Mitologia greacă susține că, după înlănțuirea creatorului oamenilor, giganții s-au răzvrătit împotriva zeilor olimpieni pentru a-i detrona, pentru a-l elibera pe Prometheus și pentru a răzbuna titanii închiși în lumea subterană. Giganții „crescuseră cât munții, luând forme îngrozitoare. Purtau bărbi lungi și plete dese, ce le cădeau până la glezne. Picioarele lor colosale aveau, în loc de piele, solzi. Iar tălpile se prelungeau cu câte-un trup hidos de șarpe”. Mama lor, Gaia, zeița Pământului, le-a oferit un avantaj substanțial, ei neputând fi răpuși decât de un zeu și de un muritor în același timp. După ce Prometheus a fost eliberat de semizeul Herakles, a început al doilea mare război al zeilor, numit de greci Gigantomakhia. „Cu un urlet groaznic, giganții au făcut un salt și au pornit către Olimp. Au început s-arunce-n ceruri cu stânci uriașe, apoi cu torțe mari, aprinse. Lăncile lor brăzdau văzduhul, albe, tăioase, sclipitoare, și treceau dincolo de nori. Zeus îi înfrunta cu furie, aruncând fulgere din cer. Iar lângă dânsul sta Heracle și-nsoțea fiecare fulger cu câte-o strașnică săgeată. Giganții-au prins apoi să smulgă munții din temelia lor, să-i pună unul peste altul și să-și alcătuiască-o scară, să ajungă până în Olimp”, povestea Alexandru Mitru în Legendele Olimpului. Alkyoneus, unul dintre giganți, nu putea fi ucis în țara în care s-a născut. Astfel că semizeul Herakles l-a atras pe țărmul mării Egee, unde l-a săgetat, Zeus lovindu-l în același timp cu un fulger. Văzându-l pe Alkyoneus mort, câțiva giganți au pornit în urmărirea lui Herakles. Însă zeițele Aphrodite și Hera i-au sedus iar Zeus și Herakles, profitând de diversiune, i-au doborât. După lupte îndelungate, zeii olimpieni au obținut victoria. Pe Enkelados, zeița Athena l-a târât în Sicilia, unde l-a aruncat într-o groapă, peste care a trântit un munte. Tot ea l-a ucis și pe gigantul Pallas. Polybotes a fost strivit de Poseidon sub insula Nisyros. Porphyrion a fost rănit de Zeus și ucis de Herakles. Tot Herakles este cel care, împreună cu Apollon, l-a doborât pe Ephialtes. Purtând o mantie a invizibilității, șiretul Hermes a reușit să se strecoare lângă Hippolytos și să-l înjunghie cu o sabie. Zeul Dionysos a reușit să-l omoare pe Eurytos cu toiagul său, Artemis să-l săgeteze pe Gration, iar moirele să-i distrugă cu bâtele lor de bronz pe giganții Agrios și Thoon. Zeița Hekate l-a ars de viu pe Klytios cu niște torțe aprinse, iar Hephaistos l-a ucis pe Mimas cu o salvă de fier topit. Conform legendelor grecilor, toți giganții căzuți lângă mare s-au prefăcut în munți.
Nici n-au apucat zeii olimpieni să se bucure de victorie, că un nou inamic și-a făcut apariția: Typhoeus / Typhon („Taifun”), un gigant „a cărui forță era de zeci de ori mai mare decât puterea celorlalți feciori ai Gheei laolaltă”. În Teogonia, Hesiodos scria despre el că „puterea era în mâinile lui, în tot ce făcea, iar picioarele puternicului zeu erau neobosite. De pe umeri îi creșteau o sută de capete ale unui șarpe, un înfiorător dragon, cu limbi negre, săgetătoare. De sub sprâncene, în miraculoasele sale capete, fulgerau flăcări; iar focul îi ardea din capete când se încrunta. Și în toate capetele lui groaznice erau voci, ce scoteau sunete de necrezut”. Conform poeților greci Pindaros și Aiskhulos, Typhon avea o statură gigantică, „iar capul său ajungea la stele”. Văzându-l, zeii s-au înspăimântat și au fugit în Egipt, unde s-au preschimbat în animale pentru a nu fi recunoscuți. Singurul care a rămas să-l înfrunte pe monstru a fost regele zeilor: „Zeus tuna din răsputeri și cu forță, iar pământul în jur răsuna cumplit, precum și cerul larg de deasupra și marea și cursurile de apă, chiar și părțile de dedesubt ale Pământului”. Zeus a reușit să dea prima lovitură cu „năprasnicul trăsnet”, Typhon prăbușindu-se la pământ. Gigantul s-a refugiat în Siria iar Zeus l-a urmărit, încercând să-l castreze cu aceeași seceră pe care o folosise titanul Kronos împotriva lui Ouranos. Însă șerpii care se înălțau din coapsa gigantului l-au prins pe Zeus și l-au înlănțuit. Imobilizându-și inamicul, Typhon i-a smuls secera din mână și i-a retezat cu ea tendoanele de la mâini și de la picioare, lăsându-l neputincios într-o peșteră. Pentru a fi sigur că dușmanul său nu își va relua lupta, el a ascuns tendoanele sub bolovanii unui râu, învelindu-le în pielea unui urs. „Lumea era încremenită. Zeus căzuse prins; ceilalți zei tremurau ca varga, ascunși în trupuri de dihănii. Cel care și-a venit oleacă în fire, dup-atâta spaimă, a fost fiul lui Zeus, Hermes”, povestea Alexandru Mitru. Hermes a reușit să îl păcălească pe Typhon și să recupereze tendoanele, pe care i le-a lipit la loc tatălui său. Zeus a zburat „cu un car înaripat” înapoi pe Olympos, unde a primit o nouă provizie de trăsnete, apoi a reluat atacul. Au avut loc lupte deasupra muntelui Haemus din Tracia, unde „Zeus lovea cu trăsnete și fulgere verzi, orbitoare”, iar „gigantu-i răspundea, prinzând în brațe munți întregi și aruncându-i către el, cu zgomote asurzitoare”. Munții se înroșiseră din cauza sângelui din rănile gigantului. Slăbit, Typhon s-a refugiat în Sicilia, unde „Zeus l-a răpus și l-a biciuit cu lovituri”. Hesiodos spune că
„Typhoeus a fost zvârlit jos, zdreanță schiloadă,
Enormul Pământ a gemut.
O flacără țâșnit-a din domnul lovit
În valea-ntunecoasă, stâncoasă și pustie a muntelui,
Când l-a trăsnit.
O mare parte din Pământul uriaș fu pârjolită
De aburii cumpliți,
Topindu-se cum se topește tabla încinsă de meșteșugul omului”.
Deasupra gigantului Zeus a aruncat muntele Etna, închizându-l acolo pe veci. „Fumul fierbinte, care iese din craterul vulcanului, nu-i decât răsuflarea lui, după poveștile eline. Când el se-ntoarce sub povară, gâfâie greu – și atunci Etna azvârle lavă clocotită”, afirmă Legendele Olimpului. Typhon fiind închis iar restul giganților uciși, zeii olimpieni au putut domni în liniște, fără teama că ar mai putea fi puși în pericol de eventuali competitori.
Giganții din miturile grecilor nu sunt decât uriașii biblici sau naphilim, semizeii făcuți de Veghetori cu pământenii. Conducătorul lor era Marduk care, după ce și-a eliberat tatăl înlănțuit pe vârful Omu, a pornit un război împotriva lui Enlil, pentru tronul Pământului.
Despre bătălia dintre Marduk și Enlil aminteau și hurienii. La fel ca la greci, uriașul Ullikummi (fiul zeului exilat Kumarbi și al Zeiței Muntelui) s-a luptat cu regele zeilor, Teșub, pentru tronul divin. Atunci când și-a făcut apariția, Ullikummi a băgat spaima în zeii din Kummiya, aidoma lui Typhon. Mitul lui Ullikummi afirmă că zeii Teșub, Tașmișu și Iștar au urcat pe muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei (numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni) pentru a-l vedea pe uriaș, loc unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon:
„Iar craiul din Kummiya (Teșub – n.a.) își îndreaptă privirea
Și-ntoarse fața înspre Pietroiul cel cumplit (Ullikummi – n.a.).
Văzu Pietroiu-ngrozitor;
De furie i se răznește mintea,
Teșub se-așează pe pământ,
Ca un pârâu curg lacrimile sale,
Ci printre lacrimi a grăit Teșub:
«Ah, cine-o să mai rabde întreaga-i silnicie?
Și cine mi se va lupta cu el?
Cine-o să-ndure grozăvia lui?»”.
Învingându-și teama, Teșub i-a cerut fratelui său, Tașmișu, să fie gata de luptă:
„Noi să chemăm furtuna cu trăsnete-nțesată!
Noi să chemăm și ploile, și vântul!
Și trăsnetul ce scapără-n tărie,
Scoțându-l din iatacu-i, să-l aducem
Să-mpingem carele-nainte!
Le pune-n rând acum, le-așază”.
Lupta a fost crâncenă însă Teșub a obținut victoria, întocmai ca omologul său grec, Zeus, consolidându-și poziția de conducător suprem al planetei.
Nici scandinavii nu au omis din legendele lor acest al doilea mare război al zeilor. Din cauză că l-a omorât pe zeul Baldr, uriașul Loki a fost pedepsit la ordinul zeului suprem, Odinn, fiind legat sub pământ, la rădăcina arborelui lumii, unde un șarpe îi scuipa venin pe față. Nu doar Loki a fost pedepsit, ci și copiii săi: zeița Hel a fost trimisă în lumea subterană Niflheim sau Hel, lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru și jumătate sub pământ iar șarpele Jörmungandr a fost aruncat în oceanul care înconjoară Pământul. Acolo au fost închiși până la Ragnarok, bătălia finală a zeilor, care marchează sfârșitul unei ere a Pământului. Deși scandinavii considerau Ragnarokul un eveniment din viitor, întocmai ca Apocalipsa creștinilor, în realitate aparține trecutului îndepărtat. Conform legendelor lumii, acest război crunt al zeilor, încheiat cu un potop la finalul unei ere glaciare, din care au supraviețuit doar câțiva zei și doi oameni, strămoșii întregii omeniri, este Gigantomakhia grecilor, marele război început acum mai bine de 124 de milenii. Însă, la fel ca în religiile actuale, preoții scandinavilor își țineau supușii în frâu prin amenințarea unei apocalipse care poate apărea în orice clipă, chiar dacă aceasta avusese loc deja.
