Iliada rapsodului grec Homeros, scrisă prin secolul al VIII-lea î.e.n., descrie un mare război dintre troieni și greci, considerat mitic de istorici. Evenimentele care au provocat războiul sunt descrise în lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, prima carte a Ciclului epic troian. Totul a început de la mărul de aur aruncat de Eris, pe care prințul troian Paris a trebuit să îl ofere celei mai frumoase zeițe. Alegând-o pe Aphrodite, Paris a primit-o în dar pe Helene, regina Spartei, pe care a dus-o în Troia. Soțul Helenei, regele spartan Menelaos, și fratele său, regele micenian Agamemnon, au adunat întreaga lume greacă și au pornit un crunt război împotriva cetății troiene, care a durat zece ani. În Cântul 8 din Iliada, numărul troienilor și al aliaților lor era de 50.000, în timp ce unii cercetători consideră că numărul grecilor era de 120.000 sau 140.000. Printre eroii troienilor se numărau Hektor (fiul cel mare al regelui Priamos), Paris (fratele lui Hektor), semizeul Aineias (fiul zeiței Aphrodite și al prințului Ankhises) și Sarpedon (regele Lyciei, fiul lui Zeus și al muritoarei Laodamia), în timp ce campionii aheilor erau Agamemnon (regele micenienilor), Menelaos (regele spartanilor), semizeul Akhilleus (fiul regelui Peleus și al zeiței Thetis), Odysseus (regele insulei Ithaca), Aias Telamonianul (nepotul lui Zeus și vărul lui Akhilleus), Aias Locrianul (conducătorul tribului locrienilor), Diomedes Tydides (unul dintre cei mai puternici luptători, întrecut doar de Akhilleus). Homeros susține că până și zeii olimpieni s-au împărțit în două tabere, implicându-se în desfășurarea războiului. Acțiunile lor nu doar au influențat majoritatea evenimentelor pe parcursul celor zece ani, ci au decis soarta îndelungatului conflict.
Deoarece aheii i-au răpit fiica, preotul Khryses l-a rugat pe Apollon să-i pedepsească. Zeul și-a luat arcul și „întâi nemerit-a în muli și-n ogarii cei sprinteni, dar mai ținti dup-aceea și-n oaste săgeți otrăvite, morții ardeau sumedenii pe ruguri. Și-n vreme de 9 zile, prin lagăr zburară săgețile dumnezeirii”. Despre fapta lui Apollon, semizeul Akhilleus îi povestea mamei sale, zeița Thetis: „Vajnic începe să tragă în ahei; de picau din oștire morți cu duiumul și-n tabăra mare zburau ucigașe de pretutindeni săgeți”.
În Cântul 2, pentru ca aheii să-l prețuiască pe Akhilleus, Zeus i-a trimis lui Agamemnon un vis înșelător, prin care îl momea să atace Troia. În vis, Zeus luase forma sfetnicului Nestor. Nici Hera, soția lui Zeus, nu a stat degeaba. Pentru că Agamemnon le-a cerut aheilor să plece acasă, Hera a trimis-o pe Athena să-i oprească. Zeița i-a încredințat această misiune lui Odysseus care, susținut de Nestor, i-a convins pe greci să atace Troia. Athena s-a și amestecat printre ahei, încurajându-i: „Cu ochi lucii Athena-ntre dânșii scutu-și purta (…) Grabnică, scutul clătinând, ca fulgerul trece prin oaste și o silește la mers și-n inima fieștecărui pune tărie de fier, ca neobosit să tot lupte”. Luând înfățișarea prințului Polites, zeița Iris, trimisă de Zeus, i-a anunțat pe troieni că aheii vin să-i atace.
În Cântul 3, în timpul duelului dintre Menelaos și Paris, regele spartan l-a prins pe prințul troian de coada coifului, sugrumându-l. La adăpostul invizibilității, zeița Aphrodite a rupt cureaua coifului, permițându-i astfel lui Paris să se elibereze. Când Menelaos a încercat să-și lovească inamicul cu lancea, zeița l-a smuls pe Paris și l-a dus „prin negură acasă, într-o cămară în iatac”. La rândul său, Paris susținea despre Menelaos că a primit ajutor divin: „Azi dacă el a învins, e doar cu ajutorul Athenei”.
În cântul 4, în sala de aur de pe muntele Olympos, Zeus a cerut sfatul zeilor cu privire la războiul troian. Hera, care dorea răzbunare pentru că nu a primit mărul de aur al zeiței Eris, a propus continuarea conflictului. Drept urmare, Zeus a trimis-o pe Athena să-i ademenească pe troieni să-și încalce învoiala făcută. Zeița a coborât de pe muntele Olympos „ca și o stea luminoasă” care „se lasă-n văzduh și împrăștie o ploaie de raze”, o descriere cât se poate de asemănătoare a O.Z.N.-urilor din ziua de astăzi. Ajunsă în Troia, Athena a luat înfățișarea lui Laodokos Antenorianul și l-a convins pe Pandaros să-l săgeteze pe Menelaos. Apoi a deviat săgeata, care doar l-a rănit pe regele spartan. Aflând de atentatul împotriva fratelui său, Agamemnon a ordonat reînceperea luptei, spre mulțumirea zeilor olimpieni ce-și doreau războiul, care nu au stat deoparte, ci au participat la luptă. „Ares pe unii-i asmute și Pallas Athena pe alții, Phobos și Deimos și Eris cea aprigă peste măsură, bună tovarăș-a cruntului Ares și soră de un sânge (…) Gloata străbate, se furiș-acuma-ntre cete și-aprinde turba de-o parte și alta, sporindu-le jalea și plânsul”. Văzându-l pe Hektor că intră în luptă, „furia-l prinse pe Apollon cum îl văzu din Pergam, și zori pe troieni cu glas tare”. Zeița înțelepciunii, fecioara Athena, era cea mai înverșunată: „Fiica lui Zeus, Athena slăvită, umbla în desime și-nflăcăra pe ahei oriunde slăbeau”. Mai târziu, „Pallas Athena din nou înteți pe Tydides Diomedes; inimă-i dete și-mbold ca în tabără el să se înalțe mult mai presus de ahei și să capete-naltă mărire, pară nestinsă pe coif și pe scut îi aprinse zeița (…) Pallas apoi îl împinse pe unde-a fost toiu-ncleștării”.
În Cântul 5, Athena i-a propus lui Ares să se retragă amândoi din luptă, lăsându-i singuri pe troieni și pe ahei. Însă ea nu a respecat înțelegerea. I-a făcut lui Diomedes mădularele, genunchii și brațul mai ușoare, i-a pus în piept vitejia tatălui lui și i-a luat negura de pe ochi, dându-i astfel darul de a vedea zeii. Când Diomedes și-a aruncat lancea, „Athena o-ndreptă spre nasul, ochiul lui Pandaros”. În lupta cu Aineias, Diomedes l-a rănit pe fiul Aphroditei. Văzând că fiul ei e pe cale de a fi ucis, Aphrodite „îl cuprinse cu brațele albe și-n față-i întinse faldul veșmântului ei strălucit ca să-l apere astfel de lovituri; se temea nu cumva să-l împungă cu lancea și să-l omoare danaii. De aceea și-l scoase din luptă”. La porunca Athenei, Diomedes a rănit-o pe zeița iubirii și a frumuseții, iar ea și-a scăpat fiul din brațe, aruncându-l departe; „Dar îl apucă pe el în brațe din norul cel negru Phoibos Apollon ca nu cumva-n piept să îl înțepe cu lancea și să-l omoare danaii”. Rănită, Aphrodite a fugit pe muntele Olympos cu carul lui Ares, ajutată de Iris, unde Dione, mama sa, i-a vindecat mâna. Prinzând curaj, Diomedes l-a atacat și pe Apollon, chiar de trei ori, renunțând doar după ce zeul l-a amenințat. Apollon l-a dus pe Aineias în cetatea Pergam, unde zeițele Leto și Artemis l-au vindecat. Apoi, zeul a plăsmuit o „umbră” aidoma lui Aineias, pe care a trimis-o în luptă în locul semizeului. În Eneida poetului roman Publius Vergilius Maro, și Iunona „dintr-un abur ușor” a plăsmuit „o umbră subțire, cu chipul” lui. Apollon l-a rugat pe Ares să-l ucidă pe Diomedes. Zeul războiului a luat înfățișarea lui Akamas, „Domnul tracilor”, și i-a zorit pe troieni. Profitând de lipsa Athenei de pe câmpul de luptă, Apollon i-a pus lui Aineias în inimă curaj și tărie și l-a trimis printre camarazii săi. Ares i-a pregătit o capcană lui Menelaos, împingându-l în luptă împotriva lui Aineias, pentru a-l vedea mort. Însă Antilokhos i s-a alăturat lui Menelaos, fiul Aphroditei fiind nevoit astfel să se retragă.
În urma lui Hektor veneau cete puternice „călăuzite de Ares, mânate de crunta Enyo; ea e-nsoțită de Valma războinica-nfiorătoare. Ares, cu mâna-nvârtind o lungă năprasnică lance, ba înaintea lui Hektor se poartă, ba-n urma lui Hektor”. Văzând că prințul troian este ajutat de Ares, Diomedes și-a anunțat camarazii. A intervenit și Zeus în luptă, ferindu-l de moarte pe fiul său, Sarpedon, care fusese rănit în coapsă de Tlepolemos, fiul semizeului Herakles. Profitând de ocazie, Odysseus a încercat să-l ucidă pe fiul lui Zeus, însă Athena i-a îndreptat furia către licieni. Văzându-l pe Ares în luptă de partea troienilor, Hera și Athena s-au hotărât să-i ajute pe ahei. Coborâtă printre ei, Hera a luat înfățișarea lui Stentor pentru a-i încuraja. Având aprobarea lui Zeus pentru a-l înlătura din luptă pe Ares, Athena i-a cerut lui Diomedes să-l atace pe zeul războiului. Când Ares și-a aruncat sulița către erou, Athena (care purta coiful invizibilității al lui Hades, pentru a nu fi văzută de ceilalți zei) i-a deviat-o. Apoi Diomedes, ajutat tot de zeiță, l-a rănit pe Ares, care a fugit pe muntele Olympos, unde a fost vindecat de Peon. Orbit de Zeus, Glaukos a luat de la Diomedes arme de aramă în valoare de nouă boi și i-a dat armele sale aurite, care valorau 100 de tauri.
Apollon și Athena s-au decis să oprească războiul, cerându-i în schimb lui Hektor să lupte cu un aheu. Helenos, un alt fiu al regelui troian Priamos, „cu mintea ghicindu-le sfatul celor doi zei și știind ce puseră dânșii la cale”, i-a dezvăluit lui Hektor planul divin. Acesta a acceptat învoiala zeilor și s-a luptat cu Aias Telamonianul până când doi crainici le-au cerut să se oprească, deoarece se înnoptase.
