altertumskunde că „al doilea element (din numele regelui – n.a.) este un nume al Zeului-Lună (Sin – n.a.)”, declara: „De mult eram convins de identitatea lui Amar-pal ca fiind unul dintre regii Urului”. În 1916, și Franz Böhl a sugerat în Die Könige von Genesis 14 ca numele regelui să fie citit la fel ca în Septuaginta, „Amar-Pal”, explicând că însemna „Văzut de Fiu”, un nume regal în spiritul altora din Orientul Apropiat, la fel ca egipteanul Thothmes („Văzut de Thoth”). Aceste rezultate ale cercetătorilor duc la concluzia că biblicul Amrapel sau Amar-Pal este Amar-Sin, conducătorul Imperiului Neo-Sumerian între 2048 și 2039 î.e.n. Documentele istorice descriu o alianță între sumerieni și vecinii lor cu doar câțiva ani înainte de domnia lui Amar-Sin. În cel de-al douăzeci și optulea său an de domnie (2066 î.e.n.), regele Șulgi, tatăl lui Amar-Sin, și-a dat fiica de soție viceregelui Elamului, oferindu-i orașul Larsa ca zestre. În schimb, viceregele i-a pus lui Șulgi la dispoziție o legiune de trupe elamite. Acele trupe au fost folosite de regele sumerian pentru a supune provinciile apusene, inclusiv Canaanul, în cel de-al patruzeci și unulea an al său de domnie, adică în 2053 î.e.n. Prin urmare, în ultimii ani ai domniei lui Șulgi și în primii ai succesorului său, Amar-Sin, găsim nișa de timp istoric în care se înscrie războiul regilor consemnat de Vechiul Testament, la care a participat și Avram.
Facerea biblică susține că Terah, un urmaș al lui Șem (unul dintre cei trei fii ai lui Noah), care locuia în Ur, a avut trei fii: Avram, Nahor (care purta numele bunicului său, tatăl lui Terah) și Haran. Cel din urmă, care avea un fiu pe nume Lot, a murit înaintea tatălui său și a fost îngropat în orașul Ur. Avram a luat-o de soție pe Sarai iar Nahor pe Milkah, fiica lui Haran. La un moment dat „a luat Terah pe Avram, fiul său, și pe Lot, fiul lui Haran și nepotul său, și pe Sarai, nora sa, și femeia lui Avram, fiul său, și a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să meargă până în țara Canaanului; dar au mers până la Haran și s-au așezat acolo” (11:31). Harran din nordul Mesopotamiei (scris Haran în Biblie) este orașul în care Terah și-a găsit sfârșitul. Pe când Avram avea 75 de ani, Yahweh i-a spus să-și ia familia și să plece în Canaan, teritoriu pe care i-l va lăsa lui și urmașilor săi. Avram l-a ascultat și a părăsit Sumerul. De ce a fost ales el de Yahweh? Cine era Avram cu adevărat?
Conform Bibliei, Avram era un urmaș al lui Șem, strămoșul rasei semite. Prin urmare nu era un sumerian pur-sânge sau arian, ci făcea parte din rasa semită. În Facerea 14:13 este numit „Avram Evreul”, termenul biblic fiind „ibri”, cuvânt care provine din „ebr” – numele lui Eber, unul dintre strămoșii săi. Sufixul biblic „i”, aplicat unei persoane, înseamnă „născut în”. Cum prefixul „n” era adesea înlăturat în traducerile semite din sumeriană, „ibri” ar putea fi în original „nibri”, adică „născut în Nibru”, acesta fiind numele sumerian al orașului Nippur. Avram era un „ibri” sau un „nibri”, adică originar din Nippur, orașul lui Enlil. Biblia nu susține că Terah și familia sa ar fi fost din Ur (doar pentru Haran este menționat ca loc al nașterii), ci doar că locuiau acolo la un moment dat. Ceea ce înseamnă că, după cum arată epitetul „ibri”, proveneau din Nippur, acolo unde neamul lor a locuit începând cu Eber, și s-au mutat ulterior în Ur. Vechiul Testament nu oferă informații despre tatăl lui Avram. Culegerea evreiască Midraș îl consideră un preot idolatru, făuritor de idoli; Avram, care nu îi împărtășea convingerile religioase, i-a spart într-o zi toți idolii din prăvălie. O întâmplare asemănătoare se găsește în Coran, unde Avram a spart idolii comunității sale. Numele lui Terah în akkadiană este Tirhu, care semnifică un artefact sau un vas cu scopuri magice. Conform scriitorului Zecharia Sitchin, semnul cuneiform pentru Tirhu în sumeriană origina din cel al cuvântului „dugnamtar”, care se traduce prin „vorbitor al sorții”. Punând cap la cap aceste informații, putem presupune că Terah era preot oracular în Nippur, adică cel care vorbea cu zeul Enlil, una dintre cele mai importante funcții preoțești. Astfel putem afla de ce s-a mutat din Nippur în Ur și de acolo în Harran.
În 2112 î.e.n., Ur-Nammu s-a așezat pe tronul Sumerului și a transformat orașul Ur în capitala Imperiului Neo-Sumerian. Mai mult ca sigur atunci a părăsit Terah Nippurul, pentru a-i sta regelui alături, probabil la dorința lui Enlil de a avea un spion de încredere la curtea regală, fiind cunoscută aderarea lui Ur-Nammu la unul dintre cultele lui Enki. Mai mult, regele se lăuda că a primit un cod de legi de la zeul Utu (Marduk), fiul lui Enki. Ceremonia de încoronare chiar a avut loc la Nippur, unde a fost uns ca rege de preoții lui Enlil (printre care probabil s-a aflat și Terah). Noul monarh, considerat „preaiubitul fiu” al zeiței Ninsun, la fel ca legendarul Gilgameș, a transformat orașul Ur nu doar în capitala administrativă a imperiului, ci și în cea religioasă, în defavoarea Nippurului. Prin urmare, mutarea din Nippur în Ur a preotului oracular este firească. Legătura dintre familia lui Terah și regalitatea reiese și din numele personajelor feminine menționate în Biblie: fiica lui Haran, nepoata lui Terah, se numea Milkah („Regina”), iar soția lui Avram purta numele Sarai („Prințesa mea”). Iar dacă într-adevăr Terah s-a mutat în Ur cu familia sa în 2112 î.e.n., unde i s-a născut Haran, el având atunci cel puțin 70 de ani conform Bibliei („Terah a trăit șaptezeci de ani și atunci i s-au născut Avram, Nahor și Haran” – Facerea 11:26), înseamnă că preotul lui Enlil s-a născut înainte de 2182 î.e.n. Vom afla anul exact al nașterii sale, însă până atunci trebuie remarcată încă o legătură dintre familia lui Terah și regalitatea akkadiană, neobservată de cercetători.
Biblia nu spune niciun cuvânt despre mama lui Avram. Talmudul babilonian o numește Amsalai, fiica lui Karnevo. Nu știm nimic despre acest Karnevo, cum nu știm nici despre fiica sa, însă putem deduce singuri adevărul. Naram-Sin, conducătorul Imperiului Akkadian între anii 2255 și 2218 î.e.n., nepotul lui Șarru-kinu (Sargon cel Mare), a jefuit templul lui Enlil din Nippur. După domnia fiului său, Șar-Kali-Șarri (2218-2193 î.e.n.), a început o perioadă de anarhie, care a slăbit imperiul. Gutienii au atacat Akkadul iar tronul a fost ocupat de patru regi – Igigi, Imi, Nanum și Ilulu – a căror domnie a însumat doar trei ani. După ei, la conducere a ajuns Dudu care, în cei 21 de ani de domnie, nu a reușit să readucă ordinea în imperiul lovit de foamete și revolte. Ultimul conducător al Imperiului Akkadian a fost Șu-turul / Șu-durul (2169-2154 î.e.n.), care a reușit să restaureze o parte a autorității centralizate, însă nu a putut împiedica prăbușirea imperiului său în fața raidurilor gutienilor aduși în Mesopotamia de Enlil. Fără îndoială că, în tentativa sa de a reface ordinea, a încercat să-i împace pe preoții lui Enlil din Nippur. Mai ales deoarece aceștia promovau ideea haosului din imperiu ca pedeapsă a zeului, care voia răzbunare, după cum susțin texte din acea perioadă, precum Blestemul Akkadului. O reconciliere dintre casa regală akkadiană și preoțimea sumeriană din Nippur, care ar fi reprezentat o puternică alianță, nu se putea realiza decât printr-un singur mod: căsătoria unui preot nippurian cu o urmașă a profanatorului Naram-Sin. Inscripțiile vremii ne arată că trei dintre fiicele lui Naram-Sin au ocupat funcția de Mare Preoteasă până în acel moment: Tutanapșum în Nippur, Enmenanna în Ur și Șumșoni în Sippar. Înaintea lor, Enheduanna, fiica lui Șarru-kinu și mătușa lui Naram-Sin, a ocupat această funcție în Ur. De asemenea, și mama lui Șarru-kinu în orașul Azupiranu. Înclinația femeilor din casa regală akkadiană către preoție era una firească și chiar tradițională. Cea aleasă pentru căsătoria aranjată a fost numită Amsalai de Talmud. Prima parte a numelui ei, „am”, este varianta ebraică a sumerianului „en”, care indică funcția de Mare Preoteasă în Ur, așa cum se observă în numele Enheduanna și Enmenanna. Iar „salai” este o variantă a numelui ebraic „sarai” („prințesa mea”), purtat și de soția lui Avram, care provine din akkadianul „șar” („rege”). Așadar, adevăratul ei nume ar putea fi Enșar sau un derivat al acestuia, deși nu putem ști cu siguranță. Tatăl ei este numit Karnevo în Talmud, care se mai scrie și Karnebo, adică „Mielul lui Nabu” în akkadiană. Singura prințesă din acea perioadă care se potrivește descrierii este fiica lui Șar-Kali-Șarri și a reginei sale, Tuta-Șar-Ibbiș. Remarcăm că numele ambilor conține particula „șar” („rege”), întâlnită și în numele mamei lui Avram. Știm din inscripțiile vremii că, până să urce pe tronul Imperiului Akkadian, Șar-Kali-Șarri a fost guvernatorul Nippurului, instalat în acea funcție de tatăl său pentru a controla preoțimea. Fiind semit, prin urmare adept al Veghetorilor, fiul lui Naram-Sin putea adopta titlul Karnebo, adică „Mielul lui Nabu”, care era fiul și moștenitorul lui Marduk. Este posibil ca el, în acea vreme, să fi numit semiți de-ai săi ca preoți în Nippur, pentru a deține controlul tagmei preoțești. Știm deja că sora sa, Tutanapșum, era Mare Preoteasă în Nippur. Probabil această funcție a fost preluată ulterior de fiica lui Șar-Kali-Șarri, o altă mutare firească pentru continuarea deținerii controlului preoților lui Enlil. Particula „en” din numele ei sugerează că ocupase această funcție și în Ur. În acea vreme se aflau în Nippur Nahor, Serug și Re’u – tatăl, bunicul și străbunicul lui Terah. Sunt mari șanse ca măcar unul dintre ei (dacă nu chiar toți) să fi devenit preoți din ordinul lui Șar-Kali-Șarri, ceea ce ar explica modul în care a ajuns Terah să dețină rolul de preot oracular al lui Enlil, funcția de preot transmițându-se din tată în fiu. Cel care a hotărât căsătoria aranjată a prințesei-preotese, nepoata lui Naram-Sin, a fost fără îndoială Șu-turul, ultimul conducător al Imperiului Akkadian, în încercarea de a readuce ordinea în țară. Ca soț al prințesei Amsalai a fost ales Terah, preotul semit din Nippur. Și poate că motivul mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu în 2112 î.e.n. a fost prințesa Amsalai. Odată eliberat Sumerul de gutieni iar Urul redevenit capitală, prințesa akkadiană se putea întoarce acasă, acolo unde a fost Mare Preoteasă, pentru a încerca să recapete tronul strămoșilor ei. Descendența lui Avram și a fraților săi din casa regală akkadiană ar putea explica numele Milkah („Regina”) și Sarai („Prințesa mea”), averile pe care le deținea și mica armată pe care o conducea Avram încă de la plecarea din Sumer, dar și legăturile sale cu regii din câmpia Iordaniei, cu cel filistean, cu cel al Șalemului și cu cel al Egiptului Inferior. Însă cea mai bună dovadă se găsește tot în Facerea biblică. La moartea Sarăi, fiii lui Het din Hebron i-au oferit lui Avram cel mai bun loc de înmormântare pentru soția sa deoarece, după cum i-au mărturisit, „tu aici la noi ești un voievod al lui Yahweh” (23:6). Iar „voievod” nu este decât un sinonim pentru „domnitor” sau „rege”.
O dovadă suplimentară a originii akkadiene a lui Avram o reprezintă chiar numele său și cel al soției sale. Numiți inițial Avram și Sarai, zeul lor le-a schimbat numele în Avraham și Sara pe când erau în Canaan. Unii cercetători consideră că, astfel, cei doi au renunțat la numele sumeriene în favoarea unora semite, devenind oficial semiți. O ipoteză logică din moment ce, în acea vreme, sumerienii erau în pragul dispariției, în timp ce semiții se pregăteau să ocupe întregul Orient Mijlociu. Avram și familia sa, semiți la origine, erau nevoiți să renunțe la tot ce îi lega de Sumer, inclusiv la nume, și să se adapteze vremurilor și traiului din Canaan. Oricât de logică pare această ipoteză, realitatea este complet diferită. Avram (sau, mai exact, Abram ca în Septuaginta) nu este un nume sumerian, ci akkadian. Fiind compus din „ab” („tată”) și „ram” („măreț, suprem”), se traduce ca „Tatăl suprem”, un nume firesc pentru un membru al unei case regale. Soția sa avea tot un nume semit, mai exact ebraic, compus din „sar” („prinț”) și „ai” („al meu”), traducându-se corect prin „Prințesa mea”. Cum ebraica nu exista în acea vreme, derivând din akkadiană mult mai târziu, înseamnă că redactorii biblici au preferat să-i înlocuiască numele akkadian cu echivalentul ebraic. În Canaan zeul le-a oferit nume așa-zis semite, Avraham și Sara („Prințesă”). În realitate, numele primite erau Abraam și Sarra, nume sută la sută sumeriene, redactorii Vechiului Testament modificându-le pentru a avea sens în limba lor. În sumeriană „sar” are înțelesul de „gonit”, iar printre multiplele sensuri ale cuvântului „ra” se numără și „a conduce”, folosit și de egipteni pentru a-și denumi zeul din fruntea panteonului. Așadar, Sarra înseamnă „Conducătoarea izgonită”, nume care i se potrivește, ținând cont că a fost nevoită să-și părăsească țara pentru a se așeza în Canaan, după câțiva ani de pribegie. La Abraam lucrurile sunt puțin mai încurcate. Scris cu cuneiforme, cuvântul sumerian „ab” („fereastră, deschizătură, nișă”) era reprezentat prin același semn folosit pentru „eș” („a unge”) și „aba” („lac, mare”). Prin urmare, prima silabă a numelui ar putea fi oricare dintre cele trei variante. „Ra” înseamnă „a acompania, a conduce, a purta”. Ultima silabă, „am”, scrisă după un substantiv înseamnă „a fi”. În rest are același înțeles ca și „aga”, adică „diademă, coroană” (cu sensul de simbol al regalității). Astfel, cea mai corectă traducere a numelui Abraam este „Cel uns pentru a purta coroana”, un nume cât se poate de potrivit. Făcea parte din casa regală akkadiană, fiind un urmaș al lui Șarru-kinu, al divinei Kug-Bau și chiar al lui Marduk. Numele pe care i l-a dat cel mai probabil mama sa ne arată că prințesa akkadiană își dorea tronul Sumerului dacă nu pentru ea, măcar pentru fiul ei cel mai mic. Așadar, acesta pare a fi adevăratul motiv al mutării familiei lui Terah în Ur odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu din 2112 î.e.n.
Cine era cu adevărat soția lui Abram? Facerea 11:29 ne spune: „Iar Avram și Nahor și-au luat femei; numele femeii lui Avram era Sarai, iar numele femeii lui Nahor era Milkah, fata lui Haran, tatăl Milkăi și al Yiskăi”. Aceasta este singura menționare biblică a Yiskăi, fiica lui Haran, sora Milkăi și a lui Lot. Unii cercetători au ajuns la concluzia Talmudului și a altor surse rabinice, considerând că Yiskah nu este decât un titlu sau o poreclă a Sarăi. Cuvântul „yiskah” este un derivat al rădăcinii aramaice folosite pentru văz, prin urmare numele fiicei lui Haran a fost tradus prin „Cea care vede”, o referire la clarviziune. În tradiția evreiască, prin prisma acestui epitet, Sara este considerată un profet la fel de mare sau chiar mai mare decât Abram, deoarece putea vedea viitorul. În consecință, Yiskah este privită ca un alter-ego al soției lui Abram, care se referă doar la partea ei profetică. Rabinul Yitzhak Ben Sh’lomo Lurya Așkenazi, considerat tatăl Kabbalei contemporane, scria în secolul al XVI-lea: „Yiskah a fost Sara, dar de ce era numită Yiskah? Deoarece vedea viitorul grație inspirației divine”. În zilele noastre, folcloristul american Howard Schwarz o considera pe Yiskah o „extensie a personalității Sarăi dincolo de limitele ei normale”.