Înainte de a izbucni, Ragnarokul fusese precedat de o serie de „semne”, descrise în Mitologia nordică de Elena-Maria Morogan astfel: „Mai întâi va fi un cumplit război al lumii; josnica lăcomie și invidia vor îndemna oamenii să săvârșească fapte nebunești și fără deosebire să se omoare unii pe alții, astfel încât părinții își vor omorî copiii și frații se vor ucide între ei, nimeni nu va mai cunoaște mila și îndurarea iar minciuna, jaful și crima vor domni peste tot și toate. Curând după aceste lupte întunecate va sosi iarna Fimbul, care va curpinde de fapt trei ierni fără vreo vară între ele; atunci vor cădea zăpezi nesfârșite, gerul va fi tare ca cremenea și vijeliile tăioase ca pumnalele. Și cerul nu va putea oferi nicio speranță, căci se va întâmpla și un alt lucru, mult mai îngrozitor: Soarele va fi prins din urmă de lupul uriaș care e mereu pe urma sa și va fi sfâșiat, iar Luna la rândul ei va fi ajunsă și sfârtecată; iar stelele vor începe să se prăbușească de la locurile lor, lăsând cerul negru ca smoala. Ultimul semn va fi când pământul va începe să tremure și să se zguduie; atunci pădurile se vor smulge din rădăcini, stâncile se vor sfărâmița și toate legăturile se vor rupe. Alvii (elfii – n.a.) și piticii se vor târî îngroziți în grotele lor, înspăimântați de ceea ce nu vor înțelege. Iar când scoarța pământului se va crăpa, atunci Fenrirulv (lupul Fenrir – n.a.) se va elibera; și prin crăpăturile scoarței va începe să curgă apă, căci Șarpele Lumii (Jörmungandr – n.a.), în îngrozitoarea lui furie, va scăpa coada dintre fălci și va începe să urce spre suprafață. Atunci corabia morților Nagelfar își va îmbarca echipajul și va părăsi tărâmurile subpământene, unde așteaptă de veacuri. La strigătul cârmaciului, miriade de vâsle se vor scufunda în valurile învrăjbite și corabia va fi purtată până la țărmul Asgardului. Echipajul lui va fi format din întreaga lume funestă a Helului și căpitan și cârmaci va fi cel mai cumplit dușman pe care oamenii și zeii l-au avut: Loke (Loki – n.a.). El se va elibera din legături la prima zguduire a pământului și se va alătura fioroșilor lui fii Fenrirulv și Midgardorm (Jörmungandr – n.a.). Vârcolacul Fenrir se va repezi și fălcile lui căscate vor sfâșia cerul, în vreme ce flăcările care îi vor țâșni din nări vor arde totul. Șarpele Midgardului va sufla un nor uriaș de otravă, care va pârjoli cerul și pământul în fum și putoare. Într-un bubuit cumplit se va rupe cerul și prin spărtură vor galopa Uriașii Focului din Muspellheim. Surt va călări un armăsar de flăcări și în urma sa focul va mistui totul. Copitele Uriașilor Focului vor bubui, când ei vor trece peste podul Bifrost și curcubeul se va rupe în urma lor. Toți se vor îndrepta spre locul stabilit pentru cea din urmă înfruntare – câmpia pustie Vigrid. Fenrir și Șarpele Lumii vor fi acolo, într-acolo vor mărșălui făpturile din Hel, umăr la umăr vor păși Uriașii de Gheață și Uriașii Muntelui, conduși de stăpânii lor. Câmpia se va umple de sute de mii de ființe, nemărginita armie a forțelor Răului. Apoi, în tăcere, vor aștepta”. Această armată a uriașilor și a spiritelor lumii subterane, condusă de Loki și fii săi, a înfruntat una pe măsură, formată din zeii Aesir ai Asgardului, valkyrii (ființe înaripate, asemănătoare îngerilor din religiile avraamice), berserci (războinici conduși de o necontrolată furie) și spiritele eroilor din sala Valhalla și din câmpia Folkvangr. „În dimineața Ragnarok va cânta cocoșul Gullenkamme – pentru cea dintâi și cea din urmă dată – și luptătorii vor fi treziți din somn de trâmbițatul lui puternic. Iar Heimdall va pune la buze cornul Gjallar și suntetul cornului va pătrunde până în cele mai îndepărtate unghere din cele nouă lumi, pentru a chema la luptă toate forțele Binelui. Iar la auzul sunetului prevestitor de nenorocire, Yggdrasil va începe să tremure și să se scuture. Oden va galopa spre izvorul lui Mimer pentru a cere sfatul înțeleptului, dar acum pentru prima oară capul lui Mimer nu va răspunde. Și Oden va galopa înapoi, spre Asgard, cu inima grea de presimțiri rele. Zeii și eroii își vor îmbrăca armurile și se vor îndrepta spre câmpia Vigrid. Vor fi acolo Oden, cu coif de aur și ținând în dreapta lancea Gunger, Zeul cu Barba Roșcată, ținând strâns în pumn frâiele țapilor neîmblânziți; Frej, Tyr și Heimdall vor călări alături, toți cu arme năprasnice; mai departe se va afla tăcutul Vidar, încălțat în Gheata cu Talpa Groasă. Iar în spate vor veni eroii, bersercii și valkiriile – și vor fi atât de mulți, că pământul va dudui sub copitele cailor”. Poemul Grimnismol susține că spiritele a 432.000 de luptători l-au înfruntat pe groaznicul lup Fenrir, numărul lor fiind exact cel al anilor în care zeii și semizeii au domnit pe Pământ înainte de Potop, conform sumerienilor:
„Cinci sute de uși și patruzeci se află,
Socot, în zidurile Valhallei;
Opt sute de luptători prin fiece ușă trec,
Când la război cu Lupul mi se duc”.
Aceste spirite nu au reprezentat niciun fel de provocare pentru lup, conducătorul zeilor, Odinn, fiind nevoit să lupte cu el. Însă Fenrir l-a înghițit de viu, fiind mai târziu ucis de Vidar, un fiu al lui Odinn, care l-a înjunghiat în inimă cu o suliță. Deși mușcat de șarpele Jörmungandr, Thorr a reușit să-și răpună adversarul, murind și el din cauza veninului șarpelui. „Tyr va înfrunta pe monstruosul câine Garm și ei vor pieri, ucigându-se unul pe altul. Heimdall va fi cel ales să-l întâlnească pe Loke și ei doi vor lupta prefăcuți în două vârtejuri de foc, iar când flăcările se vor întâlni, la fel de puternice, se vor arde unele pe altele – și astfel vor pieri Heimdall și Loke și în urma lor va rămâne doar un pumn de cenușă. Ultima luptă va fi între Frej (Freyr – n.a.) și uriașul Surt, dar lupta va fi lipsită de speranță – cum mult timp în urmă zeul a dat sabia ca preț al iubirii – și acum, în ultima bătălie, va trebui să lupte cu mâinile goale… Când Frej se va prăbuși, Surt va ridica triumfător sabia lui de foc, mai strălucitoare ca o mie de sori și rotind-o în văzduh va aprinde aerul și pământul și totul… și universul va dispare, în fum și întuneric și va fi din nou ca la început: haos, neformă, neființă”, povestește Elena-Maria Morogan. Un mit norvegian consemnat de New Larousse Encyclopaedia of Mythology spune că „părăsiți de zei, oamenii au fost izgoniți de la vetrele lor iar spița omenească a fost ștearsă de pe fața Pământului. Însuși Pământul începea să-și piardă forma. Stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat. Ca rândunicile erau, obosite după un zbor prea îndelungat, când cad și se scufundă în valuri. Uriașul Surt a dat foc întregului Pământ; universul nu mai era decât un cuptor imens. Flăcările țâșneau din crăpăturile stâncilor; peste tot se auzea șuieratul aburilor. Toate viețuitoarele, toate plantele au fost mistuite. Numai țărâna golașă a mai rămas dar, precum cerul însuși, nici Pământul nu mai era decât crăpături și prăpăstii. Iar acum, toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, toate valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”. Iar conform poemului scandinav Voluspa,
„Soarele scade, se-ntunecă,
Se-afundă pământul sub mare;
Strălucitele stele
Se-aruncă din ceruri.
Focul se-ncinge
Cu fum fumegând în vârtejuri.
Fuioare de foc năvălesc
Să lovească chiar cerul”.
După acest crunt război, uscatul a ieșit de sub ape și o nouă eră a început. Doi oameni ascunși în crengile copacului cosmic Yggdrasil au reușit să supraviețuiască și să repopuleze Pământul, iar zeii rămași l-au ales ca lider al lor pe Baldr, reînviat în noua lume.
Pentru greci, Typhon era fiul zeiței Pământului, Gaia, și a lui Tartaros, personificarea zeității lumii subterane. Un imn homeric pentru Apollon îl consideră pe Typhon fiul zeiței Hera, pe care l-a procreat singură. Cum Hera a complotat să-l detroneze pe Zeus cu fratele și cumnatul său, Poseidon, putem bănui cine era tatăl gigantului. Atât Gaia cât și Hera sunt zeitatea numită de sumerieni Ninhursag, cea care i l-a născut lui Enki pe Marduk. Tot ea este și Zeița Muntelui de la hitiți și hurieni, care i l-a născut pe Ullikummi lui Kumarbi. Cum Poseidon, Kumarbi și Loki sunt nume alternative ale lui Enki iar Teșub, Zeus și Odinn îl reprezintă pe Enlil, putem concluziona că Typhon, Ullikummi și Fenrir sunt în realitate Marduk al babilonienilor ori Martu / Amar Utu al sumerienilor. Dacă Typhon, Ullikummi și Fenrir erau descriși de greci, hurieni și scandinavi ca fiind uriași, același lucru îl afirmau și babilonienii despre zeul lor suprem, Marduk. În poemul Enuma Eliș, el este prezentat astfel:
„Atrăgător îi era chipul, ochii-i scânteiau strălucitori;
Mândru îi era mersul, impunător ca din vechime […]
Și mai presus de ceilalți zei era, cu mult întrecându-i […]
Era cel mai nobil și cel mai înalt era;
Cu membrele imense-i pe toți îi întrecea”.