Pentru că aheii au ridicat un dig fără să aducă jertfe zeilor, Zeus i-a cerut fratelui său, Poseidon, să-l dărâme după sfârșitul războiului. Tot Poseidon este cel care, alături de Apollon, construise zidul cetății Troia. Apoi, Zeus le-a interzis zeilor olimpieni să se mai amestece în desfășurarea războiului. După ce le-a dat ordinul, regele zeilor a plecat cu un car tras de doi cai cu coame aurite și copite de aramă pe Gargaros, vârful muntelui Ida, de unde „ticsi niște nori” peste cele două tabere de luptători. Acolo a cumpănit soarta troienilor și a aheilor, după care „Zeus atunci de pe Ida vârtos începu să detune și fulgera între ahei”. Apoi, „el între nori bubuind, deodată zvârli sclipitorul fulger, de-ajunse-naintea sirepilor lui Diomedes. Flacăra groaznic-atunci pufni din aprinsa pucioasă”. Când Teukros Telamonianul a tras cu arcul în Hektor, Apollon i-a deviat săgeata, care l-a nimerit pe Arkheptolemos. Pentru a le întinde o capcană aheilor, Zeus le-a trimis ca semn un vultur care a aruncat în jertfelnic un pui de cerb, ceea ce i-a făcut pe greci să creadă că regele zeilor luptă de partea lor. Însă Zeus „olimpianul din nou întări pe troieni la bătaie și-nghesuiră pe-ahei spre șanțul adânc de la ziduri”. Văzându-și favoriții încolțiți, Hera și Athena au vrut să-i ajute pe ahei, însă au fost oprite de Iris, care le-a transmis amenințările stăpânului suprem. Apoi „Zeus trimise la vasele-aheilor pe fioroasa zână Eris”. Ea s-a dus pe corabia lui Odysseus „și de-acolo-ncepu cu putere zâna să strige grozav și-aheilor să le însufle multă virtute ca tot să se bată mereu cu dușmanii. Strigătul ei auzind, deodată le-a fost tuturora lupta mai bună decât pe corăbii să plece în țară”. Încântat peste măsură de măcel, Zeus a trimis picături de ploaie cu sânge „ca semn că voia din oștire suflete multe și tari să trimită pe lumea cealaltă”. Ignorând ordinul lui Zeus, Enyo „singură ea din Olympos a venit la război să ia parte”. Însă conducătorul suprem al panteonului olimpian era ocupat: „Hektor de Zeus ferit, din ploaia loviturilor scapă teafăr din colb, din măcel, din sânge, din valma bătăii”. Apoi, Zeus a trimis-o pe Iris să îl sfătuiască pe Hektor să stea departe de luptă până când îl va vedea pe Agamemnon. Iar când acesta va fi rănit și va fugi, regele zeilor îi va da prințului troian tărie să-i învingă pe toți și să ajungă până la corăbiile aheilor. Ascunsă sub coiful invizibilității, Athena n-a putut sta departe de luptă. Atunci când Sokos, numit de Homeros „cel ca un zeu”, și-a aruncat lancea spre Odysseus, doar i-a jupuit pielea pe la coaste „căci Pallas Athena nu-ngădui-n măruntaiele lui să pătrundă țuguiul”. Din fericire pentru ea, atenția lui Zeus era îndreptată către Aias: „Dar mai la urmă cerescul părinte înspaimă pe Aias”. Apoi „Zeus din Ida, din munți, porni vijelie ce-aduse nouri de colb la corăbii; orbi pe ahei și cu asta dete lui Hektor atunci și troienilor toată mărirea”. Mai mult, și-a împins fiul, pe Sarpedon, să năvălească peste ahei. Teukros Telamonianul a încercat să-l oprească printr-o săgeată, „dar Zeus de moarte-și ferește fiul Sarpedon, căci nu vrea să cadă ucis la corăbii”. Deoarece „Zeus a dat precădere mai mare lui Hektor”, prințul a reușit să treacă de zidul aheilor. A spart poarta cu o piatră uriașă, pe care Zeus i-a făcut-o ușoară, iar soarta războiului părea pecetluită. Drept pentru care zeul, numit de Odysseus „cârmaciul războaielor lumii”, a hotărât să se retragă din luptă.
Poseidon a profitat de retragerea fratelui său și, luând chipul lui Kalkhas, i-a încurajat pe cei doi Aias. Apoi i-a atins cu sceptrul său, umplându-i de virtute, „și mai ușoare le-au fost și brațe, și trup, și picioare”. După ce a terminat cu cei doi eroi, i-a îmboldit pe ceilalți ahei. „Zeul întâi se grăbi să încânte pe Teukros, pe Leitos, pe Deipilos, pe Toas, pe-alesul voinic Penelaos, pe Merione și pe Antilokhos, cei doi meșteri ai luptei”. Văzându-l mort pe Imbrios, nepotul său, Poseidon „tabără printre ahei la corăbii, ajută, ia parte și dă imbold tuturor și troienilor pagub-aduse”. Apoi a luat înfățișarea lui Toas Andremonianul pentru a-l convinge pe Idomeneus să se întoarcă la luptă. Mai târziu, zeul l-a paralizat pe Alkathous. Acesta „nu mai putu să ia fuga și nici să mai scape de moarte” iar Idomeneus, văzându-l împietrit, i-a înfipt lancea în piept. Zeul mărilor l-a ajutat și pe Antilokhos, fiul lui Nestor, regele Pylosului: „Nimeni sub pavăză însă nu-i poate scrijeli trupul tânăr, vânjos și rotund, căci zeul cutremur Poseidon apără pe Antilokhos de ploaia cea deasă de suliți”. Adamas a încercat să-l lovească, dar Poseidon i-a tocit lancea: „Arma-i ca parul cel ars, o bucată rămase în scutul lui Antilokhos, iar alta pe țărnă se lasă ciuntită”. Poseidon a luat înfățișarea unui bătrân pentru a-l încuraja pe Agamemnon, apoi a continuat să-i ajute pe ahei atât cu îndemnuri, cât și participând efectiv la luptă: „Așa-i ajutase pe-ahei cu îndemnul, ba și el însuși zorind cu armele, zeul Poseidon”. Văzând că Poseidon a intervenit pentru ahei, Hera a păcălit-o pe Aphrodite să-i dea puterea iubirii pentru a-i împăca pe Okeanos și Tethys, considerați de Homeros tatăl și mama zeilor. Primind de la zeița iubirii colanul cu toate vrăjile de dragoste, Hera l-a convins pe Hypnos să-l adoarmă pe Zeus, promițându-i-o ca soție pe Pasithea, una dintre Grații, drept răsplată. Vrăjit, Zeus s-a culcat cu Hera, fiind apoi adormit de Hypnos, care l-a îndemnat pe Poseidon să-i ajute mai repede pe ahei. Zeul mărilor a ascultat sfatul, făcându-și apariția în fruntea oștirii, având în mână „o sabie strașnic de lungă care lucea ca un fulger”. Când s-a trezit, Zeus a trimis-o pe Iris la Poseidon, să-i ceară să se retragă din luptă, și la Apollon, să-i ordone să-l vindece pe Hektor, care a fost rănit de ahei. Apollon i-a dat putere prințului, apoi a apărut în fruntea armatei troiene, vânturând scutul dăruit de Hephaistos lui Zeus și scoțând strigăte îngrozitoare pentru a-i înspăimânta pe greci. După aceasta, a dărâmat cu piciorul marginea unui șanț, formând o cale pentru troieni, și a surpat zidul aheilor. Regele zeilor s-a întors în mijlocul luptei, rupându-i lui Teukros struna arcului, deviindu-i astfel săgeata care l-ar fi nimerit pe Hektor. Apollon i s-a alăturat tatălui său, deviind lancea lui Meges dinspre Polidamas, fiul lui Pantus, direct în pieptul lui Kresmos. Înverșunat, Zeus „mereu le dă-mbold și inima-nflacără-ntr-înșii moaie smintește pe ahei și le ia biruința din mână”. La rândul ei, Athena le-a luat grecilor de pe ochi „un zăbranic de ceață dată de un zeu”. Conducătorul zeilor a continuat să-l ajute pe Hektor: „Cu mâna-i puternică Zeus tot îl împinge din urmă și oastea-mpreună cu dânsul”. Concentrat la prințul Troiei, Zeus a observat prea târziu că fiul său, Sarpedon, a fost ucis, iar vărul acestuia, Glaukos, rănit. Zeus l-a trimis pe Apollon să-l vindece pe Glaukos și să curețe cadavrul lui Sarpedon, apoi le-a cerut lui Hypnos și lui Thanatos să-i ducă leșul în Licia, unde să fie îngropat de rude.
De trei ori Patroklos, iubitul lui Akhilleus, a încercat să urce zidul Troiei și de fiecare dată a fost trântit de Apollon. A patra oară zeul i-a cerut să se retragă, deoarece nu-i este dat să cucerească Troia nici lui, nici lui Akhilleus. Patroklos a fost nevoit să cedeze în fața zeului. Apoi, Apollon a luat înfățișarea lui Asius, unchiul lui Hektor, și i-a cerut prințului troian să meargă să-l ucidă pe iubitul lui Akhilleus. În timpul luptei dintre cei doi, Apollon, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, i-a desprins platoșa, i-a sfărâmat sulița și i-a aruncat scutul și coiful. Euphorbos a profitat de ocazie și i-a înfipt eroului dezarmat lancea în spate. În același timp, Hektor i-a împlântat sulița în vintre. Câțiva ahei, printre care și Menelaos, s-au strâns în jurul cadavrului lui Patroklos, pentru a nu fi jefuit de troieni. Apollon a continuat să-și bage coada și a luat înfățișarea lui Mentes, pentru a-l anunța pe Hektor că Menelaos l-a ucis pe Euphorbos. La rândul său, Zeus a trimis în prințul troian un duh războinic, care i-a umplut trupul de virtute și de vlagă, apoi a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos. Apollon și-a continuat campania de manipulare și, luând înfățișarea lui Periphas Epitianul, l-a anunțat pe Aineias că Zeus încă îi sprijină pe troieni. După aceasta, regele zeilor a trimis-o pe Athena să-i incite pe ahei. Ea a coborât între ei sub un nor, apoi a luat chipul lui Phenix și l-a încurajat pe Menelaos, căruia i-a dat curaj și „umerii i-a întărit și genunchii”. Apollon a luat înfățișarea lui Phenops, fiul lui Asius, și l-a anunțat pe Hektor că Menelaos l-a ucis pe Aetion. Zeus a învăluit muntele Ida în nori și i-a pus pe fugă pe ahei, dând negura la o parte doar la rugămintea lui Aias Telamonianul.
După ce a aflat că iubitul său Patroklos a fost ucis, Akhilleus și-a dorit răzbunare. Mama sa, zeița Tethis, i-a cerut să nu intre în luptă până când ea nu se va întoarce cu noi arme de la Hephaistos. Trimisă de Hera, Iris i-a cerut lui Akhilleus să iasă în fața troienilor pentru a-i speria. Athena i-a pus pe spate un scut cu ciucuri de aur „și-l încunună c-un nour de aur pe cap și-aprinde străluminoasa văpaie din creștetul lui”. Hera a poruncit Soarelui să apună mai devreme, pentru a opri apriga luptă. Athena i-a scos din minți pe troieni, pentru a asculta sfatul prost al lui Hektor, și nu pe cel bun al lui Polydamas. Într-un târziu, Tethis i-a adus lui Akhilleus arme și o armură nouă, făcute de zeul Hephaistos, apoi i-a pus în piept „cutezare nebună”. La porunca lui Zeus, Athena i-a turnat semizeului în piept ambrozie și nectar. Primind darul vorbirii de la Hera, un cal pe nume Bălanul i-a spus lui Akhilleus că Apollon l-a ucis pe Patroklos și că el, la rândul său, va fi ucis de un om și de un zeu. Nu a apucat să spună mai multe pentru că Furiile i-au înăbușit glasul.
De teamă că Akhilleus va dărâma zidul Troiei, Zeus le-a cerut olimpienilor să intervină în război: Hera, Athena, Poseidon, Hermes și Hephaistos de partea aheilor, iar Ares, Apollon, Artemis, Aphrodite, Leto și Xanthos / Skamandros de partea troienilor. În timpul luptei, Athena a început să țipe la ahei iar Ares la troieni, Zeus să bubuie în nori iar Poseidon să cutremure muntele Ida. Ba chiar au început să se lupte între ei: Poseidon cu Apollon, Athena cu Ares, Hera cu Artemis, Hermes cu Leto și Hephaistos cu Xanthos.