Dacă Sarai și Yiskah sunt una și aceeași persoană, apare o problemă. Yiskah este fiica lui Haran și nepoata lui Abram. În Facerea 20:12, Abram spune despre Sarai: „Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu știu după mamă, iar acum mi-e soție”. Era ea într-adevăr fiica lui Terah? În Facerea 11:31 scrie: „a luat Terah pe Avram, fiul său, și pe Lot, fiul lui Haran și nepotul său, și pe Sarai, nora sa, și femeia lui Avram, fiul său”. Dacă era fiica lui Terah, autorul biblic ar fi menționat asta, așa cum a procedat cu Abram; în schimb, o numește „nora sa”. Afirmația lui Abram este una dubioasă dacă observăm contextul în care a fost formulată. Biblia spune că, atât în Egipt cât și în Gerar, Abram a declarat că Sarai îi este soră, nu soție, de teama de a nu fi ucis de eventualii ei pretendenți. După ce i-a apărut Yahweh în vis pentru a-i cere să-i înapoieze soția lui Abram, regele Abimelek l-a întrebat pe patriarh de ce nu a spus adevărul. Prins cu minciuna, era firesc ca Abram să fi încercat să se apere într-un fel. Așa că nu este exclus să-i fi oferit regelui o nouă minciună, care să includă și o parte din adevăr. Prin urmare, afirmația că Sarai îi este soră după tată, în acest context, nu poate fi privită decât cu suspiciune. Deși trebuie să luăm în calcul și varianta că ar putea fi adevărată. În acest caz, cum ar putea Sarai să fie și fiica lui Terah, și a lui Haran?
Ținând cont că a murit primul, cu mult înaintea celorlalți, Haran pare să fi fost cel mai mare dintre fiii lui Terah. Abram, care a trăit cel mai mult dintre frați, pare a fi mezinul. În Facerea biblică, unde se spune că lui Terah „i s-au născut Avram, Nahor și Haran”, ordinea enumerării celor trei nu a fost stabilită în funcție de vârstă, ci de importanță. Abram este unul dintre cele mai importante personaje din iudaism, islamism și creștinism, fiind considerat părintele israeliților și al arabilor; prin urmare, este normal să fie primul pe listă. Haran este cel mai puțin important dintre frați, ținând cont că a murit primul, neluând parte la peregrinările familiei. Așadar, în listă a fost trecut ultimul. După moartea lui Haran, rămase orfane de tată, Sarai și Milkah au fost adoptate de bunicul lor, Terah. Legile vremurilor specificau că orice familie avea nevoie de un cap, care era întotdeauna tatăl copiilor. Atunci când tatăl deceda, noul cap al familiei sau tată al copiilor devenea, din punct de vedere legal, tatăl defunctului sau bunicul copiilor după tată. În acest mod Sarai și Milkah au devenit fiicele adoptive ale lui Terah. Cei doi fii rămași ai lui Terah, Abram și Nahor, le-au luat de neveste, după cum cerea tradiția vremurilor. Probabil nunțile lor au avut loc în același timp, fiind vorba despre căsătoria a doi frați cu două surori. După nuntă fetele nu mai aveau nevoie de un tată din punct de vedere legal, deoarece capi ai noilor lor familii erau soții lor. Astfel se explică de ce mai târziu, la plecarea din Ur în Harran, Sarai este numită nora lui Terah, și nu fiica sa. Cu ajutorul numelor celor două fete putem stabili și ordinea nașterii lor. Cum Milkah („Regina”) reprezintă un rang mai mare decât Sarai („Prințesa mea”), înseamnă că ea a fost prima fiică a lui Haran. La fel ca soțul ei, Sarai era mezina. Acum înțelegem și cum s-au stabilit cele două cupluri: Nahor, fratele cel mare, a ales-o pe Milkah, sora cea mare, în timp ce lui Abram, mezinul, i-a rămas Sarai, sora cea mică. Se pare că a fost potrivirea perfectă, cel puțin pentru fratele cel mic: Abram putea vorbi cu zeii, la fel ca tatăl său, iar soția lui era clarvăzătoare, având capacitatea de a vedea viitorul. Părinții lui au fost preoți (mama sa ocupând chiar funcția supremă), la fel ca strămoșii lor, proveniți din regina Kug-Bau: Șarru-kinu, mama și fiica sa, precum și fiicele lui Naram-Sin. În aceste condiții, nu este de mirare că Abram și Sarai au primit o misiune divină.
Regele Ur-Nammu a murit în 2094 î.e.n. În timpul unei bătălii a căzut din carul său, care se împotmolise în noroi, și a rămas în urmă, „abandonat ca un ulcior spart”. Nici după moarte nu a scăpat de ghinion, barca ce îi aducea trupul neînsuflețit înapoi în Sumer „într-un loc necunoscut s-a scufundat; valurile au înghițit-o cu el la bord”. La aflarea veștii morții regelui, sumerienii au fost foarte dezamăgiți: „De ce stăpânul Nanna nu l-a ținut de mână?”, se întrebau ei. „De ce Inanna, Doamna cerului, nu și-a pus brațul ei nobil în jurul capului lui? De ce curajosul Utu n-a fost alături de el?”. Concluzia lor a fost că marii zei, care l-au ajutat pe Ur-Nammu până în acel moment (regele se lăuda că a primit de la Enlil o „armă divină care îi transforma pe rebeli în grămezi”), s-au răzgândit și și-au încălcat promisiunile: „Cum s-a schimbat soarta eroului! An și-a încălcat cuvântul sfânt. Enlil înșelător și-a schimbat hotărârea!”. Probabil singurul care s-a bucurat de moartea lui Ur-Nammu a fost fiul său, Șulgi, care a preluat tronul Sumerului. Deși în primii ani s-a implicat în construirea de temple și chiar a terminat zigguratul lui Nanna / Enki început de tatăl său, Șulgi nu era un mare credincios. Ci dimpotrivă. A intervenit în afacerile templelor din tot Sumerul, probabil banii fiind principalul motiv pentru care le-a construit. Der este unul dintre orașele în afacerile cărora Șulgi a intervenit în prima parte a domniei sale și pe care l-a distrus în 2075 î.e.n., aparent ca pedeapsă din voința zeilor. Cronici timpurii, precum Cronica Weidner, criticau nelegiuirile regelui: „nu efectua corect ritualurile, și-a spurcat ritualurile de purificare”. Textul CM 48 îl învinuiește de influențare necorespunzătoare a riturilor, compunând „stele mincinoase, scrieri insolente”. Cronica Regilor Timpurii îl acuză de „porniri criminale, iar bunurile templului Esagila și ale Babilonului le-a luat ca pradă”. Șulgi s-a proclamat zeu în cel de-al douăzeci și treilea an al său de domnie, iar timpul și l-a petrecut compunându-și imnuri autolaudative. Se pare că aceste „nelegiuiri” erau pe placul Veghetorilor, Iștar invitându-l în Uruk, unde l-a făcut „un om ales pentru vulva Inannei”. Au făcut sex în templul lui Anu după o petrecere privată la care a participat și Marduk, după cum se lăuda Șulgi:
„Cu viteazul Utu (Marduk – n.a.), prieten ca și frate,
Am băut licoare tare
În templul întemeiat de An.
Menestrelii mi-au cântat cele șapte cântări de dragoste.
Inanna (Iștar – n.a.), regina, vulva cerului și a Pământului,
Îmi era alături, benchetuind în templu”.
Actul sexual sfidător în templul sacru al unui zeu Celest nu era nefiresc pentru Șulgi, el însuși fiind conceput pe altarul templului lui Enlil din Nippur, printr-o uniune dintre regele Ur-Nammu și Marea Preoteasă a zeului. Și nu putem să nu aplaudăm inspirația (sau poate capacitățile de clarvăzătoare) soției lui Terah de a părăsi Nippurul odată cu înscăunarea lui Ur-Nammu, evitând astfel ca ea să fi fost Marea Preoteasă violată de rege. Un conducător ca Șulgi nu avea cum să fie pe placul unui preot credincios lui Enlil, precum Terah. Știind ce va urma, ori poate îndemnat de zeul său, în 2094 î.e.n., când Șulgi a urcat pe tron, Terah și familia sa au plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu a luat cu el toată familia, după cum susține Facerea biblică, ci a fost însoțit doar de Abram, Sarai și Lot, fiul lui Haran. Nu știm ce s-a întâmplat cu soția lui Terah, dacă a rămas în Ur ori dacă a plecat și ea în orașul din nordul Sumerului. Sunt mari șanse ca tot ea să fi fost motivul plecării din Ur după moartea lui Ur-Nammu și înscăunarea noului rege; arogantului Șulgi, care nu avea respect pentru zei, îi lipsea toleranța tatălui său față de străini, mai ales față de membrii fostei case regale akkadiene. Mai mult ca sigur, pentru a nu fi în pericol, prințesa Amsalai și-a luat familia și a fugit în Harran, departe de palatul regal. Sau poate, odată cu înscăunarea lui Șulgi, prințesa și-a dat seama că nu mai are nicio șansă să preia tronul strămoșilor săi, așa că a plecat.
Când Șulgi a căzut, în 2048 î.e.n., Yahweh i-a vorbit pentru prima oară lui Abram. Zeul i-a cerut să părăsească Harranul și să se îndrepte către Canaan, ținutul pe care a promis că îl va dărui urmașilor lui Abram. Era la trei ani după moartea lui Enki, când rege al Sumerului a devenit Amar-Sin, primul dintre cei trei care au adoptat epitetul akkadian al zeului ca omagiu adus divinității defuncte. De asemenea, Amar provine din Amar Utu, numele sumerian al lui Marduk, așa că este evidentă apartenența noului rege la cultul Veghetorilor. Biblia spune că Abram avea 75 de ani când a părăsit Harranul, prin urmare s-a născut în 2123 î.e.n., pe când părinții săi locuiau în Nippur. Tatăl său a mai trăit în Harran 60 de ani, murind la vârsta de 205 ani. Așadar, Terah a decedat în 1988 î.e.n. și s-a născut în 2193 î.e.n., un an plin de evenimente de o deosebită importanță: atunci a murit regele Șar-Kali-Șarri (fiul lui Naram-Sin și strănepotul lui Șarru-kinu), tronul Imperiului Akkadian a fost preluat de patru regi (Igigi, Imi, Nanum și Ilulu) care au condus simultan, iar gutienii au invadat Mesopotamia. La ordinul lui Yahweh, în 2048 î.e.n. a luat Abram „pe Sarai, femeia sa, pe Lot, fiul fratelui său, și toate averile ce agonisiseră ei și toți oamenii pe care-i aveau în Haran și au ieșit, ca să meargă în țara Canaanului și au ajuns în Canaan” (Facerea 12:5). Apartenența sa la fosta casă regală i-a adus beneficii: avere, slujitori și soldați. Termenul biblic folosit pentru a desemna oamenii lui Abram este „naar”, care a fost tradus în diferite moduri, ca „slugi”, „tineri” sau „oameni”. Însă, în limba huriană, acest cuvânt desemna călăreți. De altfel, în textele militare mesopotamiene se găsesc printre soldații cu care și cavalerie călăreții rapizi „lunar” („oamenii-nar”). În plus, în Cartea Întâia a Regilor din Vechiul Testament, regele Dawid a atacat tabăra unor amaleciți „și nimeni din ei n-a scăpat, afară de patru sute de tineri („Iș-Naar” în original, adică „oameni-nar” sau „lunar” – n.a.) care s-au suit pe cămile și au fugit” (30:17). Numindu-i pe oamenii lui Abram „oameni-nar”, Biblia dă de înțeles că mezinul lui Terah a părăsit Sumerul cu un corp de cavalerie care probabil folosea cămile și nu cai, acestea fiind mult mai potrivite pentru zonele aride din Canaan și Sinai.
Prezența soldaților sub comanda sa sugerează că, după moartea lui Șulgi, prințul Abram își dorea să atace capitala Ur pentru a prelua cu forța tronul strămoșilor săi. Poate visa chiar la restaurarea Imperiului Akkadian. În timpul petrecut în Harran și-a strâns mica armată, pe care n-a mai apucat să o folosească. Zeul său i-a schimbat planurile, trimițându-l în Canaan. Pentru a-l convinge să accepte, i-a promis un nou teritoriu: „Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta eu. Și eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare” (Facerea 12:1-2). Abram s-a lăsat înduplecat și, cu gândul la noul ținut, a renunțat la visul de a conduce Sumerul.
În Canaan, la locul numit Șehem, lângă stejarul lui Mamre i s-a arătat din nou zeul, ocazie cu care Abram a ridicat un altar. Singurul motiv pentru care zeul i s-a înfățișat a fost să-i arate teritoriul promis: „țara aceasta o voi da urmașilor tăi” (Facerea 12:7). Apoi Abram a pornit spre viitorul oraș Ierusalim, numit Șalem în acele zile, până la muntele Moriyya, „care e la răsărit de Bethel („Casa zeului” – n.a.)”, unde a mai ridicat un altar. De acolo a plecat spre sud, până în Egipt, care în acel moment era împărțit în două: Egiptul Superior (sudic) condus de Nebhepetre Mentuhotep din Waset (Thebai) și Egiptul Inferior (nordic) de Merikare Khety din Henen-nesut (Herakleopolis). Veniți din Canaanul situat la nord de Egipt, cel mai probabil Abram, Sarai și Lot au ajuns la curtea lui Merikare. Fermecat de frumusețea soției lui Abram, faraonul a luat-o de nevastă, crezând că este sora lui. A cumpărat-o de la Abram, dându-i pe ea „oi, vite mari și asini, slugi și slujnice, catâri și cămile”. Tradiția evreiască spune că au stat cinci ani în Egipt. În Biblie, „Yahweh însă a lovit cu bătăi mari și grele pe Faraon și casa lui, pentru Sarai, femeia lui Avram”. Speriat, Merikare Khety i-a înapoiat femeia lui Abram și i-a gonit din Egipt, permițându-le totuși să păstreze averea primită. Este posibil ca plecarea lui Abram, Sarai și Lot din Egipt să nu se datoreze unui faraon speriat de Yahweh, ci conflictului dintre dinastiile din Waset și Henen-nesut, care tocmai izbucnise. În încercarea de a cuceri regiunea Tjenu (Thinis), Merikare a profanat necropola sacră a lui Asar / Enki din Abju (Abydos). Nebhepetre Mentuhotep din Waset (adept al lui Amun / Enki, zeul suprem al orașului) nu a putut lăsa nepedepsit acest sacrilegiu, prin urmare și-a trimis armata în nord, l-a învins pe Merikare, apoi a unificat Egiptul. Sunt mari șanse ca Merikare să fi murit în lupta cu Nebhepetre, care a avut loc în jurul anului 2040 î.e.n. Acesta pare cel mai plauzibil motiv pentru plecarea lui Abram din Egipt: teama de conflictul armat în care era implicat faraonul sub protecția căruia se aflase până în acel moment. Dacă relatarea din Cartea Jubileelor este adevărată, după cinci ani au părăsit Egiptul (adică în 2042 î.e.n.) din cauza războiului dintre dinastiile regale din Waset și Henen-nesut.
Întorcându-se pe unde venise, Abram a ajuns la muntele Moriyya, unde ridicase un altar pentru Yahweh. Acolo s-a despărțit de nepotul său, Lot, care a plecat spre Sodoma din câmpia Iordanului, iar Abram și soția sa au rămas în Canaan. După plecarea lui Lot, zeul i s-a înfățișat din nou profetului, pentru a-i cere să verifice acel teritoriu, amintindu-i că îl va lăsa urmașilor lui. Patriarhul s-a întors la stejarul lui Mamre din Hebron, unde a mai ridicat un altar. Nu a petrecut mult timp acolo deoarece „în zilele lui Amrapel, regele Senaarului” a avut loc expediția militară a regilor răsăriteni împotriva celor canaaneeni. Aceasta pare să fi avut loc în 2039 î.e.n., în ultimul an de domnie al lui Amar-Sin. Facerea 14:5 susține că războiul a avut loc la 14 ani după ce elamiții, sub conducerea lui Kedarela’omer / Kudur-Lagamar, îi subjugaseră pe regii canaaneeni. Într-adevăr, trecuseră 14 ani de când regele sumerian Șulgi, predecesorul lui Amar-Sin, la sfatul oracolului zeului Nanna / Enki a lansat campania militară din 2053 î.e.n. din Canaan, condusă de elamiți. După ce i-au învins pe refaimi, pe zuzimi, pe emimi, pe horei, pe amaleciți și pe amorei, Kudur-Lagamar / Kedarela’omer, Eri-Aku / Aryok, Tud-ghula / Tidal și Amar-Sin / Amrapel s-au luptat în Valea Sidimului cu cinci regi din Câmpia Iordanului: Bera, Birsta, Șinab, Șemeber și regele din Bela / Zoar. Învingători, regii mesopotamieni au jefuit Sodoma și Gomorrah și s-au întors acasă, luându-l cu ei și pe Lot, pe care l-au capturat în Sodoma. Aflând că nepotul său a fost înrobit, Abram a strâns 318 călăreți „naar” și i-a ajuns din urmă pe regii mesopotamieni la Dan, unde i-a atacat și învins în timpul nopții, eliberându-l astfel pe Lot și recuperând prada de război luată din Sodoma. Pentru această victorie incredibilă a fost felicitat atât de Bera, regele Sodomei, cât și de Meleki-sedeq, cel al Șalemului. Mai mult, noaptea i-a apărut zeul său în vis, pentru a-l asigura din nou că va moșteni acel ținut. După înfrângere, regii mesopotamieni au fost detronați. Amar-Sin și-a pierdut viața pe drumul spre casă, fiind ucis de înțepătura unui scorpion, tronul Sumerului revenindu-i fratelui său, Șu-Sin. Prin înfrângerea lui Amar-Sin și a aliaților săi, Abram s-a răzbunat pe cel ce ocupa tronul care i se cuvenea de drept (după părerea lui), cel al Sumerului.