După ce Enki a fost crucificat pe vârful Omu, Marduk l-a eliberat și a condus armata semizeilor, oamenilor și Veghetorilor împotriva unchiului său, Enlil, pentru a-l detrona. Deși babilonienii, la fel ca restul popoarelor din Mesopotamia, au încercat să ascundă și acest război al zeilor, urmele lui ies la lumină. Un imn al lui Nergal, publicat de Josef Bollenrucher în Gebete und Hymnen an Nergal (1904), afirmă următoarele:
„Divinul Nergal,
Domn care noaptea s-a strecurat,
Venit-a la luptă!
Pocnește din bici, armele-i zăngăne […]
El cel ce-i binevenit, imensă-i e puterea;
Ca un vis în pragul ușii s-a ivit.
Divinule Nergal, tu cel ce ești binevenit,
Alungă dușmanul de la Ekur,
Prinde-l pe Sălbaticul din Nippur!”.
În Babilon, zeul suprem era de obicei numit Marduk. Însă, atunci când doar latura sa pozitivă era scoasă în evidență, el era numit Șamaș, fiind considerat zeul Soarelui, binefăcătorul și judecătorul lumii. În schimb, când se punea preț doar pe natura sa violentă, negativă, Marduk era numit Nergal, fiind privit ca soarele distrugător de la amiază. Prin urmare, lui îi este închinat imnul de mai sus. „Sălbaticul din Nippur” și „dușmanul de la Ekur” este fără doar și poate zeul orașului Nippur, Enlil, al cărui templu purta numele Ekur („Casa ca un munte”). Astfel, fără a-și da seama, Josef Bollenrucher a descoperit în religia babiloniană urmele celui de-al doilea mare război al zeilor, Gigantomakhia sau Ragnarok.
Muntele Hazzi de pe coasta de nord a Siriei, numit Cassius de romani și Zephon de evrei și fenicieni, unde grecii susțineau că a avut loc una dintre luptele dintre Zeus și Typhon, iar pentru hurieni una dintre Teșub și Ullikummi, era considerat de canaaneeni casa unuia dintre zeii numiți Baal, fiul zeului fertilității și al apelor, Dagon. Baal Zephon a fost nevoit să se lupte pentru tron cu zeul morții, Mot, preferatul zeului suprem, El. Dacă El este Anu, Dagon este Enki iar Baal Zephon – Marduk, Mot nu poate fi în acest mit decât Enlil al sumerienilor. La fel ca la greci, babilonieni și hurieni, Baal este descris de canaaneeni ca fiind uriaș; atunci când un zeu s-a așezat pe tronul lui Baal, „picioarele sale nu atingeau treptele jilțului și capul lui nu ajungea până la capătul de sus al jilțului”. Canaaneenii povesteau că, la un moment dat, Baal a refuzat să-i mai plătească tribut lui Mot, drept pentru care zeul morții l-a ucis. Anat, sora și iubita lui Baal, a fost cea mai afectată de deces: „ea își crestă pielea cu un cuțit de cremene, își tăie cu un cuțit cele două cozi din creștetul său, scrijelindu-și în trei locuri fălcile și bărbia, aidoma gliei din răzoare își brăzdă brațele sale și își zgârie pieptul cum se ară un câmp. Aidoma șesului dintr-o vale, ea își scrijeli spatele de trei ori. Apoi își ridică glasul, strigând: «Zeul Baal a pierit! Ce va face norodul fiului lui Dagan? Ce vor face gloatele a căror soartă atârnă de Baal? Mă voi pogorî pe Pământ!»”. Ea a luat leșul lui Baal și l-a îngropat pe muntele Zephon, iar zeul suprem El a hotărât să aleagă dintre fiii zeiței Athirat un nou rege pe Pământ. Anat însă nu era pregătită să accepte pierderea iubitului său, așa că s-a dus la Mot pentru a i-l cere pe Baal. Cum zeul morții i-a refuzat cererea, „atunci ea-l prinse pe Mot, fiul lui El, îl tăie cu paloșul, îl vântură cu vânturătoarea, îl arse în foc, îl trecu prin vânturătoare și-l risipi peste câmpuri, pentru ca păsările să se înfrupte din rămășițele lui și pentru ca vrăbiile să-i ciugulească mădularele”. După înfrângerea lui Mot, Baal a înviat și s-a întors în palatul său de pe muntele Zephon, acolo unde și-a învins competitorii: „Baal prinse pe feciorii lui Athirat, le dădu o puternică lovitură cu tăișul sabiei lui, îi izbi zdravăn cu buzduganul său. Pe zeul Mot îl culcă la pământ și Baal se așeză pe tronul său regal, pe scaunul său crăiesc”. După câțiva ani, Mot s-a întors pentru a-i cere socoteală lui Baal: „din pricina ta am fost împroșcat cu rușine, din pricina ta fost-am disprețuit, îndurat-am să fiu vânturat cu vânturătoarea, din pricina ta îngăduit-am să fiu tăiat cu paloșul. Din pricina ta răbdat-am să fiu ars în foc, din pricina ta îndurat-am să fiu măcinat, din pricina ta răbdat-am să fiu strecurat prin sită, din pricina ta ajuns-am să fiu presărat pe mare. Dă-mi pe unul din frații tăi ca să-l mănânc și să mă satur”. Baal a refuzat iar cearta a continuat. „Baal, tu ai pus pe frații tăi să mă rănească și pe frații mamei mele să-mi facă rău!”, i-a reproșat zeul morții, frază din care deducem că au avut loc mai multe lupte, un adevărat război al zeilor, așa cum este prezentat de miturile multor popoare antice. Cum era de așteptat, cearta celor doi s-a transformat în scurt timp într-o nouă luptă: „ei se luară la luptă unul cu altul ca niște luptători și Mot își arătă tăria, iar Baal puterea. Se împungeau ca niște tauri sălbatici, Mot își arătă tăria iar Baal puterea. Ei se mușcă unul pe altul ca niște șerpi, și ba Mot îl prinde, ba mi-l apucă Baal. Ei sar unul la altul ca niște armăsari ce se bat, și uneori cade Mot, alteori se prăbușește Baal”. Amenințat de zeița Șapaș cu pedeapsa zeului El, „Mot, fiul lui El, fu cuprins de spaimă, viteazul îndrăgit de El se înfricoșă”. A oprit lupta, a acceptat înfrângerea și i-a strigat tatălui său: „zeule El, repune-l pe Baal pe tronul său crăiesc, pe jilțul domniei lui!”. Astfel, Baal a putut conduce liniștit Pământul din palatul său de pe muntele Zephon.
Al doilea mare război al zeilor se întălnește și în clasicul poem indian Ramayana, ale cărui personaje principale sunt prințul Rama și soția sa, Sita. Acest prinț, care a trecut prin nenumărate încercări pentru a-și recupera soția răpită de demonul Ravana, capabil de fapte supraomenești, nu era un om obișnuit. Ramayana susține că a fost rege timp de 100 de ani în Ayodhya, după mai multe decenii de exil, în timp ce în Drona Parva se spune că a domnit 11.000 de ani în vremea când înțelepții Riși, zeii și oamenii trăiau împreună pe Pământ. Unii hinduși îl considerau reîncarnarea zeului Vișnu, în timp ce Ramayana afirmă că prințul s-a născut datorită unei băuturi magice trimise de zeu pe Pământ. Identitatea personajelor principale este relevată chiar de numele lor. În akkadiană, sumerianul Enlil era cunoscut ca Ellil, Adad sau Ramman, ultimul fiind aproape identic cu Rama. Rama este inversul lui Amar, numele sumerian al lui Marduk (mai exact, Amar Utu), astfel fiind evidențiată egalitatea și opoziția celor doi. Prințul indian era considerat reîncarnarea zeului Vișnu, identificat deja cu Enlil. Conform tradiției, Rama s-a născut în Treta Yuga, a doua eră a lumii, cea în care miturile lumii afirmă că Enlil a preluat conducerea Pământului. Sita, soția lui Rama, se transformă în Ista prin inversarea primelor două litere, nume care provine din Iștar a akkadienilor sau Ninhursag a sumerienilor, cea care a primit titlul Ninlil după ce a devenit consoarta lui Enlil. Un alt element care duce cu gândul la aceste două divinități este prezența deloc întâmplătoare în Ramayana a numărului 40, numărul lui Enki în Mesopotamia: pe lângă frații demoniței Șurpanakha, Rama a ucis încă 40.000 de demoni. Chiar și numele demoniței ne trimite către Mesopotamia, Șurpanakha însemnând „Cea din Șuruppak”, unul dintre cele mai importante orașe sumeriene. Dacă povestea descrisă de Ramayana nu este în realitate decât varianta „Bollywood” a celui de-al doilea mare război al zeilor, înseamnă că demonul Ravana, inamicul lui Rama / Enlil, nu poate fi decât Marduk. Ravana este descris ca un adept devotat al zeului Șiva (Enki), foarte înțelept, conducător al Asura (Veghetorii), urmaș al lui Brahma (Anu), agresiv și arogant, căruia Șiva i-a oferit înțelepciune și invulnerabilitate în fața zeilor, spiritelor, înțelepților și animalelor sălbatice, descriere care i se potrivește lui Marduk ca o mănușă. Orașul sumerian Șuruppak, dedicat inițial zeiței Ninlil / Ninhursag, a devenit al lui Iștar atunci când ea a preluat atributele mamei sale. Prin urmare, „Cea din Șuruppak”, sora demonului Ravana, care a încercat să-l seducă pe Rama, este Ninsar a sumerienilor sau Iștar a akkadienilor.
Ramayana susține că Rama și fratele său, Lakșmana, au ucis demonii care îl împiedicau pe un înțelept să-și îndeplinească devoțiunile. Mai târziu, fiind trimis în exil alături de soția sa, Sita, și de Lakșmana, a ajuns în pădurea Dandaka, bântuită de demonii Rakșasa. Acolo, demonița Șurpanakha a încercat să îl seducă, însă fără succes. Pentru că a încercat să o ucidă pe Sita, Lakșmana i-a tăiat demoniței nasul și urechile. Ea le-a cerut fraților săi să o răzbune, Rama fiind astfel nevoit să îi ucidă atât pe aceștia, cât și alți 40.000 de demoni. Atunci, Șurpanakha i-a cerut ajutorul fratelui său cel mare, Ravana, regele din Lanka, care avea 10 chipuri și 20 de brațe. În timp ce Rama și Lakșmana se aflau la vânătoare, Ravana a răpit-o pe Sita:
„Așează-te aici în carul acesta celest la care sunt înhămați asini înaripați foarte iuți,
Aurii la înfățișare și în strălucire, zboară ca și caii lui Indra.