Luând înfățișarea lui Likaon, Apollon i-a dat semizeului Aineias „avânt și tărie” și i-a cerut să îl atace pe Akhilleus. Zeii s-au oprit din luptă și, ascunși sub negură, s-au așezat pentru a privi înfruntarea dintre cei doi semizei. Însă nu s-au mulțumit doar să privească, ci au și intervenit în momentele cruciale. Pentru ca Aineias să nu fie ucis, Poseidon i-a așezat lui Akhilleus întuneric pe ochi și sulița adversarului său la picioare, pe care l-a luat „de jos ridicându-l în aer. Peste mulțimea de pâlcuri, de cai și de care zboară Aineias săltat de a zeului mână și-ajunge tocmai la capătul înviforatului zbucium de arme”. Acolo, zeul l-a sfătuit să stea departe de Akhilleus, apoi s-a întors și „de pe ochi lui Akhilleus-i împrăștie repede ceața dată de sus”. Văzând că Aineas a dispărut, Hektor i-a luat locul. Când și-a aruncat sulița, „Pallas Athena lin a suflat-o și dinspre Akhilleus a-ntors-o la Hektor, unde-a căzut la picioarele lui”. Akhilleus a ripostat, însă Apollon l-a ascuns pe Hektor într-o negură. Rămas fără adversari, fiul zeiței Thetis a început să-i fugărească pe troieni. Mulți dintre ei s-au înecat în râul Xanthos din cauza unei neguri dese create de Hera. Zeul Xanthos i-a aprins văpaie în suflet lui Asteropeos pentru a-i ține piept lui Akhilleus, însă semizeul era de neoprit. Văzând acest lucru, Xanthos i-a cerut să nu mai ucidă troieni, iar lui Apollon să îi protejeze pe războinicii Troiei. Pentru că fiul lui Thetis nu l-a ascultat, Xanthos și-a năpustit apele spre el. Poseidon și Athena l-au încurajat pe semizeu, iar Hera l-a trimis pe Hephaistos să îl oprească pe Xanthos. După lupta dintre cei doi zei, Hera a fost de acord ca Hephaistos și Xanthos să se retragă din luptă. Athena l-a învins pe Ares, care a fost salvat de Aphrodite, trimisă de Hera pentru a o opri pe zeița înțelepciunii. Însă Athena a înfrânt-o și pe Aphrodite. La rândul ei, Hera a învins-o pe Artemis. Poseidon și Apollon au hotărât să nu se mai lupte. La fel și Hermes, care a refuzat confruntarea cu Leto. Apollon l-a ascuns pe Agenor într-o negură deasă, pentru a nu fi omorât de Akhilleus, apoi i-a luat înfățișarea pentru a-l atrage pe semizeu departe de Troia. Când și-a dat seama că a fost păcălit, Akhilleus s-a întors la cetatea asediată, unde l-a găsit pe Hektor, pe care a început să îl fugărească în jurul Troiei. Apollon l-a salvat pe prințul troian, dându-i „inimă aprigă-n piept și repeziciune în picioare”.
Zeus a fost nevoit să pună în cumpănă soarta lui Hektor și a lui Akhilleus, apoi a lăsat-o pe Athena să facă ce vrea, obligându-l în același timp pe Apollon să se retragă din luptă. Primind aprobarea tatălui ei, Athena l-a încurajat pe Akhilleus, apoi l-a păcălit pe Hektor. Zeița a luat înfățișarea lui Deiphobos (unul dintre frații lui Hektor) și i-a propus eroului troian să îl învingă împreună pe semizeul mirmidon. Cei trei s-au trezit față în față și au început lupta. Akhilleus și-a aruncat sulița spre Hektor, însă și-a ratat ținta, dar Athena i-a înapoiat-o pe ascuns. La rândul său, Hektor și-a aruncat sulița spre adversarul său, bazându-se pe sprijinul lui Deiphobos. Când și-a dat seama că a fost păcălit de Athena, a fost prea târziu. Rămas fără armă, a fost ucis de Akhilleus. Aphrodite a păzit trupul prințului troian și l-a miruit, iar Apollon i-a așezat deasupra un nor, pentru a nu fi uscat de Soare. La rugămintea lui Akhilleus, Iris i-a chemat pe Munteanul și pe Crivățul ca să aprindă rugul lui Patroklos. Mai târziu, la cursa de care a aheilor, Apollon i-a zburat biciul din mână lui Diomedes Tydides, însă Athena i l-a înapoiat biciul și i-a zorit caii, iar lui Eumelos i-a sfărâmat hamul. Pentru ca Odysseus să câștige cursa, Athena i-a făcut sprintene brațele, picioarele și trupul, iar lui Aias Locrianul i-a pus piedică. Akhilleus nu a participat la cursa de care, fiind preocupat să-și umilească adversarul chiar și după moarte: a legat cadavrul lui Hektor de car și l-a târât în jurul Troiei timp de 12 zile. Apollon nu a putut asista nepăsător la acea cruzime și i-a acoperit trupul prințului troian cu o pavăză mare de aur, pentru a nu fi distrus. După 12 zile, Apollon le-a cerut zeilor să-l oprească pe Akhilleus. La porunca lui Zeus, Iris l-a sfătuit pe regele Priamos să-și răscumpere fiul, iar Tethis pe Akhilleus să accepte învoiala. Zeus l-a trimis pe Hermes să-l însoțească pe regele Troiei până în tabăra mirmidonilor, pentru a se întâlni cu Akhilleus. Hermes i-a adormit pe paznici, înlesnind astfel accesul regelui Priamos.
Ciclul epic conține amănunte suplimentare ale războiului troian, din care reiese același amestec al zeilor în desfășurarea evenimentelor. Lucrarea Cipriile, atribuită lui Stasinos din Cipru, susține că Zeus și Themis au pus la cale războiul troian, după ce Zeus a dezlănțuit războiul theban. La îndemnul Aphroditei, Paris și-a construit o corabie cu care a plecat spre Sparta, pentru a o întâlni pe frumoasa Helene. Tot Aphrodite este cea care i-a poruncit fiului ei, Aineas, să-l însoțească pe Paris, dar și cea care a împins-o pe Helene în brațele prințului troian. Când cei doi îndrăgostiți au fugit din Sparta pe ascuns, la adăpostul nopții, Hera le-a trimis în cale o furtună, corabia lor fiind împinsă de vânturi în portul Sidonului. Între timp, unul dintre frații Helenei, Kastor, a fost ucis, iar Zeus a fost de acord ca acesta, alături de fratele său geamăn, Poludeukes (sau Pollux pentru romani), să se bucure de nemurire o dată la două zile. Zeița Iris l-a anunțat pe Menelaos că soția i-a a fugit cu prințul Paris. În timp ce flota grecilor se strângea în Aulida, Agamemnon, fratele lui Menelaos, s-a lăudat că țintește cu arcul mai bine decât Artemis. Cuprinsă de furie, zeița a stârnit furtuni pe mare, pentru a-i împiedica pe greci să plece. Singura modalitate de a potoli mânia arcașei divine era ca Agamemnon să-și sacrifice fiica. Însă Artemis a răpit-o pe fecioară și a dus-o în Taurida (Crimeea de astăzi), unde i-a oferit nemurirea, după ce a înlocuit-o pe altar cu o căprioară. După începerea războiului a avut loc o întâlnire secretă între Akhilleus și Helene, cu ajutorul zeițelor Aphrodite și Thetis. În Etiopida, Arktinos din Milet susținea că semizeul Memnon, regele Etiopiei, a obținut și el nemurirea, datorită insistențelor mamei sale, Eos, pe lângă Zeus. După moartea lui Akhilleus, mama sa, Themis, i-a luat trupul neînsuflețit de pe rug și l-a dus în insula Leuke (Insula Șerpilor de astăzi din Marea Neagră).
Sfârșitul războiului troian, care lipsește din opera lui Homeros, este descris tot în Ciclul epic. După zece ani de lupte, bătălia a ajuns la final doar datorită inteligenței ieșite din comun a lui Odysseus. Câțiva ahei ascunși într-un imens cal de lemn, care a fost dus în Troia, au ieșit noaptea pe ascuns și au deschis porțile cetății, lăsând să intre întreaga armată a grecilor. Troia a fost distrusă, doar câțiva supraviețuitori reușind să se salveze. Unii dintre ei, conduși de semizeul Aineias, au migrat către est, urmașii lor fiind fondatorii Romei. În timpul bătăliei finale, zeul Apollon a îndreptat săgeata lui Paris către călcâiul lui Akhilleus, singurul său punct vulnerabil, semizeul găsindu-și astfel moartea. Soția lui Zeus, Hera, a dus spiritul lui Akhilleus pe Insula Șerpilor din Marea Neagră, acolo unde i-a adus-o și pe frumoasa Helene, pentru a-i fi eroului consoartă pentru eternitate.
În Odiseea aceluiași Homeros, Athena s-a transformat în Mentes, în Tilemakhos, în fiica lui Dimas, a luat chipul unei fecioare și i-a schimbat înfățișarea până și lui Odysseus. Odată l-a acoperit cu o ceață. Mai mult, i-a adormit pe pețitorii Penelopei, soția lui Odysseus. În Eneida lui Publius Vergilius Maro, Iris s-a transformat în Beroe, Neptun în Forbas, Apollo în Butes, iar Iuturna în Camers și Metiseus. Venus s-a prefăcut într-o fecioară spartană, ceea ce l-a făcut pe fiul ei să o dojenească: „Pentru ce, nemilostivo, îți înșeli de atâtea ori fiul cu arătări deșarte?”. Iunona i-a împiedicat pe troieni să ajungă în Italia. Athena a distrus flota argienilor. În Cartagina, Venus i-a învăluit pe troieni „în ceață și-i înfășură într-o mantie deasă de negură, ca să nu-i poată nimeni zări ori să se apropie de dânșii și să-i zăbovească din cale, întrebându-i de unde veneau”. În timpul luptei dintre troieni și triburile italice, Iunona i-a deviat sulița lui Pandarus îndreptată către Turnus, iar Venus sulițele rutulilor care veneau către fiul ei. Iupiter l-a ațâțat la luptă pe Tarchon iar zeița Opis l-a ucis pe Aruns.
Deși în Antichitate povestea lui Homeros era considerată o cronică a unor evenimente reale, în timp a devenit în concepția generală doar o fabulație. Până și celebra cetate Troia s-a transformat pentru întreaga lume într-un loc fantastic, inventat de poetul grec. Până în 1822, când jurnalistul și geologul scoțian Charles Maclaren a sugerat că Troia a existat în realitate și că ruinele ei s-ar afla pe muntele Hissarlik din Turcia. Arheologul amator englez Frank Calvert a început excavările pe acel munte, însă cel care a descoperit Troia a fost afaceristul german Heinrich Schliemann, care a continuat munca englezului în anii 1870. Descoperirile arheologice au relevat urmele unui crunt război, întocmai precum cel descris de Homeros și de ceilalți autori ai Ciclului epic. Descoperirea Troiei a șocat întreaga lume, din acel moment mitologia fiind privită cu alți ochi. Nu ca fabulație, ci ca o posibilă istorie uitată. Oamenii au început să-și ridice semne de întrebare: dacă Troia chiar a existat, la fel și războiul din Iliada, ce altceva mai este real din opera lui Homeros? Poate cumva și zeii?
Oricât de reale ar fi fost Troia și războiul troian, Iliada lui Homeros nu reprezintă decât un amestec al celebrelor epopei indiene Mahabharata și Ramayana. Cel mai lung poem epic scris vreodată, Mahabharata, atribuit lui Vyasa, descrie războiul dintre două clanuri, Kaurava și Pandava, care a avut loc în nordul Indiei în jurul anului 1400 î.e.n. Zeii au participat la război, pe care l-au influențat cât de mult și-au dorit, împărțindu-se la rândul lor în două tabere. Le-au oferit muritorilor arme, strategii și nave (numite vimana), ba chiar s-au implicat în mod direct în luptă. Ca exemplu de arme primite de muritori de la divinități, Agnini i-a dăruit lui Vasudeva discul Saora, Șiva i-a oferit lui Arjuna arma Pașupat, Arjuna a mai primit și arma Antaradhana de la Kuvera, iar clanul Kaurava a folosit împotriva rivalilor arma divină Narayana. Fondatoarea Societății Teosophice, Helena Petrovna Blavatsky, susținea în The Secret Doctrine că Mahabharata se referă la conflictul istoric dintre Suryavanași (adoratori ai Soarelui) și Indavansași (adoratorii Lunii).