După spusele Bibliei, la zece ani după sosirea în Canaan, adică în 2038 î.e.n., pentru că Sarai era stearpă, Abram s-a culcat cu slujnica ei, egipteanca Hagar. Se întâmpla la câteva luni după moartea lui Amar-Sin și înscăunarea fratelui său, Șu-Sin, pe tronul Imperiului Neo-Sumerian. Din dorința lui Abram de a avea un copil imediat după ce a aflat de moartea lui Amar-Sin înțelegem că își dorea un fiu care să urce pe tronul Sumerului. Avea acest drept ținând cont că făcea parte din familia regală akkadiană, strămoșii săi conducând Mesopotamia timp de două secole. Momentul era cel mai potrivit, Sumerul fiind slăbit, mai ales după destrămarea alianțelor cu vecinii săi. Nici mama viitorului copil nu a fost aleasă întâmplător; deși Biblia susține că era o simplă slujnică, o veche legendă evreiască, amintită de Louis Ginzberg în Legends of Jews („Legende ale evreilor”), o consideră pe Hagar fiica faraonului, dată de Merikare lui Abram în schimbul Sarăi, alături de „oi, vite mari și asini, slugi și slujnice, catâri și cămile”. Devine tot mai evident că Abram își dorea pe tronul Sumerului un fiu care să aibă ambii părinți cu sânge regal, chiar dacă Yahweh / Marduk îi promisese Canaanul. După nouă luni Hagar a născut un băiat pe care l-a numit Yișma’el, după cum i-a poruncit un înger. „Şi a numit Hagar pe Domnul, cel ce-i grăise, cu numele acesta: Ata-El-Roi (care se tâlcuieşte: Tu eşti Dumnezeu atotvăzător), căci zicea ea: «N-am văzut eu, oare, în față pe cel ce m-a văzut?»” (Facerea 16:13), de unde rezultă că divinitatea care i-a impus numele copilului era un Veghetor. Întâmplarea avea loc în anul 2037 î.e.n., pe când Abram era în vârstă de 86 de ani.
Ajuns pe tronul Sumerului în 2039 î.e.n., Șu-Sin a găsit marea alianță a regilor mesopotamieni destrămată iar pe foștii aliați ai Urului atacându-i imperiul aflat în descompunere. Regele nu a avut de ales decât să ceară ajutorul zeilor săi, Veghetorii. La începutul domniei sale se lăuda într-o inscripție că „Sfânta Inanna (Iștar – n.a.), cea înzestrată cu uimitoare calități, prima fiică a lui Sin (Enki – n.a.)”, i-a oferit arme cu care să „atace în luptă țara dușmană care e nesupusă”. Însă ajutorul zeiței a fost insuficient, iar Șu-Sin și-a oferit loialitatea celeilalte tabere divine. Pe măsură ce creșteau presiunile din vest, regele a început să le ceară iertare și ajutor marilor zei din Nippur, adică lui Enlil și soției sale, Ninhursag. Textele din acea vreme și excavațiile arheologice au dezvăluit că Șu-Sin a întreprins lucrări masive de reconstrucție în Nippur. Disperat, a înălțat și o stelă pentru Enlil și soția sa, „o stelă cum niciun rege nu mai durase”. Zeul însă nu era prezent pentru a-i răspunde, doar Ninlil / Ninhursag auzindu-i implorările. Cuprinsă de compasiune, „pentru a prelungi bunăstarea lui Șu-Sin, a-i întinde vremea coroanei”, zeița i-a dat o „armă care cu radiație lovește (…) a cărei înspăimântătoare străfulgerare ajunge până la cer”. Un text al lui Șu-Sin, catalogat cu indicativul Colecția B, susține că, după ce a făcut Harranul să „tremure de spaima armelor lui”, regele a vrut pace. A trimis-o pe fiica sa ca mireasă, probabil conducătorului regiunii. Fata s-a întors în Sumer, „înființând un oraș pentru Enlil și Ninlil pe hotarul Nippurului”. Era prima dată „din zilele când s-au hotărât sorții, ca un rege să construiască un oraș pentru Enlil și Ninlil”, după cum se lăuda Șu-Sin. Regele chiar și-a atribuit rolul de Mare Preot în Nippur, însă toate eforturile sale au fost în zadar. Enlil refuza să-i ofere ajutorul, iar Imperiul Neo-Sumerian se apropia de un iminent sfârșit. Într-un ultim gest disperat de a atrage protecția Celeștilor, Șu-Sin a construit pentru Enlil și Ninhursag „o mare barcă de croazieră, potrivită pentru cele mai late râuri”, pe care „a împodobit-o desăvârșit cu pietre prețioase”, a înzestrat-o cu vâsle din cel mai fin lemn și a mobilat-o cu tot confortul, inclusiv cu un pat nupțial. Apoi a „pus barca de croazieră în bazinul larg din fața Casei Plăcerilor lui Ninlil”. Se pare că, în sfârșit, regele a găsit formula câștigătoare; Enlil s-a lăsat înduplecat și s-a întors în Nippur:
„Când Enlil a auzit
De la o zare la alta s-a grăbit,
Din miazăzi în miazănoapte a călătorit;
Prin văzduh, peste pământ a gonit,
Mult să se bucure cu iubita-i regină, Ninlil”.
Lipsesc câteva rânduri dinspre finalul tăbliței, așa că nu putem ști ce s-a întâmplat. Însă ultimele rânduri ale textului se referă la „Ninurta, marele războinic al lui Enlil, care l-a buimăcit pe intrus” după ce a descoperit pe barcă „o inscripție, o scriere rea”, probabil o formulă magică folosită pentru a arunca un blestem asupra lui Enlil și Ninhursag. Nu s-a găsit niciun text despre reacția lui Enlil la acest complot, însă se pare că a plecat din nou din Nippur, de această dată luându-și și consoarta cu el. Nu peste mult timp, o eclipsă totală de Lună din februarie 2031 î.e.n. a fost interpretată de preoții din Nippur ca un semn rău. I-au scris lui Șu-Sin că era o prevestire „către regele care domnește peste cele patru regiuni: zidul său va fi distrus, Urul va rămâne pustiu”. Nemaiavând ce pierde, respins de zeii Celești, Șu-Sin i-a sfidat pentru ultima oară. A construit în Nippur, orașul lui Enlil, un templu pentru un zeu tânăr, fiu al lui Iștar, numit Șara („Prinț”). În inscripția lăsată în templu, Șu-Sin se declara tată al tânărului zeu: „Divinului Șara, ceresc erou, iubitul fiu al Inannei: tatăl său, Șu-Sin, puternicul rege, rege al Urului, rege al celor patru regiuni, i-a construit templul Șagipada, iubitul lui altar; trăiască regele”. N-a mai trăit mult regele, acela fiind ultimul său an de domnie.
Nici ultimul conducător al Sumerului, Ibbi-Sin, nu a reușit să oprească decăderea imperiului. Urcat pe tron după moartea tatălui său, în 2030 î.e.n., nu a putut decât să accelereze construirea zidurilor și fortificațiilor din centrul Sumerului, în jurul Urului și al Nippurului, restul țării rămânând fără apărare. Mesajele de loialitate de la centrele urbane subordonate au încetat să mai sosească, rând pe rând. În cel de-al doilea an al său de domnie s-a numit Mare Preot al templului lui Iștar din Uruk, însă de la oracole nu primea decât mesaje de distrugere și pedeapsă. În al patrulea an de domnie i s-a spus că „Fiul de la apus se va ridica (…) e un semn pentru Ibbi-Sin: Urul va fi judecat”. În al cincilea an, regele a devenit Mare Preot al lui Iștar la templul ei din Ur, însă nici această funcție nu i-a fost de folos. A fost ultimul an în care orașele din Sumer au trimis tradiționalele animale de sacrificiu pentru templul lui Enki din Ur. Autoritatea centrală din Ur, zeii săi Veghetori și marele său templu-ziggurat nu mai erau recunoscute. În al șaselea an de domnie, adică în 2024 î.e.n., sfârșitul părea tot mai iminent. „Când vine anul al șaselea, locuitorii Urului vor fi prinși în capcană”, anunța unul dintre oracole. Calamitatea urma să sosească atunci „când, pentru a doua oară, cel ce-și spune Suprem, ca unul căruia i-a fost uns pieptul, va veni de la apus”. În același an, după cum arată mesajele primite de rege de la frontiera vestică, „apuseni ostili intraseră pe câmpia” Mesopotamiei, fără a întâmpina vreo rezistență. În scurt timp ei au „intrat în interiorul țării, ocupând una după alta toate marile fortărețe”. Chiar înainte de terminarea anului al șaselea s-au oprit și din Nippur inscripțiile care îl onorau pe regele din Ur. Dușmanul Sumerului, „cel ce-și spune Suprem”, ajunsese în inima imperiului. Acesta nu putea fi decât noul rege al Pământului, Marduk, care se întorcea în Mesopotamia pentru a se înscăuna în Babilonul său mult iubit.
În autobiografia sa, Marduk susține că a fost exilat timp de 24 de ani în țara Hatti:
„În țara Hatti am întrebat un oracol
[Despre] tronul și domnia mea;
În toi: «Până când?
Douăzeci și patru de ani, în toi, am cuibărit».
După cel de-al douăzeci și patrulea an
Zilele mele [de exil] erau încheiate
Spre orașul meu am [pornit];
Templul meu Esagila ca un munte [să-l înalț],
Veșnicul meu sălaș să-l [reînființez].
Am luat-o la picior
Prin […] țări spre orașul meu
Pentru ca […] să i-l hotărăsc,
Un rege în Babilon să [înscăunez]
În casa legământului meu […]
În Esagilul ca un munte […]
De Anu creat […]
În Esagil […]
O platformă să ridic […]
În orașul meu […]
Bucurie […]”.
Tăblița deteriorată înșiră apoi orașele prin care a trecut Marduk în drumul spre Babilon. Intrase într-adevăr în Mesopotamia de la vest, așa cum preziseră oracolele, însoțit de semiții săi amoriți. Însă lucrurile nu au mers pentru el ca pe roze. Împotriva Babilonului un zeu „își dezlănțuise mânia”. Numele lui este declarat la începutul unei coloane din text, din care însă nu se distinge decât prima parte: „Divinul Nin…”, care nu poate fi decât Ninurta, fiul lui Enlil. Din păcate, deteriorarea tăbliței nu ne permite să aflăm acțiunile lui Ninurta împotriva Babilonului. Însă găsim replica lui Marduk în cea de-a treia tăbliță a Textelor lui Kedarela’omer, unde trupele sale amorite au năvălit spre Nippur, oraș în care le așteptau cele elamite, mobilizate de Ninurta. În timpul confruntării Nippurul a fost devastat iar Ekur, templul lui Enlil, profanat din nou. Ninurta i-a acuzat de această faptă pe soldații lui Marduk, însă textul îl consideră pe fiul lui Enlil adevăratul autor, numit aici Erra:
„Erra, cel nemilos,
A intrat în incinta sacră.
S-a oprit în incinta sacră,
A privit Ekurul.
Gura a deschis, tinerilor lui le-a spus:
«Luați prada din Ekur,
Luați odoarele,
Distrugeți-i temelia,
Spargeți îngrăditura altarului!»”.
Când Enlil a aflat că i-a fost profanat templul, că „în sfânta sfintelor voalul era sfâșiat”, s-a întors într-un suflet în Nippur. „În fața lui goneau zei înveșmântați în raze”; el însuși „răspândea o strălucire ca a fulgerului” când a coborât din cer. „Și-a cutremurat locul sfânt” când a aterizat în templu, apoi l-a întrebat pe fiul său, „prințul Ninurta”, cine i-a pângărit locul sfânt. Bineînțeles că Ninurta nu și-a mărturisit vina, ci a arătat cu degetul spre Marduk și amoriți. Textul mai susține că Ninurta nu îi adresa tatălui său respectul cuvenit: „Fără a se teme pentru viața sa, nu și-a scos tiara”; lui Enlil „urât i-a vorbit (…) nu era dreptate; distrugerea se zămislea”.
De ce ar fi profanat Ninurta templul tatălui său? Fără îndoială, pentru a-l atrage în lupta împotriva lui Marduk. Ninurta, care ar fi trebuit să moștenească tronul Pământului, nu era mulțumit de decizia lui Anu de a-i oferi lui Marduk conducerea Terrei. Mai mult, nu era deloc mulțumit că tatăl său a acceptat hotărârea împăratului, renunțând la tron fără luptă. Ninurta era un războinic, învățat să lupte până la capăt, să nu cedeze sub nicio formă. Nu putea accepta înfrângerea, mai ales în fața Veghetorilor, cu care a luptat întreaga sa viață. Mai ales în fața lui Marduk, rivalul său direct la tron. A învățat să lupte până la final de la tatăl său, care acum ceda. Ceea ce a făcut să-i scadă respectul pentru Enlil, motiv pentru care „nu și-a scos tiara” și „urât i-a vorbit”. Nu era corect să primească Marduk ceea ce i se cuvenea lui, moștenitorul lui Enlil. Și nu era corect ca tatăl său să nu facă nimic în această privință. Însă Enlil asculta în continuare ordinul împăratului Anu, chiar și după ce templul din Nippur i-a fost devastat.
În Epopeea lui Erra, Consiliul Zeilor s-a întrunit și a discutat „preț de o zi și o noapte, fără încetare”. Anunnaki, marii zei, i-au amintit lui Ninurta decizia lui Anu: „Acum că Prințul Marduk s-a ridicat, acum că oamenii pentru a doua oară i-au ridicat chipul, de ce continuă Erra cu împotrivirea?”. Furios, văzând că nu primește sprijin din partea nimănui, Ninurta s-a hotărât să își facă singur dreptate. „Consultându-se cu sine însuși”, zeul s-a decis să dezlănțuie niște arme teribile. „Pământurile le voi nimici, morman de pulbere voi face din ele; cetățile le voi prăpădi, în pustiu le voi preface; munții îi voi netezi, animalele le voi face să dispară; mările le voi agita, viețuitoarele din ele le voi decima; oamenii îi voi face să piară, sufletele lor le voi preschimba în vapori; nimeni nu va fi cruțat”, și-a spus el. Dintr-un text catalogat cu indicele CT-xvi-44/46 aflăm că un zeu minor l-a anunțat pe Marduk de planul distructiv al lui Erra / Ninurta. Într-o noapte, pe când marii zei se retrăseseră pentru a se odihni, zeul „aceste cuvinte lui Marduk i le-a grăit”, în legătură cu „șapte arme cumplite care de Anu au fost create (…) Pustiirea acestor șapte contra ta se pregătește”. Alarmat, Marduk a vrut să afle unde se aflau armele: „Aceste șapte, unde s-au născut, unde au fost create?”. Necunoscutul i-a dezvăluit că erau ascunse sub pământ:
„Aceste șapte în munți sălășluiesc,
Într-o scobitură din pământ se găsesc.
Din acel loc cu strălucire vor năvăli,
De pe pământ la cer, în groază înzăuate”.
Nefiind lămurit, Marduk a insistat să afle locația exactă a armelor, însă i s-a răspuns că „până și zeilor înțelepți, și lor le e necunoscut”.
Mai departe, în Epopeea lui Erra apare un zeu numit Ișum. Nu se cunoaște identitatea acestui personaj, al cărui nume s-ar traduce în sumeriană prin „Înțeleptul învățător al Muntelui”. Știm doar că sumerienii îl mai numeau Endursaga („Domnul prietenos și supus al legăturii”), considerându-l mesagerul zeilor și fratele lui Marduk. Acesta nu poate fi decât Nabu, zeul înțelepciunii după moartea lui Enki și mesagerul zeilor, cel considerat de unii fiul lui Enki, iar de alții al lui Marduk. Din mituri știm că Nabu a părăsit tabăra Veghetorilor după Potop, trecând de partea Celeștilor după ce Enlil i-a oferit nemurirea și un loc în Grădina Zeilor. De asemenea, știm și că în cel de-al doilea război al zeilor a jucat adesea rolul de mediator între cele două tabere aflate în conflict. Același rol îl joacă și aici, încercând să-l convingă pe Ninurta să renunțe la planul de a folosi teribilele arme împotriva oamenilor nevinovați:
„Îi vei distruge tu, cel drept, pe cei drepți?
Îi vei distruge pe cei care împotrivă-ți au păcătuit
Laolaltă cu cei care împotrivă-ți nu au păcătuit?”.
Însă Ninurta, plin de ură, era hotărât. „Voi anihila fiul și voi lăsa tatăl să-l îngroape; apoi îl voi ucide pe tată, fără a lăsa pe nimeni să-l îngroape!”, a strigat el. În cele din urmă, Ișum / Nabu l-a înduplecat. Ninurta a acceptat să excludă din atac Mesopotamia, promițând să lovească doar locurile în care s-ar putea ascunde Marduk:
„Din oraș în oraș un emisar voi trimite;
Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa;
Mama lui se va opri din râs (…)
La locul zeilor acces nu va avea”.
Se pare că planul lui Ninurta a fost aprobat de Enlil. Fără a mai pierde timpul, Ninurta și Nabu s-au hotărât să treacă la acțiune, deși cel din urmă a acceptat să participe doar pentru a se asigura că fiul lui Enlil se va ține de cuvânt:
„Atunci eroul Erra a venit în fața lui Ișum,
Amintindu-și cuvintele lui;
Și Ișum a venit în față, după cuvântul dat,
Cu o strângere de inimă”.
Primul care a lansat una dintre bombe a fost Nabu:
„Ișum spre Muntele cel măreț porni;
Îngrozitoarele Șapte, fără egal,
Se târau în urmă-i.