Apoi carul ceresc s-a înălțat deasupra colinei și a văii împădurite.
Ca șarpele în ghearele vulturului, Sita se zbuciuma în plânset rugător”.
În timpul zborului, „carul” lui Ravana a fost atacat de Jatayu, o „pasăre” magică uriașă, asemănătoare avioanelor moderne de vânătoare. După ce l-a doborât pe Jatayu, demonul a închis-o pe Sita în cetatea sa din Lanka. Pentru a o elibera, Rama și Lakșmana, alături de o armată de vanara (umanoizi asemănători maimuțelor), condusă de generalul Hanuman, au atacat palatul demonilor. În luptă au fost folosite vimane, aparate propulsate de mercur, care zburau la mari înălțimi, producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau atinge viteze uriașe și se puteau opri instantaneu în aer, dar făceau un zgomot extrem de puternic la decolare și la aterizare. Pentru a căpăta un avantaj în fața demonilor, prințul a fost ajutat de zeii celești:
„Viteazul Matali și-a îndreptat carul tras de cai asemănători razelor Soarelui,
Unde loialul și dreptul Rama își căuta dușmanul pentru lupta decisivă,
Și îi dădu nobilului Rama arme strălucitoare și paloș ceresc,
Și în timp ce dreptul se lupta din răsputeri și se sforța să învingă, zeii îl ajutau pe loialul și viteazul.
«Ia acest car!», așa îi spuse Matali, «cu care zeii te înzestrează pentru a te ajuta».
Rama a luat acei cai celești ai carului auriu de călătorie al lui Indra”.
Se pare că în acest cumplit război au fost lansate din vehiculele aeriene ale zeilor bombe puternice, descrise ca „sute de meteoriți căzând din cer”. Efectele lor au fost devastatoare: „sulițele, securile, scuturile se învolburau. Un fum stăruitor și gros ca noroiul înăbușea oamenii și animalele care încercau să iasă pe străzi. Orașul Lanka, arzând, lumina marea”. Pe lângă naveta și armele lui Indra, Rama a primit de la Riși Agastya și Arma Strămoșului, pe care „o ținuse pentru împrejurarea supremă”, o armă teribilă: „săgeata aceasta care avea adunată în ea energia tuturor ființelor, strălucea ca Soarele. Ea putea să răzbată un munte, putea trăsni după aceea un șir de o sută de elefanți și apoi putea să prefacă în pulbere alt șir de o sută de care, iar în cele din urmă tot mai putea să sfărâme, la o depărtare de zece yoiana, o cetate de granit”. Nu doar Rama a primit ajutor divin, ci și Ravana, căruia zeul Șiva i-a dăruit sabia divină Chandrahas („Lama Lunii”), una dintre cele mai puternice arme din mitologia hindusă. După ce Rama a lansat Arma Strămoșului, „cele două oști crezură că venise sfârșitul lumii. Zdruncinarea văzduhului le-a prăbușit. Pământul s-a cutremurat până în măruntaiele lui de foc. Multe stele s-au desprins de pe cer”. Această descriere se aseamănă cu viitorul pe care i l-a arătat Marduk lui Nabu atunci când l-a înștiințat de adevăratul plan al lui Anu cu privire la Terra: „stelele cădeau, se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor” (Știri despre Egipt și minunile sale) sau „cerul s-a prăbușit și a căzut pe Pământ” (Cartea lui Hanok 83:3-4). O armă teribilă fusese utilizată și înainte de atacul orașului Lanka, în lupta lui Rama împotriva fraților demoniței Șurpanakha. Atunci, demonul Khara folosise o bombă năpraznică: „un disc negru acoperi Soarele (…) Numaidecât, ziua fu înlocuită de un întuneric total (…) Peștii stăteau nemișcați în iazurile unde lotusul începea să se ofilească. Toți arborii își pierdură frunzele. Pământul se zgudui”. Însă sistemul antirachetă al lui Rama funcționa perfect: „măciuca lui Khara porni în zbor. O săgeată a Celui Neînvins o sparse în trei cioburi”.
În timpul cruntei bătălii din Lanka, generalii lui Ravana au fost uciși iar batalioanele sale cuprinse de confuzie. Armata vanarelor a suferit la rândul ei pierderi imense, Lakșman fiind și el grav rănit, întocmai ca Zeus în lupta cu Typhon. După ce Lakșman a fost vindecat de Hanuman cu ajutorul unor ierburi aduse din Himalaya, la fel cum Hermes l-a vindecat pe Zeus, Rama l-a înfruntat direct pe Ravana. Lupta a durat șapte zile, până când prințul și-a ucis adversarul cu arma lui Brahma:
„Lupta dura încă nedecisă, când Rama în furia sa
A mânuit arma lui Brahma aducătoare de moarte prin foc ceresc,
Armă pe care Sfântul Agastya i-a dat-o eroului.
A zburat ca lancea luminoasă a lui Indra, fatală ca o săgeată din cer.
Învăluit în fum și revărsare de fulgere, fugind din locul încercuit,
Inima de fier a lui Ravana a fost străpunsă, eroul căzând fără viață.
Voce de binecuvântare din cerul strălucitor a coborât asupra viteazului fiu al lui Raghni:
«Campion al adevărului și al dreptății! Acum nobila ta sarcină a fost îndeplinită!»”.
Rama și-a recuperat soția și, după ce s-a convins că i-a fost credincioasă, a dus-o acasă cu „carul” său aerian enorm, frumos vopsit, cu două etaje, ferestre și steaguri ca ornamente. În interior avea mai multe compartimente pentru pasageri și echipaj. Vehiculul emitea sunete melodioase care erau auzite până la sol. „Purtați de lebede, exilații părăseau câmpul de luptă, întorcându-se acasă”, povestește Ramayana.
„Zburând în eterul fără nori, carul Pushpa al lui Rama venea
Și zece mii de voci bucuroase strigau numele vesel al lui Rama.
Lebedele de argint la porunca lui Rama au coborât domol din aer
Și au așezat carul strălucitor pe pământ – acel car al florilor de o frumusețe divină”.
Odată ajunși în Ayodhya, Rama și-a izgonit soția însărcinată în pădure, fiind în continuare obsedat de bănuiala că a cedat seducției lui Ravana. Acolo, într-o colibă, ea a născut doi gemeni. După ani, Rama a descoperit-o pe Sita și pe copiii lor și, cuprins de remușcări, a implorat-o să se întoarcă în Ayodha.
„Zei și spirite, strălucitori nemuritori au venit de la regescul Yajna,
Oameni din fiecare rasă și popor, regi și conducători de mare renume.
Sita i-a văzut pe strălucitorii Celești, monarhi care s-au adunat venind de departe.
Ea îl vedea pe Seniorul regal, soțul ei, strălucitor ca o stea care se ridică la cer”.
Cu inima frântă, credincioasa Sita nu și-a mai susținut inocența, ci a rugat Pământul să-i ușureze povara.
„Atunci pământul s-a crăpat și deschizându-se, s-a ivit un tron de aur,
Ținut în sus de Nagas, cel plin de giuvaeruri, așa cum frunzele lasă să se vadă trandafirul”.
Rama a fost nevoit să trăiască singur, câțiva ani mai târziu părăsind capitala Ayodha pentru a se urca la cer. Drona Parva susține că Rama și-a condus imperiul mondial timp de 11 milenii, în acea vreme înțelepții Riși, zeii și oamenii trăind împreună pe Pământ într-o adevărată epocă de aur, numită Rama Rajya.
Acest mare război, care îi are în prim-plan pe Enlil și pe Marduk, nu poate fi decât Ragnarokul scandinavilor sau Gigantomakhia grecilor. Ramayana ne oferă informații suplimentare despre desfășurarea sa, împărtășindu-ne faptul că ambele tabere au folosit în luptă aparate de zbor și arme teribile, asemănătoare celor atomice. Vanara, umanoizii cu aspect de maimuțe, ar putea fi una dintre speciile care conviețuiau împreună cu Homo sapiens înainte de Potop, fiind vorba probabil despre așa-numiții oameni de Neanderthal. Conform Ramayana, acești vanara au construit un pod pentru a ajunge din India în Sri Lanka, acolo unde se afla închisă Sita. Deși majoritatea preferă să considere Ramayana doar o poveste, în 2002 N.A.S.A. a fotografiat din satelit un pod din nisip și pietriș, lung de 30 de kilometri, care leagă India de Sri Lanka. Se spune că podul a fost construit din pietre care pluteau pe apă, având înscris numele lui Rama. În Sri Lanka există câteva astfel de pietre, care sfidează legile fizicii, spre surprinderea cercetătorilor. Dacă despre demonul Ravana se spune că avea o flotă aeriană, arheologii au descoperit pe dealurile din Sri Lanka urmele a cinci aeroporturi antice. Ba se crede chiar că a fost descoperit și sarcofagul lui Ravana, care conține trupul demonului, în prezent fiind conservat într-o peșteră de pe dealurile Nuwara Eliya și păzit de triburile din zonă. De fiecare dată când armata din Sri Lanka a încercat să recupereze sarcofagul, au avut loc dezastre naturale care au împiedicat misiunea. Cel puțin asta se povestește.
Întâmplările care au dus la începerea acestui mare război, precum și luptele propriu-zise, sunt descrise pe larg în mitologia egiptenilor, care l-au numit Haru (Horus pentru greci) pe Marduk, Asar (Osiris) pe Enki, Sutah (Seth) pe Enlil, Ra pe Anu, Aset (Isis) pe Ninhursag, Hathor pe Iștar și Djehuty (Thoth) pe Nabu. Legendele spun că, într-o zi, tânărul Haru s-a prezentat în fața Adunării Zeilor, pretinzându-se fiul lui Asar și, prin urmare, moștenitorul de drept al tronului Pământului, ocupat în acel moment de Sutah, unchiul său. Ra a refuzat să îi acorde tronul însă, susținut de mama sa, Aset, Haru nu s-a dat bătut, acuzând în fața întregului Consiliu al Zeilor că este jefuit de ceea ce i se cuvine de drept. Aset a început să îl preseze pe Ra să îl declare pe fiul ei rege și chiar și-a câștigat simpatia unor zei, ceea ce l-a deranjat la culme pe Sutah, care a amenințat că va ucide un zeu pe zi cu sceptrul său de 2040 kilograme dacă nu i se interzice zeiței accesul la judecată. Pentru a delibera în liniște, Ra a hotărât ca divinitățile să se întâlnească pe o insulă fără mama lui Haru. Ea însă și-a făcut apariția, deghizată într-o femeie obișnuită, dar foarte fermecătoare. I-a atras atenția lui Sutah, apoi s-a apropiat de el și l-a sedus, făcându-l să aprobe tot ce spunea. Profitând de ocazie, Aset i-a povestit o istorioară foarte tristă, în care unui fiu i-a fost furată moștenirea. Aprobând tot ce spunea ea, pentru a o cuceri, Sutah a recunoscut că fiul legitim trebuie să fie succesorul tatălui său. Auzind acest lucru, Aset și-a recăpătat înfățișarea reală și a cerut Consiliului Zeilor ca Haru să primească tronul, cu toții fiind martori la declarația lui Sutah. Înfuriat, acesta i s-a plâns lui Ra că a fost înșelat, iar conducătorul suprem a ales să întârzie luarea unei decizii.