Ce-a de-a doua sursă de inspirație a lui Homeros, Ramayana lui Valmiki, conține nu doar lupta dintre divinități, ci și răpirea soției ca motiv al începerii războiului. În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a răpit soția prințului Rama (considerat încarnarea zeului Vișnu). Drept pentru care Rama, alături de unul dintre frații săi și de o armată de maimuțe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La fel ca în Mahabharata, și aici s-au folosit arme și nave primite de la zei. Și, la fel ca în Iliada, soțul și-a recăpătat soția la finalul îndelungatului război. Se pare că nici Ramayana nu este atât de originală pe cât s-ar crede, în legendele indiene existând una asemănătoare, mult mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soția căruțașului zeului Indra; Rudra și alți zei au sărit în ajutorul soțului, pornind un crunt război. La final Tara a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.
Descoperind Mahabharata, scriitorul grec Dion Krysostomos (care a trăit la începutul primului mileniu al erei noastre) a considerat că opera lui Homeros a ajuns până în India, sugerând că Iliada a fost tradusă în sanscrită. Totuși, s-a demonstrat că poemul indian este mult mai vechi decât opera homerică. Asemănările dintre Iliada (și restul lucrărilor din Ciclul epic) și cele două poeme indiene mult mai vechi demonstrează că grecii s-au inspirat din literatura indiană pentru a înfrumuseța povestea războiului troian. Unul dintre cele mai bune exemple îl reprezintă călcâiul lui Akhilleus. În mitologia post-homerică, marele erou al războiului troian a fost scăldat la naștere de mama sa în râul Styx, unul dintre cele șapte care înconjoară lumea de dincolo. Astfel, băiatul a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul de care l-a ținut mama sa, zeița Thetis, în timp ce l-a scufundat în apa Styxului. La finalul războiului troian, Akhilleus și-a găsit moartea fiind săgetat de Paris, a cărui săgeată a fost deviată de zeul Apollon în călcâiul vulnerabil. Akhilleus nu este singurul cu un călcâi vulnerabil, ci și Krșna, unul dintre personajele principale ale epopeei Mahabharata. Scăldat la naștere de mama sa într-un râu, Krșna a devenit invincibil, singura sa parte vulnerabilă fiind călcâiul stâng, de care a fost ținut. După terminarea războiului Bharata, Krșna s-a întors în orașul său, Dvaraka. Acolo, într-o pădure din apropierea orașului, un vânător l-a confundat cu o căprioară și l-a săgetat în călcâiul vulnerabil, ucigându-l. După decesul lui Krșna, spiritul său s-a înălțat în paradisul ceresc Goloka iar orașul său, Dvaraka, s-a scufundat în ocean, după cum susține Mahabharata. Orașul lui Krșna a fost identificat cu Dvaraka de pe coasta vestică a Indiei. Aici arheologii au descoperit urme ale inundării orașului în trecut. Inspirați de această descoperire, și-au extins cercetările și în adâncul apelor de lângă oraș. La numai 20 de metri sub apă, scafandrii au găsit urme ale unui port antic prosper, cu străzi pavate și ziduri de gresie. Cercetătorii au ajuns la concluzia că acele ruine scufundate sunt rămășițele legendarului oraș Dvaraka al lui Krșna, unul dintre cele șapte orașe sacre ale hinduismului. Textele antice hinduse susțin că, la un moment dat, un rege din Salwa a atacat Dvaraka cu nava sa, numită Saubha Vimana. Respectivul a folosit arme energetice asemănătoare fulgerelor, care au distrus o mare parte din oraș. Krșna a răspuns atacului cu arme la fel de teribile, săgeți care semănau cu fulgerele sau cu razele Soarelui și care scoteau zgomote asemănătoare tunetelor. Într-un final zeul a învins, ucigându-și adversarul.
Urme ale luptelor dintre zei, în care s-au folosit arme distrugătoare, se găsesc în Kot Diji și Harrapa din India dar și în Mohenjo Daro din sudul Pakistanului. Aici nisipul s-a vitrificat iar rocile s-au transformat în tektite, ceea ce implică folosirea unor arme asemănătoare celor atomice. Urme de acest gen se mai întâlnesc și în Peru (la Sacsayhuaman), în Irak, în deșertul Gobi (lângă Hara-Hoto), în Țara Luanei din Buzău, în Death Valley din Nevada, în preajma Mării Moarte, în Liban, în Franța, în Scoția, în Chile, în Australia și în Africa de Sud. Peste tot războaiele zeilor au lăsat în urmă victime omenești, un exemplu fiind Mohenjo-Daro din Pakistan, oraș cu un nivel ridicat de radiații, în care s-au găsit 44 de schelete perfect conservate, îngropate sub stradă, cu fața în jos, de care animalele au refuzat să se apropie.
Parcă pentru a confirma descoperirile arheologice, Allah, zeul profetului Muhammad, cel care folosește de obicei pluralul atunci când vorbește despre sine (sugerând că este vorba despre mai multe zeități, nu doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3), „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58), „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12), „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44), „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat noi!” (28:58).
În Iliada lui Homeros, zeii implicați în război își schimbă înfățișarea, călătoresc în „care” zburătoare, devin invizibili, le insuflă anumite însușiri unor muritori, în timp ce altora le pun bețe în roate, răpesc oameni, manipulează, luptă cot la cot cu pământenii și controlează vremea. Chiar dacă pare totul invenția lui Homeros, care s-a inspirat din Mahabharata și Ramayana indienilor, aceste fapte ale zeilor se întâlnesc în miturile din întreaga lume, inclusiv în cele moderne, legate de fenomenul extratereștrilor. Ele susțin că zeii s-au implicat de multe ori în războaiele oamenilor, pe unele chiar provocându-le. Și, ca de obicei, omenirea a avut de suferit.
În secolul al XXIV-lea î.e.n., Șarru-kinu (Sargon cel Mare) a înființat Imperiul Akkadian. El susținea că zeul Enlil i-a acordat tronul. Într-o campanie peste munții Zagros, Șarru-kinu afirma că Iștar i-a luminat calea. Chiar dacă Enlil i-a oferit tronul, Șarru-kinu recunoștea că accesiunea sa s-a datorat în primul rând zeiței Iștar, căreia i-a fost amant. Printre iubiții ei muritori s-au mai numărat regele Șulgi din Ur (care o numea „regina, vulva cerului și a Pământului”) și regele Iddin-Dagan din Uruk. Conform miturilor, Iștar era una dintre divinitățile cele mai dornice de război. Un text susține că, la un moment dat, ea a atacat Arabia. În alt text, a trimis șapte regi din Iran cu 360.000 de oameni împotriva Akkadului. Iar inscripțiile lăsate de regii asirieni descriu cum ei plecau la război la ordinele lui Iștar, cum ea îi sfătuia când să atace și când să aștepte, cum ea mărșăluia adesea în fruntea oștilor și cum, cel puțin o dată, a apărut în fața tuturor. În schimbul loialității lor, Iștar le promitea regilor vieți lungi și succese. Și, probabil, pecetluia înțelegerea cu o partidă de sex… divină.
În Sorla Tattr, un text din secolul al XIV-lea, Freyja a devenit concubina zeului suprem Odinn, care o iubea la nebunie. La un moment dat zeița a făcut sex cu patru pitici pentru a primi un colier de aur. Aflând de fapta ei, Odinn i-a luat colierul și i l-a înapoiat doar când ea a fost de acord să vrăjească doi regi pentru a se lupta între ei la nesfârșit.
Naram-Sin, nepotul lui Șarru-kinu, susținea că a primit „Arma Zeului”, cu care și-a învins dușmanii. Zeul Nergal i-a dat Armanul, Ibla, Amanusul și Muntele Cedrilor. Odată, Iștar i-a poruncit regelui să profaneze templul lui Enlil din Nippur. Ca răspuns, Enlil le-a cerut hoardelor din Gutium să atace Akkadul, care astfel i-au răzbunat pe sumerienii cuceriți de akkadieni, capitala Agade fiind ștearsă de pe fața pământului. Gutienii au condus Mesopotamia timp de 91 ani și 40 de zile, Lagaș fiind cartierul lor general. În acest timp zeul Ninurta a refăcut agricultura și sistemul de irigații. După victoria gutienilor, Anu și Enlil au implantat în orașul Kiș arma Șuhadaku; când regele sumerian Utu-hegal a ridicat această armă împotriva gutienilor pe care îi asedia, a căzut mort.
Tot în secolul XXII î.e.n., regele asirian Tukulti-apil-Eșarra (Tiglat-Pileser I) a luptat la porunca zeilor Așșur și Ninurta. La ordinul zeilor Anu și Adad, regele s-a dus în munții Libanului.
Legende din Fengshen Yanyi („Investitura zeilor”, o nuvelă chinezească din secolul al XVI-lea) fac referiri la un ev al minunilor, care a existat acum patru milenii, în care au avut loc bătălii aeriene. Facțiuni rivale au luptat pentru dominarea Chinei, fiind ajutate de zei care susțineau o tabără sau alta.
Ur-Nammu, rege al Sumerului în secolul al XXI-lea î.e.n., considerat fiul zeiței Ninsun, a primit de la Enlil o „armă divină care îi transforma pe rebeli în grămezi”, cu care să atace „ținuturile ostile, să distrugă orașele rele și să nimicească opoziția lor”, și un cod de legi de la zeul-soare Utu.
Șu-Sin, penultimul conducător al Imperiului Neo-Sumerian, se lăuda într-o inscripție că „Sfânta Inanna, cea înzestrată cu uimitoare calități, prima fiică a lui Sin”, i-a oferit arme cu care să „atace în luptă țara dușmană care e nesupusă”. Mai târziu, „pentru a prelungi bunăstarea lui Șu-Sin, a-i întinde vremea coroanei”, zeița Ninlil i-a dat o „armă care cu radiație lovește (…) a cărei înspăimântătoare străfulgerare ajunge până la cer”.
Prin 1800 î.e.n., zeul Marduk i-a dat lui Ammurapi (Hammurabi), cel de-al șaselea rege al Babilonului, nu doar celebrul cod de legi, ci și o armă foarte puternică.
Regatul hitit a înflorit prin 1750 î.e.n., intrând în declin cinci secole mai târziu. Hitiții susțineau că și-au extins regatul la porunca zeului Tarhun (numit Teșub de hurieni), care a și luptat adeseori alături de ei. Nu doar Tarhun și-a făcut apariția pe câmpul de luptă alături de hitiți, ci și Iștar.
Deși regatul picților s-a constituit în nordul Scoției prin anii 450-600, legendele lor menționează ajutorul pe care l-au primit în anul 1500 î.e.n. de la „un popor care vemea din Extremul Nord în niște corăbii zburătoare”, după cum consemna Rodica Bretin în Dosarele imposibilului.
După spusele faraonului Menkheperre Djhutmose Neferkheperu (Tuthmosis III), egiptenii au învins la Meggido o coaliție a regilor canaaneeni în 1470 î.e.n., la ordinul zeului Amun. Faraonul susținea că zeul i-a cerut să extindă granițele Egiptului prin cucerirea Orientului Mijlociu. La Meggido, Amun i-a propus faraonului să lanseze un atac frontal îndrăzneț împotriva inamicului. Menkheperre a reușit astfel să învingă, grație protecției și sfaturilor zeului, iar armata înfrântă a fost nevoită să recunoască suveranitatea lui Amun.
Un text înscris pe partea inferioară a unui scarabeu menționează prezența zeului Aten în fruntea armatei faraonului Menkheperure Djhutmose (Tuthmosis IV) în luptă, în secolul al XIV-lea î.e.n. Menkheperure este cel care a restaurat Marele Sfinx de la Giza, după ce zeul Haru i-a ordonat într-un vis să facă acest lucru. Întâmplarea a fost consemnată pe o stelă care a fost plasată între labele din față ale Sfinxului.