La Muntele cel măreț eroul sosi;
Ridică mâna
Muntele fu spulberat;
Câmpia de lângă Muntele cel măreț
O șterse el apoi;
În pădurile sale nicio tulpină de copac nu mai rămase în picioare”.
Ninurta nu s-a lăsat mai prejos:
„Atunci, imitându-l pe Ișum,
Erra Drumul Regilor îl urmă.
Orașelor sfârșitul li-l aduse,
În pustietate le prefăcu.
În munți întinse înfometarea,
Animalele le făcu să piară”.
Un document cunoscut drept K.5001, publicat în Oxford Edition of Cuneiform Texts, vol. VI, scris în sumeriană și în akkadiană, adresat unui zeu a cărui identitate nu reiese din fragment, confirmă atacul devastator:
„Domn, purtător al Pârjolitorului
Care a făcut scrum inamicul;
Care a nimicit țara neascultătoare;
Care a veștejit viața urmașilor Cuvântului Rău;
Care a plouat cu pietre și foc peste dușmani”.
Astfel de arme teribile, precum cele șapte ale lui Ninurta, asemănătoare celor atomice, sunt descrise și în scripturile indiene. În Bhagavad Gita, „un singur proiectil încărcat cu toată puterea Universului” a distrus trei cetăți, lăsând în urmă „o coloană incandescentă de fum și flăcări, strălucitoare cât o mie de sori”, care „s-a ridicat în toată splendoarea ei peste întreg pământul”. Drona Parva susține că „un proiectil în flăcări, cu strălucirea unui foc fără fum, fu lansat. O obscuritate subțire înconjură deodată cerurile. Norii urcară cât mai sus, lăsând să cadă o aversă de sânge. Lumea, arsă de căldura acestei arme, păru cuprinsă de febră”. În Mahabharata se vorbește despre o armă care a provocat secetă într-o țară timp de 12 ani, iar o alta distrugea „fătul în pântecele mamei”. În cartea a opta, „de la bordul unei puternice vimana, aflată în aer la o mare înălțime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetății dușmanilor. Un fum alb strălucitor, de zece mii de ori mai luminos decât Soarele, s-a ridicat având o incandescență insuportabilă (…) Totul s-a petrecut de parcă ar fi fost o dezlănțuire a elementelor: Soarele se învârtea în cerc. Pârjolită complet de dogoarea armei, lumea umbla buimacă în văpaie. Arși de văpaie, elefanții fugeau înnebuniți care-ncotro, căutând o scăpare din fața groaznicului flagel. Apa clocotea, animalele mureau iar dușmanii erau secerați; pârjolul cuprindea arborii, care se prăvăleau în șir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Mugind îngrozitor, elefanții se prăbușeau răpuși. Caii și carele de luptă ardeau, totul arăta ca după un uriaș incendiu. Mii de case au fost distruse apoi, pe mare și pe uscat, se așternu o liniște totală (…) Priveliștea era înfiorătoare. Cadavrele celor căzuți se zgârciseră într-atât din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a oameni”. În Ramayana, în timpul războiului dintre Rama și Ravana, „sute de meteori căzură din cer” iar „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înnăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Arma Strămoșului, pe care prințul Rama o primise de la Agastya și „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, era o armă nemaiîntâlnită: „săgeata aceasta, care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți, și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. După ce Rama a lansat arma, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. În capitolul Victoria, Khara a folosit o armă la fel de distrugătoare împotriva lui Rama: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toții arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”.
Nu doar textele antice confirmă folosirea armelor atomice, ci și descoperirile arheologice. În lume se găsesc multe locuri care prezintă urme ale unor atacuri nucleare. În Peru, la 300 de metri de un monolit gigant din fortificațiile de la Sacsayhuaman, care cântărește peste 20.000 de tone, se pot vedea numeroase roci vitrificate întinzându-se pe câteva sute de metri în șase direcții diferite. În Irak și în deșertul Gobi, lângă Hara-Hoto, au fost găsite nisipuri vitrificate sticloase, care nu se puteau forma decât la temperaturi fantastice. În Liban s-au descoperit sute de tektite negre, mari, care conțineau izotopi radioactivi de aluminiu, unele prezentând în interior plante surprinse în momentul vitrificării. În Franța, Scoția, Chile, India, Australia și Africa de Sud au fost găsite numeroase tektite sticloase foarte dure, negre, bogate în aluminiu și beriliu. Analizele au arătat că suferiseră cu mii de ani în urmă puternice bombardamente radioactive, fiind expuse la temperaturi de circa 5-6000 de grade celsius. În preajma Mării Moarte există zone cu un nivel ridicat de radioactivitate a solului, în care nu se găsește vegetație sau animale. În Death Valley din Nevada se află ruinele unui oraș vechi de câteva milenii, distrus de o mare catastrofă. Un suflu extrem de puternic a dărâmat clădirile de piatră, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tektite iar pe unele ziduri s-au impregnat ciudate siluete negre, ca niște umbre de fum. În zonă nu există vulcani, analizele chimice au demonstrat că nu poate fi vorba despre un meteorit iar un incendiu nu ar putea vitrifica rocile și nisipul. Nu există în zonă forme de viață animală sau vegetală, cu excepția unor microorganisme. Temperatura de peste 6000 de grade celsius, necesară pentru a vitrifica rocile, nu se poate obține decât printr-o explozie nucleară. În Mohenjo-Daro din sudul Pakistanului, oraș cu un nivel ridicat de radiații, s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, ținându-se de mâini, de care animalele au refuzat să se apropie. Cercetătorul britanic David Davenport susținea în 1997 că a găsit un epicentru de aproape 50 de metri, unde totul a fost topit prin vitrificare. În anii 1940-1950, arheologii au descoperit același lucru în orașele indiene Kot Diji și Harrapa (aflat pe paralela de 30 de grade, la fel ca Eridu și Giza, locuri unde se găseau la un moment dat „porți ale cerului”). Iar în Țara Luanei din Munții Buzăului (România), pe un mare platou s-au găsit ruinele unei cetăți gigantice antice; cercetătorii au stabilit că așezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor, solul fiind ars pe o adâncime de aproximativ jumătate de metru. Nu cresc plante în zonă, animalele refuză să se apropie iar nivelul radiațiilor este ridicat. O legendă locală spune că, demult, acolo se afla o cetate cu ziduri imense, care a fost distrusă de năvălitori veniți din cer.
Oracolele sumeriene anunțau că atunci „când vine anul al șaselea (de domnie al lui Ibbi-Sin, adică în 2024 î.e.n. – n.a.), locuitorii Urului vor fi prinși în capcană” deoarece „cel ce-și spune Suprem (Marduk – n.a.), ca unul căruia i-a fost uns pieptul (ca un rege – n.a.), va veni de la apus”. Atunci Marduk și amoriții săi au atacat Nippurul apărat de Ninurta și de elamiți, și tot atunci fiul lui Enlil a hotărât să atace cu șapte arme teribile orașele semite ale rivalului său. Exact în acel an, conform Facerii biblice („când era Avram de nouăzeci și nouă de ani”), lui Abram i s-a arătat din nou zeul său. Ca de fiecare dată i-a reamintit că va lăsa moștenire Canaanul urmașilor săi, apoi i-a schimbat numele din Abram în Abraam, iar soției sale din Sarai în Sarra. Atunci a aflat Abraam că fiul său, Yișma’el, nu îi va fi moștenitor. „Iată, te-am ascultat și pentru Yișma’el, și iată îl voi binecuvânta, îl voi crește și-l voi înmulți foarte, foarte tare; doisprezece voievozi se vor naște din el și voi face din el popor mare. Dar legământul meu îl voi încheia cu Yișaq, pe care-l va naște Sara la anul pe vremea aceasta!” (17:20-21), i-a spus zeul. Nu a plecat fără a-i cere lui Abraam să se circumcidă; nu doar el, ci „toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur”. Acest obicei al „tăierii împrejur” era unul egiptean. Miturile spun că zeul suprem Ra (Anu) și-a tăiat penisul, din sângele și din sperma sa curse pe pământ născându-se Șu, zeul aerului, și Tefenet, zeița umidității, nimeni alții decât Enlil și Enki. Șu-Sin, penultimul rege al Sumerului, a preluat numele zeului aerului, ceea ce dovedește că religia egipteană depășea granițele țării. Circumcizia era un gest simbolic de solidaritate cu zeul, menit să aducă urmași precum ai zeului. Mitul egiptean derivă din episodul atacului Sophiei asupra lui Anu, pe care grecii și hitiții l-au simbolizat printr-o castrare (la greci, Ouranos a fost castrat de Kronos, iar la hitiți Anu de Kumarbi).
Imediat după ce „au fost tăiați împrejur toți cei de parte bărbătească din casa lui Avraham, născuți în casa lui sau cumpărați cu argint de la cei de alt neam” (17:27), trei zei au apărut în fața lui Abraam „într-o zi pe la amiază, când ședea el în ușa cortului său” (18:1). Se pare că erau în trecere, fără a avea de gând să-l viziteze. Abraam „cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea lor și s-a închinat până la pământ” (18:2). I-a convins să se oprească puțin, cât să mănânce și să se odihnească. Cei trei au fost serviți cu azime, unt, lapte și un vițel gătit, întocmai cum Noah și Utnapiștim au adus jertfe divinităților după ce s-au retras apele Potopului. Vițelul servit la masă reprezintă un indiciu în deslușirea identității unuia dintre cei trei, fiind simbolul celui numit adeseori „Taurul ceresc”, adică Enlil. După ce au terminat de mâncat, zeul i-a amintit lui Abraam că va avea un fiu peste un an. Apoi i-a dezvăluit motivul vizitei sale: „Strigarea Sodomei și a Gomorrei e mare și păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu” (18:20-21). După ce însoțitorii zeului furtunii au plecat spre Sodoma, Abraam a încercat să-l convingă pe Enlil să nu comită un asemenea genocid, întocmai ca Nabu pe Ninurta în Epopeea lui Erra: „Nu se poate ca tu să faci una ca asta și să pierzi pe cel drept ca și pe cel fără de lege și să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui necredincios! Departe de tine una ca asta! Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?” (18:25). A încercat chiar să-l înduplece folosind numărul atribuit lui Enlil, echivalentul titlului de rege: „Poate în cetatea aceea să fie cincizeci de drepți: pierde-i-vei, oare, și nu vei cruța tot locul acela pentru cei cincizeci de drepți, de se vor afla în cetate?” (18:24). Primind un răspuns satisfăcător, Abraam a continuat negocierea, scăzând din ce în ce mai mult numărul „drepților”, ajungând într-un final la zece. „Pentru cei zece nu o voi pierde”, l-a asigurat Enlil, apoi „s-a dus, iar Avraham s-a întors la locul său” (18:33).
De ce a venit Enlil până aproape de Sodoma? Știm din mitul sumerian că Ninurta a primit aprobarea tatălui său pentru a lansa bombele, cu condiția să fie folosite doar în locurile în care se confirma prezența lui Marduk. În povestea biblică, Enlil i-a mărturisit lui Abraam motivul pentru care i-a însoțit pe cei doi „îngeri” (cel mai probabil Ninurta și Nabu) până aproape de Sodoma: „pogorî-mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să știu”. Cu alte cuvinte, pentru a verifica dacă într-adevăr inamicul lor se ascundea acolo, înainte de a permite lansarea bombelor atomice.
Capitolul 19 al Facerii ne spune că se făcuse deja seară când cei doi trimiși ai lui Enlil au ajuns în Sodoma. Acolo au fost întâmpinați de Lot, nepotul lui Abraam, care i-a invitat în locuința sa. Inițial au refuzat, preferând să stea pe stradă. Însă, la insistențele lui Lot, în cele din urmă au acceptat. Ce făceau în stradă cei doi zei? În Epopeea lui Erra, Ninurta spunea: „Din oraș în oraș un emisar voi trimite; Fiul, sămânța tatălui, nu va scăpa”. Mai mult ca sigur verificau dacă Marduk se afla în Sodoma. Abia după ce au primit confirmarea au intrat în casa lui Lot. Se pare că Marduk a aflat de prezența celor doi inamici și și-a trimis supușii, „sodomenii, locuitorii cetății Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân” (19:4), să-i captureze. „Unde sunt Oamenii care au intrat să mâie la tine? Scoate-i ca să-i cunoaștem!” (19:5), i-au strigat ei lui Lot după ce au înconjurat casa în care se aflau zeii. În zadar le-a oferit nepotul lui Abraam pe cele două fiice ale sale, sodomiții îi voiau doar pe noii veniți. Însă Ninurta și Nabu nu puteau fi învinși de o gloată de simpli muritori; când mulțimea a încercat să spargă ușa, cei doi zei l-au tras pe Lot înăuntru „iar pe oamenii care erau la ușa casei i-au lovit cu orbire de la mic până la mare” (19:11). Apoi l-au anunțat pe Lot de planul distrugerii cetății, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă. În zori, cei doi l-au îndemnat să se grăbească. „Dar fiindcă el zăbovea, îngerii, din mila Domnului către el, l-au apucat de mână pe el și pe femeia lui și pe cele două fete ale lui” (19:16). Scoțându-l afară, l-au sfătuit să fugă din fața urgiei: „Mântuiește-ți sufletul tău! Să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte, ca să nu pieri cu ei!” (19:17). Pentru că nu aveau timp să ajungă la munte, Lot și familia sa au ales să se ascundă într-un loc numit Zoar.
De ce se grăbeau cei doi „îngeri” în zori? Ce făceau în stradă înainte de a intra în casa lui Lot? Și de ce scăderea numărului „drepților” în negocierea lui Abraam seamănă destul de mult cu o numărătoare inversă (50, 45, 40, 30, 20, 10)? Să fi plantat cei doi o bombă cu ceas în Sodoma? Se pare că nu, Biblia afirmând că atacul a venit de sus: „Yahweh a slobozit peste Sodoma și Gomorrah ploaie de pucioasă și foc din cer de la Yahweh și a stricat cetățile acestea, toate împrejurimile lor, pe toți locuitorii cetăților și toate plantele ținutului aceluia” (19:24). Efecte asemănătoare ale unei arme divine descria Hesiodos în Teogonia: „Un suflu arzător înfășură pe titani, fiii țărânii, în vreme ce văpaia se urca uriașă spre norul divin și, în ciuda puterii lor, ei își simțeau ochii orbiți când scăpăra lumina trăsnetului și a fulgerului. O dogoare năprasnică străbătea genunea. Priveliștea din ochi și sunetul din urechi erau aidoma celor pe care le-ar face, întâlnindu-se, pământul și cerul deasupra (…) Și de jur împrejur pământul, izvor de viață, pâlpâia în flăcări”. La fel și un mit norvegian, relatat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology: „Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii”. Uitându-se spre Sodoma și Gomorrah, Abraam „a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor” (19:28), locul rămânând „pustietate pentru totdeauna”, după cum susține Cartea lui Sepanya 2:9. Efectul pedepsei divine a fost devastator, până și soția lui Lot prefăcându-se într-un stâlp de sare, termenul ebraic fiind „netsiv melah”.
Într-un articol prezentat Societății Orientaliste Americane în anul 1918 și într-o continuare din Beiträge zur Assyriologie, asirologul Paul Haupt a demonstrat că, întrucât primele surse de sare din Sumer au fost bălțile de lângă Golful Persic, termenul sumerian „nimur” s-a ramificat, ajungând să însemne atât „sare”, cât și „vapori”. De vreme ce Marea Moartă se numește în ebraică Marea Sărată, probabil naratorul evreu al poveștii biblice a interpretat greșit termenul sumerian și a scris „stâlp de sare”, când soția lui Lot a devenit de fapt „o coloană de vapori”. În textele ugaritice, precum povestea canaaneană a lui Aghat, sfârșitul unui muritor de mâna unui zeu era descris ca „scăparea sufletului ca un abur, ca fumul pe nări”. În Epopeea lui Erra, moartea oamenilor a fost descrisă asemănător de Ninurta: „Oamenii îi voi face să se mistuiască, sufletele lor le voi preface în abur”. Deși se afla la vreo 80 de kilometri distanță, Abraam nu s-a simțit în siguranță, Biblia spunându-ne că și-a strâns cortul și s-a mutat mai departe, spre apus, instalându-se la Gerar. Și niciodată după aceea nu s-a mai aventurat în peninsula Sinai. Chiar și peste ani, când Yișaq a vrut să plece în Egipt din cauza foametei din Canaan, zeul său l-a împiedicat, semn că radiațiile din zonă încă erau periculoase.
Cercetătorii consideră că Sodoma și Gomorrah se aflau în sudul Mării Moarte, parte care încă mai poartă supranumele local de „Marea lui Lot”. În anii 1920, zona a fost explorată de o misiune științifică sponsorizată de Institutul Bibilic Pontifical de la Vatican, după cum susținea Alexis Mallon în Voyage d’Exploration au sud-est de la Mer Morte (1924). Arheologi reputați, precum William Foxwell Albright și James Penrose Harland, au descoperit că așezările din munții înconjurători au fost abandonate brusc în secolul al XXI-lea î.e.n., fără a mai fi reocupate timp de câteva secole. Și până în zilele noastre, în apele izvoarelor din jurul Mării Moarte s-au găsit contaminări radioactive „suficiente pentru a provoca sterilitatea și alte boli aferente la toate animalele și oamenii care le absorb pe parcursul unui număr de ani”, după cum nota Ian M. Blake în The Palestine Exploration Quarterly. Toate indiciile arată că zona Sodomei și Gomorrei a fost distrusă de o bombă nucleară. Epopeea lui Erra pare să descrie și realizarea noii porțiuni sudice a Mării Moarte prin spargerea țărmului de miazăzi și eliminarea tuturor formelor de viață:
„A scobit prin mare,
Întregimea i-a împărțit-o.