În textul cunoscut ca Papirusul Chester Beatty Nr.1, Sutah a propus ca deliberarea zeilor să se scurteze, pentru a avea posibilitatea de a discuta pașnic cu nepotul său. L-a invitat pe Haru să „vină, să petrecem o zi fericită în casa mea”. Tânărul zeu a acceptat „și când s-a înserat, patul a fost așternut pentru dânșii și culcatu-s-au cei doi. Iar în puterea nopții, Sutah și-a făcut mădularul să se întărească și l-a vârât între coapsele lui Haru”. Însă, atunci când Sutah și-a slobozit sămânța, Haru a „prins-o între mâini”. Dimineața i-a adus-o mamei sale și i-a povestit cele întâmplate. Aset l-a sfătuit să-și verse propria sămânță într-un vas, apoi a luat-o și a turnat-o peste salata lui Sutah care, nebănuind nimic, a mâncat-o. În fața zeilor, Sutah a anunțat că sperma sa se află în Haru. La rândul său, tânărul zeu a exclamat: „nu numai că sămânța lui Sutah nu e în mine, ci sămânța mea este în el! Sutah e cel care rămâne nedemn!”. Pentru a se rezolva această dilemă, a fost adus zeul Djehuty în fața Consiliului. El a chemat sperma lui Sutah, care a răspuns din fundul mlaștinii, unde o aruncase Aset. Apoi a chemat sămânța lui Haru, care și-a făcut apariția din corpul lui Sutah. Înfuriat, zeul furtunii și al deșertului a strigat că doar o luptă pe viață și pe moarte mai poate hotărî rezultatul. Deși acest text pare o poveste homosexuală, lucrurile nu stau chiar așa. Enlil l-a crescut pe Marduk ca pe propriul său fiu, neștiind că adevăratul tată al băiatului era Enki. Când Sutah a anunțat că sămânța sa se află în Haru, nu s-a lăudat că au făcut sex, ci a afirmat că el este tatăl tânărului. Nefiind fiul lui Asar, Haru nu ar fi avut dreptul de a moșteni tronul decât după Sutah. La rândul său, Haru a susținut că sămânța sa se află în Sutah, adică el ar putea fi considerat tatăl zeului furtunii, nu invers. Toți zeii ajunși pe Pământ (inclusiv Enlil / Sutah) se încarnau în corpuri ale urmașilor Gemenilor Divini, care din punct de vedere genetic pot fi considerați părinții zeilor. Cum Marduk era clona lui Enki, afirmația tânărului Haru pare a fi reală, Sutah / Enlil având în componența sa materialul genetic al lui Enki, implicit al lui Marduk. Djehuty / Nabu nu a fost adus în fața Consiliului Zeilor pentru a „chema” sperma celor doi pretendenți la tron, așa cum au interpretat egiptenii antici, ci pentru a efectua teste genetice care să stabilească paternitatea fiecăruia. Rezultatul testelor a fost în favoarea lui Haru, el fiind clona lui Asar, din genele căruia fusese creat și furtunosul Sutah. Care nu a acceptat concluzia testelor și, înfuriat, i-a declarat război nepotului său. Însă, domolindu-și furia, i-a propus o metodă bizară pentru stabilirea învingătorului: să se preschimbe amândoi în hipopotami și să rămână sub apă; cel care va reuși acest lucru pentru trei luni va fi declarat câștigător. În Mitologia egipteană, Claude Helft povestea: „Isis se îndoiește că Seth nu va trișa. Ea fabrică un harpon pentru a-l amenința pe Seth. Dar, mișcată de vaietele fratelui ei, se lasă înduplecată și încetează să-l mai atace. Nebun de mânie, Horus se ceartă cu mama lui și, curpins de furie, îi taie capul. Apoi, epuizat, adoarme. Seth aleargă să strige cu mare tam-tam în fața zeilor cele întâmplate, foarte fericit că are un motiv ca să-și pedepsească nepotul. El pleacă din nou să-l caute pe Horus. Îl găsește adormit și îi smulge ochii, ce vor deveni de îndată doi lotuși”. Rămas orb, tânărul zeu a reușit să se refugieze în deșert, unde „buna zeiță Hathor, cu capul blând de vacă, îl ia, miloasă, și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus este gata să reia lupta”.
Văzându-și nepotul întreg și gata de luptă, Sutah a propus o cursă de bărci din piatră. Orgolios, el și-a făcut o ambarcațiune imensă, lungă de 36 de metri. Însă vicleanul Haru și-a scobit barca din lemn, apoi a mânjit-o cu cretă, pentru a părea de piatră. Bineînțeles că ambarcațiunea lui Sutah s-a scufundat. Văzându-se pe fundul apei, s-a transformat în hipopotam și și-a atacat adversarul. Haru nu s-a pierdut cu firea ci a ripostat, lovindu-l pe Sutah cu harponul, fiind necesară intervenția celorlalți zei pentru a-l opri.
Detalii suplimentare despre acest război dintre Haru și Sutah se găsesc în vechiul oraș egiptean Behdet (Edfu), acolo unde se spunea că fiul lui Asar, numit aici Hor, își ținea uriașul Disc Înaripat cu care zbura pe cer, o navetă asemănătoare vimanelor din epopeea hindusă Ramayana. „Când ușile topitoriei se deschid, Discul se înalță”, anunța un text egiptean. Într-o inscripție de pe pereții templului din Behdet se spune că „în anul 363, Maiestatea Sa, Ra, Cel Sfânt, Șoimul Orizontului, Nemuritorul care veșnic trăiește, se afla în țara Khenn. Era însoțit de războinicii lui, căci dușmanii conspiraseră împotriva domnului lor în districtul care, din ziua aceea, a fost numit Ua-Ua”. Zărind dușmanii, „Ra, cel Sfânt, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Hor, Măsurătorul Înaripat: «Înaltă mlădiță a lui Ra, urmașul meu: du-te repede, doboară dușmanul pe care l-ai văzut»”. Îmbarcându-se în vimana sa, Hor / Haru a plecat să caute inamicii: „în tăria cerurilor, din Discul Înaripat a văzut dușmanii și a venit spre ei din spate. Din partea anterioară a dat drumul peste ei unei furtuni pe care nici cu ochii n-o vedeau, nici cu urechile nu o auzeau. Tuturor le-a adus moartea, într-o clipită; nicio făptură nu a mai scăpat cu viață”.
La Behdet, Hor a înființat o topitorie de metale, din care se făureau arme unice, din „fier divin”, și a instruit o armată de mesniu, „Oameni de Metal”. Aceștia au fost reprezentați pe pereții templului lui Hor cu capetele rase, purtând tunici scurte și arme neidentificate, în formă de harpon. Conform tradițiilor egiptene, mesniu au fost primii oameni înarmați vreodată de zei cu arme făurite din metal.
„Atunci Ra, Cel Sfânt, a înaintat; iar Aștoreth era cu el. Și s-au uitat după dușmani pe Pământ; dar fiecare dintre aceștia era ascuns”. Ra a hotărât să-și coboare barca pe apă, pentru a-i găsi pe inamici. „Dar și dușmanii s-au dus pe apă, prefăcându-se în crocodili și hipopotami, și au lovit barca lui Ra, Șoimul Orizontului (…) Atunci Hor, Măsurătorul Înaripat, a venit cu ajutoarele sale, care slujeau ca războinici, fiecare chemat pe nume, cu Fierul Divin și un lanț în mâini, și i-au bătut pe crocodili și pe hipopotami. Și au scos din apă șase sute cincizeci și unu de dușmani în acel loc; i-au ucis în preajma cetății. Iar Ra, Șoimul Orizontului, i-a spus lui Hor, Măsurătorul Înaripat: «Fie ca acest loc să fie cunoscut ca locul unde s-a consacrat a ta victorie în ținuturile de sud»”. Nu doar Ra s-a bucurat de victoria tânărului zeu. „Atunci spusu-le-a Djehuty celorlalți zei: «O, zei din ceruri, să se bucure inimile voastre! O, zei de pe Pământ, să se bucure inimile voastre! Tânărul Hor a adus pacea, după ce a izbutit să facă fapte miraculoase în această campanie»”, episod care amintește de cel din Ramayana, când o voce din cer i-a lăudat victoria lui Rama împotriva demonului Ravana. Cu această ocazie, Hor și-a adoptat ca emblemă Discul Înaripat: „din ziua aceea există emblemele de metal ale lui Hor. Hor e cel care și-a făcut emblemă din Discul Înaripat, punându-l pe partea de dinainte a bărcii lui Ra. Pe zeița de la miazănoapte și zeița de la miazăzi, înfățișate ca doi șerpi, le-a așezat alături. Iar Hor stătea în spatele emblemei, la bordul bărcii lui Ra, cu Fierul Divin și lanțul în mână”.