În 1286 î.e.n., în lupta de la Kadeș (în Liban) împotriva hitiților, lângă fluviul Oronte, Usermaatre-Setepenre Ramesses Meryamun (Ramses II) a fost ajutat de Amun. Faraonul povestea că la un moment dat s-a trezit singur, înconjurat de 2500 de care inamice. S-a rugat la Amun, iar zeul i-a dat o putere a mâinii echivalentă cu cea a 100.000 de soldați, astfel încât Usermaatre-Setepenre a reușit să-și croiască singur drum printre inamici. De asemenea, zeița Sekhmet a fost văzută pe caii lui Usermaatre-Setepenre suflând flăcări care ardeau trupurile soldaților inamici.
După moartea regelui hitit Muwatalli, egiptenii și hitiții au încheiat un tratat de pace, deoarece erau atacați de Popoarele Mării din Grecia și Creta. Aceștia erau filistenii din Vechiul Testament, pe care faraonul Usermaatre-Meryamun Ramesisu Heqaiunu (Ramses III) spunea că i-a învins cu ajutorul lui Amun-Ra.
În secolul al IX-lea î.e.n., regele asirian Șulmanu-așaredu (Șalmaneser III) susținea că a primit arme de la zeii Așșur și Ninurta.
În Iliada, Homeros povestea că, deoarece Oineus din cetatea Calidon a dat jertfe din via sa tuturor zeilor, mai puțin ei, Artemis a stârnit pe pământul lui un vier colțat care i-a distrus toți pomii. Mistrețul a fost ucis de Meleagros, fiul lui Oineus. Apoi, zeița a iscat „bătălie și zarvă” între etoli și cureți, fiecare cerând blana și capul mistrețului. Meleagros l-a ucis pe fratele mamei sale, iar ea le-a cerut răzbunare zeilor Hades și Persephone. „Hoinara umbrelor, Furia, răzbunătoarea cea cruntă” a ascultat-o, iar cureții au atacat Calidonul. Tot în Iliada, Homeros susține că, atunci când orașul Pilos a fost atacat de cei din țara Elidei, zeița Athena i-a chemat noaptea la arme pe locuitorii orașului. Când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Aktoros, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”, pentru a-i proteja.
În Vechiul Testament, zeul evreilor provoca adeseori conflicte între muritori. În Ieșirea, el a trimis zece plăgi asupra Egiptului, pentru a-l convinge pe faraon să-i lase pe evrei să părăsească țara. După ce evreii au traversat marea prin mijlocul apelor despărțite de Moșeh, „a căutat Yahweh din stâlpul cel de foc și din nor spre tabăra Egiptenilor și a umplut tabăra egiptenilor de spaimă. Și a făcut să sară roțile de la carele lor, încât cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis egiptenii: «Să fugim de la fața lui Israel, că Yahweh se luptă pentru ei cu egiptenii!»” (14:24-25). Apoi zeul i-a cerut lui Moșeh să-și ridice brațul asupra mării, pentru ca apele să-i înece pe egipteni, „și așa a înecat Yahweh pe egipteni în mijlocul mării” (14:27). În Cartea lui Yehoșu’a, înainte de asediul Ierihonului, în fața lui Yehoșu’a a apărut „căpetenia oștirii Domnului” (5:14), care i-a cerut să se descalțe, deoarece se afla într-un loc sfânt. Apoi, zeul l-a învățat să înconjoare timp de șapte zile cetatea, purtând Chivotul Legământului, iar în a șaptea zi preoții să sune din șapte coarne de berbec, după care israeliții să facă gălăgie. Astfel, zidurile Ierihonului s-au prăbușit iar evreii au reușit să captureze cetatea. În Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament, când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele era plin de cai și care de foc” invizibile. Profetul Elișa i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Și a deschis Yahweh ochii slujitorului și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și care de foc împrejurul lui Elișa”. La rugămintea profetului, Yahweh i-a orbit pe atacatorii sirieni. Armata zeului a fost văzută și de Ya’akob (Iacob) în Facerea: „a văzut oștirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). Pornirile războinice ale lui Yahweh împotriva oamenilor reies și din Cartea lui Yeșayahu: „Că Yahweh este mâniat asupra popoarelor, cu urgie împotriva oștirii lor. El le nimicește și le dă la junghiere” (34-2). În aceeași carte biblică, profetul Yeșayahu recunoaște că zeul său provoacă războaie pe întreg cuprinsul Pământului: „«Eu am poruncit sfintei mele oștiri, zice Yahweh, chemat-am pe vitejii mâniei mele, pe cei ce se veselesc de slava mea». Ascultați acest zgomot surd în munți, vuiet al unui neam fără de număr; auziți această zarvă de împărății, de neamuri adunate; Yahweh Elohim cercetează oștirea gata de luptă. Ele vin dintr-un ținut depărtat, de la capătul cerului; vine Yahweh și uneltele mâniei lui, ca să nimicească tot pământul” (13:3-5). Armata lui Yahweh nu a fost văzută doar în timpurile biblice. În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim aparent fără niciun motiv. Romanii au revenit în anul 70, conduși de Titus, și au asediat orașul. Despre motivul retragerii romanilor în 66 a scris istoricul Flavius Iosephus în Războiul iudeilor: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”.
Într-o cronică a bătăliei de la Halule din 691 î.e.n., redactată în cuneiforme pe o tăbliță de lut, regele asirian Sin-ahhi-eriba (Sennacherib) scria: „M-am rugat lui Așșur, lui Sin, lui Șamaș, lui Bel, lui Nabu, lui Nergal, lui Iștar din Ninive, lui Iștar din Arbailsk – zeilor mei ocrotitori – ca să birui împotriva puternicului vrăjmaș. Zeii mi-au ascultat de îndată ruga și mi-au venit în ajutor (…) Am apucat strâns arcul puternic ce mi-a fost dăruit de Așșur și am luat în mâinile mele săgețile dătătoare de moarte (…) Din porunca lui Așșur, marele stăpân, m-am prăvălit asupra dușmanului din față și din flancuri, așa cum se năpustește furtuna cea cumplită. Cu armele lui Așșur, stăpânul meu, și sub apăsarea luptei mele mânioase, am întors piepturile lor și i-am aruncat înapoi (…) Bătălia am oprit-o numai după ce s-au scurs de două ori câte două ceasuri”. În 689 î.e.n., Sin-ahhi-eriba a cucerit Babilonul, ordonându-le soldaților săi să jefuiască și să distrugă orașul. Într-una dintre inscripțiile sale, Așșur-ahu-iddin (Asarhaddon), fiul lui Sin-ahhi-eriba, a explicat motivul distrugerii Babilonului de către tatăl său. Vinovatul principal era „zeul Marduk, zeul principal al Babilonului, care s-a mâniat și a supus orașul la grea osândă, drept pedeapsă pentru păcatele locuitorilor săi. Din voința lui Marduk orașul a fost nimicit din temelii, acoperit de apele canalului Arahtu și prefăcut într-o mlaștină de nestrăbătut”. Sin-ahhi-eriba a mai cucerit Sidon, Tyr, Byblos, Akko, Așdod și Așkalon cu ajutorul unei arme primite de la zeul Așșur. El a subjugat și Iudeea, însă nu a folosit arma lui Așșur împotriva Ierusalimului.
Herodotos scria că, atunci când Sin-ahhi-eriba a atacat Egiptul, faraonul Sethon i-a cerut zeului său ajutorul. Zeul i-a apărut în vis și i-a spus să nu-și facă probleme, pentru că îi va trimite ajutor. La Pelusium, într-o noapte, „șoarecii de câmp au venit într-un număr foarte mare și le-au distrus tolbele cu săgeți, arcurile și mânerele scuturilor” soldaților asirieni, „într-atât încât dimineața aceștia au fugit dezarmați și mulți dintre ei au fost omorâți”. În Cartea lui Yeșayahu din Vechiul Testament, această salvare divină nu a avut loc la Pelusium, ci în Ierusalim. Primind cererea de ajutor a faraonului, regele evreu Hizkiyyahu s-a rugat zeului său, care i-a transmis prin gura profetului Yeșayahu că se va ocupa de Sin-ahhi-eriba. „Și a ieșit îngerul lui Yahweh și a bătut în tabăra Asiriei o sută și cincizeci de mii; iar dimineața, la sculare, toți erau morți. Atunci Sanherib, regele Asiriei, a ridicat tabăra și a plecat și s-a oprit la Ninive” (37:36-37).
Când frații săi au vrut să-l omoare, Așșur-ahu-iddin, fiul lui Sin-ahhi-eriba, a fost ascuns de zei, apoi Iștar s-a luptat cu inamicii lui. Regele Asiriei spunea pe o lespede de piatră, descoperită la Zendjirli (în Siria de nord), că zeul Așșur i-a înmânat „un sceptru neînvins, pentru înfrângerea dușmanilor” și, alături de zeii cei mari, i-a poruncit să atace Egiptul.
În secolul al VII-lea î.e.n., regele asirian Așșur-bani-apli (Așșurbanipal) a folosit împotriva egiptenilor „Arma Strălucirii”, primită de la zei. El nota pe o prismă de argilă arsă, cu zece laturi, că zeul Așșur i-a poruncit să cucerească Manna și Elam. În 667 î.e.n., zeii Așșur, Bel și Nabu au luptat alături de el împotriva faraonului nubian Taharqa. Doborât de aureola lui Așșur și Iștar, Taharqa umbla ca un om scos din minți, după cum notau cronicile asiriene. O inscripție regală asiriană povestește că zeul Așșur i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va preda lui Așșur-bani-apli. În 664 î.e.n., în campania asirienilor lui Așșur-bani-apli împotriva Egiptului, pe drumul spre Waset (Thebai) au dispărut 150 de soldați, conduși de Șarru-kan, cu tot cu carele lor de luptă. Dispariția, consemnată în biblioteca lui Așșur-bani-apli din Ninive, a fost pusă pe seama zeilor. Urmele carelor și ale soldaților se terminau brusc. Egiptenii din zonă povesteau că au văzut un nor uriaș care a coborât pe pământ, probabil el fiind responsabil pentru dispariția asirienilor. Această întâmplare este foarte asemănătoare cu cea a Companiei E din batalionul Royal Norfolk a armatei Marii Britanii care, pe 12 august 1915, a dispărut fără urmă în Dardanele (în apropiere de ruinele Troiei), pe când se pregătea să-și înfrunte inamicul turc. Nimeni nu știe unde și de ce au dispărut cei 266 de soldați britanici, cert fiind faptul că nu a fost găsit pe câmpul de luptă trupul niciunuia dintre ei, iar turcii nu au luat prizonieri. Abia în 1965, Frederick Reichardt, un fost genist al armatei din Noua Zeelandă, a povestit că, în acea zi de 12 august 1915, o formațiune de aproximativ opt nori se afla chiar deasupra Companiei E. Norii s-au lăsat încet spre pământ, învăluindu-i pe cei 266 de soldați. Când norii s-au ridicat, Compania E nu mai era acolo. Cea mai ciudată astfel de dispariție a avut loc în 1930, când au dispărut toți cei 2000 de locuitori echimoși ai unui sat de pe țărmul lacului Anjikuni din nordul Canadei. Toate hainele, uneltele, armele și proviziile localnicilor erau neatinse, toți câinii lor de sanie muriseră de foame și zăceau sub un strat gros de zăpadă, iar cadavrele din cimitirul eschimos fuseseră dezgropate, încât dispăruse din zonă orice rămășiță umană. Legendele eschimoșilor spun că strămoșii lor au fost aduși în nord de uriașe „păsări de fier”. Oare tot astfel de aparate de zbor i-au răpit pe cei 2000 de săteni?