Tot ce trăia într-însa,
Până și crocodilii,
I-a veștejit.
Ca și cu focul a pârjolit viețuitoarele,
Grânele le-a osândit să se facă pulbere”.
Conform Epopeei lui Erra, Ninurta și Nabu au distrus câteva locuri cu ajutorul a șapte arme teribile, cel mai probabil atomice, în căutarea lui Marduk. În Biblie, Abraam a fost martorul distrugerii Sodomei și Gomorrei în 2024 î.e.n., de unde reiese că sudul Mării Moarte a fost devastat de cei doi zei. Modul de lansare a armelor este identic: în tăblița sumeriană K.5001 „a plouat cu pietre și foc peste dușmani”, iar în Biblie zeul „a slobozit peste Sodoma și Gomorrah ploaie de pucioasă și foc din cer”. La fel și efectele armelor, în ambele texte locurile rămânând pustii, „morman de pulbere”, ocolite de animale, cu munții retezați și mările agitate. Prezența lui Nabu în Sodoma e confirmată de un text mesopotamian în care zeul „spre marea cea mare a pornit”. Apoi,
„Dar când fiul lui Marduk
În țara de pe coastă era,
Cel-al-Vântului-Rău
Cu pârjol țara de câmpie a ars-o”.
În zadar însă. Marduk a reușit să scape și de această dată iar Ninurta, după consumarea inutilă a celor șapte bombe, a fost nevoit să accepte înfrângerea, la fel ca tatăl său.
După catastrofă „a ieșit Lot din Zoar și s-a așezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Zoar, și a locuit într-o peșteră, împreună cu cele două fete ale sale” (Facerea 19:30). Vechiul Testament povestește că fetele s-au hotărât într-o zi să-și îmbete tatăl și să se culce cu el pentru a avea urmași deoarece, spunea cea mare, „nu-i nimeni în ținutul acesta care să intre la noi, cum e obiceiul pământului” (19:31). Au făcut întocmai cum și-au propus și, culcându-se cu Lot după ce l-au îmbătat, au rămas însărcinate. Fiecare dintre ele a născut câte un băiat; primul a fost numit Moab și a devenit strămoșul moabiților, iar al doilea Ben-Ammi, strămoșul amoniților. Dacă această întâmplare biblică este reală, cu siguranță a fost deformată de redactorii scripturilor evreiești pentru a se ascunde descendența lui Lot din familia regală akkadiană a lui Șarru-kinu. Lucru care reiese cu ușurință din inadvertențele povestirii. Biblia spune că fetele au ales incestul de frică să nu rămână fără urmași, nefiind alți bărbați prin zonă. Însă cu numai un verset înainte am aflat că Lot a părăsit de teamă Zoarul, oraș neafectat de bomba nucleară: „a ieșit Lot din Zoar și s-a așezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Zoar”. De ce se temea Lot? Sau de cine? Nu cumva de locuitorii orașului? Din moment ce Zoarul a fost protejat de efectele bombei, unul dintre zei asigurându-l pe Lot că „îți cinstesc fața și-ți împlinesc acest cuvânt, să nu pierd cetatea despre care grăiești” (19:21), rezultă că și locuitorii orașului au supraviețuit. Dacă Zoarul nu era populat doar de femei, lucru absolut imposibil, sub nicio formă nu puteau considera fetele lui Lot că „nu-i nimeni în ținutul acesta care să intre la noi, cum e obiceiul pământului”. Iar în al doilea rând, cum a reușit Lot să facă sex, fiind bătrân și atât de beat încât nu și-a putut aminti nimic din cele două nopți de incest? „Acesta n-a simțit când s-a culcat și când s-a sculat ea”, spune Biblia. Dacă era într-o stare de ebrietate atât de avansată, care nu i-a permis să-și dea seama ce face sau să-și amintească ceva după, cum a putut avea erecție în aceste condiții? Mai ales că avea și o vârstă înaintată, la care problemele sexuale sunt inevitabile. Aceste două absurdități ascund o realitate deloc sfântă: incestul a fost realizat în mod conștient. Casele regale obișnuiau să-și păstreze „sângele albastru” în familie, prin urmare membrii lor se căsătoreau între ei. Făcând parte din casa regală akkadiană, Lot a păstrat tradiția. Rămas fără soție, pentru a fi sigur că va avea moștenitori care să ducă mai departe genele divine ale lui Șarru-kinu și ale lui Marduk, nu putea să se împreuneze decât cu fiicele sale. Acest obicei exista deja în familia sa, după cum confirmă chiar Biblia: Abram și Nahor s-au căsătorit cu nepoatele lor. Mai târziu, Yișaq (Isaac), fiul lui Abraam și al Sarrăi, și-a luat-o de soție pe Ribqa (Rebeca), fiica vărului său, Betu’el (Batuel). La rândul lui, Ya’aqob (Iacov), fiul lui Yișaq, s-a căsătorit cu nepoatele lui Betu’el, Le’a (Lia) și Rahel (Rahila). Singurul motiv pentru practicarea acestor căsnicii între membrii aceleiași familii era păstrarea genelor divine ale lui Marduk, transmise prin conducătorii Imperiului Akkadian.
Din cauza zonei iradiate, a plecat Abraam „de acolo spre miazăzi și s-a așezat între Kadeș și Șur și a trăit o vreme în Gerar” (Facerea 20:1), ținutul filistenilor. În acel loc s-a repetat povestea din Egiptul Inferior: Abraam a susținut că Sarra era sora sa, nu soția, iar regele Abimelek i-a luat-o. Tot ca în Egipt, zeul lui Abraam i-a apărut regelui în vis, i-a lovit țara cu sterilitate și i-a cerut să-i înapoieze proorocului femeia. Speriat, Abimelek a luat „o mie de sicli de argint, vite mari și mici, robi și roabe și a dat lui Abraam; și i-a dat înapoi și pe Sara, femeia sa” (20:14). Deși Biblia susține că regele „însă nu se atinsese de ea”, la scurt timp Sarra a născut un băiat, care a fost numit Yișaq. Cam mare coincidența, ținând cont că Abraam nu a reușit să o lase însărcinată în câteva decenii bune de căsnicie, însă ea a născut imediat după ce a petrecut cel puțin o noapte cu Abimelek… Era anul 2023 î.e.n., când Abraam împlinise un secol de viață iar Sarra, consoarta lui, nouă decenii. La scurt timp după nașterea lui Yișaq, Abraam i-a izgonit pe Hagar și pe Yișma’el, la dorința soției sale, care își dorea ca fiul ei să fie singurul moștenitor. În deșertul Beerșeba, „îngerul lui Yahweh” a făcut să apară o fântână pentru ca mama și copilul să nu moară de sete. Au trăit o vreme în pustiul Paran iar, după ce Yișma’el a crescut, mama sa i-a găsit o soție din Egipt, cu care băiatul a avut 12 fii și o fiică. Tot la Beerșeba, Abraam și Abimelek au făcut un legământ, iar Abram și-a însușit meritele săpării făntânii făcute de înger pentru a-i salva pe Hagar și Yișma’el. „Aceste șapte mielușele să le iei de la mine, ca să-mi fie mărturie, că eu am săpat fântâna aceasta!” (21:30), i-a spus el regelui filistenilor. După legământul cu Abimelek, Abraam „a sădit o dumbravă” la Beerșeba „și a chemat acolo numele Domnului Yahweh cel veșnic” (21:33).
După câțiva ani în care Abraam a trăit în ținutul filistenilor „ca străin”, a fost contactat din nou de zeul său. Acesta i-a cerut să-l sacrifice pe Yișaq pe muntele Moriyya, unde Abraam construise un altar după plecarea din Harran în 2048 î.e.n. Nu știm câți ani avea băiatul în acel moment, însă putem intui că era destul de mare, din moment ce a luat Abraam „lemnele cele pentru jertfă” și „le-a pus pe umerii lui Yișaq” (22:6), lemne care nu erau nici puține și nici ușoare. După ce și-a legat fiul de altar, când se pregătea să-l înjunghie, „îngerul lui Yahweh a strigat către el din cer” și i-a cerut să se oprească, pentru că zeul s-a convins de fidelitatea sa. Abraam și Yișaq s-au întors în Beerșeba, însă n-au găsit-o pe Sarra acolo. O legendă evreiască spune că îngerul decăzut Samael a anunțat-o că Abraam i-a sacrificat fiul, iar ea a murit de supărare. Într-o altă variantă a legendei, deghizat într-un bătrân, Satan a anunțat-o același lucru. Auzind asta, Sarra a plecat să-și caute soțul. A ajuns în Hebron, unde Satan i s-a înfățișat din nou, tot în formă umană, pentru a-i spune că Yișaq nu fusese ucis și că se va întoarce în curând cu tatăl său. Iar Sarra a murit… de bucurie. Negăsind-o acasă în Beerșeba, Abraam și Yișaq au urmat-o până în Hebron, unde au găsit-o moartă. Vechiul Testament susține că Sarra și-a găsit sfârșitul la vârsta de 127 de ani. Fiind cu zece ani mai tânără decât Abraam, adică născută în 2113 î.e.n., înseamnă că a decedat în 1986 î.e.n. Și astfel am mai dezlegat un mister: în momentul în care era pe punctul de a fi sacrificat, Yișaq era în vârstă de 37 de ani. Iar această întâmplare a avut loc la doi ani după moartea lui Terah, rămas în Harran.
Episodul sacrificării lui Yișaq este unul dintre cele mai controversate din Biblie. De ce l-ar fi supus la o asemenea încercare o entitate superioară? De ce era necesar ca patriarhul să-și demonstreze fidelitatea? Era într-adevăr acesta motivul sacrificiului? Ori altul nebănuit? Pentru a înțelege cine era zeul care i-a cerut să-și ucidă fiul, apoi s-a răzgândit, este de ajuns să urmărim povestea biblică, care susține că nu a fost implicat un singur zeu, ci doi! Primul, cel care i-a dat ordinul, este numit Yahweh de redactorul Bibliei: „După acestea, Yahweh a încercat pe Avraam și i-a zis…” (22:1). Cel care l-a oprit înainte de sacrificiu nu era același zeu, ci un altul: „Atunci îngerul lui Yahweh a strigat către el din cer și a zis…” (22:11). Tot un „înger” i-a salvat pe Hagar și pe Yișma’el în 2037 î.e.n. În 2024 î.e.n., înainte de distrugerea Sodomei și Gomorrei, Abraam a fost vizitat de trei zeități, pe care le-am identificat cu Enlil, Ninurta și Nabu. Ținând cont că este vorba despre mai multe divinități, pentru a înțelege episodul sacrificării lui Yișaq trebuie să aflăm cine era zeul lui Abraam, cel care l-a luat din Mesopotamia pentru a-i oferi Canaanul.
Ar putea fi Enlil, zeul tatălui său, care astfel i-a răsplătit lui Terah fidelitatea salvându-i familia din Sumerul aflat în pragul colapsului? După cum am văzut, Enlil este cel care i-a apărut în 2024 î.e.n. Însă putem ști cu siguranță că tot el este zeul care l-a luat din Harran? Sunt șanse aproape nule ca Abraam să fi fost ales de Enlil din moment ce, conform folclorului iudaic și islamic, el nu împărtășea convingerile religioase ale tatălui său. Atât culegerea evreiască Midraș, cât și Coranul, povestesc că Abraam a spart statuile zeilor lui Terah. Enlil și-ar fi ales, fără îndoială, un om fidel lui. În plus, plecarea din Sumer în Canaan nu se potrivește cu planurile zeului. Se întâmpla la trei ani după moartea lui Enki, când împăratul Anu hotărâse ca Marduk să primească tronul Pământului iar Enlil să-și facă bagajele pentru a se întoarce acasă. Aflat pe picior de plecare, zeul furtunii nu avea de ce să-și facă un plan pentru Canaan și nici de ce să încredințeze o misiune unui adept al Veghetorilor. Prin urmare, nu poate fi el zeul lui Abraam.
Vechiul Testament susține că este vorba despre Yahweh / Marduk, variantă susținută și de Coran. În Sura 6 este scris despre Abraam: „Și după ce l-a acoperit noaptea, văzu el o stea: el zise: «Acesta e Domnul meu!» (…) Și văzu el Luna răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu!» (…) Și când văzu el Soarele răsărind, zise el: «Acesta este Domnul meu, aceasta este mai mare!»” (76-78). Cum puteau fi Luna, Soarele și o stea zeul lui Abraam? Inițial, Marduk a fost considerat zeu-soare, numit Utu de sumerieni și Șamaș de akkadieni. Când a trecut de partea tatălui său, Enki, a devenit membru al grupului care avea ca simbol Luna, cel al Veghetorilor. Yahweh chiar înseamnă „Cel care a devenit Luna”. Lui Marduk îi era atribuită planeta Marte, simbolizată printr-o stea cu șase raze, fiind a șasea planetă din sistemul nostru solar. Prin urmare, afirmația lui Abraam din Coran îl descrie pe Marduk, confirmând astfel varianta biblică. Zeul i-a vorbit prima oară lui Abraam în 2048 î.e.n., pe când acesta se afla cu familia sa în Harran. Oraș important din nordul Mesopotamiei, Harran era „fratele-geamăn” al cetății Ur, ambele fiind închinate zeului Lunii, Nanna / Enki. Atât în Ur, cât și în Harran, cultul copiilor zeului, gemenii Utu / Marduk și Inanna / Iștar, era la mare cinste. Într-un asemenea oraș, aparținând Veghetorilor, era normal să își facă apariția una dintre aceste divinități, nicidecum una din tabăra rivală. Zeul a luat legătura cu Abraam în 2048 î.e.n., anul în care, conform autobiografiei sale, Marduk își începea cei 24 de ani de exil în țara Hatti. Cum Harran se afla la granița dintre Sumer și Hatti, rezultă că Marduk era exact în locul în care se găsea Abraam și exact în momentul în care acestuia i-a vorbit zeul său pentru prima oară. Ceea ce confirmă chiar autobiografia lui Marduk: „Douăzeci și patru de ani în mijlocul Harranului eu am cuibărit”. Așadar, nu încape nicio îndoială despre ce divinitate este vorba.
Din legendele evreiești și musulmane reiese că Abraam nu se înțelegea foarte bine cu tatăl său, probabil din cauza diferențelor religioase. În schimb, era preferatul mamei sale, un avantaj pe care îl au adesea mezinii. Fără îndoială că a aflat de la ea istoria familiei lor, descendența din Marduk, domnia de un secol a reginei Kug-Bau, înfințarea Imperiului Akkadian de către Șarru-kinu și distrugerea lui în urma blestemului lui Enlil. Aceste lucruri nu au avut ca efect decât apariția dorinței băiatului de a ajunge cândva pe tron, la fel ca strămoșii săi, și poate chiar de a restaura defunctul Imperiu Akkadian. În același timp i-a fost insuflată aversiunea față de Celești și loialitatea pentru Veghetori, zeii mamei lui. Prințesa, fiica fostului rege Șar-Kali-Șarri și nepoata lui Naram-Sin, a avut grijă ca fiul ei să-i urmeze pe zeii familiei sale, nu pe cei ai lui Terah, lucru demonstrat de numele pe care i l-a dat băiatului. Abram, care se traduce ca „Tatăl măreț / suprem”, mai are un sens ascuns. Citit invers devine Marba, cuvânt sumerian format din „mar”, prima silabă a numelui lui Marduk, și „ba” (scris uneori și „bar”), care înseamnă „suflet” (preluat cu același înțeles și de egipteni). Pentru toți ceilalți, fiul ei cel mic era „Mărețul tată”; pentru ea era „Sufletul lui Marduk”. În aceste condiții, nu este de mirare că Marduk l-a ales pe Abraam pentru a-i încredința o misiune.