În ciuda proclamării lui Hor de către Djehuty ca aducător al păcii, războiul mai avea mult până la final. În timp ce compania zeilor avansa spre nord, „au zărit două străluciri pe o câmpie, la sud-est de Waset. Iar Ra i-a spus lui Djehuty: «Aceia sunt dușmanii; Hor să-i măcelărească» (…) Și Hor mare masacru a făcut în rândurile lor”. Au urmat și alte înfruntări: „Atunci, dușmanii s-au îndepărtat de el, spre miazănoapte. S-au oprit în ținutul lacurilor, cu fața spre marea dosnică a Mediteranei; iar inimile le erau pierite de frica lui. Dar Hor, Măsurătorul Înaripat, i-a urmat îndeaproape, în barca lui Ra, cu Fierul Divin în mână. Și toate ajutoarele lui, înarmate cu arme făurite din fier, s-au rânduit în jur”. Însă nu a reușit să-i prindă în cursă pe inamici. „Timp de patru zile și patru nopți a cutreierat apele în urmărirea lor, fără a vedea măcar unul”. Ra l-a sfătuit din nou să se înalțe cu Discul Înaripat, iar Hor a putut să-i vadă pe dușmanii care fugeau. „Și-a azvârlit Lancea Divină după ei și i-a ucis, și mare prăpăd a făcut printre ei. Și a mai adus o sută patruzeci și doi de prizonieri dușmani în partea de la prova a bărcii lui Ra”. Inamicii care reușiseră să scape „s-au îndreptat pe lângă Lacul din Miazănoapte, mergând spre Mediterană, unde doreau să ajungă navigând prin ținuturile lacurilor. Dar zeul le-a lovit inimile (cu frică – n.a.) și când au ajuns în mijlocul apelor, fugind, s-au abătut dinspre lacul de la apus spre apele care au legătură cu lacurile din regiunea Mer, în scopul de a se uni acolo cu dușmanii care erau în Țara lui Sutah”. Pentru prima oară în acest text este identificat dușmanul lui Haru, Sutah fiind inamicul împotriva căruia avansaseră forțele tânărului zeu dinspre sud. La graniță a mai avut loc o luptă, în care au fost capturați și executați 381 de inamici. Haru i-a urmărit pe supraviețuitori, traversând apele și pătrunzând în Țara lui Sutah. Acesta s-a înfuriat atât de tare, încât a ieșit în fața nepotului său pentru o confruntare directă.
Să fi fost într-adevăr Ra de partea lui Haru, împotriva lui Sutah, deși toate celelalte mituri ni-l prezintă pe Anu de partea lui Enlil? Ra înseamnă în sumeriană „Conducătorul”; acest conducător din inscripția de pe pereții templului din Behdet nu pare a fi zeul suprem, împăratul Anu. Un conducător aflat de partea lui Haru / Marduk, împotriva lui Sutah / Enlil, care îi are alături pe Aștoreth / Iștar și Djehuty / Nabu, nu poate fi decât liderul Veghetorilor, Enki. Însă egiptenii din Behdet, adepții lui Haru, l-au numit Ra, pentru a legitimiza preluarea tronului de către zeul lor.
Conform inscripției din templul din Behdet, prima înfruntare directă dintre Hor și Sutah a avut loc la „Lacul Zeilor”, cunoscut de atunci ca „Lacul Bătăliei”. Tânărul a reușit să-și lovească unchiul cu Lancea Divină. Când Sutah a căzut, Hor l-a dus în fața lui Ra. „Sulița sa era în gâtul lui și picioarele celui rău erau înlănțuite, iar gura îi fusese închisă dintr-o lovitură cu ghioaga zeului”. Ra a hotărât ca Hor și Aset să îi facă ce doresc prizonierului și celorlalți „conspiratori” capturați. Însă, când Hor a început să execute prizonierii, tăindu-le capetele, lui Aset i s-a făcut milă de fratele ei și l-a eliberat, Sutah ascunzându-se într-un tunel subteran. Al Patrulea Papirus Sallier povestește că acesta este momentul în care Hor s-a înfuriat și i-a tăiat capul mamei sale, pe care Djehuty i l-a înlocuit cu unul de vacă. Istoricul Plutarchus considera că, în realitate, tânărul zeu nu și-a decapitat mama, ci doar i-a smuls de pe cap coroana regală.
După șase zile a urmat o serie de lupte aeriene. Hor și-a luat zborul cu un Nar, care era reprezentat ca o navă alungită, cilindrică, echipată cu aripi sau stabilizatoare. În vârf avea doi „ochi” care își schimbau culoarea încontinuu, din albastru în roșu și invers. Din coadă îi erau înfățișate ieșind niște linii ca ale unui motor cu reacție, iar din vârf răspândea niște raze. Din păcate, textele egiptene, scrise de discipolii lui Haru, nu conțin nicio descriere a navei lui Sutah. În luptă, Narul lui Hor și-a pierdut un „ochi” după ce a fost atins de un trăsnet aruncat de Sutah. Tânărul zeu a continuat lupta din Discul Înaripat al lui Ra, trăgând în unchiul său cu un „harpon”. Lovit, acesta și-a pierdut testiculele. Despre arma lui Hor, asemănătoare cu Arma Strămoșului din Ramayana, Wilhelm Max Muller scria în Mitologia egipteană că avea „un cap straniu, imposibil din punct de vedere practic”, iar textele antice egiptene o mai numeau „arma celor treizeci”. Din reprezentările hieroglifice, „harponul” pare a fi o rachetă cu trei componente într-unul singur. Denumirea sa sugerează că era ceea ce astăzi numim o rachetă cu focoase multiple, fiecare proiectil conținând câte zece focoase. Despre victoria lui Hor, egiptologul Ernest Alfred Thompson Wallis Budge afirma în The Gods of the Egyptians (1904): „e destul de clar că și-a datorat succesele în primul rând superiorității armelor cu care erau înzestrați el și oamenii lui, și materialului din care erau făcute”. Când luptele s-au sfârșit, Ra și-a exprimat satisfacția față de realizările „acestor Oameni de Metal ai lui Hor” și a hotărât ca, începând din acel moment, „să locuiască în sanctuare” și să fie slujiți cu ofrande și libații „ca răsplată, căci i-au ucis pe dușmanii zeului Hor”. Ei s-au așezat la Behdet, capitala Egiptului Superior, și la Djanet (Tanis în greacă), capitala Egiptului Inferior. Cu timpul și-au depășit rolul militar, ajungând la titlul de Șamsu-Hor („Asistenți ai lui Hor”), servind ca emisari și ajutoare umane.
Conform miturilor egiptene, exasperați de luptă, zeii s-au hotărât să îi ceară părerea lui Asar. Acesta le-a cerut să îl întroneze pe Haru, amenințându-i că, în caz contrar, va elibera pe Pământ toate spiritele morților. În Papirusul Chester Beatty Nr.1, Consiliul Zeilor îi cere ajutorul lui Banebdjedet, care îi îndeamnă să nu se grăbească în hotărârea lor, ci să-i ceară sfatul zeiței-mamă Neit, care sugerează acordarea tronului lui Haru. Conform Pietrei Shabaka, zeul Geb a împărțit Egiptul între cei doi combatanți apoi s-a răzgândit, cedându-i toată țara lui Haru, Sutah primind în schimb o regiune asiatică. În alte mituri, Ra este cel care hotărăște ca Haru să primească tronul, lui Sutah asigurându-i un loc în barca sa, cu care străbate zilnic cerul și lumea subterană. „Haru a triumfat în prezența întregii adunări a zeilor. I s-a dat suveranitatea asupra lumii, iar stăpânirea lui se întinde până în cele mai îndepărtate regiuni ale Pământului”, afirmă Papirusul lui Hunefer.
Cum a fost convins împăratul Ra să îi acorde tronul Pământului lui Haru, ținând cont că Sutah era preferatul său? Să se fi înfricoșat de amenințările lui Asar? Sau a fost șantajat? Un mit susține că Ra avea un nume secret, pe care nu îl împărtășea nimănui, deoarece se credea că acela care îl va afla va dobândi puterea absolută asupra Universului. Zeița Aset însă l-a păcălit pe Ra și a aflat numele secret, pe care i l-a dezvăluit și fiului ei, Haru. Bătrânul zeu le-a cerut amândurora să păstreze cu sfințenie secretul și să nu se folosească de puterea numelui. Se pare ca cei doi s-au ținut de cuvânt, deoarece Ra a rămas până la capăt în fruntea panteonului. Iar Haru a primit tronul Pământului.
Acest al doilea mare război al zeilor a fost unul de durată, luptele întinzându-se pe parcursul a mai bine de 92 de milenii. Balanța era echilibrată, după cum relevă textele antice, unele lupte fiind câștigate de Enlil iar altele de Marduk. Doar Potopul a reușit să pună capăt acestui îndelungat conflict, în care pământenii au avut cel mai mult de suferit. În timpul cruntului război, început acum mai bine de 124 de milenii, a avut loc și o eră glaciară. Anticii au păstrat amintirea acelui „mare îngheț” de dinaintea Potopului în legendele lor, transmise inițial pe cale orală și, mai apoi, așternute în scris.
Potrivit World Mythology, miturile indienilor hopi spun că „prima lume a fost distrusă, ca pedeapsă pentru ticăloșia oamenilor, de către un foc a-toate-nimicitor, care a venit de sus și de jos (bombe? – n.a.). A doua lume s-a sfârșit când globul pământesc s-a răsturnat de pe axă și totul s-a acoperit de gheață. A treia lume s-a terminat cu un potop universal”. Popol Vuh a mayașilor asociază diluviul cu „multă grindină, ploaie neagră și ceață și un frig de nedescris”. În America de Sud, indienii toba din regiunea Gran Chaco (care se întinde peste granițele actuale ale statelor Paraguay, Argentina și Chile) păstrează un mit străvechi despre apariția „Frigului cel Mare”. Avertismentul a venit de la un personaj semidivin, pe nume Asin. Conform The Mythology of South America a lui John Bierhorst, „Asin i-a spus unui om să adune cât mai multe lemne și să-și acopere coliba cu un strat gros de crengi, fiindcă se pregătea o vreme cu ger năpraznic. De cum a fost pregătită coliba, Asin și omul acela s-au închis înăuntru și au așteptat. Când s-a lăsat frigul cel mare, au început să sosească alți oameni, dârdâind, pentru a le cere un tăciune de foc. Asin a fost aspru și nu le-a dat jăratic decât acelora care-i fuseseră prieteni. Oamenii înghețau și au țipat toată noaptea. La miezul nopții cu toții muriseră, tineri și bătrâni, bărbați și femei (…) vremea aceasta de gheață și zloată a ținut mult și toate focurile s-au stins. Promoroaca se îngroșase ca pielea argăsită”. Un mit norvegian, consemnat în New Larousse Encyclopaedia of Mythology, spune că un lup tânăr, fiul lui Fenrir și al unei gigante bătrâne, a fugărit Soarele, pentru a-l lua în stăpânire. Soarele a fost ajuns în cele din urmă și „razele sale strălucitoare s-au stins una câte una. El a dobândit o nuanță roșie, ca de sânge, apoi a dispărut cu totul. Drept urmare, lumea a fost acoperită de o iarnă cumplită. Furtunile de zăpadă s-au pogorât din toate unghiurile zării”. Pe Pământ a izbucnit Ragnarok, marele război al zeilor, „stelele o luaseră razna de pe cer, căzând în hăul căscat” și, după un timp, lumea a fost lovită de Potop: „toate râurile, toate mările s-au umflat și s-au revărsat. Pretutindeni, valurile se ciocneau de valuri. Se înălțau și clocoteau încet peste toate cele. Pământul s-a scufundat sub nivelul mării”.