În 660 î.e.n., în timpul luptei dintre armata lui Jimmu-tenno (primul împărat al Japoniei) și tâlharii lui Nagasune-hiko, dintr-o dată cerul s-a acoperit de nori, vântul a început să bată, burnița și-a făcut apariția iar pe cer s-a ivit un zmeu auriu, ce strălucea ca o planetă uriașă, care apoi a poposit pe arcul împăratului. Lumina strălucitoare pe care o emana i-a orbit pe tâhari, ajutându-l astfel pe împărat să câștige lupta.
Zeul Marduk i-a ordonat lui Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II), conducătorul Imperiului Neo-Babilonian și constructorul grădinilor suspendate din Babilon (una dintre cele șapte minuni ale lumii antice), să plece cu armata la vest, în Liban. Vechiul Testament susține că Yahweh i-a poruncit lui Nabu-kudurri-ușur să atace Egiptul și Iudeea. În anul 597 î.e.n., acesta a capturat Ierusalimul, iar în 586 î.e.n. a distrus orașul, deportând o mare parte a populației evreiești în Babilon. Biblia susține că Yahweh a hotărât ca pustiirea Ierusalimului să dureze 70 de ani, același lucru hotărându-l și Marduk pentru Babilonul său, conform cronicilor babiloniene.
În 556 î.e.n., Nabu-na’id (Nabonid) a devenit ultimul conducător al Imperiului Neo-Babilonian. El scria că încoronarea sa a avut loc „în prima zi a apariției acestuia”, când zeul Sin, utilizând „arma lui Anu”, i-a învins inamicii cu o rază de lumină. Ca mulțumire, Nabu-na’id a reconstruit în Harran templul lui Sin, Ehulhul, l-a declarat pe Sin zeu suprem și a reînviat cultul celor doi copii ai zeului, Inanna și Utu.
Pe 20 martie 538 î.e.n., regele persan Kuruș (Cyrus cel Mare) a cucerit Babilonul la porunca lui Marduk, care a și mers alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună înapoi în cetățile lor toți zeii din Sumer și din Akkad, pe care Nabu-na’id îi adusese în Babilon. Conform Vechiului Testament, Kuruș a fost ales și de Yahweh să-i elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.
În Despre natura zeilor, politicianul și filosoful roman Marcus Tullius Cicero nota că, în anul 498 î.e.n., gemenii divini Castor și Pollux i-au ajutat pe romani să-i învingă pe tusculani la lacul Regillus.
Istoricii greci Herodotos în Historiai și Plutarchus în Theseus afirmau că, în timpul bătăliei de la Marathon din anul 490 î.e.n., un număr mare de atenieni a văzut un personaj suprauman care lupta de partea lor împotriva perșilor. Atunci, atenienii au jurat că zeii au coborât din cer și i-au ajutat să obțină victoria. Cu zece ani înainte, obiecte zburătoare neidentificate au apărut deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus flota invadatoare a împăratului persan Xșyarșa (Xerses).
În timpul asediului cetății Tyr din 332 î.e.n., Alexandros Makedon a fost ajutat de niște obiecte zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetății. În Istoria lui Alexandros cel Mare se spune că deasupra taberei macedonene au apărut cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de „V”. După un scurt tur deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere. Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu ușurință în oraș”. În anul 329 î.e.n., în timp ce armata lui Alexandros se pregătea să traverseze Indusul pentru a invada India, niște discuri zburătoare au atacat elefanții macedonenilor. Speriați, generalii lui Alexandros s-au hotărât să renunțe la atac. Se presupune că falangele macedonene au fost atacate cu o armă asemănătoare celor atomice și silite astfel să se retragă.
În jurul anului 220, zeii i-au cerut într-un vis împărătesei Japoniei, Jingo-kogo, să cucerească ținutul Chosen (Coreea de astăzi). Soțul ei s-a opus, supărându-se pe zei, și a murit imediat în luptă. După moartea împăratului, Jingo a plecat cu 3000 de corăbii și a cucerit Chosenul, așa cum i-au cerut zeii. Zeitățile au apărut în fața și în spatele expediției. Regele corean a fost înspăimântat de invadatorii divini și s-a predat imediat.
Conform lui Lactantius, în anul 312, împăratului roman Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus i s-a spus într-un vis să așeze „semnul ceresc al lui Dumnezeu pe scuturile soldaților săi”. După Eusebius, în timpul marșului către Roma, Constantinus „a văzut cu ochii lui în ceruri o cruce de foc ridicându-se din lumina Soarelui, care purta mesajul In Hoc Signo Vinces sau «cu semnul ăsta vei cuceri»”. În noaptea următoare, Iesous i-a apărut împăratului în vis cu același semn și i-a cerut să poarte în fruntea armatei sale un stindard cu aceeași formă. Constantinus a făcut așa cum i s-a spus și și-a învins rivalul, pe Maxentius.
În Istoria Britaniei, Nennius relatează că Sfântul Germanus s-a rugat dumnezeului său timp de trei zile și trei nopți. În cea de-a treia noapte, la ora trei, un foc căzut din cer a aprins întregul castel al lui Vortigern, omorându-l și pe el, și pe femeile sale. Episoade asemănătoare apar și în Vechiul Testament. În Cartea a doua a Cronicilor, după ce regele Șelomo (Solomon) și-a terminat rugăciunea, „s-a pogorât foc din cer și a mistuit arderea de tot și jertfele, și slava lui Yahweh a umplut templul” (7:1). În Cartea a treia a Regilor, în timpul unui concurs împotriva profeților zeilor Baal și Așera, Eliyahu s-a rugat zeului său și „s-a pogorât foc de la Yahweh și a mistuit arderea de tot și lemnele și pietrele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț” (18:38). În Cartea a patra a Regilor, la dorința lui Eliyahu, de două ori „s-a coborât focul lui Yahweh din cer” (1:12), arzând de fiecare dată câte un sol și 50 de soldați ai regelui Ahaziah.
Matthew de Paris scria în Historia Anglorum că, în anul 1099, pe când cruciații asediau Ierusalimul, un cavaler strălucitor a apărut subit pe Muntele Măslinilor, agitând un scut care lucea, chemându-i pe cruciații descurajați să lanseze un nou atac. Tot un cavaler misterios și-a făcut apariția pe 26 septembrie 1914, aproape de Mons (în Belgia), când britanicii se luptau cu germanii, care erau superiori ca număr și dotare. Între cele două tabere au apărut brusc sute de arcași în veșminte medievale, conduși de un cavaler în armură, călare pe un cal alb. Arcașii au tras săgeți către nemți, dându-le britanicilor șansa de a se regrupa într-o poziție favorabilă, apoi au dispărut.
În secolul al XV-lea, Jeanne d’Arc, supranumită „Fecioara din Orléans”, susținea că a primit viziuni de la arhanghelul Mikha’el, Sfânta Marina și Sfânta Aikaterina, care i-au ordonat să elibereze Franța de sub dominația engleză. Câteva victorii militare i-au făcut pe francezi să o creadă cu adevărat trimisa Divinității. Se spune că, după încoronarea lui Charles VII, vocile au încetat să-i mai vorbească. Jeanne d’Arc a fost arsă pe rug pe 30 mai 1431, în piața Vieux-Marche din Rouen, dându-și ultima suflare cu numele lui Iesous pe buze, fiind convinsă că și-a îndeplinit misiunea.
Se pare că și cel de-al Doilea Război Mondial a fost orchestrat de aceste divinități. Se spune că Adolf Hitler studia teoria Pământului gol în interior, fiind convins de existența Agarthei, o lume subterană locuită de entități superioare. Astrologul său personal, pe nume Karl Erns Kraft, susținea că a venit din Agartha. Societatea Thule, care îl dirija pe Adolf Hitler din umbră, credea în „comunicarea cu o ierarhie a Supraoamenilor – Conducătorii Secreți ai Celui de-al Treilea Ordin”. În baza sa din castelul Wewelsburg, Heinrich Himmler aducea mediumuri care susțineau că pot contacta extratereștri, unul dintre ele fiind Maria Orsic, lidera grupului Vriligen. După cum povestea Trevor Ravenscroft în cartea The Spear of Destiny („Sulița Destinului”), Societatea Thule organiza în mod regulat ședințe oculte, în care participanții comunicau cu demoni care le apăreau ca spirite călăuzitoare. Ravenscroft afirma că „participarea la aceste ritualuri sadice trezea în participanți viziuni penetrante ale Inteligențelor Malefice, care le acordau acestora puteri magice fenomenale”. Indiferent dacă vorbim despre „puteri magice” sau despre informații tehnologice, se pare că germanii au primit aceste cunoștințe. În 1938, la Berlin, chimiștii Otto Hahn și Fritz Strassmann au descompus atomul de uraniu și au descoperit fisiunea atomică, baza energiei nucleare. Iar în Al Doilea Război Mondial, Germania a avut cea mai avansată tehnologie militară din lume: avioane cu reacție, bombardiere de înaltă precizie și rachete teleghidate. Nemții au avut și două arme extraordinare pentru acea vreme, rachetele V1 și V2. Inventatorul lor, doctorul Wernher Von Braun, comandantul proiectului spațial al lui Hitler și mai apoi unul dintre arhitecții cheie ai N.A.S.A., declara în 1959: „ne aflăm în fața unor forțe mult mai puternice decât am crezut până acum, a căror proveniență ne este în prezent necunoscută” și „nu pot spune mai mult acum, dar suntem angajați într-un proces de contactare a acestor forțe”. Cu cinci ani în urmă, profesorul său și unul dintre părinții astronauticii, Hermann Oberth, afirma: „O.Z.N.-urile sunt concepute și dirijate de ființe inteligente de un nivel foarte înalt. Ele nu-și au originea în sistemul nostru solar și poate nici măcar în galaxia noastră”. Iar un an mai târziu, Oberth scria într-un articol: „nu cred că Rusia fabrică O.Z.N.-uri; dimpotrivă, cred că acestea își au originea exclusiv în afara Pământului”. Referitor la înalta tehnologie militară a germanilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Hermann Oberth, pe atunci membru al programului care se ocupa de rachete, a spus că au fost ajutați în acest sens de „oameni din alte lumi”. Iar în 1970, cercetătorul O.Z.N. Allen Greenfield l-a întâlnit pe Wernher Von Braun în baza aeriană Wright-Patterson, în timp ce studiau dosare declasificate. Întrebat cum de a dezvoltat atât de multă tehnologie într-un timp atât de scurt, Von Braun a mărturisit că a fost ajutat de extratereștri. O confirmare a faptului că anumite entități au orchestrat totul vine din Statele Unite ale Americii; în timpul Războiului Rece, C.I.A.-ul a inițiat un program secret, condus de doctorul Andrija Puharich, prin care s-a intrat în contact cu un grup de nouă entități, care susțineau că sunt zeii Egiptului Antic, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Dumnezeu, care „nu este altceva decât noi împreună, Cele Nouă Principii ale Domnului. Nu există un alt Dumnezeu decât noi, Cei Nouă, uniți”. Despre cel de-al Doilea Război Mondial, Cei Nouă spuneau că atrocitățile lui Hitler au făcut parte din planul lor, fiind necesare pentru înființarea statului Israel.