În 2112 î.e.n., după moartea lui Utu-Hengal, cel care a luat puterea din mâinile gutienilor, a fost înscăunat ginerele său, Ur-Nammu, care a mutat capitala Sumerului la Ur. În acel moment prințesa Amsalai și-a luat familia din Nippur și s-a întors în Ur, acolo unde fusese Mare Preoteasă. Mutarea a avut ca scop apropierea de tron, pe care să încerce să-l obțină pentru Abram, urmașul regilor akkadieni. În acea vreme mezinul familiei avea doar 11 ani iar viitoarea sa soție, Sarai, fiica lui Haran, abia împlinise primul an de viață. 18 ani mai târziu regele a murit iar pe tron a urcat fiul său, Șulgi. Dându-și seama că nu are nicio șansă să preia puterea, prințesa și-a luat familia și a plecat în Harran, orașul geamăn al Urului. Nu putea face nimic împotriva noului rege care era protejat de Veghetori, zeii ei. În 2048 î.e.n., aflând că Șulgi a murit, Abram s-a hotărât să plece spre Ur cu un corp de cavalerie, pentru a prelua tronul Sumerului cu forța. Însă zeul Marduk, abia ajuns în zonă, l-a oprit și l-a trimis în Canaan. Pentru a-l convinge să renunțe la tronul Sumerului, zeul i-a făgăduit un nou teritoriu. „Tot pământul, cât îl vezi, ți-l voi da ție și urmașilor tăi pentru vecie” (Facerea 13:15), i-a promis zeul. Mai mult, l-a asigurat și de protecția sa: „Nu te teme, Avrame, că eu sunt scutul tău și răsplata ta va fi foarte mare!” (15:1). Cei doi au încheiat un pact: „în ziua aceea a încheiat Yahweh legământ cu Avram, zicând: «Urmașilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului»” (15:18). În schimbul fidelității sale, Abraam urma să primească un regat care nu ar fi avut soarta imperiului strămoșilor săi, ci ar fi rămas al familiei lui pentru totdeauna: „și-ți voi da ție și urmașilor tăi pământul în care pribegești acum ca străin, tot pământul Canaanului, ca moștenire veșnică, și vă voi fi Dumnezeu” (17:8). Pentru a-l asigura pe noul său profet de seriozitatea ofertei sale, Marduk i-a schimbat mai târziu numele în „Cel uns pentru a purta coroana”, iar pe al soției sale în „Conducătoarea izgonită”. Prințul akkadian a acceptat și a renunțat la Sumer pentru Canaan. La rândul său, pentru a-și demonstra fidelitatea față de Veghetori, și-a botezat ambii copii după Iștar, sora lui Marduk; prima silabă a numelor lui Yișma’el și Yișaq este identică cu cea a numelui zeiței. A avut grijă să-și mărească și averea pe seama faraonului Merikare Khety și a regelui filistean Abimelek, de la care a plecat cu nenumărate bogății. Același lucru l-a făcut mai târziu și Yișaq, fiul său, tot cu Abimelek al filistenilor. Abraam și-a ales bine victimele, cei doi regi făcând parte din tabăra opusă, fiind adepți ai Celeștilor. Merikare își avea reședința în Henen-nesut (Herakleopolis), oraș închinat lui Ninurta, iar Abimelek era filistean, adică făcea parte din rasa ariană, cea supusă Celeștilor. În 2039 î.e.n., după războiul regilor din Valea Sidimului, Abraam a primit șansa de a se răzbuna pe Naram-Sin, cel care a ocupat tronul Sumerului la moartea lui Șulgi, tron pe care și-l dorea prințul akkadian. 15 ani mai târziu, înainte de distrugerea Sodomei și Gomorrei, când l-a întâlnit pe Enlil, Abraam l-a tratat cu respectul cuvenit unui zeu. La rândul său, datorită fidelității lui Terah, Enlil i-a acceptat invitația la masă și chiar i-a împărtășit planul distrugerii cetăților.
Abraam și-a ales cu grijă femeile care să-i nască fii, urmași ai conducătorilor Imperiului Akkadian, prinți care aveau să moștenească un regat de la Marduk. Hagar, mama primului fiu, Yișma’el, avea sânge regal, fiind fiica faraonului Egiptului Inferior. Iar Sarra, mama lui Yișaq, provenea și ea din dinastia regală din Akkad. Moștenitorul regatului din Canaan, oferit de Marduk, trebuia să-și păstreze genele divine sau „sângele albastru”. De aceea, când a venit momentul să-l însoare pe Yișaq, Abraam și-a trimis sluga să-i găsească o soție din neamul său rămas în Harran: „mergi la casa tatălui meu, la rudele mele și să iei de acolo femeie pentru feciorul meu!” (24:38). Slujitorul i-a adus-o lui Yișaq pe „Ribqa, fecioara care se născuse lui Betu’el, fiul Milkăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraham” (24:15). Yișaq i-a dat fiului său, Ya’aqob, același ordin, de a se căsători cu o rudă: „mergi în Mesopotamia în casa lui Betu’el, tatăl mamei tale, și-ți ia femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale” (28:2). Aceste încrucișări repetate între membrii aceleiași familii au avut un efect nedorit: sterilitatea. Până la 89 de ani, Sarra, soția lui Abraam, a fost stearpă. La fel și Ribqa, consoarta lui Yișaq: „Și s-a rugat Yișaq Domnului pentru Ribqa, femeia sa, că era stearpă; și l-a auzit Yahweh și femeia lui, Ribqa, a zămislit” (25:21) după 20 de ani de căsnicie. N-au scăpat de sterilitate nici nurorile lor, nevestele lui Ya’aqob: Le’a a fost stearpă timp de șapte ani, până când Yahweh „a deschis pântecele ei, iar Rahel fu stearpă” (29:31). După patru femei sterpe din aceeași familie, tragem concluzia că s-a defectat ceva în codul lor genetic, de era nevoie de intervenția directă a zeului pentru a le scăpa de sterilitate.
De ce l-a trimis Marduk pe Abraam în Canaan? Ținta sa era un loc anume, muntele Moriyya din Ierusalimul de astăzi, aflat pe atunci în vecinătatea orașului Șalem. Ajuns pentru prima oară în Canaan, după ce a ridicat un altar lângă stejarul lui Mamre din Șehem, Abraam s-a îndreptat către muntele Moriyya, „care e la răsărit de Bethel” („Casa zeului”), unde a mai ridicat un altar. Tot pe același munte a vrut să-l sacrifice pe Yișaq. Conform Bibliei, în același loc i-a apărut zeul regelui Dawid și tot acolo a construit Șelomo un templu în care era ținut Chivotul Legământului, un dispozitiv prin care preoții comunicau cu Yahweh. Pentru musulmani, de pe acest munte s-a ridicat profetul Muhammad la cer. În primii ani ai islamului, profetul le cerea adepților săi să se roage cu fața spre muntele Moriyya, numit astăzi și Sion sau Muntele Templului. În Cartea lui Yeșa’yahu 8:18 se spune că Yahweh „locuiește în Muntele Sionului”. Este posibil ca Marduk să-și fi ales acel loc deoarece era un centru energetic important. Kabbalah consideră muntele Sion un punct spiritual din care se naște realitatea. Coordonatele sale însumate dau 66°60’ (31°47’N + 35°13’E), un număr cu o conotație negativă, care reprezintă triada supremă a Veghetorilor. Ținând cont că Ierusalimul este locul în care s-a vărsat cel mai mult sânge de-a lungul întregii istorii a lumii, se pare că energia negativă emanată din acel centru energetic este reală. Iar Marduk are nevoie de ea dintr-un motiv rămas necunoscut. Cel puțin deocamdată… Probabil zeul i-a dat clanului lui Abraam Canaanul în stăpânire pentru a păzi muntele Moriyya / Sion de eventuali dușmani, adepți ai Celeștilor.
Este Marduk zeul care i-a cerut lui Abraam să-și sacrifice fiul? Fiul lui Enki nu ar fi avut de ce să facă asta. Marduk a încheiat un pact cu Abraam, prin care acesta și urmașii săi ar fi avut în grijă Canaanul. Yișaq era urmașul cel mai potrivit pentru această misiune; ambii lui părinți se trăgeau din regina Kug-Bau, fiica lui Marduk. Dacă băiatul ar fi murit, moștenitor al lui Abraam ar fi devenit Yișma’el, a cărui mamă era prințesa egipteană Hagar. La fel ca restul membrilor caselor regale egiptene, și ea făcea parte din rasa ariană, cea închinată în acea vreme Celeștilor. În plus, provenea din Henen-nesut, oraș aflat sub tutela lui Ninurta. Chiar și Yișma’el și-a numit Hadad unul dintre fii, după Baal Hadad, numele lui Enlil în Canaan. Marduk n-ar fi acceptat sub nicio formă un asemenea urmaș, prin urmare avea tot interesul ca Yișaq să trăiască și să se înmulțească. Cei care ar fi avut de câștigat de pe urma morții lui Yișaq și ridicarea lui Yișma’el la rang de moștenitor ar fi fost Celeștii, care ar fi putut astfel controla urmașii lui Abraam fideli lor și nu Veghetorilor. Însă întâmplarea a avut loc în 1986 î.e.n., când Enlil părăsise Pământul. Câțiva Celești rămăseseră aici, pentru a-i păzi în continuare pe Veghetori, conducătorul lor fiind Ninurta. Ținând cont că mama lui Yișma’el era una dintre adeptele sale, devine tot mai posibil ca Ninurta să fi fost zeul care i-a ordonat lui Abraam să-l ucidă pe Yișaq. Abraam avea atunci 137 de ani iar soția sa 127; dacă ar fi murit Yișaq, părinții săi n-ar fi fost în stare să dea naștere unui alt fiu la asemenea vârste înaintate, oricât s-ar fi chinuit Marduk. Iar Yișma’el ar fi fost moștenitorul lui Abraam, prin urmare ar fi primit Canaanul și ar fi stăpânit muntele Moriyya în numele lui Ninurta. Ar fi fost o lovitură teribilă pentru noul rege al Pământului, căruia i s-ar fi năruit întregul plan legat de acea zonă. Iar Ninurta ar fi fost satisfăcut măcar într-o mică măsură. Însă socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg; Marduk a aflat și a reușit să-l salveze la timp pe Yișaq. Totuși, Ninurta a avut parte de o mică satisfacție. Cel mai probabil el este acel înger decăzut din legendele evreiești care i-a cauzat moartea Sarrăi, anunțând-o că i-a murit fiul. Însă decesul nu avea să schimbe nimic. Yișaq rămânea în continuare moștenitorul lui Abraam și avea să ducă la îndeplinire planul lui Marduk.
Nu putem să nu remarcăm că familia lui Abraam nu era una obișnuită. Caracteristica principală pare a fi longevitatea, mai ales a strămoșilor săi din partea tatălui. El însuși a trăit 175 de ani; fii săi, 137 și 180; tatăl său a ajuns la vârsta de 205 ani iar bunicul său, Nahor, la 204. Înaintașii lor au avut vieți mai îndelungate: Serug – 330 ani, Re’u – 339 ani, Peleg – 339 ani, Eber – 504 ani, Șelach – 460 ani, Kenan – 460 ani, Arpakșad – 465 ani și Șem – 600 ani. La fel par să stea lucrurile și în familia mamei sale, regina Kug-Bau domnind timp de 100 de ani. Toate copiile Listei Regilor Sumerieni susțin că nepotul ei, Ur-Zababa, a domnit timp de patru secole, mai puțin o singură copie, cea acceptată de cercetători, care îi atribuie doar șase ani. Pe lângă longevitate, se pare că membrii acestei familii aveau un aspect fizic extrem de atrăgător. Biblia spune că Ribqa, nepoata lui Nahor, fratele lui Abraam, „era foarte frumoasă la chip”. La fel și Rahel, strănepoata lui Nahor, care „era chipeșă la statură și tare frumoasă la față”. În Vechiul Testament, Yosep, strănepotul lui Abraam, era și el „chipeș la statură și foarte frumos la față”. Era atât de atrăgător încât soția egipteanului care l-a cumpărat a vrut neapărat să se culce cu el. Conform Coranului, din cauza frumuseții lui, femeile din cetate „când îl văzură, îl preamăriră și-și tăiară mâinile și ziseră: «Doamne ferește, acesta nu e om, acesta e un înger cinstit!»” (12:31). Să nu o uităm pe Sarra, soția lui Abraam, a cărei frumusețe la 66 de ani l-a înnebunit pe faraonul Merikare Khety, iar la 89 pe regele Abimelek. În Manuscrisele de la Marea Moartă, un text atribuit lui Abraam povestește că „trei egipteni de vază” au venit la ei „și au continuat să-i spună vorbe frumoase Sarăi despre grația ei minunată și a sa înțelepciune”. Întorși la palatul regal, acei nobili i-au vorbit faraonului despre Sarai: „Cât de gingaș e chipul ei, cât […] și de subțiri sunt buclele ei! Cât de frumoși ochii! Cât de delicat îi este nasul și întreaga ei înfățișare! Cât de frumoși îi sunt sânii și cât de albă îi este fața! Cât de gingașe îi sunt brațele, cât de desăvârșite mâinile, cât de încântătoare îi sunt picioarele, cât de gingașe palmele, cât de lungi și subțiri îi sunt degetele! Nicio fecioară sau mireasă nu este mai minunată decât ea! Frumusețea ei este mai presus de a oricărei femei! Dincolo de toate, pe lângă frumusețe, ea este înțeleaptă iar […] a mâinilor ei este într-adevăr minunată!”. Deși descrierea pare a fi a unei zeițe, în realitate este a unei femei de 66 de ani! Remarcăm că nu doar frumusețea ei este lăudată, ci și înțelepciunea. Calitate care se regăsește și la strănepotului ei, Yosep, căruia un faraon îi mărturisea: „nu se află om mai înțelept și mai priceput decât tine”. În plus, ea mai era numită și Yiskah („Cea care vede”), fiind dotată cu darul clarviziunii. Capacitățile extrasenzoriale nu erau ieșite din comun în familia lui Abraam. Terah a fost preot oracular, care recepta mesajele zeilor. Abraam, Yișaq și Ya’aqob au fost profeți, cu toții fiind capabili să comunice cu divinitățile. Pe drumul dinspre Harran, Ya’aqob a văzut poarta cerului într-un vis în care i-a vorbit zeul său dar și „oștirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh”. Yosep, strănepotul lui Abraam, avea capacitatea de a prevesti viitorul prin interpretarea viselor. Capitolul 32 al Facerii biblice susține că Ya’aqob s-a luptat cu Yahweh „până la revărsatul zorilor”, iar despre Abraam știm că a învins în 2039 î.e.n. alianța regilor mesopotamieni, pe care nu au putut-o înfrânge armatele celor cinci regi iordanieni.
Longevitate, frumusețe ieșită din comun, înțelepciune și forță superioare oamenilor de rând, capacități extrasenzoriale foarte dezvoltate… Toate aceste însușiri, întâlnite doar la semizei, ne indică o familie de supraoameni. Știm că, prin mama sa, Abraam a moștenit genele lui Marduk, datorită descendenței din fiica zeului, regina Kug-Bau. Familia tatălui lui se trăgea din Noah / Nabu, după cum susține Vechiul Testament. Însă este posibil ca nu doar acele gene să fi fost responsabile pentru însușirile supraumane. Despre fiul și nepotul lui Abraam, Allah / Marduk spunea în Coran: „Și noi i-am dat lui în dar pe Ișaq și pe Ya’qub, și pe toți i-am făcut cinstiți. Și noi i-am făcut pe ei prototipuri, ca să ocârmuiască după porunca noastră și le-am descoperit facerea binelui și împlinirea rugăciunii și darea milosteniilor și ei ne-au fost robi” (21:72-73). Biblia arată că, din cauza sterilității femeilor din neamul lui Abraam, era necesară adeseori intervenția lui Marduk pentru a le oferi urmași. Fără îndoială este vorba despre o intervenție medicală. În Coran, zeul chiar se laudă că el i-a creat pe Yișaq și pe Ya’aqob dar și că i-a „făcut pe ei prototipuri”. De unde înțelegem că Marduk, creatorul lor, era cel care intervenea genetic adeseori, dându-le astfel gene divine, responsabile cu însușirile supraomenești. Chiar și aspectul fizic al membrilor acestei familii îi trădează, frumusețea ieșită din comun fiind un atribut al zeilor și al semizeilor. În plus, conform Manuscriselor de la Marea Moartă, Sarra nu avea pielea ușor închisă la culoare, ca restul semiților, nobilii egipteni mirându-se „cât de albă îi este fața”, culoare obținută tot prin intermediul genelor divine. Poate că Marduk își folosea A.D.N.-ul propriu pentru a-și îmbunătăți aleșii umani (care oricum aveau genele lui prin descendența din Kug-Bau). Dacă este așa, înțelegem în sfârșit de ce Abraam a fost numit de mama sa „Sufletul lui Marduk”.
Ibbi-Sin a fost ultimul rege al Sumerului. Încă din primii ani de domnie, începută în 2030 î.e.n., a avut de înfruntat nenorocirile care îi loveau imperiul. Întâi a pierdut sprijinul financiar al orașelor sumeriene, care în cele din urmă și-au declarat independența. Apoi a avut de suferit de pe urma invaziei amoriților, semiții apuseni ai lui Marduk, care cucereau Mesopotamia pentru noul rege al Pământului. Din cauza lor foametea a început din nou să pună stăpânire pe țară. Iar lovitura de grație a fost dată de furtuna distrugătoare a lui Enlil, care nu voia să-i lase lui Marduk regatul întreg. În 2004 î.e.n., amoriții au cucerit capitala Ur, pe care au distrus-o, ceea ce a însemnat sfârșitul Sumerului. Ibbi-Sin a reușit să scape și a murit în exil în țara Anșan, pe care o devastase cu puțin timp în urmă. Odată Sumerul distrus, Enlil a părăsit Pământul, la ordinul tatălui său, iar Marduk s-a înscăunat în Babilon.
Abraam a murit la vârsta de 175 de ani, în 1948 î.e.n. Tradiția evreiască a nimerit anul, însă i-a dat o altă semnificație, considerând că Abram s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii. Cum pare a fi o coincidență mult prea mare, cel mai probabil evreii au procedat ca de obicei, oferind maselor o variantă falsă și păstrând-o pe cea reală inițiaților. Fiii lui Abraam, Yișaq și Yișma’el, l-au îngropat lângă Sarra, „în peștera Machpelah, din țarina lui Efron, fiul lui Zohar Heteeanul, în fața stejarului lui Mamre”. Yișaq s-a căsătorit cu Ribqa, „fecioara care se născuse lui Betu’el, fiul Milkăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraham”, care i-a născut doi gemeni: Esaw și Ya’aqob. Cel din urmă, care a fost numit Yisra’el (Israel) de Marduk, i-a furat fratelui său binecuvântarea paternă și l-a păcălit să-i dea și dreptul de prim-născut. S-a căsătorit cu verișoarele sale, Le’a și Rahel, fiicele lui Laban din Harran (fratele mamei sale), care i-au dăruit opt fii (Re’uben, Șim’on, Lewi, Yehudah, Yissakar, Zebulun, Yosep și Benjamin) și o fiică (Dina). Ya’aqob a mai avut patru fii de la cele două servitoare ale soțiilor lui, Zipa și Bilha: Dan, Naptali, Gad și Așer. Preferatul său a fost Yosep (Iosif), unul dintre cei doi fii ai Rahelei, ceea ce a atras invidia celorlalți copii. Pe când Yosep avea 17 ani (Facerea 37:2), frații săi l-au vândut unei caravane de ismaeliți, care l-a dus în Egipt. 13 ani mai târziu a ajuns vizirul Egiptului, după ce a interpretat visele faraonului (Facerea 41:46). După nouă ani, din cauza foametei, Ya’aqob și clanul său s-au mutat în Egipt (Facerea 47:9). Fiind al doilea om în stat, după faraon, Yosep le-a dat rudelor sale ținutul Goșen din Delta Nilului. În 1816 î.e.n. a murit Ya’aqob (Facerea 47:28), iar 54 de ani mai târziu și-a găsit sfârșitul și vizirul Yosep, la vârsta de 110 ani (Facerea 50:22). Cartea Jubileelor susține că s-a născut pe 1 Tamuz, ceea ce înseamnă 21 iunie 1872 î.e.n. după calendarul gregorian.