Scripturile avestice Vendidad ale perșilor relatează și ele un mare îngheț: „Prima dintre țările și regiunile bune pe care le-am creat eu, Ahura Mazda, a fost Airyana Vaejo”. Acesta era căminul originar al rasei ariene, care inițial avea un climat blând și productiv, cu șapte luni de vară și cinci de iarnă. Ținutul era bogat în recolte și sălbăticiuni, cu pajiștile udate de râuri. „Apoi, Angra Mainyu, care e plin de moarte, a creat o climă potrivnică, un șarpe puternic și zăpadă. Zece luni ține acum iarna acolo, două luni vara și reci sunt apele, rece este pământul, reci sunt copacii (…) Peste tot ninge din greu, este cea mai cumplită plagă”. Zeul suprem Ahura Mazda a convocat o întâlnire a zeilor celești, la care a participat și „frumosul Yima, bunul păstor atât de renumit în Airyana Vaejo”, cu toți muritorii săi. „Și Ahura Mazda grăit-a către Yima și i-a spus: «Yima cel frumos (…) Peste lumea muritoare stă să se aștearnă o iarnă de pomină, care va aduce un îngheț pustiitor și necruțător. Peste lumea trupească năpasta iernii se va prăvăli, la care zăpada are să cadă din belșug (…) Și toate cele trei soiuri de lighioane vor pieri – cele ce viețuiesc în sălbăticie și cele ce viețuiesc pe culmile munților și cele ce viețuiesc în adâncul văilor, ocrotite în staule. Prin urmare, fă-ți tu un var (un țarc subteran – n.a.) lung cât un pogon de călărie la toate cele patru colțuri. Acolo, adu pe câte doi din fiecare soi de vietate, mari și mici, vite, dobitoace de povară, și oameni, câini, păsări și focuri roșii arzătoare (…) Și să mai faci acolo să curgă apa. Păsările să le pui în copaci, pe malul apei, în verdeața ce durează veșnic. Să pui plante de tot soiul, din cele mai frumoase și mai înmiresmate, și din toate poamele cele mai zemoase. Toate aceste feluri de lucruri și făpturi să nu piară, atâta vreme cât se află în var. Dar să nu aduci acolo nici vietate pocită, nici neputincioasă, nici smintită, nici rea la inimă, nici amăgitoare, nici pizmașă; și nici om cu dinții stricați, și nici lepros”. În Bundahiș, o scriptură zoroastriană care încorporează materiale arhaice dintr-o parte pierdută a Avestei originale, sunt prezentate și alte informații despre cataclism. Când Angra Mainyu a trimis „înghețul pustiitor și necruțător”, el a și „atacat și tulburat cerul”. Acest asalt i-a dat posibilitatea de a stăpâni „a treia parte din cer, împânzind-o cu întunecime”, pe măsură ce straturile de gheață atotcuprinzătoare își încleștau strânsoarea.
Și această relatare, la fel ca toate cele care nu se încadrează în limitele gândirii oamenilor de știință și a reprezentanților religiilor actuale, a fost considerată doar o poveste. E drept că a existat la un moment dat o eră glaciară, dar cine ar putea crede că ea s-a datorat războiului dintre zei și că oamenii au construit acum multe zeci de milenii un țarc subteran uriaș, care să adăpostească mii de oameni și animale? Și totuși dovada se află sub nasul nostru de ceva timp. Cappadocia, aflată în centrul Turciei, mărginită la nord de Marea Neagră și la sud de munții Taurus, este un vast complex de locuințe preistorice. În 1963, renovarea unei locuințe din orașul Derinkuyu a dus la descoperirea unui pasaj care duce către un oraș subteran vechi de mii de ani, aflat la mai mult de 85 de metri adâncime. Orașul subteran este alcătuit din 11 etaje, are canale de ventilație și alte 15.000 de canale mai mici care duc aerul până la cele mai adânci niveluri. Conținea numeroase magazii, centre religioase, grajduri și mii de locuințe. Locuințele aveau uși masive, din piatră, care se închideau doar din interior, de parcă scopul lor era de a împiedica pe cineva sau ceva să intre. Părerea arheologilor este că în acest vast oraș subteran este posibil să fi trăit în jur de 50.000 de oameni. Unii presupun că a fost construit de frigieni, alții de hitiți, însă nimeni nu știe cu exactitate adevărul. Fiind nevoiți să dea o explicație, savanții „emeriți” de la Departamentul Turc de Cultură au stabilit, fără a se gândi prea mult, că orașul a fost construit în jurul anului 800 î.e.n. ca adăpost temporar împotriva unor invadatori. Cum ar fi putut oamenii de acum aproape trei milenii să construiască așa ceva? Și de ce s-ar fi supus la o asemenea muncă titanică pentru a scăpa de niște invadatori, în loc să fugă, așa cum au făcut toți oamenii lipsiți de apărare de-a lungul istoriei? Ținând cont că această regiune a făcut parte din Imperiul Persan, este mai logică varianta susținută de scripturile perșilor, că acesta ar fi orașul pe care regele Yima l-a construit cu ajutorul zeului Ahura Mazda. Cum zeul lor era în plin război cu rivalul său, așa se explică și nevoia oamenilor de a se baricada în locuințe (ușile se puteau închide doar din interior) în cazul în care inamicul i-ar fi descoperit. Prin urmare, orașul nu a fost construit acum 2800 de ani, ci mult mai devreme, înainte de era glaciară.
Cine era acest Ahura Mazda sau Ormuzd, zeul suprem al perșilor? Se consideră că numele Mazda înseamnă „înțelept” iar Ahura provine din Asura, o clasă de zei din India (Veghetorii). Totuși, originea numelui se poate să provină din Egipt. Pe o inscripție în piatră, ridicată de faraonul Khufu (numit Kheops de greci) în jurul anului 2600 î.e.n., se poate citi: „Ankh Hor Mezdau Sten-bat Khufu tu ankh” („Trăiască Hor Mezdau, regelui Khufu viața îi este dată!”). „Mezdau” al egiptenilor este foarte asemănător cu „Mazda” al perșilor, care înseamnă „înțelept”, iar „Ahura” provine din „Ankh Hor”. Prin urmare, Ahura Mazda se traduce prin „Trăiască Hor cel înțelept”, zeul suprem al perșilor fiind egipteanul Hor / Haru sau Marduk al babilonienilor. Dușmanul său de moarte, cu care se afla în război, numit Angra Mainyu sau Ahriman, nu poate fi decât Enlil al sumerienilor, Sutah al egiptenilor, Rama / Vișnu al indienilor, Zeus al grecilor, Mot al canaaneenilor, Teșub al hurienilor sau Odinn al scandinavilor. La fel ca egiptenii și canaaneenii, perșii îl considerau pe Enlil personajul negativ, zeul lor suprem fiind, în mod firesc, cel pozitiv.
Textele mesopotamiene descriu amănunțit suferințele omenirii din timpul erei glaciare, lipsurile alimentare și chiar canibalismul. Cartea biblică Facerea doar sugerează această situație, afirmând că Noah („Mângâiere”) a fost numit astfel în speranța că nașterea sa va aduce mângâiere „în lucrul nostru și în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Yahweh Elohim!”, evitând însă să ne descrie acel „blestem” al zeului. Epopeea lui Atra-Hasis, mitul akkadian al creației, copiat după tăblițe sumeriene mult mai vechi, oferă amănunte despre modul în care s-a ajuns la „blestemul Pământului” din timpul erei glaciare. Aici, Enlil s-a arătat deranjat de oamenii care începuseră să se înmulțească prea mult și prea… zgomotos:
„Pământul se mărise și oamenii se înmulțeau;
Pe câmpuri, ca taurii sălbatici ei erau.
De-mpreunările lor zeii au fost deranjați;
Zeul Enlil a auzit cuvintele lor,
Și le-a spus celorlalți Mari Zei:
«Supărătoare au devenit cuvintele oamenilor;
Împreunările lor noaptea somnul mi-l alungă»”.
Epopeea lui Gilgameș, probabil sursa mitului akkadian al creației, prezintă acest episod într-un mod asemănător: „În zilele acelea lumea mișuna, poporul se înmulțea peste măsură, mugind ca un taur sălbatic, iar marele zeu era mâniat din pricina zarvei”. Deranjat de zgomot, Enlil le-a spus zeilor din Consiliu: „Hărmălaia omenirii a devenit de neîndurat și nu mă mai cuprinde somnul din pricina harababurii”. Conform Epopeii lui Atra-Hasis, Enlil a cerut decimarea oamenilor prin epidemii și boli. Versiunile akkadiene și asiriene vorbesc despre „dureri, amețeli, friguri și febră”, precum și „boli, epidemii, ciumă și holeră” care au afectat omenirea. Atra-Hasis, cel „peste măsură de înțelept”, i-a cerut lui Enki să ajute oamenii:
„Ea, tu stăpâne, omenirea geme;
Mânia zeilor prăpădește Pământul.
Și totuși, tu ești cel care ne-ai făcut!
Fă să înceteze durerea și boala,
Frigurile și febra!”.
Din cauza deteriorării tăblițelor nu cunoaștem răspunsul lui Enki. Însă se pare că a avut o idee salvatoare, din moment ce Enlil se plângea celorlalți zei că „oamenii nu s-au împuținat, ci chiar mai mulți ca înainte sunt”. Dacă miturile nu ne pot oferi soluția găsită de Enki, din fericire știința este capabilă de acest lucru.