Numeroase legende de pe întreg cuprinsul Pământului vorbesc despre amestecul zeilor în războaiele oamenilor. În cartea The Gods of Eden („Zeii Edenului”) din 1993, William Bradley a emis ipoteza participării extratereștrilor la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii și chiar folosirea războiului ca mijloc de control al creșterii populației. Mulți oameni de știință, inclusiv faimosul fizician Stephen Hawkins, consideră că extratereștrii ar putea fi o amenințare pentru noi și sugerează să facem tot posibilul pentru a evita contactul cu ei. Nick Pope, care a condus între 1991 și 1994 secretariatul 2(a) al Statului Major Aerian din Ministerul Apărării al Marii Britanii, nota în cartea sa din 1996: „nu avem nici dovezi că un fenomen foarte real, precum O.Z.N.-urile, este inofensiv”. Este posibil ca William Bradley să aibă dreptate măcar parțial: zeii nu doar au luat parte la aproape orice catastrofă majoră din istoria omenirii, inclusiv la războaie, ci poate chiar le-au provocat, așa cum susțin legendele. S-a observat că numărul aparițiilor O.Z.N.-urilor crește mereu în vreme de război. De exemplu, începând cu septembrie 1939, când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, au existat numeroase rapoarte ale observării O.Z.N.-urilor deasupra Germaniei, pe care piloții americani le-au numit „foo fighters”. În Prodigiorum Libellus, Iulius Obsequens a consemnat lumini strălucitoare deasupra Romei antice, apărute cu puțin timp înainte de un cutremur. Conform Nihongi, în ziua a unsprezecea din luna a opta a anului 682, un obiect de forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit prin spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile japoneze, apoi s-a scufundat în marea din Koshi. În acea zi s-a ivit pe Muntele de la Răsărit un abur alb, de mărimea a patru stânjeni marini. A doua zi a avut loc un cutremur mare, iar după șase zile un altul. În zorii acelei zile a apărut un curcubeu drept în mijlocul cerului, de cealaltă parte față de Soare. Pe o stelă de pe insula egipteană Seheil este scris că de șapte ani este foamete, vinovat pentru acest lucru fiind zeul Khnum, care i-a spus faraonului Nisut-Bity-Nebty-Netjerikhetnebu Nub-Hor (Djoser) din Dinastia a III-a că va renunța la a împiedica revărsarea Nilului doar atunci când templul său din Abu / Yebu (Elephantine) va fi restaurat și va primi un venit regulat din bogăția nubiană. Conform Papirusului Westcar, Khnum este zeul care a pus „sănătate” în trupurile primilor trei regi din Dinastia a V-a, la fel cum zeii din Iliada își întăreau pământenii favoriți. Iar în Vechiul Testament, zeul evreilor a provocat de nenumărate ori secetă, foamete sau molime, cele mai cunoscute astfel de acțiuni ale sale fiind plăgile împotriva Egiptului, din timpul lui Moșeh.
Dacă am observat din mituri implicarea lor în războaiele oamenilor iar catastrofele așa-zis naturale se pot explica prin folosirea unor arme asemănătoare H.A.A.R.P.-ului american (High Frequency Active Auroral Research Program), rămâne întrebarea: cum au provocat zeii molimele? Răspunsul ni-l dă tot scriitorul William Bradley. În cartea sa din 1993, The Gods of Eden, el citează jurnale private și alte publicații din toată Europa medievală, care conțin relatări ale unor obiecte în formă de țigară, ce emiteau o ceață toxică. Primele relatări de acest gen sunt de la mijlocul secolului al XIV-lea, în perioada izbucnirii epidemiei de ciumă neagră, care a ucis peste 75 de milioane de oameni. Mărturii ale unor obiecte strălucitoare care emiteau o ceață se găsesc în Europa și în China și susțin că respectiva ceață provoca holera și ciuma. De exemplu, istoricul italian Matteo Villani a scris despre ceața observată de călători din Asia, care erau convinși că puteau vedea ciuma mișcându-se. Au existat și numeroase rapoarte ale unor creaturi cu mantii negre și fețe terifiante, care apăreau la periferiile satelor chiar înainte de declanșarea ciumei, având în mâini obiecte asemănătoare unor coase, din care se emana toxica ceață. Acele creaturi au servit ca model pentru binecunoscuta imagine a „morții cu coasa”. Și nu putem decât să le mulțumim zeilor „plini de iubire” și pentru aceste „daruri”…
Tot ceață foloseau zeii pentru a se ascunde pe ei și pe cei pe care îi ocroteau. În Iliada lui Homeros, zeii răpeau oameni cel mai adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceață sau nor. Pentru a nu fi ucis de Menelaos, Paris a fost dus de Aphrodite „prin negură acasă, într-o cămară în iatac”. Apollon l-a transportat pe Aineias în același mod: „îl apucă pe el în brațe din norul cel negru”. În Cântul 5, Homeros scrie despre Ideos: „Nu scăpa nici el de pierzanie dacă Hephaistos nu-l izbăvea ocrotindu-l în ceață noptie”. Apollon, ascuns sub o negură deasă, l-a lovit în spate pe Patroklos, permițându-le astfel lui Euphorbos și Hektor să-l ucidă pe iubitul lui Akhilleus. Zeus a așezat o ceață peste aheii care păzeau trupul lui Patroklos, pentru a-i proteja de troieni. Zeii implicați în război s-au ascuns sub negură pentru a privi lupta dintre semizeii Aineias și Akhilleus. Atunci când Nestor a vrut să-i ucidă pe fiii lui Aktoros, molionii, Poseidon i-a furișat „din război în negură deasă-nvelindu-i”. În Odiseea aceluiași Homeros, Athena l-a acoperit pe Odysseus cu o ceață. Iar în Eneida lui Publius Vergilius Maro, Venus i-a învăluit pe troieni „în ceață și-i înfășură într-o mantie deasă de negură, ca să nu-i poată nimeni zări ori să se apropie de dânșii și să-i zăbovească din cale, întrebându-i de unde veneau”.
În zilele noastre, mulți dintre cei care au avut întâlniri de gradul III povestesc că au fost răpiți de niște nori în care se găseau ascunse nave extraterestre. Prin urmare, nu putem decât să presupunem că norii / ceața / negura din jurul zeilor reprezintă un sistem de camuflare al vehiculelor lor aeriene. Care, de altfel, se întâlnește în miturile din întreaga lume, chiar și în Biblie. De pildă, în capitolul 9 al Evangheliei lui Loukas, Iesous a mers cu trei dintre apostolii săi pe muntele Tabor din Galileea. Acolo au apărut Moyses (Moșeh) și Elias (Eliyahu) care au vorbit cu Iesous despre sfârșitul lui pe cruce. Și „pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor și i-a umbrit; și ei s-au spăimântat când au intrat în nor” (9:34). După ce norul a plecat, Iesous a rămas singur cu cei trei apostoli. În Vechiul Testament, când Yahweh a coborât pe muntele Sinai pentru a discuta cu Moșeh, a făcut-o sub forma unei flăcări aflate într-un fum gros, fără îndoială fiind vorba tot despre un aparat de zbor camuflat în ceață / nor / negură: „Iar Muntele Sinai fumega tot, că se pogorâse Yahweh pe el în foc; și se ridica de pe el fum, ca fumul dintr-un cuptor, și tot muntele se cutremura puternic” (Ieșirea 19:18), „Atunci s-a pogorât Domnul în nor, a stat acolo și a rostit numele lui Yahweh” (Ieșirea 34:5). Când Moșeh discuta cu zeul său, intra în cort și „se pogora un stâlp de nor și se oprea la intrarea cortului și Yahweh grăia cu Moșeh” (Ieșirea 33:9). În timpul exodului evreilor din Egipt, un înger le-a arătat drumul ziua ascuns într-un nor, iar noaptea într-o flacără. La un moment dat, îngerul și-a așezat norul între cele două tabere, acoperind-o pe cea a egiptenilor, întocmai ca Zeus în Iliada, când a lăsat negura peste ahei: „Atunci s-a ridicat îngerul lui Yahweh, care mergea înaintea taberei fiilor lui Yisra’el, și s-a mutat în urma lor; și s-a ridicat stâlpul cel de nor dinaintea lor și a stat în urma lor. Astfel a trecut el și a stat între tabăra egiptenilor și tabăra fiilor lui Yisra’el; și era negură și întuneric pentru unii, iar pentru ceilalți lumină, noaptea, și toată noaptea nu s-au apropiat unii de alții” (Ieșirea 14:19-20). Psalmul 96 vorbește și el despre un nor și negură în jurul zeului evreilor: „Yahweh împărățește! Să se bucure pământul, să se veselească insule multe. Nor și negură împrejurul lui, dreptatea și judecata este temelia neamului lui” (1-2). Norul ca mijloc de transport divin se întâlnește și în alte cărți biblice: „iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare și un val de foc, care răspândea în toate părțile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie” (Cartea lui Y’hez’qel 1:4). „Plecat-a cerurile și s-a coborât și sub picioarele lui era negură deasă. Șezut-a pe heruvimi și a zburat, zburat-a pe aripile vântului! Din negură și-a făcut adăpost și cort împrejurul său; cu ape întunecoase și cu nori negri era înfășurat” (A doua Carte a Regilor 22:10-12). În Evanghelia lui Matthaios, „vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (24:30) și „De acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (26:64). Ne amintim și că unul dintre epitetele lui Baal Hadad în Canaan era „călărețul norilor”.
Dacă în timpul zborului zeii își ascundeau de multe ori navetele în ceață / nori / negură, atunci când aterizau aveau nevoie de alte ascunzători, pentru care apelau la ajutorul oamenilor. Conform scrierilor antice, zeii își foloseau templele ca hangare pentru vehiculele lor aeriene. Prin secolul al XXII-lea î.e.n., regele Gudea din Lagaș scria că zeul Ningirsu / Ninurta i-a apărut într-un vis, având alături „Divina Pasăre Neagră” (nava zeului). Ningirsu i-a cerut regelui să-i construiască un nou templu, numit Eninnu. Zeul Ningișzidda, care îl însoțea pe Ningirsu, i-a oferit regelui Gudea planul templului. Când totul a fost gata iar Gudea sărbătorea construirea templului lui Ningirsu în Lagaș, zeul, „care strălucea ca soarele”, a apărut alături de alți doi zei, cu toții stând lângă „pasărea divină a vântului turbat”. Odată așezată în templu, „pasărea” a fost în permanență păzită de două „arme zeiești”. Un alt rege din Lagaș, Urukagina, scria că „MU luminează ca un foc pe care l-am făcut mare”. Lu-Utu, rege în Umma în mileniul al III-lea î.e.n., a construit un adăpost pentru un „MU” al zeului Utu „în locul ales din templu”. Pe o monedă găsită la Byblos este reprezentat templul lui Iștar cu un „MU” ieșind din el. În Eneida, poetul roman Publius Vergilius Maro nota că zeița Iunona în Cartagina „își avea armele, aici își avea carul și, dacă i-ar fi îngăduit ursita, aici ar fi voit zeița să statornicească domnia lumii”. Ur-Nammu, regele din Ur, scria că zeul său i-a ordonat să construiască un templu după măsuri precise, oferindu-i chiar și o prăjină și o sfoară de măsurat. Marduk i-a cerut regelui babilonian Nabu-apla-ușur (Nabopolassar) să-i restaureze templul și zigguratul Etemenanki (Turnul Babel), după cum afirma chiar regele într-o inscripție: „în acea vreme, Marduk mi-a poruncit să împlânt adânc în măruntaiele pământului temeliile turnului Babel, care se cutremurase înaintea domniei mele, gata să se prăbușească, și să-i ridic vârful până la cer (…) zeul Marduk mi-a poruncit în legătură cu Etemenanki, turnul cu scări monumentale al Babilonului, care înainte de epoca mea fusese dărâmat și se afla în ruine, să-i consolidez temeliile spirituale în sufletele oamenilor, iar vârfurile sale să atingă cerul. Am luat o prăjină și eu însumi am măsurat dimensiunile. Pentru Marduk, stăpânul meu, m-am umilit și mi-am scos tunica, însemnul rangului regal, și am cărat pe umerii mei pământ și cărămizi”. Într-o altă inscripție, Nabu-kudurri-ușur (Nabucodonosor II), care a terminat reconstrucția turnului, spunea că a ridicat capul bărcii Idgeul a lui Marduk și că între ziduri a închis barca Zagmuku („Strălucitorul MU pentru depărtări”). În orașul egiptean Iunu (Helioupolis) se spunea că era păstrată pasărea strălucitoare Bennu a zeului Ra. În Vechiul Testament, Yahweh i-a dat lui Moșeh instrucțiuni precise pentru lăcașul său din deșert, iar lui Șelomo i-a acordat înțelepciune, pentru a construi Marele Templu din Ierusalim. Y’hez’qel a primit planuri detaliate pentru cel de-al doilea templu de la un om cu înfățișarea aramei, care avea o sfoară și o prăjină. Inginerul german Hans Herbert Beier a realizat o schiță a clădirii pe care Y’hez’qel a construit-o pentru „carul Domnului” și a ajuns la concluzia că naveta încăpea perfect în templu.