Conform cronologiei biblice, în 1855 î.e.n. a ajuns Yosep în Egipt iar în 1842 î.e.n. a devenit vizir. În acea vreme, faraon era Khakaure Senusret din Dinastia a XII-a, care împărțea tronul cu fiul său, Nimaatre Amenemhat. Khakaure a murit în 1839 î.e.n., lăsându-l pe Nimaatre singurul conducător al Egiptului; cel mai probabil, acesta este faraonul care i-a încredințat lui Yosep funcția de vizir. Facerea susține că unul dintre cei doi faraoni (probabil Nimaatre Amenemhat) i-a schimbat fiului lui Ya’aqob numele: „a pus Faraon lui Yosep numele Zaphnath-Paaneah și i-a dat de soție pe Asenat, fiica lui Potipherah, marele preot din Heliopolis” (41:45). Cercetătorii nu au reușit să stabilească nici etimologia, nici traducerea exactă a acestui nume, care pare egiptean. Este posibil ca adevăratul nume primit de Yosep să fi fost necunoscut redactorilor Bibliei, care l-au înlocuit cu unul inventat. Într-un fragment dintr-un papirus din timpul domniei lui Nimaatre Amenemhat este menționat un vizir pe nume Kheti; în textul Instalarea Vizirului este amintit Kheti, un vizir faimos care și-a discriminat rudele în favoarea egiptenilor, pentru a nu fi acuzat de subiectivism, dând astfel un exemplu de imparțialitate și de corectitudine. Acest Kheti, cu rude de naționalitate diferită de cea egipteană, pare a fi israelitul Yosep. „Kheti” este un cuvânt de origine sanscrită, care înseamnă „agricultură”; în Biblie, după ce a ajuns vizir, Yosep s-a ocupat de agricultură, pentru ca Egiptul să nu sufere din cauza foametei care urma să vină. Acest nume, sub forma „Khety”, a fost folosit și de câțiva faraoni ai dinastiilor a IX-a și a X-a, printre care și două rude îndepărtate ale lui Yosep, ce-i drept prin alianță: Wahkare Khety și fiul său, Merikare Khety (tatăl prințesei Hagar, cea care i l-a născut lui Abraam pe Yișma’el). În timpul domniei lui Merikare a existat un guvernator al unei nome egiptene pe nume Khety II; bunicul lui, Khety I, a ocupat aceeași funcție. De asemenea, trezorierul lui Nebhepetre Mentuhotep din Dinastia a XI-a, faraonul care l-a ucis pe Merikare, se numea Kheti.
Facerea biblică povestește că după instalarea lui Yosep în funcția de vizir au urmat șapte ani de belșug, urmați de șapte ani de foamete (începuți în 1835 î.e.n.). După doi ani de la începerea urgiei (45:6), pe când avea 130 de ani (47:9), Ya’aqob s-a mutat cu întreaga sa familie din Canaan în Egipt, unde Yosep le-a dăruit ținutul Goșen din Delta Nilului. Egiptologii chiar au stabilit că, puțin înainte de 1800 î.e.n., un grup de semiți a migrat din Canaan în Delta Nilului, confirmând astfel povestea biblică. Ya’aqob a murit în 1816 î.e.n.; urmașii săi au rămas în Deltă până prin 1550 î.e.n., când au fost izgoniți odată cu hyksoșii de armata lui Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a. Un papirus din timpul Dinastiei a XII-a, aflat în prezent la Muzeul Național Olandez al Antichităților, conține textul intitulat Mustrările lui Ipuwer, care descrie haosul ce cuprinsese Egiptul în perioada foametei menționate de Biblie, dintre 1835 și 1828 î.e.n. Legea și ordinea au fost distruse, „păzitorii ușilor se duc și jefuiesc, spălătorul refuză să-și ducă povara (…) tâlhăria e pretutindeni (…) praful a cuprins ținutul în întregime (…) deșerturile se întind (…) femeile sunt sterpe, nimeni nu mai poate zămisli (…) morții sunt pur și simplu aruncați în râu (…) râul e sânge”, drumurile au devenit nesigure, comerțul a încetat, „este război civil (…) barbarii din alte părți au venit în Egipt (…) totul e în ruină”. Sunt mari șanse ca marele clan al lui Ya’aqob să reprezinte „barbarii din alte părți” care „au venit în Egipt”. Necunoscutul Ipuwer se plângea și că templele au fost abandonate și profanate, „Locul Secretelor fusese lăsat neacoperit, scrierile augustei împrejmuiri fuseseră împrăștiate, omul obișnuit le rupea pe străzi (…) magia e expusă, la vederea celui care n-a cunoscut-o (…) datele religioase sunt tulburate (…) preoții sunt izgoniți pe nedrept”. După ce îi cheamă pe egipteni „să ofere tămâie în temple (…) să continue să aducă ofrande zeilor” și să-și „amintească să se scufunde” (adică să se boteze), Ipuwer vorbește despre „un timp care va veni”, când un zeu-rege va apărea. Despre acea divinitate „oamenii vor spune: el aduce liniște asupra inimii, el e păstorul tuturor oamenilor. Deși turmele lui pot fi mici, el își va petrece zilele îngrijindu-se de ele (…) Apoi el va doborî răul, el își va întinde brațul împotriva acestuia”. Egiptenii se vor întreba: „unde e el astăzi? E adormit? De ce nu e puterea lui văzută?” însă, scria Ipuwer, deși „strălucirea din el nu poate fi văzută, autoritatea, intuiția și dreptatea sunt cu el”. Întoarcerea zeului va avea loc într-o perioadă în care „confuzia se va instala pretutindeni, în zgomote tumultoase unul îl va ucide pe celălalt, cei mulți îi vor ucide pe cei puțini”. Iar „după ani de lupte, dreptatea și rugăciunea potrivită vor triumfa”. Acel zeu nevăzut, așteptat să salveze tărâmul faraonilor, este Amun, al cărui nume înseamnă „Cel ascuns”. Tot la întoarcerea lui Amun se referă o profeție mai veche, făcută regelui Snefru din Dinastia a IV-a de un „mare preot-clarvăzător”, pe nume Nefer-Rohu, „un bărbat de rang, un scrib priceput cu degetele sale”:
„Priviți, este ceva despre care oamenii vorbesc;
Este înspăimântător…
Ceea ce se va face nu s-a mai făcut nicicând înainte.
Pământul a pierit cu totul.
Ținutul e distrus, nu există rămășițe.
Nu există soare să-l poată vedea oamenii,
Nimeni nu poate trăi cu norii ce acoperă totul,
Vântul de sud se luptă cu vântul de nord.
Râurile Egiptului sunt goale (…)
Apoi se va întâmpla că un suveran va veni
Triumfătorul va fi el numit.
Fiul-Om va fi numele lui pentru totdeauna…
Fapta rea va fi dată deoparte;
Dreptatea în locul ei va veni;
Oamenii timpului său se vor bucura”.
Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a, care i-a izgonit pe străini din Egipt în jurul anului 1550 î.e.n., venea din Waset (Thebai), oraș închinat lui Amun. Nebpehtire susținea că i-a învins pe hyksoși doar cu ajutorul zeului său, drept pentru care, din acel moment, Amun a devenit divinitatea națională a Egiptului. Ceea ce înseamnă că vechile profeții s-au îndeplinit.
La un an după moartea lui Ya’aqob / Yisra’el, faraonul Nimaatre Amenemhat și-a împărțit conducerea Egiptului cu fiul său, Maakherure Amenemhat. Un an mai târziu Nimaatre a murit, Maakherure rămânând singurul rege al țării. În 1806 î.e.n. Maakherure a decedat, iar tronul Egiptului a fost preluat de sora lui, Sobek-kare Sobekneferu care, conform Listei Regilor de la Torino, a condus țara timp de 3 ani, 10 luni și 24 de zile. După cum nota egiptologul danez Kim Ryholt, Sobek-kare nu a adoptat titlul de regină, ci doar de fiică a regelui. În aceste condiții, la un an după înscăunarea ei a început în Delta Nilului Dinastia a XIV-a, formată din conducătorii semiților emigrați din Canaan. Ceea ce înseamnă că semiții din Deltă au refuzat stăpânirea casei regale thebane, proclamându-și independența față de Egipt. Nu putem decât presupune că ori nu acceptau să fie conduși de o femeie, ori o considerau prea slabă ținând cont că ea nu a adoptat nici măcar titlul de regină, darămite să fi încercat să se impună în vreun fel în fața supușilor. În aceste condiții, semiții veniți din Canaan au profitat de moment și au hotărât să se guverneze singuri în Delta Nilului. Primul lor lider a fost Sekhaenre Yakbim. Numele său nu a fost scris niciodată într-un cartuș, așa cum se proceda în cazul faraonilor. Înțelegem astfel că Sekhaenre Yakbim nu se considera un rege, ci doar un conducător al semiților din Deltă. Nu știm nimic despre acest lider semit, însă numele lui îi dezvăluie originea. „Im” indică pluralul în limbile vest-semitice iar „Yakb” seamănă surprinzător de mult cu Ya’aqob. Prin urmare, Sekhaenre Yakbim era unul dintre iacobiți, adică membru al clanului lui Ya’aqob, aceștia fiind semiții veniți din Canaan în Delta Nilului. Ceilalți conducători ai Dinastiei nu s-au sfiit să adopte titlul de rege, amintindu-și probabil că sunt urmași ai casei regale akkadiene. Coranul chiar spune că Allah a ridicat regi din rândul israeliților. A urmat la conducere Yakareb sau Yak’reb, un alt necunoscut cu nume asemănător. Printre regii semiți din Dinastia a XIV-a se numără și Sa Ra Meruserre Jaqub-Har, al cărui nume îl conține pe al lui Ya’aqob, pe cel al soției lui Abram, Sarra / Sara, și pe cel al zeului lor, Marduk fiind numit Haru / Hor în Egipt. Mai mult, în Avaris din Deltă s-a descoperit un inel sigilar pe care era gravat numele „Yakov / Yakub”, identic cu cel al patriarhului biblic. Devine astfel evident că semiții din Delta Dunării, implicit conducătorii lor din Dinastia a XIV-a, erau membrii clanului iacobiților, urmașii nepotului lui Abram, Ya’aqob. În plus, din numele conducătorilor se observă că patriarhul nu a adoptat numele Yisra’el, pe care i-l oferise zeul său, preferându-l pe cel primit la naștere. Ceea ce reiese și din Biblie, unde Yahweh / Marduk prefera să-l strige folosind vechiul nume, deși îi oferise unul nou: „Atunci a zis Yahweh către Yisra’el noaptea în vis: «Ya’aqobe, Ya’aqobe!» Iar el a răspuns: «Iată-mă!»” (Facerea 46:2). Avansăm astfel ipoteza ca Ya’aqob să nu fi fost numit Yisra’el, redactorii biblici inventând acest aspect pentru a explica numele adoptat de evrei în semn de omagiu pentru Iștar (Israel sau Yisra’el însemnând „Iștar, zeița conducătoare”).
Odată cu moartea lui Yosep din 1762 î.e.n., Marduk a ignorat complet clanul iacobiților. Uitându-și înțelegerea făcută cu Abraam, i-a lăsat urmașii în Egipt, preferând să-și îndrepte atenția către regele amorit Ammurapi (Hammurabi) care tocmai înființa în Mesopotamia Imperiul Babilonian, cucerindu-și vecinii. După cum susținea regele într-o inscripție, succesul său militar s-a datorat unei arme primite de la Marduk. Ammurapi a transformat Babilonul dintr-un orășel în ditamai capitala imperiului, înălțând zidurile cetății și construind temple pentru principalii zei, Marduk, Ea / Enki și Iștar, care au înlocuit triada supremă sumeriană formată din An, Enlil și Enki. La fel ca akkadienii în trecut, a decretat Babilonul ca fiind „cel mai sfânt oraș”, titlu deținut în mod obișnuit de Nippurul lui Enlil. Iar pe Marduk l-a așezat în fruntea panteonului, atribuindu-i toate tilurile celorlalți zei, mai puțin pe cele ale tatălui și surorii sale, Ea și Iștar. Cultul lui Marduk, impus mesopotamienilor de Ammurapi, s-a răspândit rapid și s-a dezvoltat atât de mult încât zeul a ajuns în scurt timp fără rival. Ceea ce înseamnă că se instalase în sfârșit pe tronul Pământului, începându-și domnia ca unic conducător al Terrei. Pentru a-și conduce supușii după propriile sale reguli, în jurul anului 1755 î.e.n. i-a oferit lui Ammurapi un cod de legi pentru toți cetățenii Imperiului Babilonian. Regele a ordonat să fie sculptat momentul în care zeul i-a încredințat legile și să fie specificat episodul în prologul codului: „Zeii Anu și Bel m-au strigat pe nume pe mine, Ammurapi, destoinic domnitor, cu frică de Marduk, ca să dau în țară puterea dreptății, ca să nimicesc pe cel rău și viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab, ca să mă înfățișez oamenilor asemenea Soarelui spre a lumina țara – eu, Ammurapi, păstorul chemat de zeul Bel, eu care dau bogății și averi (…) Când zeul Marduk mi-a încredințat cârma lumii și să aduc țărilor dreptate, atunci am făurit eu însumi dreptul și dreptatea în limba țării, făcându-i pe oameni să se bucure”. Și totul părea să se îndrepte către direcția potrivită pentru Marduk, însă planurile i-au fost date peste cap de sora sa, Iștar, cu care a fost nevoit să se războiască până în zilele noastre.
Părăsiți de zeul lor în Egipt, iacobiții s-au guvernat singuri în Delta Nilului, trăind în pace cu egiptenii din Dinastia a XIII-a aproximativ un secol și jumătate. În secolul al XVII-lea î.e.n., nordul Egiptului (inclusiv Delta Nilului) a fost invadat de hyksoși, semiți din nord-vestul Mesopotamiei. Aceștia și-au stabilit capitala la Zarw, pe care au redenumit-o Avaris, aflată la granițele estice ale Egiptului, în nord-estul Deltei. În timp au cucerit tot Egiptul Inferior, invazia lor ducând la sfârșitul Dinastiei egiptene a XIII-a și a celei iacobite din Deltă. Hyksoșii și-au înființat propria lor dinastie, a XV-a, începută de Salitis, după cum nota istoricul evreu Flavius Iosephus în Contra Apionen. Colapsul Dinastiei a XIII-a a dus la apariția dinastiilor a XVI-a și a XVII-a, care își aveau capitala la Waset, formate din vasali ai hyksoșilor. După ce au condus nordul și centrul Egiptului timp de aproape un secol, în jurul anului 1550 î.e.n. semiții au fost izgoniți de o alianță a prinților egipteni din Waset. Iosephus susținea că Thoumosis (care a fost identificat cu Nebpehtire Ahmose, fondatorul Dinastiei a XVIII-a) i-a asediat cu o armată de 480.000 de soldați și i-a obligat să părăsească Egiptul. Astfel, 40.000 de familii de hyksoși au traversat deșertul Sinai și s-au stabilit în Iudeea, unde au construit orașul Ierusalim. Referindu-se la aceiași invadatori semiți, filosoful, istoricul și romancierul Hekataios din Abdera scria prin secolul al IV-lea î.e.n. în Istoria Egiptului că egiptenii i-au gonit pe străini din țara lor, majoritatea acestora emigrând în Iudeea, unde au întemeiat multe orașe (cel mai important fiind Hierosolyma), s-au împărțit în 12 triburi și și-au instituit legi și o religie proprie, ei fiind cei pe care îi numim astăzi israeliți. O altă parte dintre hyksoși, condusă de Kadmos, a ajuns în Grecia. Conform mitologiei elene, Kadmos este fondatorul Thebei din Grecia, al cărui nume, fără îndoială, este inspirat din cel al orașului egiptean omonim.