Dacă era glaciară a început cu 94.800 de ani înaintea erei noastre conform cronologiei sumeriene (sau cu 108.000 ani înaintea erei noastre după părerea oamenilor de știință), și tot atunci se consideră că Enlil a lovit pământenii cu o serie de boli, cercetătorii de la Universitatea California din San Diego au ajuns la concluzia că, acum aproximativ 100 de milenii, specia umană a fost aproape de extincție din cauza unei epidemii provocate de bacterii. Bacteriile acționau la nivelul a două gene pe care le determinau să funcționeze în detrimentul corpului uman, așa că soluția a fost eliminarea genelor vulnerabile. Profesorul Ajit Varki și colegii săi au analizat genele numite Siglec-13 și Siglec-17, care au rolul de a codifica sinteza unor proteine implicate în reglarea sistemului imunitar, organismul decizând care celule imunitare întră în lupta împotriva agenților patogeni. Specialiștii au descoperit că ambele gene sunt active la cimpanzei, dar nu și la oameni. Siglec-13 a fost complet eliminată din genomul uman, în timp ce Siglec-17 a devenit nefuncțională în lipsa unei „litere” din codul său. Dorind să afle de ce aceste gene nu mai sunt funcționale în genomul uman, profesorul Varki a reconstruit proteinele pierdute și a descoperit că de ele se pot lega două bacterii deosebit de periculoase, Streptococcus grupa B și Escherichia coli K1. În urma cercetărilor de laborator, specialiștii au constatat că aceste bacterii au capacitatea de a reduce imunitatea organismului atunci când acționează asupra celor două gene, Siglec-13 și Siglec-17. Din acest motiv, profesorul Varki consideră că oamenii de acum aproximativ 100.000 de ani s-au confruntat cu o epidemie de infecții bacteriene, scăderea numărului oamenilor în acea perioadă fiind cauzată de cele două bacterii, care sunt fatale pentru nou-născuți. Datele genetice sugerează că efectele celor două gene vulnerabile au fost eliminate în urma unui proces de lungă durată, deși una dintre gene a persistat la unii indivizi până acum circa 46.000 de ani. Deși cercetătorii din San Diego consideră că organismul uman a eliminat în mod natural cele două gene vulnerabile, miturile mesopotamiene ne spun că Enki este cel care a salvat omenirea de epidemii. Prin urmare, lui ar trebui să i se acorde creditul eliminării „călcâiului lui Ahile” reprezentat de genele Siglec-13 și Siglec-17.
Epopeea lui Atra-Hasis povestește că, deoarece oamenii nu au dispărut, ci chiar au devenit imuni la virușii săi, Enlil a încercat exterminarea lor prin foamete: „fie ca hrana la oameni să nu ajungă; burțile lor să ceară fructele și legumele”. Pentru ca acest plan să reușească,
„Ploile zeilor în lăcașul lor să rămână;
Jos, pe Pământ, apele să nu mai curgă din izvoare.
Și vântul să bată, pământul să usuce,
Și norii să se facă mari, dar apa să nu-și lase”.
Lui Enki i-a ordonat să „pună zăvoarele, să-nchidă marea” și s-o „păzească” de oameni. În scurt timp, seceta a început să se împrăștie:
„De sus, căldură nu era.
Jos, apele nu mai curgeau din izvoarele lor.
Pântecul pământului nu mai purta rodul,
Ierburile nu mai creșteau…
Câmpurile verzi acum erau uscate,
Câmpia întinsă era sufocată de sare”.
Foametea care a urmat i-a împins pe oameni la disperare:
„Timp de un șa-at-tam ei au mâncat iarba pământului.
Timp de doi șa-at-tam au suferit pedeapsa zeilor.
A venit și cel de-al treilea șa-at-tam;
Fețele oamenilor erau măcinate de foamete,
Fețele oamenilor crăpaseră […]
Trăiau cu răsuflarea morții în spate.
Când a venit și cel de-al patrulea șa-at-tam,
Fețele oamenilor erau verzi ca iarba;
Amețiți ei rătăceau pe străzi,
Marginile lor au devenit înguste”.
La al cincilea șa-at-tam, mamele încuiau ușile în fața propriilor fiice înfometate care, la rândul lor, își spionau mamele pentru a vedea dacă ascund mâncare. La al șaptelea șa-at-tam canibalismul era în floare:
„Când s-a făcut al șaptelea șa-at-tam,
Ei își mâncau propriile lor fiice.
Copiii erau gătiți și mâncați […]
O casă o mânca pe cealaltă”.
Cercetătorii chiar au descoperit că, acum aproximativ 98 de milenii, în zona Franței și Belgiei de astăzi oamenii de Neanderthal începuseră să desprindă carnea de pe cadavre. Pentru oamenii de știință descarnarea făcea parte probabil dintr-un ritual funerar ciudat. Ținând cont că aceasta se întâmpla exact în perioada de foamete despre care amintesc legendele, când oamenii ajunseseră chiar la canibalism, nu poate fi vorba despre vreun ritual funerar ciudat, ci doar avem o confirmare științifică a veridicității miturilor.
Legenda hurită a lui Ullikummi vorbește și ea despre foametea din acea perioadă, zeul Tașmișu întrebându-se înainte de lupta finală dintre Teșub și Ullikummi:
„Va fi o bătălie mare?
Va fi o luptă-nverșunată?
Tot ceru-i de pe-acum plin de tumult,
Domnește-n țară foametea și setea!”.
În epopeea akkadiană, Atra-Hasis a cerut de nenumărate ori ajutorul zeului său: „în casa zeului lui […] a pus piciorul […] în fiecare zi plângea, aducând sacrificii zeului […] chema numele zeului său”. Chiar dacă Enki nu îi răspundea, se pare că era afectat de suferința oamenilor. În cea de-a șaptea perioadă, când oamenii ajunseseră „ca niște umbre rătăcitoare pe Pământ”, ei au primit un mesaj de la creatorul lor. „Faceți răzmeriță mare pe Pământ”, le-a spus el. „Nu vă mai închinați zeilor, nu vă mai rugați zeițelor!”, a poruncit conducătorul din umbră al Veghetorilor. Hesiodos amintea și el această întâmplare, susținând că oamenii au fost distruși de Zeus prin Potop deoarece au refuzat să se mai închine zeilor. Și poetul roman Ovidius scria că oamenii au devenit trufași în fața zeilor. O enormă carte chinezească, compusă din 4320 de volume, despre care se spunea că fusese moștenită din cele mai vechi timpuri și conține „toate cunoștințele”, cuprinde și un număr de tradiții care relatează consecințele pe care le-a avut de suportat omenirea când s-a revoltat împotriva zeilor cei mari, iar ordinea s-a transformat în dezordine. Într-un mit diluvian din Laos și din nordul Thailandei, oamenii au fost pedepsiți prin Potop după ce au refuzat să le aducă ofrande zeilor. Popol Vuh a mayașilor susține că primii oameni au fost distruși printr-o mare inundație de către zeul Inima Cerului deoarece „nu l-au ținut minte pe creatorul lor”. În 1906, filosoful Rudolf Steiner amintea în Misterul creștin despre „entități luciferice” care „au cultivat răzvrătirea împotriva zeilor”. Iar egiptenii au păstrat în miturile lor amintirea unei revolte a omenirii împotriva zeului suprem Ra. Acesta a trimis-o pe leoaica Sekhmet să înăbușe revolta, iar ea a început să măcelărească oameni. De teamă că leoaica i-ar putea distruge pe toți, zeii au împrăștiat pe câmpuri o uriașă cantitate de bere roșie. Crezând că este sânge, Sekhmet a băut atât de mult încât nu a mai putut vâna, astfel fiind salvată omenirea de la anihilare.
Textele fragmentate ale Epopeii lui Atra-Hasis arată că Enki a convocat un consiliu al zeilor (căpeteniile Veghetorilor menționate de Cartea lui Hanok): „ei au intrat […] la sfat în casa lui Enki”. Detaliile secrete ale acelei întâlniri se pot deduce din fragmentele de texte care s-au păstrat: „în noapte […] după ce […]”, cineva trebuia să fie „pe malul fluviului” la o anumită dată. De acolo, acela trebuia „să aducă războinicii apelor” (probabil „Oamenii de Metal” ai lui Haru, numiți de egipteni Mesniu sau Șamsu-Hor). La momentul potrivit, ei trebuiau să acționeze: „înainte! […] porunca […]”. În ciuda versurilor care lipsesc, ne putem da seama ce s-a întâmplat din reacția lui Enlil, care „s-a umplut de mânie”. El a convocat Consiliul Zeilor, unde l-a invitat și pe Enki. Acolo, Enlil și-a acuzat fratele că „a deschis poarta mării”, permițându-le oamenilor să obțină hrană:
„Cu toții, noi, marii Anunnaki,
Am hotărât atunci un lucru […]
Am poruncit ca, în Pasărea Cerului,
Adad să vegheze Lumea Superioară;
Că Sin și Nergal trebuie să vegheze
Asupra regiunilor din mijloc ale Pământului.
Și că zăvorul de la Poarta Apelor,
Tu să-l păzești, cu armele tale.
Dar ai lăsat să ajungă la oameni hrana din mare!”.
Enki însă a negat totul:
„Zăvorul de la Poarta Mării
Cu armele mele eu l-am păzit.
Când […] au scăpat de la mine […]
Mulțime de pești […] au dispărut;
Au spart zăvorul […]
Au ucis paznicii mării”.
Ba chiar a pretins că a prins și pedepsit răufăcătorii, însă Enlil nu a fost mulțumit, cerându-i lui Enki „să nu mai hrănească poporul său” și să nu mai dea „rațiile de porumb, cu care aceștia zilele își țin”. Reacția lui Enki a fost una surprinzătoare:
„Zeul s-a săturat să stea jos;
În Adunarea Zeilor,
Râsetele l-au copleșit”.
Enlil a reluat cuvântul și a amintit Consiliului numeroasele ocazii în care zeul înțelepciunii „a încălcat legile”. Ba chiar a propus distrugerea omenirii printr-un „potop ucigător”. A cerut tuturor zeilor să păstreze secretul și, cel mai important, „să-l lege pe Enki printr-un legământ”.
„Enlil a deschis gura și astfel a grăit
Tuturor zeilor strânși în Adunare:
«Veniți acum cu toții, să facem legământ
Cu privire la acest ucigător potop!»
Anu a jurat primul;
Enlil a jurat, și fiii săi apoi”.
Inițial, Enki a refuzat să jure. „De ce să mă legați printr-un legământ? Să-mi ridic eu mâna împotriva poporului meu?”, a întrebat el. Însă, fiind forțat, a cedat, unele texte afirmând că „Anu, Enlil, Enki și Ninhursag, zeii cerului și ai pământului, au făcut legământ”. Astfel, Potopul a fost hotărât și nimic nu l-a putut împiedica.
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