Termenul sumerian „MU” a devenit pentru semiți „șu-mu”, „șam” sau „șem” („Cea care este MU”) și desemnează un aparat de zbor. Se pare că și sumerianul „dingir”, semnul pictografic care desemna cuvântul „zei”, reprezintă tot un vehicul aerian, unde „gir” pare a fi o rachetă în trepte, iar „din” înseamnă „nobil, sfânt, strălucitor, drept”, fiind evident un epitet al zeilor. De altfel, șem-ul seamănă foarte mult cu capsulele din vârful rachetelor noastre.
De ce au provocat zeii dezastre pe pământ prin războaie, molime sau catastrofe aparent naturale? Pentru a afla acest lucru, trebuie să recapitulăm evenimentele de după Potop.
După marele Diluviu, care a încheiat cel de-al doilea război al zeilor, zeii s-au întors pe Terra în jurul anului 29.640 î.e.n. Atunci a avut loc Bătălia Piramidelor, după care Enki a fost închis din nou în lumea subterană, iar Marduk trimis în exil. În jurul anului 21.000 î.e.n., Marduk s-a întors și a încercat să construiască o nouă „poartă a cerului”, Turnul Babel, distrusă de Enlil. Pentru a pune capăt îndelungatului conflict, Ninhursag a organizat un tratat de pace, în urma căruia zeii și-au împărțit teritoriile și oamenii. Enki a primit rasa neagră și Africa, Marduk rasa albă și Europa, Enlil rasa roșie și America (păstrând-o pe cea sudică pentru el și cedându-i-o pe cea nordică fiului său, Ninurta), Ninhursag în numele lui Anu rasa galbenă și Asia. Iștar a primit Australia, pe care și-a creat o rasă proprie, cea australoidă, încrucișând oamenii roșii ai lui Enlil cu cei galbeni ai lui Anu. Antarctica a devenit un teritoriu neutru, pentru viitoarele tratate ale zeilor, fiind acoperit cu gheață pentru a împiedica accesul oamenilor.
Această împărțire a muritorilor și teritoriilor părea să aducă pe Pământ pacea mult așteptată. Vechile rivalități au dispărut, zeii lucrau împreună pentru beneficiul oamenilor. Enlil și Ninurta i-au învățat agricultura, iar Enki și copiii săi creșterea animalelor. Însă nu toată lumea era mulțumită. Iștar nu se putea mulțumi cu acel teritoriu mic și îndepărtat așa că, mai târziu, și-a creat rasa semită, cu care a invadat Mesopotamia. Însă cel care a dat startul reînceperii ostilităților a fost fratele ei, Marduk. Creat de tatăl său cu un profund spirit războinic și cu o dorință aprigă de putere, Marduk nu s-a mulțumit cu un singur teritoriu. Așa încât și-a trimis rasa albă să invadeze o bună parte a lumii, tracii săi ajungând din Europa până în Asia și în nordul Africii. Urmele lor se găsesc atât în Mesopotamia, India și China, cât și în Egipt. Se pare că totul a început cu acel mini-potop din jurul anului 5600 î.e.n., care a dus la formarea Mării Negre.
Enlil și-au dorit încă de la început ca oamenii să rămână în stadiul primitiv, pentru a le fi cât mai la îndemână eliberarea din ciclul reîncarnărilor. Învățăturile Veghetorilor au dus la dezvoltarea mai ales tehnologică a muritorilor, pe care i-au folosit ca soldați în războaiele împotriva Celeștilor. După cel de-al doilea mare război al zeilor, Potop și tratatul de pace din jurul mileniului XXI î.e.n., când zeii și-au împărțit rasele umane și teritoriile, ambele tabere au acceptat ordinul împăratului Anu de a menține omenirea la un stadiu primitiv. Oamenii au fost învățați agricultura și creșterea animalelor, cunoștințe minime pentru a supraviețui. Marduk însă nu a fost de acord cu această decizie. El și-a civilizat supușii pe ascuns, dacii fiind primul popor din istorie care a avut cunoștințe de matematică, astronomie, filosofie, biologie, medicină, etc. Firește că Marduk a acționat pe ascuns, pentru a nu fi descoperit de Anu și Enlil. Și-a transmis învățăturile preoților săi care, la rândul lor, le-au dat mai departe poporului. Scrierea a fost rezervată doar preoților, acesta fiind motivul pentru care în Dacia nu s-au descoperit multe inscripții. În plus, Marduk a interzis ridicarea construcțiilor somptuoase, așa cum se întâmpla în vremurile de demult, care ar fi atras atenția asupra nivelului tehnologic ridicat. În schimb, și-a învățat supușii să trăiască în armonie cu natura, care le putea oferi tot ce aveau nevoie. Astfel, dacii și frații lor plecați din țara de origine, tracii, s-au dezvoltat înaintea tuturor, fără a-și trăda prin stilul lor de viață nivelul ridicat de cunoștințe. Însă, oricât de multe măsuri de precauție și-a luat Marduk, Celeștii au aflat. Nu se știe cum. Firește că i-au cerut rebelului să se oprească și să-și readucă poporul la nivelul primitiv la care se aflau restul oamenilor. O cerință pe care Marduk n-a putut decât să o refuze. Departe de a fi o coincidență, imediat după acest refuz, în jurul anului 5600 î.e.n., Marea Mediterană s-a revărsat peste un baraj natural, provocând un mini-potop care a prins sub ape peste 150.000 de kilometri pătrați, ce a dus la formarea Mării Negre, după cum au descoperit arheologii. Cei 150.000 de kilometri pătrați de pământ, pe care se aflau numeroase așezări umane, făceau parte din teritoriul lui Marduk. De remarcat este faptul că mini-potopul a avut loc imediat după apariția primei scrieri din lume, reprezentată de tăblițele de la Tărtăria. Bănuind că acea inundație era un avertisment din partea Celeștilor, Marduk a considerat-o o declarație de război. Prin urmare, a reacționat. Imediat după mini-potop, în jurul anului 5600 î.e.n. a început deșertificarea nordului Africii, teritoriu controlat de Enlil (deși Africa i-a revenit lui Enki la împărțirea teritorială, Enlil și-a păstrat părți din teritoriile celorlalți zei), ceea ce a dus la formarea deșertului Sahara. Nu știm dacă a fost mâna lui Marduk la mijloc, însă știm deja că zeii aveau tehnologia necesară pentru crearea dezastrelor. Iar Marduk nu a lăsat niciodată nerăzbunate afronturile primite. Tot atunci, în 5500 î.e.n., probabil ca o sfidare a apărut cultura Cucuteni-Tripolia în Dacia. Din cauza deșertificării nordului Africii, oamenii roșii ai lui Enlil au invadat Valea Nilului. În replică, tot atunci au apărut în Egipt Șemsu-Hor, acei oameni albi ai lui Haru / Marduk, care au condus Egiptul predinastic. Cea mai veche dată calendaristică rămasă de la egiptenii antici este 19 iulie 4242 î.e.n., probabil ea marcând momentul în care tracii Șemsu-Hor au ajuns în Egipt. În jurul anului 3500 î.e.n., Șemsu-Hor au părăsit teritoriul din jurul Nilului, lăsând Egiptul în haos, imediat după făcându-și apariția în Mesopotamia sumerienii plecați din Simeria dacică. După aproximativ două secole, arienii (de asemenea tot traci, supușii lui Marduk) apar în valea Indusului, acolo unde se găseau oameni din rasa roșie, adepți ai lui Enlil. În jurul anului 3100 î.e.n., faraonul trac Narmer / Menes a unificat Egiptul, înființând prima dinastie faraonică. În toate aceste zone, tracii au adus cu ei civilizația moștenită de la zeul lor. Pe 31 august 3114 î.e.n., dată notată de mayași, Enki și-a făcut apariția în America Centrală, teritoriul lui Enlil, unde a fost numit Quetzalcoatl de azteci și Kukulcan de mayași. Mai târziu au sosit acolo și olmecii, negrii săi din Africa. Iar Marduk și-a dus tracii chiar până în China, domeniul lui Anu, guvernat de Ninhursag. Nici tabăra Celeștilor nu a stat cu mâinile în sân. Prin jurul anului 3500 î.e.n. a apărut în Creta (în Europa, adică pe teritoriul lui Marduk) civilizația minoică, care venera taurul, unul dintre simbolurile lui Enlil. În Sumer s-a construit Nippur, orașul lui Enlil, numit Nibru de sumerieni, scris logografic ca ENLILKI („Pământul lui Enlil”). De asemenea, au apărut orașe închinate și celorlalte zeități: Șuruppak lui Ninhursag, Sippar și Larsa lui Marduk, Uruk lui Anu, Ur, Harran și Eridu lui Enki, Borsippa lui Nabu, Lagaș și Kiș lui Ninurta sau Bad-tibira lui Iștar. Haosul a pus din nou stăpânire pe Pământ, nemaifiind respectată vechea împărțire teritorială, zeii văzându-se din nou nevoiți să se lupte pentru fiecare bucățică de pământ. Însă nu ca în trecut, ci pe ascuns. După cel de-al doilea război al zeilor, care era cât pe ce să distrugă planeta, Anu a devenit foarte strict cu privire la respectarea vechii sale reguli, care interzicea intervenția divinităților în viețile muritorilor. Drept pentru care, așa cum se observă din toate scrierile antice (indiferent dacă vorbim despre Biblie, Iliada lui Homeros sau tăblițele de lut sumeriene, asiriene și babiloniene), zeii au fost nevoiți să acționeze pe ascuns. Nu și-au mai făcut apariția în mijlocul oamenilor, ca în trecut, ci au participat la lupte ascunși în spatele invizibilității și cu navetele camuflate. Și-au ales câțiva oameni cărora le-au transmis ordinele pe ascuns, ori în întâlniri private, ori chiar în vis. Totul pentru a evita furia împăratului Anu.
„Piară-ntre zei și-ntre oameni dihonia și învrăjbirea”, spunea Akhilleus în Iliada. Însă nu au pierit, ci s-au amplificat. Pacea s-a sfârșit odată cu mini-potopul care a dat naștere Mării Negre și care l-a determinat pe Marduk să cucerească noi teritorii. Să fi fost într-adevăr Anu și Enlil cei care au provocat inundația, așa cum bănuia Marduk? Să fi renunțat ei atât de ușor la o pace pentru care au muncit din greu? Sau altcineva și-a vârât coada? Știm că, la tratatul de pace al zeilor, Iștar a fost cea mai nemulțumită. A primit un teritoriu izolat, Australia, unde a fost nevoită să-și creeze o rasă proprie din combinarea raselor lui Enlil și Anu. De-a lungul istoriei, Iștar a demonstrat că nu se mulțumește cu puțin și, mai ales, că nu acceptă niciodată înfrângerea. Ținând cont că ea era cea mai dornică de un conflict care să ducă la o nouă împărțire teritorială, sunt șanse mari ca ea să fi provocat mini-potopul care l-a convins pe Marduk să reia vechiul conflict. Astfel, ea a putut să-și îndeplinească scopul, rămânând totodată cu mâinile curate. Poate tot ea este cea care i-a anunțat pe Anu și pe Enlil că Marduk nu a respectat ordinul și și-a civilizat poporul. Și poate nu întâmplător a dat Homeros vina pe o femeie pentru începerea unui îndelungat război…
Cartea „Secretele zeilor” de Claudiu-Gilian Chircu, în format pdf, poate fi achiziționată de aici: https://gumroad.com/l/secretelezeilor.