Nu se știu prea multe despre hyksoși, semiții care au cucerit în primul rând zona iacobiților, apoi întreaga parte de nord și centrul Egiptului. Flavius Iosephus considera că numele lor însemna „regii păstori”. Egiptenii îi numeau „heqa khaseșet”, care a fost tradus prin „conducători ai țărilor străine”, ceea ce contrazice interpretarea lui Iosephus. Știm astăzi că erau un grup cu origini asiatice mixte, predominând cea semită. Zeitatea lor supremă era vest-semiticul Baal Hadad, zeul furtunii echivalat de egipteni cu Sutah (Seth) al lor. Ajunși în Egipt, în primul rând au preluat Delta Nilului din mâinile iacobiților, mai târziu cucerind întregul nord și centrul Egiptului. Timp de un secol au trăit împreună cu iacobiții (însă păstrându-și postura de conducători) apoi, după ce au fost izgoniți de alianța prinților thebani, s-au împărțit în două grupuri; unul s-a întors în Canaan iar altul s-a îndreptat către Grecia. Putem presupune că odată cu hyksoșii au fost izgoniți și iacobiții; aversiunea față de semiți, cauzată de hyksoși, mai mult ca sigur i-a împiedicat pe egipteni să facă vreo diferență între semiții sosiți pe cale pașnică și cei invadatori. Fiind vorba despre două grupuri izgonite în 1550 î.e.n., cel al iacobiților și cel al hyksoșilor, nu ar trebui să ne mirăm că pentru Hekataios din Abdera semiții s-au împărțit în două, o parte îndreptându-se către Grecia și cealaltă către Canaan. Cel mai probabil iacobiții sunt cei întorși în Canaan, pentru a-și lua în stăpânire teritoriul moștenit în urma legământului dintre Marduk și strămoșii lor, iar hyksoșii cei care au migrat în Grecia. Mai ales dacă ținem cont de părerea lui Hekataios, care considera că semiții ajunși în Iudeea erau israeliți, nimeni alții decât iacobiții, urmașii lui Ya’aqob / Yisra’el; la fel ca iacobiții în Vechiul Testament, acești israeliți s-au împărțit în 12 triburi, ceea ce confirmă identitatea grupului. Pentru Flavius Iosephus, iacobiții / israeliții au construit orașul Ierusalim; după Hekataios au ridicat înființat Hierosolyma, un nume alternativ al aceluiași oraș. Care exista de fapt în acea vreme, fiind numit Șalem, ceea ce duce la concluzia că iacobiții au cucerit Șalemul și l-au refăcut întocmai cum a procedat amoritul Ammurapi cu Babilonul, ocazie cu care i-au schimbat și numele în Ierusalim. De ce s-au stabilit tocmai în acel oraș? Poate pentru a îndeplini misiunea primită de strămoșii lor de la Marduk, aceea de a păzi muntele Moriyya, pe care se află Ierusalimul. Merită menționat și că Moriyya inițial se afla în vecinătatea orașului Șalem; Ierusalimul a fost extins încât să cuprindă și muntele sfânt al evreilor.
Ajunși în Egipt, hyksoșii au ocupat Delta Nilului și au preluat conducerea zonei de la iacobiți, ceea ce a dus la sfârșitul Dinastiei a XIV-a. A trecut câtva timp până să se decidă să ocupe și alte zone ale Egiptului; dacă misiunea lor era de a cuceri țara faraonilor, ar fi trecut imediat la acțiune. Ceea ce sugerează că ținta lor inițială erau iacobiții, cucerirea Egiptului Inferior fiind un plan ulterior, născut din oportunism. Dacă erau veniți pentru urmașii lui Ya’aqob / Yisra’el, înseamnă că hyksoșii își cunoșteau ținta. Cine era cu adevărat acest grup de semiți? Conform Vechiului Testament, există trei variante posibile.
Primul ar putea fi cel al ișmaeliților. Strămoșul lor, Yișma’el, era fiul lui Abraam, urmașul regilor akkadieni, și al egiptencei Hagar, fiica faraonului Merikare Khety din Dinastia a X-a. Fiind primul fiu, conform legilor vremii el era moștenitorul de drept. Însă Marduk l-a preferat pe fratele mai mic, Yișaq. Mai mult, Yișma’el și mama sa au fost alungați de Abraam, fiind nevoiți să trăiască o vreme în deșert. Pierderea moștenirii și alungarea sa l-au făcut să respingă zeitatea tatălui său, preferându-i pe cei din tabăra rivală. La fel ca restul membrilor caselor regale egiptene, mama sa făcea parte din rasa ariană, cea închinată Celeștilor, și provenea din Henen-nesut (Herakleopolis), oraș aflat sub tutela lui Ninurta. Mai mult ca sigur, Hagar a influențat preferințele religioase ale băiatului. De ce să aleagă Yișma’el un zeu care i-a luat moștenirea, al unui tată care l-a alungat, și nu zeitățile mamei sale, care i-a fost mereu alături și a suferit la fel ca el? Mai mult, conform Bibliei, un „înger” i-a salvat de la moarte în deșert și probabil același personaj a încercat să-l convingă pe Abraam să-l ucidă pe Yișaq, ceea ce l-ar fi transformat pe Yișma’el în unic moștenitor. Pentru el, acel „înger” era unul dintre zeii mamei sale, din acest motiv chiar numindu-și unul dintre fii Hadad, după Baal Hadad, numele atribuit de canaaneeni lui Enlil. Nu încape îndoială că urmașii săi s-au închinat acelorași divinități. Știm că zeitatea supremă a hyksoșilor era chiar Baal Hadad, numit de egipteni Sutah, zeul clanului lui Yișma’el. Este firească și presupunerea existenței unei aversiuni a lui Yișma’el față de cel care i-a luat pe nedrept moștenirea, mai mult ca sigur existentă și în rândul urmașilor săi față de cei ai lui Yișaq. Așadar, ișmaeliții ar putea fi hyksoșii, cei care au luat puterea din mâna iacobiților în Delta Nilului ca răzbunare. În Biblie, Yișma’el a avut 12 fii și o fiică (la fel ca Ya’aqob), care „s-au întins de la Hawilah până la Șur, care este în fața Egiptului, pe drumul ce duce spre Asiria; și s-au sălășluit ei înaintea tuturor fraților lor” (Facerea 25:18). Mai multe inscripții regale asiriene, babiloniene și arabe din secolele XVI- IX î.e.n. menționează un rege al arabilor și al ișmaeliților. O astfel de inscripție regală asiriană enumeră triburile „Nabat, Kedar, Abdeel, Dumah, Massa și Teman”, care poartă numele a șase dintre fiii lui Yișma’el. Însă tradițiile islamică, preislamică și iudaică susțin că urmașii lui Yișma’el sunt arabii, prin urmare ișmaeliții nu pot fi nici hyksoșii care s-au stabilit în Canaan, nici cei plecați în Grecia.
Facerea biblică mai menționează un grup de posibili rivali ai iacobiților, Yișma’el și Yișaq nefiind singurii fii ai lui Abraam: „Avraham însă și-a mai luat o femeie cu numele Qetura. Ea i-a născut pe Zimran, Jokșan, Madan, Midian, Ișbak și pe Șuah. Lui Jokșan i s-au născut Șeba, Teman și Dedan. Iar fiii lui Dedan au fost: Raguil, Nabdeel, Așșurim, Letușim și Leummim. Iar fiii lui Midian au fost: Efa, Efer, Hanokh, Abida și Eldaa. Aceștia toți au fost fiii Qeturei” (25:1-4). Abraam a procedat și cu aceștia la fel ca în cazul primului său fiu – i-a izgonit, pentru a nu avea Yișaq rivali: „Avraham a dat toate averile sale fiului său Yișaq. Iar fiilor țiitoarelor sale, Avraham le-a făcut daruri și, încă fiind el în viață, i-a trimis departe de la Yișaq, fiul său, spre răsărit, în pământul răsăritului” (25:5-6). Nu știm ce s-a întâmplat cu urmașii acestor fii ai lui Abraam, dar putem bănui că și în cazul lor exista o aversiune față de Yișaq, pe care au transmis-o și descendenților lor, ceea ce îi transformă în posibili hyksoși.
A treia variantă o reprezintă seminția lui Esaw, numit și Edom („Roșu”), fiul lui Yișaq, care a avut un destin asemănător celui al lui Yișma’el. Și el era primul fiu, căruia i-a fost luată moștenirea de fratele său mai mic. Povestea sa însă diferă, Biblia susținând că era favoritul tatălui său. Într-o zi, fiindu-i foame, i-a cedat fratelui său, Ya’aqob, dreptul de prim-născut pentru o porție de linte. Talmudul susține că această întâmplare a avut loc imediat după moartea lui Abraam, adică pe când băieții erau în vârstă de 15 ani. Se pare că lui Esaw nu îi păsa prea mult de promisiunea lui Marduk, de descendența din familia regală akkadiană sau de moștenirea unui ținut mai mult deșertic. Când Yișaq a îmbătrânit iar vederea i-a slăbit considerabil, Ya’aqob l-a păcălit pentru a primi binecuvântarea rezervată fratelui său. Pierzându-și și dreptul de prim-născut, și binecuvântarea tatălui, Esaw a început să-și urască fratele și s-a hotărât să rezolve singur problema: „Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Ya’aqob, fratele meu!” (27:41). Pentru a scăpa cu viață, Ya’aqob a fugit în Harran, la fratele mamei sale, Laban. S-a întors după mulți ani și s-a împăcat cu Esaw, care l-a iertat. După un timp, Esaw și-a luat familia și a plecat pe muntele Seir, teritoriul horiților, locuind împreună cu aceștia până când, la un moment dat, horiții au ajuns sub controlul descendenților lui Esaw / Edom, numiți edomiți.
Ar putea fi edomiții hyksoșii care au atacat Egiptul? Cercetătorii au stabilit că hyksoșii erau un grup asiatic, cu origini mixte, predominant semite, printre care se găseau și elemente hurriene. În Vechiul Testament, urmașii lui Esaw nu erau akkadieni pur-sânge, ci un amestec. La 40 de ani Esaw s-a însurat cu două hitite: Yehudit, fiica lui Beeri Hititul și Basemat, fiica lui Elon Hititul (Facerea 26:34). Mai târziu s-a căsătorit și cu Mahalath, una dintre fiicele lui Yișma’el (28:9). Capitolul 36 al Facerii devine confuz, schimbând numele femeilor; aici soțiile lui sunt Adah, fiica lui Elon Hititul, Oholibama, nepoata lui Zibeon Hititul și Basemat, fiica lui Yișma’el. Contează prea puțin numele lor, important fiind faptul că edomiții nu aveau doar sânge akkadian, ci și hitit, egiptean și horit. Horiții biblici, cu care s-au amestecat edomiții, ar putea fi hurrienii. Talmudul spune că, din cauza furiei pricinuite de moartea lui Abraam, Esaw a comis cinci păcate: a ucis un om, a violat o tânără logodită, a renunțat la dreptul de prim-născut, a negat învierea morților și pe Yahweh. Iar asta ar explica motivul pentru care zeul suprem al hyksoșilor era Baal Hadad / Enlil, rivalul lui Marduk. Flavius Iosephus a interpretat numele hyksoșilor ca însemnând „regii păstori”; în Facerea, când Ya’aqob îi dăruiește câteva turme, Esaw se laudă că are destule: „Am și eu multe, frate; ține-ți pe ale tale pentru tine!” (33:9). Deși cei doi frați s-au împăcat în povestea biblică, urmașii lor au reluat conflictul, edomiții fiind unii dintre cei mai mari dușmani ai israeliților. În Cartea Jubileelor, Esaw a fost convins de fiii lui să angajeze mercenari și să-l atace pe Ya’aqob, pentru a-i lua averea. Nu pare imposibil ca edomiții să fi reușit să strângă o armată precum cea a hyksoșilor; în Facerea biblică, Esaw a plecat în întâmpinarea fratelui său cu 400 de oameni (32:6). Iar asta se întâmpla înainte de a-i supune pe horiți și de a angaja mercenari. Tot urmași ai lui Esaw erau și beduinii Șasu din cronicile egiptene, un popor din nordul Edomului care obișnuia să organizeze raiduri în peninsula Sinai. Caracterul lor războinic reiese și din profeția făcută de Yișaq lui Esaw: „Cu sabia ta vei trăi și vei fi supus fratelui tău; va veni însă vremea când te vei ridica și vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău” (27:40). Poate că atacul hyksoșilor reprezintă acea vreme în care edomiții s-au ridicat pentru a sfărâma jugul tradițional al iacobiților. Sau poate că motivul lor era răzbunarea, dacă este adevărată povestea din Talmudul babilonian, care susține că Esaw a fost ucis de Hușim, unul dintre nepoții lui Ya’aqob, deoarece strămoșul edomiților a încercat să împiedice înmormântarea părintelui iacobiților în peștera din Machpelah alături de Abraam, Sarra, Yișaq și Ribqa.
Nu putem ști dacă hyksoșii erau într-adevăr urmașii lui Esaw. Nu ar fi exclus ca edomiții și horiții să se fi aliat cu ișmaeliții (alianță pecetluită prin căsătoria lui Esaw cu fiica lui Yișma’el), cu hitiții (se căsătorise și cu două hitite) și poate chiar cu urmașii celorlalți fii izgoniți ai lui Abraam, astfel ajungându-se la enormul grup al hyksoșilor. Indiferent dacă am reușit sau nu să identificăm corect identitatea lor, cert este că există o serie de curiozități. Una este asemănarea dintre numele unuia dintre regii hyksoși, Qareh, și cel al unuia dintre fiii lui Esaw, Qorah. O alta este legată de numele fondatorul Dinastiei a XV-a, conducătorul hyksoșilor care au invadat Egiptul. Numele lui era Salitis după Flavius Iosephus, iar istoricul Sextus Iulius Africanus îl numea Saites. Niciuna dintre aceste variante nu reprezintă adevăratul său nume, ținând cont că Salitis provine din „Șallit”, un titlu primit de iacobitul Yosep în Egipt (care înseamnă „Deținătorul puterii”), iar Saites indică o conexiune cu orașul Sais din vestul Deltei Nilului, numit Saw sau Zaw de egipteni și Sa el-Hagar în prezent. O legătură cu același oraș pare a avea și unul dintre fiii lui Abraam, numit Șuah de Vechiul Testament și Sous de Flavius Iosephus. Interesant este numele actual al orașului, care îl conține pe cel al lui Hagar, mama biblicului Yișma’el; cum hieroglifa „sa” însemna „protecție” iar „el” este cuvântul vest-semitic pentru „zeu”, numele orașului s-ar putea referi la protecția oferită mamei lui Yișma’el de zeul ei. Herodotos scria că în Sais, oraș patronat de zeița Neit, se afla mormântul lui Asar (Osiris). Diodores Sikeliotes nota că Sais a fost construit de zeița Athena înainte de potopul care a distrus orașul Atena și insula Atlantis. În Timaios și Kritias, Platon povestea că în Sais a aflat înțeleptul Solon povestea Atlantidei, insula ai cărei locuitori au atacat Egiptul și Grecia, distrusă în cele din urmă de o catastrofă. Să fi fost oare hyksoșii atlanții care au atacat Egiptul și mai apoi triburile tracice din Grecia? Povestea distrugerii se potrivește, ținând cont că majoritatea cercetătorilor pun scufundarea Atlantisului pe seama erupției vulcanului Santorini din jurul anului 1550 î.e.n., exact în perioada migrației hyksoșilor din Egipt.
Primul care a încercat să elibereze Egiptul de hyksoși a fost thebanul Seqenenre Ta’a din Dinastia a XVII-a, care a fost ucis în luptă. Fiul său, Wadjkheperre Kamose, a atacat capitala hyksoșilor, Avaris, însă nici el nu a avut șanse de reușită. Fratele său mai mic, Nebpehtire Ahmose, care i-a urmat la tron, a reușit în cele din urmă să cucerească Avarisul și să-i gonească din Egipt pe semiții conduși de Nakhtyre Hotepibre Khamudi. Hyksoșii s-au împrăștiat, cel mai probabil nu doar în Grecia și în Canaan ci în mai multe direcții, ținând cont că istoria îi consemnează în continuare pe ișmaeliți, pe edomiți și pe restul popoarelor urmașe ale lui Abraam. Kadmos, cel care a condus o parte dintre hyksoși în Grecia după părerea lui Hekataios din Abdera, acolo unde a fondat orașul Thebai, pare să-și fi luat numele după cel al lui Kamose, unul dintre prinții din Waset (Thebai) care au luptat împotriva hyksoșilor. Ceea ce înseamnă că grecii i-au atribuit liderului emigranților numele ușor modificat al unuia dintre faraonii thebani care au încercat să-i izgonească. Este posibil ca acest Kadmos să fi fost în realitate Khamudi, ultimul rege al hyksoșilor, care a dispărut din istorie după numai un an de domnie. O parte dintre hyksoși s-au refugiat în orașul Șaruhen din deșertul Negeb (aflat în sudul Israelului de astăzi), unde au fost asediați timp de trei ani de faraonul Nebpehtire Ahmose. Însă este posibil, așa cum am mai spus, ca aceștia să nu fi fost hyksoși, ci iacobiții plecați în Canaan pentru a prelua teritoriul promis de Marduk patriarhilor Abraam, Yișaq și Ya’aqob. Ceea ce dă de înțeles și Vechiul Testament, care susține în Cartea lui Yehoșu’a 19:6 că Șaruhen a fost ocupat de tribul lui Șim’on, unul dintre fiii lui Ya’aqob. Se pare că iacobiții nu au intrat în Canaan pașnic; se estimează că zidurile Ierihonului au căzut în jurul anului 1549 î.e.n., adică la un an după gonirea hyksoșilor și iacobiților din Egipt. Cum iacobiții erau cei sosiți atunci în zonă, rezultă că ei erau cuceritorii cetății, ceea ce înseamnă că sunt șanse ca ei să fi atacat și alte localități. Redactorii Bibliei au atribuit exodul din Egipt și cucerirea Ierihonului israeliților lui Moșeh din jurul anului 1300 î.e.n. Însă descoperirile arheologice arată că adevăratul exod israelit a fost cel din jurul anului 1550 î.e.n., al iacobiților izgoniți din Egipt odată cu hyksoșii. Se pare că nu toți au fost mulțumiți de teritoriul moștenit, o mică parte dintre ei întorcându-se în Egipt după un timp, fiind scoși de acolo de Moșeh, cunoscut în istorie ca faraonul rebel Akhenaten.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
